Predica parintelui Constantin Necula

la inmormantarea lui Mihai

Posted on 7 decembrie 2011 by Ciprian Voicu
Iubită familie mică,
Iubită familie mare,
Iubiți credincioși,
În slujba de înmormântare a preotului, în canonul lui de întâlnire cu cerul se spune
aşa: „Noi de mergem dintr-o țară într-altă ţară avem nevoie de călăuzire. Ce să facem când
ne vom duce în ţara pe care nicidecum n-o cunoaştem? Multe călăuze îţi trebuie ţie atunci,
multe rugăciuni trebuie să meargă împreună cu tine, ca să te păzească ticălosul suflet până
să ajungă la Hristos şi să zică către Dânsul: Aliluia!”
1

De aceea am insistat în rugăciune astăzi, pentru că n-avem cuvinte mai frumoase

pentru prietenul pe care l-am admirat şi l-am iubit,- dar ce spun eu? -, pe care îl
admirăm şi îl iubim, pentru că oamenii nu se conjugă niciodată la trecut, ci
întotdeauna la prezentul continuu! Şi oricât de greu ar fi momentul de astăzi, tot
din cuvintele acestea trebuie să ne încurajăm, amintindu-ne de cuvântul Sf. Ap.
Pavel care spune atât de minunat „Şi de trăim, şi de murim, ai Domnului suntem
(Rom. ”
Cea mai complicată ecuaţie, Mihai a rezolvat-o pornind de la aceasta: „ Şi de trăim
şi de murim, ai Domnului suntem” şi, de aceea, printre noi a trecut ca unul cu
nădejdea Învierii, ca unul care tot timpul, mai din plin, în ultima vreme, şi-a văzut
sfârşitul, dar a întins într-o ecuaţie fără limite, aş îndrăzni să spun, nădejdea că
Dumnezeu e un un Dumnezeu al celor vii şi când cei vii devin trecuţi în lumea
celor pe care atât de incorect îi numim a fi a morţi. Taina aceasta ne-am strâns
astăzi să o slăvim împreună.
În ziua de Intrare a Maicii Domnului în Biserică, Mihai s-a hotărât, prin voia lui
Dumnezeu, să ni se aşeze înainte ca unul care, prin rugăciunile Maicii Domnului,
intră în Biserica cea de deasupra Bisericii, intră în Împărăţia care ţine toată Taina
învierii noastre. Şi astăzi, în ciuda întristării că ne despărţim de un om, de un
excelent camarad, de un împreună rugător cu noi, simţim în adâncul inimii noastre
că taina pe care a purtat-o dinaintea noastră i s-a împlinit cu harul şi cu purtarea de
grijă a lui Dumnezeu.
Acum voi insista asupra cuvântului Profesorul şi n-am să mă feresc să-l rosesc de
acum în ectenii. De acum cred că aşa ar trebui să-l pomenim pe Mihai – Mihai
Profesorul, şi o să vă spun de ce. Sunt puţine vocaţii pe care Dumnezeu ni le
îngăduie pe pământ! Unele aduc mărire, altele aduc bani. Profesoratul, ca şi preoţia
aduce adevărul, iar adevărul te face liber. Profesoratul, ca şi preoţia, te aşază din
catedră în Catedrală şi din catedrală în Împărăţia cerurilor, lucrul cel mai
binecuvântat pe care un suflet, care îşi împlineşte vocaţia, îl împlineşte ca atare.
Mihai ştia foarte bine acest lucru! De aceea, îndrăznesc să spun că s-a mutat din
catedra pământească în catedrala cerească. Iar noi, cei îmbrăcaţi în veşminte
preoţeşti, astăzi simţim că ducem pe unul dintre ai noştri, care împreună cu noi a
fost slujitor al Altarului Neamului său, care împreună cu noi este slujitor sufletului
copilului, minţii şi dragostei lui pentru adevăr.
Niciodată Profesorul Mihai n-a încercat să ne răspundă cu virgulă la nimic!
Totdeauna ferm la solicitări, concentrat pe lucruri, alergând în întâmpinarea vieţii
sale, cred că s-a împlinit într-o prietenie desăvârşită pentru noi, într-o dragoste
desăvârşită pentru părinţi, pentru soţie şi pentru Vlăduţ care, fără îndoială, e
rezultanta cea mai de preţ a vieţii sale pe pământ.
De altfel, astăzi mă găndeam că fiind atât de mulţi tineri şi copii, Mihai nu se va
supăra să le spun o poveste. Totdeauna când ne întâlneam, mai cu seamă în
„adâncimile Humanitasului ”, între noi trebuia să schimbăm împreună o poveste.
2

