Sunteți pe pagina 1din 155

A S O C I A Ț I A B A Rituaţia I1 A M E R I C A NOULU

INIȚIAȚIVA JURIDICĂ PENTRU EUROPA CENTRALĂ ŞI EURASIA

Aspecte de practică
privind percheziţia şi
arestarea preventivă

Martie 2007
Acest proiect a fost posibil datorită susţinerii acordate de către Departamentul de Justiţie al Statelor
Unite,
Secţiunea Penală, Biroul pentru Dezvoltare, Asistenţă şi Instruire Internaţională pentru Procurori
(OPDAT),
Oficiul Programului pentru Justiţie, în condiţiile contractului nr. 2006-AB-CX-0001.
Iniţiativa Juridică pentru Europa Centrală şi Eurasia (CEELI) a Asociaţiei Baroului American este autorul
afirmaţiilor şi analizei din raportul de faţă şi este singura responsabilă pentru conţinutul acestuia.
Punctele de
vedere exprimate în această lucrare nu au fost aprobate de Camera Delegaţilor sau de Consiliul
Director al
Asociaţiei Baroului American şi, prin urmare, nu trebuie percepute ca exprimând politica Asociaţiei
Baroului
American. Mai mult decât atât, nimic din ceea ce conţine raportul de faţă nu trebuie considerat ca
acordare de
consultanţă juridică pentru cazuri specifice iar cititorii au responsabilitatea de a obţine astfel de
consultanţă
de la avocaţii lor personali.
ASOCIAȚIA BAROULUI AMERICAN
INIȚIAȚIVA JURIDICĂ PENTRU EUROPA CENTRALĂ ŞI EURASIA

Aspecte de practică privind


percheziţia şi arestarea
preventivă

Martie 2007
Mulţumiri

Adresăm calde mulţumiri şi aprecieri doamnei consilier juridic Ana Maria Andronic,
care a coordonat acest proiect încă de la iniţierea sa şi a contribuit la structurarea
analizei şi raportului final. De asemenea, dorim să menţionăm contribuţia doamnei
consilier juridic Ramona-Elena Cherciu la elaborarea raportului final şi la coordonarea
seminariilor organizate în cadrul proiectului, împreună cu doamnele Genoveva Bolea,
coordonator de programe, şi Adina Edu, director financiar.

Mare parte din substanţa şi documentaţia proiectului se datorează talentului şi dăruirii


domnilor judecători Roxana Trif şi Alexandru Vasiliu, de la Curtea de Apel Braşov, care
au moderat dezbaterile din cadrul seminariilor şi au elaborat raportul iniţial.

Proiectul de faţă nu ar fi beneficiat de atâtea informaţii consistente şi importante fără


opiniile şi munca asiduă a grupului de lucru de la CEELI şi a grupului de lucru virtual.

Nu în ultimul rând, dorim să mulţumim tuturor magistraţilor care au participat la


seminariile organizate de CEELI la Timişoara, Iaşi şi Cluj pentru comentariile şi opiniile
dumnealor. Observaţiile acestora din cadrul raportului prezintă realitatea şi dificultăţile
cotidiene cu care se confruntă magistraţii din România.

Madeleine Crohn

Director ABA/CEELI

România
În calitate de ataşat juridic al Ambasadei SUA în România din partea Departamentului
de Justiţie (USDOJ/OPDAT1), mă bucur că am posibilitatea să vă împărtăşesc câteva
gânduri legate de compendiul de procedură penală Aspecte de practică privind
percheziţia şi arestarea preventivă elaborat de către ABA/CEELI. Chiar dacă biroul
nostru a susţinut şi promovat acest proiect, munca propriu-zisă a revenit de fapt
echipei ABA/CEELI şi talentatului grup de lucru alcătuit de aceasta.

Utilitatea unui forum de dezbateri cu privire la procedura penală a apărut ca urmare a


modificărilor Constituţiei României, adoptate prin referendum în octombrie 2003.
Aceste modificări au transferat responsabilitatea de a emite mandate de percheziţie şi
de arestare din sarcina procurorului în cea a judecătorului. Deoarece nu toţi judecătorii
aveau experienţă nemijlocită în ceea ce priveşte aspectele legate de aceste proceduri,
a fost uşor de remarcat necesitatea unui simpozion pentru membrii sistemului judiciar,
pentru a discuta experienţele acestora şi pentru a identifica acele domenii în care
lipsea uniformitatea. Primul simpozion, susţinut financiar de Biroul Ataşatului Juridic al
Ambasadei SUA, care a avut loc la Olăneşti în luna mai 2004, a condus la planificarea
altor astfel de simpozioane în următorii ani, la Hunedoara, în 2005 şi la Alba Iulia, în
2006.

Fiecare dintre aceste simpozioane a beneficiat de participarea ABA/CEELI şi a


numeroşi judecători şi specialişti în diferite domenii ale justiţiei penale din Statele
Unite. Prezentările şi celelalte intervenţii ale participanţilor americani au servit drept
catalizator sau punct de plecare pentru o examinare a problemelor din perspectiva
tradiţiei juridice româneşti. Pentru contribuţiile aduse la succesul acestor simpozioane,
aş dori să mulţumesc domnului James Moran, judecător superior, Districtul de Nord,
Illinois; doamnei Cynthia Imbrogno, judecător magistrat, Districtul de Est,
Washington; domnului John Kennedy, judecător de instanţă superioară, Districtul
Contra Costa, California; domnului Robert Gerardi, Biroul pentru Operaţii Poliţieneşti al
Departamentului de Justiţie al SUA, domnului Andrew Levchuk, Divizia pentru
Infracţiuni Informatice şi Proprietate Intelectuală a Departamentului de Justiţie al
SUA; şi domnilor procurori asistenţi Jarred Kimball şi Stephanie Lister, ambii din
Districtul de Est, Washington.

