UNIVERSITATEA ,,PETRE ANDREI” DIN IASI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE, STIINTELE EDUCATIEI SI ASISTENTA SOCIALA

Departamentul de Stiinte Socio-Umane
Disciplina: Psihologia Dezvoltarii (ciclul de studii – LICENTA), anul I, semestrul 2

Specializarea: Psihologie

Titular disciplina: Lect. univ. dr. Lavinia Maria Pruteanu

TEORII REPREZENTATIVE ALE DEZVOLTARII

- referat pentru evaluarea finala aferenta disciplinei
Psihologia Dezvoltarii

Student:
Ionut-Dorin Nica
 Teorii reprezentative ale dezvoltarii

• Defintie si repere istorice

Termenul de dezvoltare este definit ca ansamblu de transformari care afecteaza

organismele vii sau institutiile sociale, strans legat de asemenea de notiunile de
continuitate, finalitate si evolutie. O acceptiune generala a termenului este aceea
conform careia dezvoltarea este un ansamblu de etape determinate temporal care
conduc un organism viu sau o organizatie sociala dintr-un stadiu primitiv catre unul mai
elaborat si mai complex, provizoriu sau definitive.

De asemenea, conceptul de dezvoltare se refera si la modificarile secventiale ce apar

intr-un organism incepand cu momentul nasterii si continuand cu intreg traseul care se
sfarseste cu momentul mortii. Desi pe paliere, dezvoltarea organismului uman este una
unitara si determina evolutia individului in ansamblul sau. Astfel putem vorbi despre :

➢ dezvoltarea psihica curpinzand modificarile in lungime, greutate; modificarile

structurii si functiilor creierului, inimii etc. dar si modificari ale scheletului si
musculaturii, ce afecteaza abilitatile motorii. Intelectul si personalitatea
individului sunt major influentat de aceste modificari.
➢ dezvoltarea cognitiva cuprinde modificari ce apar la nivelul perceptiei, invatarii
memoriei, rationamentului si chiar limbajului si sunt legate de dezvoltarea
motorie si emotionala.
➢ dezvoltarea psihosociala reprezentata de modificarile ce apar in personalitate,
emotii, relatii cu ceilalti. Functionarea biologica a organismului precum si
perfomantele cognitive sunt influentate de modul in care este conceptualizata si
evaluata propria persoana, indifferent de etapa de varsta.

Obiectivul major al dezvoltarii umane este reprezentat de descoperirea si intelegerea

proceselor si interactiunilor ce se produc pe tot parcursul vietii si de-a lungul varstelor.
Fiind un process continuu, este permanent influentat de caracteristicile noastre native si
de achizitiile si experientelor noastre.

Inca din timpuriu a existat interes pentru acest subiect, de exemplu Platon aminteste
in scriierile sale de existent unor diferente innascute in atitudinile umane, ce trebuiau
luate in considerare in cresterea si educarea copilului.
 In Evul Mediu accentual era pus pe elemntele de moralitate astfel incat exista
conceptia conform careia oamenii se nasc corupti si pacatosi si, prin urmare, este nevoie
de o educatie aspra pentru a corecta depravarea.
In secolul XVII, oamenii se nasc inocenti si primitivi, astfel ca natura umana este
“reabilitata”. Acestia insa sunt corupti de de societate si, de aceea, se impune o
puternica disciplina si o aducatie morala riguroasa.
Conceptia fundamnetala se axa, in secolul XVIII,pe idea conform careia copiii se nasc
cu aceleasi tendinte si abilitati este nevoie de educatie pentru a le forma idei si conceptii
individuale, astfel putandu-i diferentia.
Bazele psihologiei diferentiale au fost puse incepand cu secolul XX.Punctul marcant a
fost dat de aparitia metodelor experimentale in psihologie,impreuna cu studiile de
laborator si studiile de psihologie comparata.
In contemporaneitate, psihologia dezvoltarii a facut saltul de la descrierea
perioadelor de viata ale omului, la identificarea modului in care anumiti factori
influenteaza aceste perioade si care sunt transformarile ce se petrec, iar in final, la cres
terea interesului pentru studiul diferentelor interindividuale.

• Teorii reprezentative ale dezvoltarii

Procesul dezvoltarii umane se desfasoara stadial, secvential si fazial. Exista o

succesiune a stadiilor, peste care nu se poate sari, prin urmarirea dezvoltarii omului
nu numai prin primsa perioadelor fundamnetale de varsta dar si prin evolutia umana, de
la comportamente generale la comportamente diferentetoare, specifice.

Stadiile constituie o realitate a dezvoltarii umane insa acestea nu sunt fixe, rigide iar
implinirea unei anumite varste nu constituie neaparat si intrarea in stadiul
corespunzator ei. Ele sunt insa, cumulative, iar trecerea de la un stadiu la altul este
gradual, fiecare nou stadiu reprezentand o forma mai inalta de functionare a celui
precedent.