„Într-o dimineaţă, într-un cabinet medical un bătrân a ajuns abia mergând, arătând mâna
rănită şi bandajată total nepriceput. Îi spune asistentei:
-Vă rog frumos să vă grăbiţi să-mi pansaţi rana pentru că la ora 9 am o întâlnire foarte,
foarte importantă.
Sigur că asistenta a zâmbit şi a spus că trebuie să aştepte până vine domnul doctor. Omul a
insistat că la 9 are o întâlnire foarte, foarte importantă şi văzând asistenta că rana nu este
foarte gravă s-a apucat să-l panseze pe bătrân întrebându-l:
-Unde vă grăbiţi?
– Mă grăbesc să iau micul dejun cu soţia.
-Bine, dar ăsta nu e un motiv de grabă!
– Ba da! Soţia mea de 7 ani este într-un cămin de bătrâni şi întotdeauna în ultimii 7 ani, la
ora 9, mi-am luat împreună cu ea micul dejun.
-Bine, dar dacă e într-un cămin de bătrâni cum reuşiţi să faceţi aşa ceva?
– Mai mult, de 5 de ani suferind de Alzheimer, nici nu mai ştie cine sunt.
– Atunci de ce vă grăbiţi?
–Pentru că eu ştiu cine este ea!”
La prânzul acesta ceresc Hristos l-a chemat pe Mihai. Nici noi, poate cu două
excepţii, trei, patru, nici noi nu ştim în fond pe cine a chemat Hristos la Sine! De
aceea suntem întristaţi! Pentru că dacă i-am cunoaşte adâncul inimii cum l-a
cunoscut Hristos, dacă i-am şti adâncul purtărilor sale duhovniceşti cum le ştie
Hristos, nu ne-am teme şi din ziua de astăzi, aşa cum Mihai tot timpul m-a rugat,
am face o zi de Înviere! Ştiu că şi-a dorit să moară într-o zi cu lumină plină, cu
bucurie zicea el şi să nu îngheţe nimeni la înmormântare! Era tema noastră de
dezbatere totdeauna. Vă rog, dar, să nu îngheţaţi! Vă rog să-i îndepliniţi bucuria
aceasta de a-l privi ca un fir de lumină care ne-a legat cu cerul de fiecare dată şi
totdeauna ne-a întâmpinat cu numele cerului, oricât de rănit şi oricât de bolnav ar fi
fost!
Îndrăznesc să adaug cuvântul de mângâiere al Înalt Prea Sfinţitului Laurenţiu,
Mitropolitul și Părintele nostru, care nu i-a fost un necunoscut şi căruia nu i-a fost
un necunoscut, care trimite binecuvântarea sa şi dragostea faţă de familie, nu doar
către mica familie, ci către toţi ceilalţi pentru că împreună alcătuim una din cele
mai frumoase familii pe care le are Sibiul la ora actuală – familia şaguniană care-şi
mărturiseşte dragostea. Îndrăznesc de asemenea să aduc rugăciunea Catedralei
Mitropolitane, a preoţilor de acolo faţă de care Mihai n-a fost doar o prezenţă, ci
parte integrantă a rugăciunii lor, bucurie şi întristare deopotrivă şi iarăşi bucurie
atunci când s-a ridicat. Şi acum fără îndoială în Liturghia de azi pomenit fiind,
întristare pentru a deveni bucurie. Îndrăznesc să aduc cuvântul copiilor din Școala
lui Vlăduț, Regina Mariași a celor din Colegiul Național Octavian Goga, a unei
părţi a profesorilor cu care am vorbit zilele acestea, să-i spunem lui Mihai că
pentru noi moartea lui contează mai mult decât tot ceea ce astăzi se întâmplă pe
pământ! Pentru că, dincolo de toate rezultatele lui ca profesor, rămâne modelul
acesta excepţional de om al lui Dumnezeu mărturisind că toate se împlinesc
matematic după voia, în voia şi cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu!
Sunt convins că toţi copiii, toţi tinerii prezenţi astăzi împreună cu noi, indiferent de
colegiul, de clasa din care vin, n-au venit doar pentru că au stimat un om care a
scris pe tablă cifre, ci pentru un om care a descifrat mai presus de toate cifrele
Taina Treimii lui Dumnezeu. Uneori l-am şi întrebat dacă atunci când predă la
catedră nu se simte un pic profesor de religie şi totdeauna zâmbea, pentru că am
căzut de acord cu ani în urmă, când ne consultam împreună pentru o emisiune, că
oriunde te-ai situa în orizontul cunoaşterii, câtă vreme rosteşti adevărul, arăţi calea
şi crezi în iubire, nu eşti altceva decât darul lui Dumnezeu pentru profesorat şi
pentru copiii pe care Dumnezeu ţi-i pune înainte.