Încă de la primul simpozion, s-a observat în mod clar că problemele ridicate ar fi putut
beneficia de o analiză mai aprofundată. În acelaşi timp, părea important să se reţină
cât mai multe informaţii cu putinţă dintr-o astfel de analiză, pentru ca acestea să
poată fi utilizate ca punct de referinţă pentru ceilalţi şi ca bază de plecare pentru
elaborarea unui ghid judiciar în următorii ani.

1
OPDAT este Biroul pentru Dezvoltare, Asistenţă şi Instruire Internaţională pentru Procurori al Departamentului de
Justiţie al Statelor Unite ale Americii.
Între intenţiile de atunci şi rezultatul concret de astăzi, reprezentat de compendiumul
de faţă, stau o documentare, coordonare şi o muncă susţinute. Pentru a desfăşura un
proiect de o asemenea anvergură, este nevoie şi de mult curaj, în afara aptitudinilor
juridice şi organizatorice. Îi suntem profund recunoscători doamnei Madeleine Crohn,
director ABA/CEELI România, şi colectivului acestei organizaţii pentru desfăşurarea
acestui proiect în acord cu propria viziune şi la standarde ridicate. Eforturile acestora,
canalizate prin intermediul unui grup de lucru, au depăşit cu mult aşteptările modeste
ale primului simpozion. Prin atingerea obiectivului imediat de a elabora compendiul de
faţă, ABA/CEELI a pus de asemenea bazele unui material de referinţă flexibil şi viabil,
de pe urma căruia vor putea beneficia judecătorii, procurorii şi ceilalţi practicieni din
domeniu.

Timothy J. Ohms

Ataşat juridic – România


CUPRINS
CAPITOLUL
I ........................................................................................................................................................................ 1
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE .................................................................................................................................... 1

SECŢIUNEA 1 - CONTEXT LEGISLATIV ŞI DE PRACTICĂ ..........................................................................................................


1
SECŢIUNEA 2 - PREZENTAREA PROIECTULUI
......................................................................................................................... 3
1.2.1.
Necesitate .............................................................................................................................................................. 3
1.2.2.Etapa I: Activitatea grupurilor de
Scop.......................................................................................................................................................................
lucru......................................................................................................................................... 5 4
1.2.3.A: Grupul de lucru din
Bucureşti..........................................................................................................................................................
Metodologie ............................................................................................................................................... 5 5
B: Grupul de lucru
„virtual” ....................................................................................................................................................... 6
1.2.4.
Etapa...................................................................................................................................................................
Durată a II-a: Seminariile pentru judecători „Aspecte de practică privind arestarea şi 7
percheziţia” ................................................. 7
1.2.5.
Rezultate................................................................................................................................................................ 8
1.2.6.
CAPITOLUL
Perspective .............................................................................................................................................................
II ...................................................................................................................................................................... 9
8
ACTIVITATEA GRUPURILOR DE LUCRU .................................................................................................................... 9

SECŢIUNEA 1 - PERCHEZIŢIA: ASPECTE PROBLEMATICE ALE PRACTICII ................................................................................ 9