Dezvoltarea nu este un proces de evolutie plata. In cursul ei, trecerea de la un stadiu

la altul se face dinamic, uneori prin mutatii psihice acute. In cursul acestor perioade, in
intervale de timp relativ scurte, se petrec schimbari radicale in dezvoltarea umana,
schimbari vizibile, nu doar latente, observabile de cei din jur.
 1. Teoria psihanalitica

Initiatorul acestui curent este doctorul Sigmund Freud (1856-1939). Viziunea

psihanalitica a acestuia a avut un efect profund asupra gandirii psihologice inca de la
aparitia acesteia, in prima parte a secolului XX.

Stadiile dezvoltarii psihosexuale exprimate de Freud au aparut in urma investigarii

mai multor traume la copii, ajungandu-se la concluzia ca primii cinci ani de viata au un
efect permanent asupra dezvoltarii personalitatii acestuia. Freud s-a referit la instincte
sexuale, desi atribuia acest termen copiilor, insa conotatia termenului de „sexual” a fost
mai degraba cea de „placere fizica”. Conform acestei teorii, fiecare om, incepand cu
primul an de viata, trece prin stadiile psihosexuale – oral, anal, falic, latent si genital.
Fiecare etapa este dominata de dezvoltarea unei sensibilitati intr-o zona erogena anume
sau prin producerea de placer la nivelul unei anumite zone ale corpului:

a) de la nastere la un an – stadiul oral – gura devine centrul senzatiilor de placere ale

intregului corp (de aceea hranirea este activitatea cea mai stimulanta).
b) de la 1 la 3 ani – stadiul anal – anusul devine locul senzatiilor de placere (de aceea
problemele legate de toaleta sunt cele mai importante).
c) de la 3 la 6 ani – stadiul falic – penisul devine cea mai importanta parte a corpului.
Baietii sunt mandri, iar fetele invidiaza si se mira ca ele nu au asa ceva. Copiii de ambele
sexe au fantezii sexuale in ceea ce ii priveste pe parintii lor, ceea ce le dezvolta un
sentiment de culpabilitate.
d) 7 – 11 ani – perioada de latenta – nevoile sexuale ale copilului se linistesc, copilul
folosindu-si energia in activitatea de invatare.
e) adolescenta – stadiul genital – dezvoltarea organelor sexuale duce la focalizarea
placerii in aceasta zona, adolescentul avand placere sexuala si satisfactie sexuala.

Freud sustine de asemnea ca personalitatea este constituita din trei structuri

importante: Id (Sinele), Ego (Eul) si Superego (Supraeul). Fiecare parte a personalitatii
are propria sa functie, iar in personalitatea sanatoasa matura, cele trei parti produc un
comportament echilibrat, bine integrat. Aceste trei parti ale personalitatii nu trebuie
vazute ca fiind entitati biologice tangibile.

Cu toate ca acesta teorie nu este acceptata in totalitate, parte din ideile doctorului
Freud sunt folosite si astazi. Avem ca exemplu ideea conform careia subconstientul
motiveaza comportamentul nostru, mecanismele de aparare sunt motivate de situatii
conflictuale sau sexualitatea este o componenta importanta a comportamentului
nostru.

Cercetarile clinice realizate de Freud cu privire la dezvoltarea copilului au fost

preluate de fiica sa, Anna Freud. Abordarea ei s-a concentat mai mult asupra
modalitatilor in care copilul isi dezvolta mecanismele de aparare a Eului. Ea considera ca
Eul se manifesta in scopul obtinerii echilibrului si armoniei, incercand compensarea
tuturor aspectelor extremiste ale personalitatii, de exemplu: facand in asa fel incat o
persoana foarte agresiva sa nutreasca afinitate pentru blandete.

2. Teoria Behaviorismului

La inceputul anilor 1900, un numar din ce in ce mai mare de psihologi au criticat

abordarea studiului proceselor mentale constiente si inconstiente de pina atunci. Aceste
critici faceau referire la fidelitatea si utilitatea metodei introspectiei, in care subiectul
era rugat sa descrie propriile sale procese mentale pe parcursul mai multor sarcini. O
alta tinta o reprezenta teoria lui Freud despre motivele inconstiente. In incercarea unui
demers metodologic mult mai stiintific si mai riguros s-a trecut gradat de la cercetarea
proceselor mentale invizibile, la studiul comportamentelor ce puteau fi observate direct.
Aceasta abordare, cunoscuta sub denumirea de behaviorism, a revolutionat stiinta
psihologiei si a ramas curentul dominant pentru urmatorii 50 de ani.

Behaviorismul a fost si este, in primul rand un moment in psihologia americana care a

respins constiinta ca subiect in psihologie si a inlocuit-o cu comportamentul (Leahey,
2000, p.686) si reprezinta o traditie ce vine din conceptia de “tabula rasa” a lui J.Locke
asupra intelectului uman, intre care este importanta contributia initiala a lui John B.
Watson. Acesta sustine stiinta obiectiva a psihologiei, in ideea ca orice studiu trebuie sa
se concentreze direct pe evenimente observabile – stimuli si raspunsuri
comportamentale si nu pe structurile inconstientului. ( Experimentul “Micul Albert”)

Dupa Watson apare teoria reducerii conduitei, cea a lui Clark Hull, conform careia
organismul actioneaza continuu pentru satisfacerea nevoilor fiziologice si reducerea
starilor de tensiune. Pe masura ce sunt satisfacute conduite primare: foame, sete si sex,
acestora li se asociaza o mare varietate de stimuli care devin conduite secundare sau
conduite invatate.
 O alta directie a orientarii behavioriste este a conditionarii operante a lui Skinner.
Acesta respinge ideea lui Hull, conform careia reducerea conduitelor primare este
singurul mod de a determina organismul sa invete. El observa ca atat animalele, cat si
oamenii continua sa se comporte in moduri care duc la rezultate placute de toate
felurile si inceteaza manifestarea de comportamente care duc la rezultate neplacute.

