Poezia „Toamna” de Alexandru T. Stamatiad face parte din curentul
literar numit simbolism. Simbolismul are ca trăsătură principală sugerarea unor stări sufletești nedefinite. Aceste trăsături sunt prezentate prin raportarea la corespondența dintre diferite senzații. În poezia dată, eul liric își compară sentimentele cu schimbările pe care le manifestă natura în cadrul anotimpului toamna, apelând la senzații auditive, vizuale și olfactive. În versurile „Flori uitate-n glastre, drumuri prăfuite/ Dangăte de clopt, stinse, răgușite,..”, se pot observa următoarele stări prin care trece eul liric: monotonia, lipsa desperanță, tristețea și singurătatea. Versurile „Cântece stridente, zări pustii, departe,/ Țipete ascuțite, undevadeparte,..” ne arată că eul liric privește cu nostalgie vremurile bune în care era fericit, acum acea fericire fiind ceva mult prea îndepărtat. El numai posedă motivația și puterea de a reveni la aceste stări pozitive, astfel le privește ca fiind ceva mult prea îndepărtat și greu de atins. În versurile „Nopți fără de stele, vise sfărâmate,/ Picături de sânge, frig, singurătate”, eul liric își descrie starea emoțională, viața lui devenind atât de întunecată asemenea unui cer fără stele. O altă trăsătură a simbolismului este muzicalitatea versurilor. În poezia dată, la finalul fiecărei strofe apare versul „Toamna!”, astfel formându-se refrenul. Repetarea acestui vers evidențiază asemănările între schimbările bruște care au loc în natură în momentul trecerii de la vară la toamnă și între sentimentele eului liric care este doborât de singurătate. Fericirea sa, care poate fi asimilată cu vara, reprezintă ceva mult prea îndepărtat pentru el, astfel rămâne în această stare de suferință.