Îngădui să mai adaug un singur cuvânt, şi anume acela de dragoste nesfârşită pe
care i-o putem transmite prin rugăciunea noastră. Înainte cu o zi, în 17 noiembrie,
fiind de rând la catedrală, deja am simţit că s-a întâmplat ceva pentru că se
schimbaseră cuvintele din pomelnice. Copiii de la O. Goga au venit cu pomelnice
subliniind că e mai grav decât de obicei Mihai. Iar dimineaţă Mihai a trecut din
mirida celor vii în mirida celor care aşteaptă învierea. Îl vom vedea Liturghie de
Liturghie, toţi cei care ne-a îngăduit Dumnezeu să-l avem aproape şi să-l purtăm în
rugăciunea noastră şi mai cu seamă să ne ţină el aproape şi să ne poarte în
rugăciunea lui. Îl vom vedea de fiecare dată şi vom face ce facem întotdeauna cu
prietenii – îi vom îmbrăţişa pentru că, slavă Domnului, pragurile vieţii acesteia se
ridică de fiecare dată când peste ele trebuie să treacă Împăratul cerurilor, Stăpânul
stăpânilor şi Domnul domnilor. Ridicaţi dar porţile ca să intre Mihai în aşteptare şi
în întâlnire cu Împăratul măririi! Şi sunt convins că ecuaţia necunoscută pe care a
rezolvat-o încă din timpul vieţii, aceea a cunoaşterii lui Dumnezeu, aceea a
apropierii de Dumnezeu, i se va dezvălui ca rezolvată fară de greşală! I-a dat
rezultatul corect! Fără să fure cu coada ochiului la capătul culegerii de mari
probleme cu care s-a întâlnit în viaţă! A reuşit să dea rezultatul corect!
Nu pot decât să-l îmbrăţişez şi, mai în glumă, mai în serios, cum făceam întotdeuna
când ne întâlneam să-i spun „Sărut mâna domnule profesor de matematică!”, să-i
mulţumesc pentru o prietenie fără sfârşit, pentru aceea că de fiecare dată ai lui au
fost ai noştri şi ai noştri au fost ai lui tot timpul. Cu regretul că, cel puţin în câteva
rânduri, nu am reuşit să privim mai atent la tot ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu:
răsăritul şi apusul de soare, frumuseţi şi urâţenii ale lumii şi ne-am concentrat prea
mult pe ale noastre, încercând să fim profesionişti. Astăzi profesionistul rămâne în
mijlocul nostru, prietenul rămâne în mijlocul nostru, la Dumnezeu pleacă ce-i mai
de preţ – sufletul, parte integrantă a prietenului şi a profesionistului care astăzi se
stinge din mijlocul nostru.
Nu cred că-l conducem pe ultimul drum! Eu cred că undeva în Împărăţia cerurilor
Dumnezeu a pregătit deja o sală de clasă unde o parte din copii au plecat înainte de
vreme, iar Mihai se va nevoi să le explice matematic de ce Dumnezeu nu are
nevoie de profesori, ci de suflete care să crească înţelepciunea celor din jur pentru
a-L vedea pe Dumnezeu. Şi ajuns acolo va preda fiecăruia dintre copiii Împărăţiei
cerurilor cunoaşterea lumii din care aceştia nu au reuşit să cuprindă, cu mintea,
nimic.
De astăzi începând sunt onorat că un coleg de al meu face parte din Academia
Cerurilor! Să-l rugăm ca atunci când ne e greu, când nu ne dă rezultatul, să
mijlocească la Hristos, să ne reorienteze termenii, să ne reînveţe ce avem de făcut
pentru a respira şi trăi omeneşte. Pentru că lecţia lui totală acesta a fost: să trăieşti
omeneşte până la sfârşit în ciuda suferinţelor supraomeneşti!
Încă o dată „Sărut mâna!”! Îl îmbrăţişez şi n-am cum să-i spun că-l iubesc decât
pomenindu-l laolaltă cu toţi ai mei din veac pomeniţi, cerându-i tot timpul ca fiul
său şi soţia şi părinţii săi să fie parte integrantă a fiilor şi soţiilor şi părinţilor noştri
într-un Liturghier al rugăciunii fără de sfârşit şi într-o bucurie a întâlnirii miridelor
cu Hristos Cel Înviat.
Îi mulţumim pentru lecţia deplină a vieţii! Şi îl rugăm pe Hristos să ne înţeleagă că
ni-i greu că cel mai bun dintre noi a tras linie şi i-a ieşit şi de data acesta fără
virgulă.
Intră în Împărăţia lui Dumnezeu păzit de Sf. Arhanghel Mihail din lucrarea căruia
cel mai de preţ lucru pe care l-a avut de transmis către noi a fost tot timpul
atenţionarea :„Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”
AMIN!

