EDUCAŢIA INCLUZIVĂ

ÎNVĂŢAREA
 Teme:

1. Procesul de învăţare
2. Învăţarea şcolară
3. Fazele învăţării
4. Condiţiile învăţării
5. Stilul de învăţare
6. Teoriile învăţării
 Obiective:

O1: să explice conceptul de învăţare şcolară;

O2: să prezinte fazele procesului de învăţare;
O3: să identifice condiţiile învăţării;
O4: să clasifice stilurile de învăţare în funcţie de
un criteriu stabilit;
O5: să enumere teoriile învăţării.
 1. Procesul de învăţare

Învăţarea este un fenomen complex şi

dinamic cu o largă sferă de cuprindere care
a constituit obiectul de cercetare pentru
specialiştii din diverse domenii: psihologic,
pedagogic, biologic etc.
 1. Procesul de învăţare

În sens larg, învăţarea reprezintă

dobândirea de către individ a unui nou
comportament, ca urmare a unui
antrenament special. Învăţarea vizează o
schimbare adaptativă a comportamentului
individual, rezultată din interacţiunea
organismului cu mediul.
 2. Învăţarea şcolară

Învăţarea şcolară se realizează în mod

sistematic în cadrul instituţiilor specializate
cu scopul însuşirii de către individ a noi
informaţii, cunoştinţe, cu scopul formării
unor deprinderi, capacităţi, competenţe.
 3. Fazele învăţării

 Prima fază, achiziţia, presupune contactul cu

informaţiile, cunoştinţele noi, urmată de o
prelucrare a acestora pentru a se realiza o bună
înţelegere.
 Următoarea fază, aceea de interiorizare,
vizează integrarea noilor cunoştinţe într-un
sistem personal, coerent, care se construieşte pe
baza experienţelor anterioare.
 3. Fazele învăţării

 Faza de modificare presupune acţiune din

perspectiva noilor achiziţii, care dobândite şi
operaţionalizate pot fi aplicate în practică.
 Etapa finală vizează concretizarea acestor
modificări în abilităţi şi comportamente.
Acest nivel de aplicare a celor acumulate
reprezintă o confirmare a realizării unei învăţări
eficiente. Modificările produse să fie menţinute şi
transferate asupra situaţiilor noi.
 4. Condiţiile învăţării

 Condiţiile interne ale învăţării şcolare ţin

de particularităţile şi disponibilităţile celui
care învaţă şi constau în: factori biologici
(ereditate, vârstă, sex, dezvoltare fizică,
stare de sănătate etc.) şi factori psihologici
(cunoştinţe, capacităţi, nivel de perfecţionare
intelectuală, motivaţie, voinţă etc.).
 4. Condiţiile învăţării

 Condiţiile externe ţin de specificul situaţiei

de învăţare şi constau în: organizarea
şcolară (sistemul cerinţelor şcolare,
conţinuturi, calitatea instruirii, caracteristici
ale clasei de elevi, personalitatea şi
competenţa profesorului, relaţiile profesor-
elevi, mediul fizic şcolar, timpul şcolar etc.) şi
factorii social-culturali (familia, mediul
cultural, social economic, influenţele locale
ale mediului urban şi rural etc).
 5. Stilul de învăţare

Stilul de învăţare reprezintă modalitatea

preferată de receptare, prelucrare, stocare şi
reactualizare a informaţiei. Acesta are atât
componente determinate genetic, cât şi
componente care se dezvoltă ca urmare a
expunerii frecvente şi preferenţiale la o
anumită categorie de stimuli.
 5. Stilul de învăţare

După componenta genetică implicată

există patru stiluri de învăţare principale:
 auditiv;
 vizual;
 tactil;
 kinestezic.
 5. Stilul de învăţare

Stilul auditiv
 învaţă vorbind şi ascultând;
 este eficient în discuţiile de grup;
 învaţă din explicaţiile profesorului;
 verbalizează acţiunea întreprinsă pentru a
putea învăţa;
 îşi manifestă verbal entuziasmul;
 suportă greu liniştea în timpul învăţării.
 5. Stilul de învăţare

Stilul vizual
 preferă să vadă lucrurile/desfăşurarea
proceselor pe care le învaţă;
 învaţă pe bază de ilustraţii, hărţi, imagini,
diagrame;
 este important să vadă textul scris;
 are nevoie să aibă control asupra ambianţei
în care învaţă;
 îşi decorează singur mediul.
 5. Stilul de învăţare

Stilul tactil
 are nevoie să atingă şi să se implice fizic în
activitatea de învăţare;
 conştientizează modalităţile de comunicare
nonverbală;
 descifrează mai degrabă sentimentele decât
cuvintele;
 se exprimă folosind mişcarea mâinilor şi
comunicarea nonverbală.
 5. Stilul de învăţare

Stilul kinestezic
 învaţă din situaţiile în care poate să
experimenteze;
 a lua notiţe înseamnă mai mult un act fizic şi
nu un suport vizual pentru învăţare;
 de multe ori nu revizuiesc notiţele;
 lipsa de activitate determină manifestări
kinestezice, fiind de multe ori confundaţi cu
copiii cu tulburări de comportament.
 5. Stilul de învăţare