2.1.1. Obligativitatea începerii urmăririi penale înainte de solicitarea emiterii unui mandat de
percheziţie ................. 9
2.1.2. Autorizarea
percheziţiei ....................................................................................................................................... 10
2.1.3. Înaintarea sesizării împreună cu dosarul de urmărire
penală ............................................................................ 12
2.1.4. Calea de atac împotriva încheiereii prin care s-a dispus cu privire la autorizarea
percheziţiei. ........................ 15
2.1.5. Perioada de valabilitate a mandatului de
percheziţie.......................................................................................... 16
2.1.6. A:
Perioada de timp
Infracţiunile flagranteîn cursul zilei când poate fi efectuată
şi de crimă
percheziţia ...................................................................
organizată 17
...................................................................................................................... 18
2.1.7. B:
Problematica
Percheziţia înmartorilor
sisteme asistenţi la derularea
informatice
percheziţiei .......................................................................................................................................
............................................................................... 18 20
2.1.9. Percheziţia
2.1.8. C: Percheziţiafără
Particularităţi alemandat:
derulăriilipsa reglementării unor situaţii de
excepţie ...............................................................
autovehiculelor 20
.................................................................................................................................................
percheziţiei:............................................................................................................. 18 20
2.1.10. Dispoziţii legale lipsite de utilitate sau
eficienţă ............................................................................................... 21
SECŢIUNEA 2 - ARESTAREA PREVENTIVĂ: ASPECTE PROBLEMATICE ALE PRACTICII ............................................................ 21
2.2.1. Conformitatea dreptului intern cu exigenţele art. 5 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor
omului(1)şi Înţelesul
a libertăţilor
noţiunii fundamentale
de lipsire de ) şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ...................................
21 (2) libertate.............................................................................................................................. 22
(3)
Condiţii de
(4)
conformitate .................................................................................................................................................... 23
(5)
Infomarea cu privire la motivele
(6)
arestării .......................................................................................................................... 24
Obligativitatea aducerii persoanei arestate sau deţinute în faţa unui judecător sau a altui
magistrat ................................. 25
2.2.2 Cazurile
Caracterul de privare
rezonabil deal libertate
duratei prevăzute de articolul 148 din Codul de procedură
penală .............................
detenţiei 26
............................................................................................................................
(1) Înţelesul noţiunilor de pericol de fugă, pericol de influenţare a martorilor şi pericolul săvârşirii 25 de noi infracţiuni .........
Dreptul la
(2) 28
despăgubiri
(3) Înţelesul .......................................................................................................................................................
noţiunii de probe 26
(4) ................................................................................................................................................. 29
Înţelesul noţiunii de indicii temeince
.................................................................................................................................
2.2.3. Semnarea de către procuror(i) a referatului cu propunerea de arestare 29
Înţelesul noţiunii de pericol concret
preventivă........................................... 33pentru ordinea
publică .............................................................................................. 31
2.2.4. Problematica prezentării instanţei de judecată a întregului dosar de urmărire
penală ...................................... 34
2.2.5. Arestarea învinuitului reţinut sau în stare de libertate: natura termenelor
procedurale .................................... 34
2.2.6. Ascultarea obligatorie a învinuitului sau
inculpatului......................................................................................... 35
2.2.7. Posibilitatea învinuitului/inculpatului de a solicita termen în vederea pregătirii
apărării. ................................ 36
2.2.8.
(1) ÎnProcesul deliberării. Cauze de
cursul urmăririi
penale .......................................................................................................................................................
incompatibilitate ................................................................................................ 37 43
2.2.9. Menţinerea duratei arestării şi prelungirea arestării: situaţia specială a depăşirii duratei
reţinerii ................. 41
2.2.10. Înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurii arestării
preventive ....................................................... 43
A: Organele judiciare
competente ............................................................................................................................................ 43
B: Procedura de
judecare ......................................................................................................................................................... 44
C: Calea de atac. Efectele exercitării acesteia şi procedura de
2.2.11. Excepţia
judecare de neconstituţionalitate invocată în conformitate
................................................................................... 44 cu dispoziţiile art. 3001 si 3002 din Codul de
(2) În cursul cercetării
procedură
judecătoreşti
penală ............................................................................................................................................. 46
........................................................................................................................................................... 49
2.2.12. Arestarea în lipsă a
inculpatului ........................................................................................................................ 51
2.2.13. Mandatul de arestare preventivă nepus în
executare ........................................................................................ 53
2.2.14. Arestarea inculpatului în cursul
judecăţii .......................................................................................................... 54
2.2.15. Restituirea cauzei cu inculpat arestat la organul de urmărire
penală............................................................... 54
2.2.16. Particularităţile căilor de atac prevăzute de art. 1403 din Codul de procedură
penală.................................... 55
2.2.17. Probematica asistenţei legale
obligatorii .......................................................................................................... 56
2.2.18. Particularităţi ale arestării în cauzele cu
minori............................................................................................... 56
2.2.19. Liberarea provizorie pe cauţiune şi sub control
judiciar................................................................................... 57
2.2.20. Dispoziţii legale fără utilitate, ineficiente: plângerea împotriva ordonanţei de
reţinere .................................. 58
SECŢIUNEA 3 – IMUNITATEA PARLAMENTARĂ ÎN MATERIA PERCHEZIŢIEI, REŢINERII ŞI ARESTĂRII PREVENTIVE ................ 58
SECŢIUNEA 4 – MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE ........................................................................................................
61
2.4.1. Transferul temporar şi audierea persoanei solicitate în timpul executării mandatului european de
arestare .... 64
2.4.2. Proceduri prealabile
judecăţii ............................................................................................................................. 66
2.4.3. Arestarea persoanei
solicitate ............................................................................................................................. 67
2.4.4. Audierea persoanei
arestate ................................................................................................................................ 67
2.4.5. Hotărârea privind executarea unui mandat european de
arestare ...................................................................... 68
2.4.6. Regula
CAPITOLUL III ...................................................................................................................................................................
specialităţii .............................................................................................................................................. 69
75 2.4.7. Termenele prevăzute în cazul acestor
PREZENTARE COMPARATIVĂ A INSTITUŢIILOR PERCHEZIŢIEI ŞI ARESTĂRII PREVENTIVE ÎN
proceduri ................................................................................................. 70
GERMANIA, STATELE UNITE ALE AMERICII ŞI UNIUNEA EUROPEANĂ ....................................................... 75
2.4.8. Predarea persoanei
urmărite ............................................................................................................................... 70
SECTIUNEA 1 - UNIUNEA
2.4.9. Predarea amânată sau
EUROPEANĂ
condiţionată ................................................................................................................................
.................................................................................................................... 71 77