Preacucernici Părinţi, iubită familie,

îndrăznesc să spun, iubită familie întreagă, a Catedralei şi a rugăciunii!

Mă gândeam să copiez după un omilet celebru şi să spun cea mai scurtă predică pe
care am auzit-o vreodată la un prunc: „Pe mine şi pe Prietenul meu, Dumnezeu, vă
rog frumos să ne iertaţi că din când în când vă încercăm credinţa şi cu astfel de
momente.

Dar mi-am ridicat ochii către pictura ce începe să se închege pe zidurile bisericii şi
am constatat că în pântece Maica Domnului poartă un Prunc, iar mai jos un pic, în
icoana Adormirii Maicii Domnului, Pruncul din pântece o poartă pe Maica Sa ca pe
un prunc în braţe. Şi ascultând textul acesta al slujbei, m-am gândit că în timp ce
celelalte mame speră într-un fel sau altul ca băiatul lor să facă şcoală, să ajungă
patriarh, ministru, mămica aceasta rănită de moarte măcar ştie din start că are
băiatul sfânt. Nu-i uşor, dar nici imposibil! In calendarul nostru; într-un fel sau altul,
taina aceasta a acestei treceri - am ascultat-o la nesfârşit, parcă, în cântarea
înmormântării pruncilor care nu vă mai este străină de astăzi - ne dovedeşte o dată
în plus că deja Andrei este un mediator între noi şi Hristos. Este un mijlocitor, pentru
că noi i-am spus aici: Pruncule, roagă-te pentru noi, păcătoşii! Că nu pe el avem a-l
plânge, ci pe noi.

Că el n-a gustat din dulceaţa vieţii, dar iată, gustă din dulceaţa Raiului şi a Cerului.
Cu alte cuvinte, îngăduiţi-mi să spun că astăzi am fost martor la o slujbă foarte
aproape de cea de canonizare şi că în taina lui Hristos, între racla lui Andrei şi racla
din dreapta, în faţă - îi spuneam Părintelui M., când am intrat -, diferenţa e doar de
exigenţe canonice, nu de pretenţii ale inimii noastre. Noi nu trăim după inima
colecţiei de canoane, noi trăim după inima noastră. Şi în inima noastră, Andrei şi-a
făcut loc deplin.

Sigur că ne este greu şi trecem greu peste astfel de momente. De dimineaţă, când
iniţial l-am pomenit pe Andrei că zboară spre casă, mă bucuram. Acum, că a zburat
spre adevărata Acasă, de ce-oi fi trist? Diferenţa este dată de voia lui Dumnezeu, nu
de aşezarea noastră înaintea lui Dumnezeu. El le cuprinde pe toate în mintea Sa şi
să ştiţi că niciodată nu-i vindecat sufletul nostru de astfel de drame. Ele ar fi tragedii,
dacă Hristos n-ar fi înviat. V-o spune unul care poartă în piept inima fratelui său, nu
numai inima sa; ai cărui părinţi nu s-au vindecat niciodată de inima fratelui său, dar
s-au bucurat la nesfârşit de cele două inimi din coşul pieptului fiului lor de pe urmă.
Pentru că în taina lui Hristos, puterea străbaterii vieţii acesteia ne este dată
întotdeauna de Mântuitorul şi Domnul nostru. Nimeni din jurul nostru nu ne poate trăi
viaţa.

Noi ne-am strâns din tot dragul la taina aceasta, dar înăuntrul vostru, Şt. şi Ov., veţi
găsi lucrurile şi momentele care să vă ajute să treceţi nu doar peste acest moment,
ci peste toate celelalte momente aducătoare-aminte. Slavă lui Dumnezeu că aveţi
braţele pline cu cele două fetiţe ale voastre! Pentru că în taina lui Hristos, sunteţi
parte integrantă în rugăciune cu pruncii voştri şi pruncii voştri sunt parte integrantă
din rugăciune cu pruncii noştri, ai fiecăruia dintre noi.

M-am uitat atent şi dintre prietenii generaţiei voastre, ca şi dintre prietenii generaţiei
noastre, toţi suntem aici de dragul copiilor noştri. Noi am venit să vă spunem laolaltă
cu copiii noştri că din generaţia lor ne mângâiem că s-a ridicat un sfânt care să-i
protejeze şi să le poarte de grijă.