După emisfera cerebrală activată

predominant în învăţare se diferenţiază două
stiluri cognitive:
 stilul global (emisfera dreaptă);
 stilul analitic sau secvenţial (emisfera
stângă).
 5. Stilul de învăţare
Stilul global (emisfera dreaptă)
 analog, vedere de ansamblu, sinteză;

 informațiile sunt gândite în imagini,

comparații, asocieri;
 vedere globală, identifică forme și structuri;

 recunoaște persoane și obiecte pe baza

reprezentărilor (spațiale, temporale, de

mișcare);
 face analogii, compune modele abstracte.
 5. Stilul de învăţare

Stilul analitic sau secvenţial (emisfera

stângă)
 amănunte, analiză, informațiile sunt gândite

în cuvinte, pronunțate, scrise, citite,

calculate, evaluate;
 responsabilă cu logica, rațiunea, judecata,

demersul linear, detaliat, secvențial,

algoritmic;
 elaborează reguli, legități, clasificări.
 6. Teoriile învăţării

Teoriile învăţării reprezintă viziuni

coerente asupra modului în care se produce
învăţarea, pe baza unei fundamentări
teoretico-ştiinţifice. Teoriile învăţării au o
valoare explicativ-informativă, definind şi
explicând ce este învăţarea, care sunt
mecanismele instrumental-operatorii şi
procesele dinamico-energetice implicate prin
declanşarea şi susţinerea actului învăţării.
 6. Teoriile învăţării

Teoriile behavioriste sau teoriile învăţării

comportamentale consideră modificările
comportamentale ca efecte ale stimulărilor
externe asupra răspunsurilor subiectului.
Potrivit acestor teorii, indicatorul cel mai
concret al performanţei în învăţare este
comportamentul sau manifestarea
observabilă pe care subiectul o relevă.
 6. Teoriile învăţării

Teoriile behavioriste
• Teoria condiţionării clasice (I.P. Pavlov);
• Teoria conexionistă (E.L. Thorndike);
• Teoria asociaţiei prin contiguitate (E. Guthrie);
• Teoria condiţionării operante (B.F. Skinner);
• Teoria învăţării sociale (A. Bandura).
 6. Teoriile învăţării

Teoriile cognitive interpretează învăţarea

ca fiind un proces desfăşurat în plan intern,
ce nu poate fi cunoscut direct, nemijlocit.
Cercetările specialiştilor cognitivişti s-au
centrat pe surprinderea unor factori interni
profund implicaţi în învăţare: procesele
cognitive, motivaţional-afective, creativitatea.
 6. Teoriile învăţării

Teoriile cognitive
• Teoria gestaltului (M. Wertheimer, K. Koffka,
W. Köhler);
• Teoria învăţării latente (E. Tolman);
• Teoria psihogenezei cunoştinţelor şi operaţiilor
intelectuale (J. Piaget);
• Teoria socio-culturală (L.S. Vîgotsky);
• Teoria formării pe etape a acţiunilor mintale
(P.I. Galperin);
 6. Teoriile învăţării

Teoriile cognitive
• Teoria genetic-cognitivă şi structurală (J.
Bruner);
• Teoria organizatorilor cognitivi şi anticipativi
de progres (D.P. Ausubel);
• Teoria învăţării cumulativ-ierarhice (R. Gagné)
• Teoria holodinamică a învăţării (R. Titone).
 6. Teoriile învăţării

Teoriile metacognitive ale învăţării au

contribuit la modificarea concepţiei privind
dezvoltarea inteligenţei, redefinind rolul şcolii
şi al cadrelor didactice în realizarea învăţării
la copil. Accentul este pus pe capacităţile
copilului de a evalua activităţile şi strategiile
proprii. Activităţile metacognitive includ:
planificarea, prevederea, ghidarea, controlul
rezultatelor obţinute, transferul şi
generalizarea unei strategii de rezolvare.
 6. Teoriile învăţării

Teoriile metacognitive
• Teoria gândirii laterale (E. De Bono);
• Teoria gândirii critice (C. Temple, J. Steele, K.
Meredith);
• Teoria învăţării mediate (R. Feuerstein).
 Aplicaţii
Elaboraţi un cvintet cu subiectul „învăţarea”, respectând structura
acestuia:
 Primul vers este un singur cuvânt-cheie (de obicei un substantiv)
referitor la subiectul în discuţie.
 Al doilea vers e format din două cuvinte (adjective) care descriu ceva.
 Versul al treilea, este format din trei cuvinte care exprimă acţiuni
(verbe, de obicei la gerunziu).
 Al patrulea vers e format din patru cuvinte şi exprimă sentimentele
faţă de problema, subiectul în cauză.
 Ultimul vers este format dintr-un cuvânt exprimând esenţa problemei.
 Aplicaţii
Analizaţi conceptul de învăţare utilizând metoda
cubului:
 Descrie – Cum arată? Ce este?
 Compară – Cu ce seamănă şi de ce diferă?
 Asociază – La ce te face să te gândeşti?
 Analizează – Din ce e făcut?
 Aplică – Cum poate fi folosit?
 Argumentează pro sau contra – E bun
sau rău? De ce?
 Bibliografie

 Day, J., (1998). Vizualizare creativă împreună cu copiii. Ghid

practic, Editura Teora, București.
 Linksman, R., (1999). Învăţare rapidă. Editura Teora,
Bucureşti.
 Neacşu, I., (1990). Metode şi tehnici de învăţare eficientă,
Editura Militară, Bucureşti.
 *** (2003). Să comunicăm cu … plăcere. Ghid pentru părinţi,
educatori şi alte persoane implicate în lucru cu copii care au
dificultăţi de comunicare, UNICEF.