3.1.1.
2.4.10. Tranzitul unei persoane, în vederea executării unui mandat european de
Percheziţia ...........................................................................................................................................................
arestare .......................................... 71 78
3.1.2.Arestarea
2.4.11. Despre predarea......................................................................................................................................................
79
ulterioară ............................................................................................................................... 72
SECŢIUNEA 2-
2.4.12. Predarea ulterioară unei extrădări şi extrădarea
GERMANIA ..................................................................................................................................................
ulterioară............................................................................. 72 80
3.2.1. Imunităţi şi
2.4.13.
Percheziţia ...........................................................................................................................................................
privilegii.......................................................................................................................................... 73 81
3.2.2.
2.4.14. Relaţia cu alte instrumente
Arestarea ..............................................................................................................................................................
juridice ................................................................................................................... 73 83
CAPITOLUL
SECŢIUNEA IV ...................................................................................................................................................................
3 - STATELE UNITE ALE
87AMERICII .................................................................................................................... 83
SEMINARIILE
3.3.1. PENTRU JUDECĂTORI ........................................................................................................................ 87
Percheziţia ........................................................................................................................................................... 84
„ASPECTE
3.3.2. DE PRACTICĂ PRIVIND ARESTAREA ŞI PERCHEZIŢIA” ................................................................ 87
Arestarea
SECŢIUNEA..............................................................................................................................................................
1 - PREZENTARE GENERALĂ 85
............................................................................................................................. 87
4.1.1.
Abordare .............................................................................................................................................................. 87
4.1.2. Calendarul
seminariilor: ..................................................................................................................................... 87
4.1.3.
Metodologie ........................................................................................................................................................ 88
(1) Sesizarea telefonică a instanţei de
SECŢIUNEA 2 - ASPECTE
judecată DE PRACTICĂ ANALIZATE .............................................................................................................
........................................................................................................................ 89
89
4.2.1.
Percheziţia ........................................................................................................................................................... 89
(2) Este instanţa de judecată ţinută să acorde autorizaţia de percheziţie pe perioada cerută de
procuror? ............................... 90
(3) Este posibilă întreruperea desfăşurării unei percheziţii şi reluarea acesteia la un moment
ulterior? ................................... 90
(4) Motivarea referatului cu propunerea de autorizare a
percheziţiei ....................................................................................... 90
(5) Prezentarea instanţei de judecată, o dată cu propunerea de autorizare a percheziţiei, a întregului dosar de urmărire
penală ....................................................................................................................................................................................
... 90
(6) Controlul legalităţii efectuării percheziţiei ........................................................................................................................
4.2.2.91Arestarea
(7) Plângerea împotriva modului în care s-a efectuat
preventivă
(1) ............................................................................................................................................
Competenţa materială a instanţei de judecată sesizată cu soluţionarea 92
percheziţia............................................................................................. 91 unei propuneri de arestare
preventivă ...................
(8) Participarea presei la efectuarea 92
(2) Prezentarea
percheziţiei de către procuror instanţei de judecată a unui volum de fotocopii ale unor
...................................................................................................................... 92 acte din dosarul de urmărire
penală ....................................................................................................................................................................................
... 92
(3) Semnarea referatului cu propunerea de arestare
preventivă................................................................................................ 93
(4) Obligativitatea audierii inculpatului de către procuror, în vederea propunerii arestării preventive a
acestuia .................... 93
(5) Motivarea referatului de propunere a arestării
preventive .................................................................................................. 94
(6) Intervalul de timp acordat apărătorului din
oficiu............................................................................................................... 95
(7) Încălcarea termenului de 5 zile prevăzut de lege pentru depunerea la instanţă a dosarului de urmărire
penală .................. 95
(8) Înlocuirea măsurii arestării preventive, dispusă de instanţa de judecată cu ocazia judecării propunerii de
prelungire ....... 95
(9) Există posibilitatea legală a inculpatului de a formula o cerere de verificare a arestării preventive şi nu o cerere de
revocare ori de înlocuire a măsurii arestării
preventive? .......................................................................................................... 96
(10) Obligativitatea ascultării imediate a inculpatului care nu a fost prezent la luarea măsurii arestării
preventive ................ 97
(11) Motivarea încheierii de menţinere a arestării
preventive .................................................................................................. 97
(12) Durata rezonabilă a
arestării ............................................................................................................................................ 97
(13) Există posibilitatea legală a inculpatului de a declara recurs separat, numai asupra dispoziţiei de menţinere a
măsurii
arestării preventive, cuprinsă în decizia instanţei de
apel? ....................................................................................................... 98
(14) Calcularea termenului de declarare a recursului în cazul restiturii cauzei la
procuror ...................................................... 98
(15) Invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cursul soluţionării propunerii de arestare
preventivă............................... 99
(16) Soluţionarea recursului exercitatat împotriva propunerii de arestare preventivă, în lipsa inculpatului liber şi legal
citat, dar reprezentat de apărătorul
ales .................................................................................................................................... 99
(17) Este legală soluţia instanţei de a revoca măsura arestării preventive a inculpatului care a fost identificat şi prins
numai în faza de judecată, după ce mandatul de arestare a fost emis încă în faza de urmărire
penală?.................................. 100
(18) Este necesar ca inculpatul să declare recurs pentru ca să poată fi cenzurată măsura dispusă
ANEXE ..............................................................................................................................................................................
iniţial?.............................. 100
.. 103 (19) Există posibilitatea învinuitului sau a inculpatului, reţinut sau nu, de a solicita termen pentru pregătirea apărării în
situaţia în care i s-au adus la cunoştinţă învinuirile chiar în ziua stabilită pentru judecarea propunerii de
arestare?.............. 101
(20) Necesitatea corelării deciziei nr. XII/2005 a Î.C.C.J şi a modificărilor aduse prin Legea nr. 356/2006 la art. 1403
alin. (1) şi art. 141 alin. (1) din Codul de procedură penală cu dispoziţiile art. 6 din Convenţie. ...........................................
101
(21) Modificarea art. 48 lit. a) din Codul de procedură penală...............................................................................................
101
(22) Există posibilitatea legală a învinuitului sau inculpatului reţinut căruia i s-au adus la cunoştinţă învinuirile chiar în
ziua stabilită pentru judecarea propunerii de arestare de a solicita termen pentru pregătirea
apărării? .................................. 102
(23) Arestarea preventivă cu element de extraneitate
............................................................................................................ 102
Capitolul I
______________________________________________