Mai avem noi obiceiul - preoţii - să îndulcim aşa, cuvântul, la predică şi uneori să
facem din câte-o cutră de om, o jumătate de cutră, ca să mai mângâiem familia. Dar
de data aceasta este o obligaţie. O obligaţie care ţine de verticala crucii, să spunem
că niciun cuvânt al slujbei acesteia n-a cuprins într-însul cuvântul păcătos referitor la
prunc, ci de fiecare dată, referitor la noi ceilalţi, care încă mai trecem prin viaţă.

Il rog pe Dumnezeu să ne poarte de grijă şi îndrăznesc să spun că Cel ce a locuit în

ieslea Betleemului ştie întotdeauna să-Şi ofere ieslea braţelor Sale, pentru a ridica
pruncii şi a-i aşeza în slavă împărătească.
Eu astăzi trebuie să-I mulţumesc lui Dumnezeu că am văzut, o dată în plus, că
atunci când Dumnezeu ne încearcă, sufletele cu adevărat ale lui Dumnezeu nu se
tem şi ştiu încotro merg. Asta înseamnă să fii creştin: să ştii unde merge sufletul tău,
după ce trupul tău pare că nu mai este. Cu alte cuvinte, vom avea un iconostas nou
în cimitir şi de fiecare când ne vom pleca acolo, ne vom pleca dinaintea Slavei lui
Dumnezeu, Care pe toate le cuprinde.

Nu vom primi mângâiere niciodată de la oameni pentru astfel de situaţii. Ne vor

încuraja. Ne vor iubi poate mai mult. Sunt convins că aseară toţi ne-am strâns un pic
mai tare copiii în braţe la culcare. Sunt convins că de astăzi nu vom mai trimite pe
alţii să le dea suc. Ne vom duce noi înşine să le dăm suc. Sunt convins că febra
copiilor ne va fi bucurie şi când vine şi când pleacă. Auzeam copiii scâncind şi am
vrut să le zic celor cărora le plângeau copiii: Nu-i scoateţi afară! semn că sunt vii.
Toţi ne-am dori ca pe toţi copiii pe care i-am pierdut să-i mai auzim plângând o
vreme. Plânsul lor e semnul biruinţei. E semnul respiraţiei. E semnul prezenţei lui
Dumnezeu în viaţa noastră.
Astăzi, dacă vreţi, prin efortul acesta teribil, al morţii şi al vieţii, dragostea noastră a
căpătat o dată în plus o nădejde. Nădejdea că de fiecare dată înaintea veşniciei,
Hristos ni Se face mână întinsă. Ne-am uitat cu Părintele Ma-carie şi am comentat
noi, aşa teologic, ce amestec de taină e în slujba aceasta a înmormântării pruncilor.
De fiecare dată sunt aduse cuvintele pentru matur, întărite cu cele din slujba de
înmormântare a preotului, dar desăvârşite cu cuvântul mângâietor, pentru copil.
Inaintea lui Hristos, copiii noştri sunt copiii Lui. Imi spunea cineva odată: Of
Dumnezeul Asta, cum răneşte câte-o familie! Nu înţelege nimic din taina familiei! Să
nu uitaţi nicio clipă: Primul dintre noi care Şi-a pierdut Fiul este Dumnezeu Tatăl. De
dragul copiilor noştri, ca ei să nu se piardă niciodată. Atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea, încât pe Fiul Său Unul născut L-a dat, ca tot cel ce crede într-însul să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică!" Iată, un Tată orfan de Fiu vindecă toate inimile
noastre orfane de fii.

Dumnezeu să vă mângâie, zic eu, prin mâinile Măriei şi ale Paraschivei, puii voştri
minunaţi, mai întâi, şi apoi prin cuvintele noastre, ale celorlalţi. Apoi să staţi strânşi,
să nu vă învinovăţiţi unde nu-i vină. Să ştiţi că uneori copiii noştri sunt parte
integrantă din taina lumii pe care-o trăim. Ei sunt semnalul că sfinţenia încă mai are
trecere la Hristos şi că neamul nostru mai are locuri destule în calendarul biruinţei
împărăţiei lui Dumnezeu.

Eu le mulţumesc Părinţilor care suntem astăzi prezenţi, pentru că e cea mai bună
lecţie a preoţiei noastre. Suntem noi tari şi mari când e vorba de morţile tuturor, dar
copiii întotdeauna ne obligă să ne vedem puterea şi limita puterii noastre slujitoare. îi
dau lui Dumnezeu slavă că Andrei a trecut contemporan cu noi măcar o zi, două,
trei, o săptămână, deşi a fost contemporan cu noi de când am început să ne
bucurăm de burtica lui, din care ne prezenta dorinţa lui de a fi în mijlocul nostru. Şi
vreau să aveţi convingerea că tot ceea ce este în pântecul unei mame face mai apoi
ca mama să treacă în braţele sale, ca un rugător pentru împărăţia lui Dumnezeu.