Influenta acestei teroii poate fi regasita si in vremurile moderne. Spre exemplu in

scoli, conditionarea operanta este folosita pentru a consolida anumite comportamente.
Astfel, invatatorul poate acorda un premiu unui elev care a rezolvat exemplar un test,
sau poate pedepsi un altul a carui rezultate nu sunt la fel de bune.

Desi a reprezentat un trend dominant in psihologia secolului 20, behaviorismul si-a

pierdut influenta in fata psihologiei cognitive, care compara mintea cu un sistem
informational asemanator unui computer.

3. Teoria lui Piaget asupra dezvoltarii morale

Reprezentantul de seama al acestei teorii este Jean Piaget (1896-1980). El a elaborat

anumite intrebari legate de dezvoltarea cognitiva (intelectuala), intrebari considerate ca
etalon si care au fost incluse in testarea nivelului de inteligenta al copilului. El si-a
propus sa gaseasca varsta la care cei mai multi copii pot sa raspunda corect la fiecare
intrebare. A descoperit astfel ca la un anumit nivel de varsta copiii au cam aceleasi
reusite si mai ales aceleasi greseli. Acest lucru care l-a determinat sa considere ca
dezvoltarea intelectuala se face secvential, in etape. Asadar, este mai important modul
in care gandeste copilul decat cee ace la un moment dat stia. Contributia majora a lui
Piaget la teoria dezvoltarii sociale a copiilor apare in „Judecata morala la copil” (1932).

Dupa Piaget, exista o progresie treptata in simtul moral al copilului. Copilul mic
parcurge o etapa heteronoma in care disciplina este impusa de catre autoritati si copilul
acccepta regulile lor. Copilul mai mare parcurge o etapa autonoma, in care poate gandi
pentru el insusi si moralitatea sa este mai curand un produs al propriului sau
rationament, decat al constrangerilor altor persoane. Astfel se disting 3 etape in
dezvoltare:

• de la 2 la 6 ani – stadiul preoperational. Copilul foloseste gandirea simbolica si include

achizitiile din sfera limbajului in activitatea de cunoastere a lumii inconjuratoare.
Gandirea este ego-centrica, cunoasterea fiind facuta prin propria perspectiva.
• de la 7 la 11 ani – stadiul concret operational. Copilul intelege si foloseste operatiile
 logice in rezolvarea de probleme. In aceasta perioada copilul isi defineste notiunea de
“numar”, “clasificare” si “conservare”.
• de la 12 ani – stadiul operatiilor formale. Copilul incepe sa abstractizeze, sa
gandeasca de la real la concret, la ceea ce poate fi ipotetic posibil. Piaget vede
dezvoltarea intelectuala(cognitiva) ca un proces care urmeaza niste modele universale
Schema este calea generala de gandi despre ceva sau modul general de interactiune
dintre ideile si lucrurile din mediul extern.

O critica majora la adresa teoriei lui Piaget este adusa de L.S. Vigotski, potrivit caruia
maturizarea cognitive depinde de interactiunile directe ale copiilor cu cei din jur, de
cultura si societate, astfel ca Piaget nu ia in considerare aceste interactiuni in
dezvoltarea intelectuala.

Teoria cognitiva este valoroasa insa valoroasa prin aceea ca permite factorilor
educationali sa solicite copiii in functie de posibilitatile lor la un anumit interval de
varsta. Carentele acestui tip de abordare constau in ignorarea motivatiei externe, a
importantei procesului de invatare si a societatii in general.

• Concluzii

Toate cele 3 teorii prezentate mai sus au contribuit semnificativ la intelegerea

dezvoltarii umane. Valoarea lor este data de incercarea de a explica complexitatea si
diversitatea experinetei umane. Cei mai multi dintre cei care s-au ocupat de studiul
dezvolatarii umane, au pornit de la aceste teorii.
 Bibliografie:
• Gratiela Sion – Psihologia Varstelor, Editura Fundatiei Romania de Maine, 2003
• Florinda Golu – Manual de pishologia Dezvoltarii. O abordare psihodinamica., Editura
Polirom 2015
• Birch Ann - Psihologia dezvoltarii, Ed. Tehnica , Bucuresti, 1997
• Tinca Cretu, Psihologia Varstelor, Editia a III-a revazuta si adaugita, Editura Polirom 2009
• Psiholog Catalin Luca, lucrare – Teorii Psihologice privind Dezvoltarea Copilului
• https://jenichiriac.ro/teoriile-dezvoltarii-umane/