Consideraţii introductive

SECŢIUNEA 1 - CONTEXT LEGISLATIV ŞI DE PRACTICĂ

Începând cu anul 1990, dispoziţiile procesual-penale în materia percheziţiei şi a


arestării preventive au suferit o serie de modificări adoptate, în principal, prin
următoarele acte normative: Decretul-lege nr. 12/1990, Legea nr. 32/1990,
Legea nr. 104/1992, Legea nr. 45/1993 şi Legea nr. 141/1996.1)

Urmare acestor numeroase modificări, astfel cum s-a prevăzut în articolul IV al


Legii nr.141/1996, Codul de procedură penală (C.proc.pen.) a fost republicat.2)
În reglementarea anterioară, arestarea preventivă şi percheziţia, în faza de
urmărire penală, puteau fi dispuse de către organul de urmărire penală,
respectiv procurorul, iar în faza de judecată de către instanţa de judecată.
Percheziţia putea fi totuşi efectuată în lipsa autorizării procurorului sau a
instanţei de judecată, în caz de infracţiune flagrantă ori dacă persoana la
domiciliul căreia urma a fi efectuată percheziţia consimţea în scris la aceasta.

Legea nr. 281/2003 şi-a propus să armonizeze prevederile Codului de procedură


penală cu principiile, recomandările şi reglementările cuprinse în documentele
internaţionale în domeniul justiţiei penale şi să transpună în legislaţia naţională
prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi a Protocoalelor sale adiţionale3), precum şi jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului. Schimbarea de substanţă, produsă în urma
acestei modificări a Codului de procedură penală a constat în faptul că
judecătorului i-a revenit (printre altele) competenţa exclusivă de a dispune
arestarea preventivă şi de a autoriza efectuarea percheziţiei, atât în faza de
urmărire penală cât şi în faza de judecată.

În contextul acestor frecvente schimbări legislative, noile atribuţii ale instanţelor


judecătoreşti au creat în mod obiectiv dificultăţi în interpretarea şi aplicarea
unitară a textelor de lege.

1)
Decret-lege nr. 12/1990 privind abrogarea şi modificarea unor dispoziţii din Codul penal şi din Codul
de procedură penală (publicat în „Monitorul Oficial al României”-M.Of.-, partea I nr. 7/12.I.1990); Legea
nr. 32/1990 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii ale Codului de procedură penală
(publicată în M.Of., partea I nr. 128/17.XI.1990); Legea nr. 104/1992 pentru modificarea şi
completarea Codului penal, a Codului de procedură penală şi a altor legi, precum şi pentru abrogarea
Legii nr. 59/1968 şi a Decretului nr. 218/1977 (publicată în M.Of., partea I nr. 244/01.X.1992); Legea
nr. 45/1993 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală (publicată în M.Of., partea
I nr. 147/01.VII.1993) şi Legea nr. 141/1996 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură
penală (publicată în M.Of., partea I nr. 289/14.XI.1996).
2)V. M.Of., partea I nr. 78/30.IV.1997.
3)Denumită în continuare „Convenţia”.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 1


Capitolul I: Consideraţii introductive

Recentele şi probabil nu ultimele dintre amendamentele în materia arestării


preventive şi a percheziţiei sunt cuprinse în Legea nr. 356/2006 şi Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 60/2006.4)

Modificări ce prezintă importanţă din punct de vedere practic sunt enumerate


exemplificativ în cele ce urmează. Dezbaterea detaliată şi argumentată a
reglementărilor problematice este prezentată, pe larg, în capitolele următoare.

A: Percheziţia

a. Percheziţia domiciliară poate fi dispusă, în cursul urmăririi penale,


numai de judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în
grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din
care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală.

b. Cuprinsul autorizaţiei de percheziţie este prevăzut în mod expres în


art. 100 alin. (41) C.proc.pen.
Aceasta trebuie să conţină:
denumirea instanţei emitente;
data şi locul emiterii;
numele, prenumele şi calitatea persoanei care emite autorizaţia de
percheziţie;
perioada pentru care aceasta este emisă;
locul;
numele persoanei la domiciliul sau reşedinţa căreia se efectuează
percheziţia;
numele învinuitului sau inculpatului.
Aşadar, perioada pentru care s-a emis autorizaţia se stabileşte de către
judecător şi se indică în autorizaţie.

c. Autorizaţia poate fi folosită o singură dată.

d. S-a reglementat percheziţia asupra vehiculelor care, ca regim


juridic, se aseamănă cu percheziţia corporală.

B: Arestarea preventivă

a. Necesitatea motivării actului procesual prin care se dispune luarea


unei măsuri preventive, cu indicarea expresă a cazului prevăzut în
art. 148, precum şi a temeiurilor concrete din care rezultă existenţa
acestuia.

b. Asigurarea tratamentului medical sub pază permanentă, fără ca


situaţia medicală să mai poată constitui temei legal de revocare a
măsurii arestării preventive.

4)
Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi
pentru modificarea altor legi (publicată în M.Of., partea I nr. 677/07.VIII.2006); O.U.G nr. 60/2006
pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi
(publicată în M.Of., partea I nr. 764/7.IX.2006).