N-avem voie să spunem Dumnezeu sa-l odihnească!, nici sa-l ierte, ci doar atât să
spunem: Dumnezeu să ne ierte că uneori trec copiii prin lumea aceasta şi nu reuşim
să-i ţinem, cu tot efortul nostru, şi că singurul Medic, Care n-a venit să ne vindece, ci
să ne învie, rămâne Hristos, Care este cel mai frumos dintre copii, Care-i primeşte
cel mai frumos pe toţi copiii care vor să se aşeze în împărăţia lui Dumnezeu.

Aşadar, Hristos a înviat! Dumnezeu să ne ierte pe toţi, să ne întărească în credinţă,

nădejde şi dragoste. Ştefania, îţi sărutăm mâna că ne-ai dăruit un sfânt. Il rugăm pe
Hristos ca în nicio situaţie să nu ne forţeze mâna să credem chiar în toate. E bine să
ne lase aşa păcătoşi cum suntem şi să ne mângâie cu copiii noştri care plâng si fac
febră si tuşesc si vor dulceaţă si nu iau notele cele mai bune la şcoală, până când,
crescând, la rândul lor să ne dea copii, ca să ne mângâiem cu dânşii.
Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

3. Ce mesaj aveți pentru omul preocupat doar de ‘’aici și acum’’?

Să redescopere veșnicia. Trăim prea alert și prea neatenți. Suntem într-o

dictatură a speculării greșelii celuilalt, aproapele pe care ni-l facem tot
mai departele nostru. Ș i ne pierdem bucuria. Mă uit atent la examenele
date copiilor, fie că vorbim de capacitate fie de bacalaureat. Ele
marchează, în fond, trepte de maturizare. Chiar când iau note mari, copii
sunt triști, obosiți, umiliți, anchetați…Asta spune multe despre „aici și
acum” pe care-l trăim.

4. ’’Încă puțin timp și lumea nu Mă va mai vedea’’ spune Hristos. Vedem

limpede că așa este. Cum ne putem regăsi într-o lume care îl respinge pe
Hristos?

Interesant argument. Nu m-am gândit niciodată că poate fi interpretat și

așa. Lumea nu-l respinge pe Hristos, nu l-a acceptat de fapt niciodată. E
o problemă care s-a perpetuat în fiecare epocă istorică: confuzia dintre
Hristos și creștini. Confuzia între dreptate și Adevăr. Ne putem regăsi
doar dacă ne reașezăm în ierarhia adevărului. Practic, rugăciune și
cumințenie, citirea Scripturii și prezența la Liturghie, bunăvoința
dinantea durerii celor aflați în nevoi. A fi creștin înseamnă, în fond, a fi
viu. A fi legat de Biserică prin Har, credință  și fapte, fără a uita că fără
Mila lui Dumnezeu nu suntem vii.

5. Ce cuvânt de învățătură aveți pentru un tânăr care privește în jurul

lui și este dezamăgit de perspective?

Nu știu ce să zic. Să nu mai trăiască în perspective false. Să acumuleze

carte bună, să învețe să fie părinți buni copiilor lor, soți buni
soțiilor/soților. Prea mult identificăm bucuria cu împlinirea în carieră. E
o minciună. Riscăm să ne pierdem sufletul, dese ori, pentru că nimeni nu
ne aduce aminte că-l avem. Perspectiva pentru un tânăr care nu vrea să
fie dezamăgit  este să lucreze cu sine, să nu admită să fie amăgit. Lucrul
cu sine este cea mai amplă lucrare a omului.

Când moare un copil cu toţii ne punem întrebarea „De ce?”, indiferent de gradul de
rudenie, de credinţă sau de sensibilitatea sufletească. De ce trebuie să moară? Cu ce a
greşit? Cum de lasă Dumnezeu să se întâmple aşa ceva? De ce totul merge bine şi la un
moment dat, într-o clipă, bucuria dispare şi sufletul explodează de durere? Zeci de
astfel de întrebări apar într-o asemenea situaţie, însă nu există o explicaţie sau un
răspuns raţional universal valabil, ci doar acţiuni divine care diferă de la o situaţie la
alta.
Băcăuanii s-au rugat astăzi împreună cu Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim pentru
sufletul Elenei Andra Toader, tânăra mutată la ceruri în urma teribilului incendiu de la
clubul ”Colectiv” din București. În cadrul slujbei de înmormântare oficiată la biserica ”Sf.
Împărați” din Bacău, ierarhul a rostit un cuvânt de mângâiere și compasiune pentru familie,
prieteni și cei care au fost alături în comuniunea de rugăciune.
”Astăzi, dragii mei, sunt 12 zile de când a avut loc tragicul eveniment din acea noapte
infernală de la sfârșitul lui octombrie al acestui an. În tot acest timp atenția întregului popor
român a fost focalizată asupra acestui moment, care a atras după sine mutații și schimbări
radicale în percepția oamenilor asupra vieții în general. Poporul român parcă a intrat într-o
nouă epocă a istoriei sale: cea a umanismului militant. Am asistat în acest timp la un
fenomen în care se cerea ca neamul nostru să abandoneze experiențele mai vechi, care i-au
structurat identitatea în istoria lui multiseculară și să prevaleze valorile laice. Adică să
adoptăm o nouă ordine umanistă în care inclusiv valorile divine, pentru a avea rezonanță în
urechile contemporanilor, trebuie să îmbrace un limbaj laic. Nădejdea a ajuns să
fieoptimism,  dragostea  respect față de celălalt, virtuțile sau faptele bune, calități umane.
Nu ar fi prea grav acest lucru. A mai fost așa în istorie și la alte popoare. Însă nenorocirea 
supremă care pândește o astfel de societate este iluzia că Dumnezeu a devenit inutil. Or, iată
că evenimentul la care participăm ne dă prilejul, deși asistăm la înmormântarea unei tinere
care a murit înainte de vreme, nevinovată,  să vă spunem că nu este așa”Credem că fiecare
dintre noi am simţit fiorul sentimentului despărţirii de tineri care au fost apreciați şi iubiți
pentru virtuțile sau calitățile pe care le-au manifestat față de cei apropiați lor. Un dicton din
spiritualitatea franceză spune: „partir, c’est mourir un peu”, adică „murim cu fiecare
plecare”. Și, într-adevăr, atunci când cineva din cei pe care i-am preţuit  pleacă pe drumul
fără întoarcere, parcă  ceva din noi moare, sau parcă o floare se rupe din sufletul nostru
pentru a fi răsădită într-o altă glastră străină sensibilităţilor şi dispoziţiunilor noastre
naturale. E greu să acceptăm situaţia, dar aşa este voia Domnului!”a spus Înaltpreasfințitul
Ioachim.
Iubiţi prieteni, tânăra Elena-Andra s-a născut acum 30 de ani. De ce spun aceasta?
Întrucât, convenţional, în astfel de momente, de obicei, vorbim despre biografia decedatului,
evocându-se faptele şi activitaţile bune pe care le-a împlinit. Dar, oare, la Andra, care urma
să împlinească curând 30 de ani, putem vorbi despre aşa ceva? Evident că nu. La ea, care a
plecat aşa de repede și în circumstanțe atroce nu putem vorbi despre  împlinirile sale, ci mai
curând despre ce  ar fi  urmat să împlinească. Despre o tânără deosebită, cum a fost Elena
Andra, părinţii, profesorii, rudeniile, societatea, Biserica, îşi creionează atâtea speranţe,
atâtea idealuri care se nasc, atâtea planuri asupra viitorului. Dar toate s-au spulberat, s-au
risipit într-o clipă, din cauza intervenţiei unui duşman etern pe care, convenţional, îl
numim moarte. Aceasta a curmat totul deodată, a suprimat toate idealurile lăsându-ne
neputincioşi, fără cuvinte, fără speranţă, fără de grai. De fapt, ce expresii sau raţionamente
umane ar putea aduce mângâiere unor părinţi care-şi acompaniază fiica la mormânt! Ce
consolare poţi da colegilor, prietenilor, cunoscuților, dar mai ales ție, Gabriela, care ai fost
împreună cu iubita  ta  surioara în  noaptea aceea infernală în același iad?!a mai zis, printre
altele, ierarhul în cuvântul său.
”Deocamdată, nădăjduim că Hristos avea nevoie de o tânără  ca ea, acolo, sus,
în ceruri, pentru a i se încredința niște atribuții mult mai nobile decât le-ar fi dat