2 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul I: Consideraţii introductive

c. Încetarea de drept a măsurii arestării preventive la expirarea


termenului prevăzut în art. 160b alin. (1), dacă instanţa nu a
procedat la verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii în acest
termen.5)

d. Încheierea prin care judecătorul respinge, în timpul urmăririi


penale, revocarea, înlocuirea, sau încetarea de drept a măsurii
preventive nu este supusă nici unei căi de atac.6)

e. Prevederea referitoare la termenul minim de 24 de ore a fost


înlocuită cu formularea de „timp necesar pentru pregătirea apărării”
acordat apărătorului din oficiu.

f. Obligaţia instanţei de a verifica temeiurile legale ale adoptării


măsurii preventive şi de a dispune, atunci când este cazul,
revocarea acesteia pe motive de nelegalitate.

g. Definirea noţiunii de „indicii temeinice”, inclusă în Titlul III al


Codului de procedură penală, alături de celelalte norme privitoare la
materia probaţiunii, cu introducerea sintagmei de „presupunere
rezonabilă”.

h. Judecătorul de la prima instanţă sau, după caz, preşedintele


completului de la instanţa de recurs emite mandatul de arestare
preventivă, de îndată ce a fost întocmită hotărârea prin care s-a
dispus arestarea preventivă a inculpatului.

SECŢIUNEA 2 - PREZENTAREA PROIECTULUI

1.2.1. Necesitate

Numeroasele modificări legislative reprezintă o constantă a activităţii legislative


din România ultimilor ani. Aceasta a condus la necesitatea unor permanente
confruntări de idei şi argumente juridice cu privire la modul de interpretare şi
aplicare a legilor.

Noile atribuţii ale judecătorului, respectiv ale instanţei judecătoreşti, în materia


percheziţiei şi a arestării preventive, în contextul acestor frecvente schimbări
legislative7), au creat dificultăţi în interpretarea şi aplicarea unitară a textelor de lege.

Iniţiativa lansării prezentului demers a aparţinut Biroului pentru Dezvoltare, Asistenţă


şi Instruire Internaţională pentru Procurori (OPDAT) şi în special domnului Timothy

5)
V. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. VII/2006, pronunţată în judecarea unui recurs în
interesul legii, în Secţii Unite.
6)Modificare în acord cu Decizia nr. XII/2005, pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi.
7)V. Legea nr. 281/2003 şi, mai recent, Legea nr. 356/2006 şi OUG nr. 60/2006.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 3


Capitolul I: Consideraţii introductive

Ohms, ataşatul juridic al Ambasadei Statelor Unite ale Americii din România.
Împreună cu echipa OPDAT8), domnia sa a desfăşurat, pe parcursul unei
perioade de aproxmativ trei ani (2004-2007), numeroase activităţi practice care
s-au circumscris activităţii cu procurorii din România. Biroul OPDAT a sponsorizat
şi organizat în parteneriat cu instituţiile române de resort – Consilul Superior al
Magistraturii, Ministerul Justiţiei, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie – un simpozion anual în domeniul dreptului penal şi al dreptului
procesual penal.

La aceste simpozioane au participat atât procurori cât şi judecători români. Au


fost de asemenea invitaţi şi experţi americani. Perspectiva comparativă a
acestora a contribuit la lărgirea orizontului de cunoaştere a practicienilor români.

Concluziile acestor dezbateri au relevat faptul că între practicienii români există


numeroase diferenţe de opinie cu privire la modul de aplicare a legii. Sigur că o
astfel de situaţie reprezintă, până la un punct, un semn de sănătate şi
vigurozitate a unui sistem de drept. S-a constatat însă că multe dintre aceste
divergenţe au generat nu numai controverse serioase, dar au produs
nenumărate efecte nedorite, cu consecinţa reducerii credibilităţii şi imparţialităţii
actului de justiţie din România şi a diminuării încrederii publicului în autorităţile
judecătoreşti.

Drept urmare, s-a considerat extrem de util ca problemele dezbătute să fie


prinse într-un instrument scris care să poată fi distribuit şi altor practicieni din
ţară. S-a apreciat că diseminarea unor astfel de informaţii la o scară naţională
cât mai largă va oferi opinii şi argumente cu privire la soluţiile identificate în
domeniile care au format obiect de controversă. Totodată, această iniţiativă va
contribui la uniformizarea practicii şi la îmbunătăţirea imaginii actului de justiţie.

Propunerea echipei OPDAT de a lansa acest proiect în parteneriat cu Biroul din


România al Asociaţiei Baroului American/Iniţiativa Juridică pentru Europa
Centrală şi Eurasia (ABA/CEELI) a reprezentat momentul conceperii acestui
demers şi începutul a ceea ce avea să devină o experienţă inedită şi extrem de
benefică pentru toţi practicienii implicaţi în derularea sa.

1.2.2. Scop

Proiectul a fost implementat în principal de biroul ABA/CEELI. Proiectul şi-a


propus ca scop general identificarea aspectelor problematice cu care se
confruntă practica judiciară românească în materia percheziţiei şi arestării.
Iniţiativa s-a dovedit ambiţioasă, unul din scopurile adiacente fiind acela de a
aduna şi analiza informaţii, de la un număr cât mai mare de practicieni din ţară,
despre cât mai mute aspecte de practică neunitară şi controversată.

Provocarea unei asemenea abordări a indicat procedeul metodologic.

8)
Membrii biroului OPDAT: Monica Custura (consilier juridic), George Bădescu (consilier juridic), Corina
Pascu (asistent administrativ).

4 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul I: Consideraţii introductive

1.2.3. Metodologie

Etapa I: Activitatea grupurilor de lucru

A: Grupul de lucru din Bucureşti

Proiectul a debutat prin crearea unui grup de lucru format din practicieni din
cadrul instanţelor şi parchetelor din Bucureşti. La sediul ABA/CEELI din
Bucureşti (Strada Caimatei nr. 8) s-au întâlnit săptămânal un număr de opt
practicieni experimentaţi: judecători, procurori, avocaţi şi poliţişti. Aceştia au
răspuns cererii lansate de organizatori şi şi-au manifestat disponibilitatea de a
realiza materialul documentar de bază.