cineva pe acest tărâm al nesiguranței și războiului nevăzut. Sau, poate, chiar
acum Hristos  ne răspunde la această întrebare prin vorbele înţeleptului Solomon.
Iată ce spune Duhul Sfânt prin acest corifeu al Vechiului Testament: „Omul cel
drept, chiar dacă va muri mai devreme, dă de odihnă. Bătrâneţele cinstite nu sunt
cele aduse de o viaţă lungă, nici nu le măsoară după numărul anilor.
Inţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţelor înseamnă o
viaţă neîntinată. Plăcut fiind lui Dumnezeu, Domnul l-a iubit şi, fiindcă trăia între
păcătoşi, l-a mutat de pe pământ. A fot răpit ca răutatea să nu-i schimbe mintea,
înşelăciunea să nu-i amăgească sufletul său” (Întelepciunea lui Solomon, 4, 7-11).
Apoi adaugă „Sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va
atinge de ele.  În ochii celor fără de minte drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi
ieşirea lor  din această lume li se pare nenorocire, dar ei sunt în pace. Chiar dacă
în faţa oamenilor ei au îndurat suferinţe, nădejdea lor este plină de  nemurire. Și
fiind pedepsiţi cu puţin, mare răsplată vor  primi, căci Dumnezeu i-a pus la
încercare şi i-a găsit vrednici de El. Cei credincioşi vor petrece cu El în iubire,
căci harul şi îndurarea sunt partea aleşilor Lui”. (Inţelepciunea lui Solomon, 3 1-
8).
Dar cu toate acestea,  moartea  este totuşi anormală, tragică şi monstruoasă. Mai
ales  atunci când auzim că un tânăr trece  prin acest fenomen înainte de vreme.
Indiferent de realismul nostru asupra fenomenului, ea seamănă sentimente de
dezolare şi indignare. L-am văzut şi pe Hristos plângând în faţa mormântului
prietenului său Lazăr. De asemenea, Sf. Pavel consideră moartea  „ca un duşman
ce distruge” (I Cor. 15,26), ceea ce înseamnă că acest fenomen nu face parte din
planul lui Dumnezeu. Totuşi ea este o expresie  a smereniei, a milei şi a
compasiunii lui Dumnezeu pentru om.  Ce-ar fi dacă am trăi la infinit în acestă
lume coruptibilă şi deşartă? Sensul existenţei ar fi teribil şi insuportabil. De
aceea, Dumnezeu ne-a oferit  acest „tunel de scăpare”, pe care-l numim
convenţional „moarte”. Fenomenul desface sufletul de trupul coruptibil pentru ca,
după un oarecare timp, să se reunească într-o altă stare cu alte atribute: trup
spiritualizat.  Cunoaştem acest lucru încă de la Ieremia profetul, care  a văzut
această lucrare a lui Dumnezeu pentru om, şi a spus: ”Scoală şi intră în casa
olarului, iar acolo îţi voi vesti  cuvintele mele. Și am intrat eu în casa olarului şi
iată acesta  lucra cu roata. Și vasul  pe care-l făcea  olarul din lut s-a stricat în
mâna lui, dar olarul a făcut  dintr-însul alt vas, cum a crezut el că-i mai bine să-l
facă”. Deci, Olarul dumnezeiesc, pe noi, vasul acesta de pământ, stricat, îl
sparge, pentru a-l reface dându-i  măreţia de altădată. Prin urmare, Dumnezeu
foloseşte moartea ca  pe un  instrument al  restaurării noastre. Totodată, 
moartea nu înseamnă despărţire.  Ne vom reîntâlni  atât cu trupul  pe care l-am
avut de la început cât şi cu cei cu care am trăit în comuniunea de persoane pe
acest pământ. Înţelegând aceste învăţături, ce putem spune acum, mai întâi, 
acestei tinere: Andra, nu îmi este dat să-ţi poruncesc ca şi Hristos  „Tinere, ţie îţi
grăiesc „scoală-te”, ci mai curând să-ţi amintesc ceea ce spunea profetul, un pic
mai nuanţat . „Elena Andra, ascultă, Hristos te cheamă, iar tu ai răspuns. „Da,
Doamne, roaba Ta ascultă”.  Ai fost o fată bună și ascultătoare faţă de tatăl tău,
faţă de mamă, faţă de învăţăceii tăi. Acum, înţeleg că ai ascultat şi de Hristos în
puţina viaţă cât te-a lăsat pe pământ. Vei asculta numai de El în ceruri, noi nu te
mai deranjăm. Doar un singur lucru îţi mai cer: Roagă-te lui Dumnezeu să
mângâie pe bunii tăi părinţi, iar surioarei tale Gabriela să-i  de sănătate grabnică
şi înţelepciune. Am înţeles cu toţii că astăzi pentru tine este zi de Paşte. Adică de
trecere la Hristos, care te cheamă. Vezi, toată această lume, adunată în biserica
de care ai aparținut cândva, a venit pentru tine. Iata sunt aici toţi cei ce te-au
iubit. Tu i-ai mobilizat încă odată, dar de data aceasta sunt adunaţi în jurul tău,
nu pentru a face planuri de viitor, ci pentru altceva: ca să-ţi promită  solemn  că
nu te vor uita niciodată  şi că îşi vor aminti  de chipul tău suav, blând şi frumos ca
un crin al bunelor vestiri.