Componenţa grupului a fost următoarea (în ordine alfabetică)9):

Ioana Bogdan, judecător la Tribunalul Bucureşti;


Brânduşa Chiujdea, judecător la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti;
Iulia Ciolcă, procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie;
Titi Cristian Dondonel, ofiţer principal, Direcţia Cercetări Penale,
Inspectoratul general al Poliţiei Române;
Traian Gherasim, judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
Corneliu Gogoneaţă, avocat;
Raoul Ioan Iancovici, avocat;
Tiberiu Moldovan, procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie.
La lucrările grupului a participat şi domnişoara Monica Custura, consilier juridic
în cadrul biroului OPDAT de la Bucureşti.

Coordonarea lucrărilor a fost asigurată de biroul ABA/CEELI, în principal prin


doamna Ana Maria Andronic, fost judecător la Judecătoria Sectorului 4
Bucureşti, consilier juridic în cadrul biroului ABA/CEELI şi doamna Madeleine
Crohn, directorul pentru România al ABA/CEELI.10)

Membrii grupului au avut treisprezece întâlniri pe parcursul a cinci luni în


perioada noiembrie 2005 - martie 2006. Acestea au avut loc în baza unui
calendar al dezabaterilor11) elaborat de grupul de lucru şi au avut ca scop
imediat identificarea şi dezbaterea principalelor aspecte controversate din
practica instanţelor bucureştene.

9)
Facem precizarea că documentul de faţă menţionează funcţiile ocupate de membrii grupurilor de lucru
la momentul participării acestora la proiectul aici descris.
10)La fel de important în derularea în bune condiţii a proiectului în această etapă a fost sprijinul oferit de
doamna Genoveva Bolea, coordonator de program al biroului ABA/CEELI, care a asigurat traducerea unor
materiale bibliografice ale grupului de lucru şi interpretarea în timpul şedinţelor grupului la care au
participat partenerii americani.
11)V. Anexa 1.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 5


Capitolul I: Consideraţii introductive

În afara normelor legale interne în materie, a doctrinei şi practicii judiciare


româneşti, grupul de lucru a avut la îndemână şi un material documentar
consistent12) din legislaţia altor ţări europene şi legislaţia americană.

Urmare a discuţiilor avute în grup, fiecare membru al acestuia a avut sarcina de


a elabora secţiunile materialului documentar pe diferite teme şi probleme
identificate, încercând să acopere cât mai multe din chestiunile dificile ivite în
interpretarea şi aplicarea legală a dispoziţiilor vizând mandatul de arestare
preventivă şi mandatul de percheziţie.

B: Grupul de lucru „virtual”

Necesitatea completării acestei faze iniţiale a proiectului a apărut ca urmare a


constatării existenţei unei practici judiciare neunitare la nivel naţional, datorată
interpretării diferite a dispoziţiilor legale.

Întrucât din grupul iniţial au făcut parte doar persoane care activau în cadrul
instituţiilor bucureştene, materialul elaborat de acestea a fost distribuit unui
colectiv de practicieni din întreaga ţară, selectaţi de ABA/CEELI cu scopul de a
completa analiza de practică începută la Bucureşti.

Acest grup a fost numit „virtual” pentru că membrii săi au fost răspândiţi la nivel
naţional şi nu s-au întâlnit niciodată direct. Comunicarea cu aceştia s-a realizat
în scris, prin tele-conferinţe şi corespondenţă electronică.

Membrii grupului virtual au fost (în ordine alfabetică):

1. Marian Alexandru, procuror general la Parchetul de pe lângă Curtea de


Apel Constanţa;
2. Mihai Ciorcaş, judecător la Tribunalul Satu-Mare;
3. Mircea Creţu, judecător la Tribunalul Timiş;
4. Robert Kelemen, procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj;
5. Augustin Lazăr, procuror general adjunct la Parchetul de pe lângă Curtea
de Apel Alba-Iulia;
6. Ştefan Lucaciuc, judecător la Tribunalul Arad;
7. Adina Lupea, judecător la Tribunalul Cluj;
8. Ioana Morar, judecător la Curtea de Apel Cluj;
9. Remus Nemeş, judecător la Tribunalul Satu-Mare;
10. Cristian Popovici, prim-procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul
Botoşani;
11. Monica Rodina, judecător la Tribunalul Cluj;
12. Gabriela Scutea, procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Braşov;
13. Mihai Udroiu, procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Membrii grupului virtual au primit documentul elaborat de grupul de lucru iniţial,


fiind rugaţi să facă observaţii pe marginea acestuia, în cazul în care practica în
domeniu în instanţele de unde proveneau era diferită. Totodată, au fost încurajaţi

12)
O analiză comparativă a acestor documente face parte integrantă din prezentul raport (v. capitolul
III).

6 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul I: Consideraţii introductive

să adauge probleme care nu au fost evidenţiate în materialul iniţial dar


care apar în practica judiciară, precum şi soluţiile la care s-a ajuns cu
ocazia interpretării textelor de lege controversate din materia arestării
preventive şi a percheziţiei.

Toate observaţiile grupului de lucru virtual au fost colectate de biroul


ABA/CEELI România într-un document separat. Ele au fost apoi încorporate
în materialul iniţial care a început în acest fel să prindă contur.

Etapa a II-a: Seminariile pentru judecători „Aspecte de practică privind


arestarea şi percheziţia”

Cea de-a doua etapă importantă în derularea proiectului a constat în


organizarea, în parteneriat cu Institutul Naţional al Magistraturii, a unei serii de
trei seminarii pentru judecători, în trei locaţii diferite din ţară: Timişoara, Iaşi şi
Cluj Napoca. Scopul acestor activităţi nu a fost însă unul tradiţional didactic.
Activităţile au urmărit reunirea unui număr cât mai mare de practicieni care să
dezbată aspectele controversate ale instituţiilor arestării şi percheziţiei şi să
aducă în discuţie aspecte noi, neacoperite de membrii grupurilor de lucru.

Seminariile au reunit un număr de peste 100 de judecători şi s-au desfăşurat


după metoda interactivă a studiului de caz. Speţele au fost elaborate pornind de
la aspectele discutate în cadrul grupurilor.

Moderatorii discuţiilor din cadrul celor trei seminarii au fost doamna Roxana
Maria Trif şi domnul Alexandru Vasiliu. Ambii moderatori sunt reputaţi
profesionişti, judecători în cadrul Curţii de Apel Braşov, formatori colaboratori ai
Institutului Naţional al Magistraturii şi colaboratori statornici ai ABA/CEELI.

O prezentare detaliată a metodologiei, problematicii, discuţiilor şi concluziilor


participanţilor din timpul acestor seminarii este redată în capitolul IV.

1.2.4. Durată

Proiectul s-a derulat pe o perioadă totală de 18 luni, după următorul calendar:

Perioada
Grupul de lucru din Noiembrie 2005 -
ETAPA I Bucureşti Martie 2006
Grupul de lucru Martie 2006 -
„virtual” Iunie 2006
Seminarul de la 22-23 iunie 2006
Timişoara
ETAPA Seminarul de la Iaşi
A II-A 7-8 Septembrie
2006
Seminarul de la Cluj 14-15 Septembrie
Napoca 2006
Elaborarea Raportului Noiembrie 2006 -
ETAPA
Martie 2007
A III-A
Aprilie 2007
Diseminarea Raportului

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 7


Capitolul I: Consideraţii introductive

1.2.5. Rezultate

Ultima etapă a proiectului a constituit-o structurarea materialului obţinut în


derularea celor trei etape. Procesul a fost unul extrem de laborios datorită
necesităţii corelării următorilor parametri:

modificările legislative intervenite în decursul derulării proiectului;13)

intervenţia şi stilul diferit de redactare al tuturor celor care au contribuit la


elaborarea materialului;

prezentarea informaţiei într-o manieră utilă şi atractivă pentru practicieni,


principalii destinatari ai acestui raport.

O contribuţie importantă la elaborarea ştiinţifică şi la asigurarea coerenţei


documentului final a revenit domnilor judecători Roxana Maria Trif şi Alexandru
Vasiliu, precum şi doamnei Ana Maria Andronic, în calitate de colaboratori ai
ABA/CEELI.

Materialul va fi distribuit tuturor instanţelor judecătoreşti şi parchetelor din ţară,


dar şi Ministerului Justiţiei şi Consiliului Superior al Magistraturii, pentru a fi avut
în vedere la elaborarea unor viitoare modificări legislative necesare în domeniu.
Un alt beneficiar al materialului va fi Institutul Naţional al Magistraturii care va
putea folosi acest document în cadrul programului de perfecţionare continuă a
magistraţilor.

1.2.6. Perspective

Contextul legislativ din România „se joacă” deocamdată cu minţile şi resursele


ştiinţifice ale practicienilor, astfel că dezbaterile aprinse ale juriştilor vor
continua, probabil, să antreneze vâltoarea argumentelor juridice. Dar există
speranţa că, o dată „tranziţia” încheiată, sălile de judecată din România vor
impresiona justiţiabilul prin solemnitate, acurateţe juridică şi unitate de practică.
În astfel de condiţii, pe masa judecătorului s-ar putea afla un îndrumar în
activitatea judiciară privind domeniul arestării preventive şi a percheziţiei.
Materialul de faţă îşi propune să reprezinte punctul de plecare al unui astfel de
document viitor.

13)
Prezentul material încorporează inclusiv analiza unor aspecte controversate ale celor mai recente
modificări legislative, respectiv Legea nr.356/2006 şi O.U.G nr. 60/2006.

8 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II
______________________________________________

Activitatea grupurilor de lucru

SECŢIUNEA 1 - PERCHEZIŢIA: ASPECTE PROBLEMATICE ALE PRACTICII

2.1.1. Obligativitatea începerii urmăririi penale înainte de


solicitarea emiterii unui mandat de percheziţie

Sub aspect terminologic, trebuie făcută pentru început distincţia cuvenită între
percheziţiile cu caracter judiciar, care cad sub incidenţa Codului de
procedură penală şi activităţile extrajudiciare supuse unor reglementări
speciale, ca de exemplu, percheziţia vamală, percheziţia antiteroristă la
pătrunderea pe un aeroport, percheziţionarea în vederea dezarmării unui
infractor periculos, ori percheziţia corporală obligatorie la primirea în arest a
reţinuţilor, arestaţilor preventiv sau condamnaţilor.

Consideraţiile juridice ce urmează se referă la percheziţia cu caracter judiciar.

Potrivit art. 100 alin. (6) C.proc.pen., pentru a solicita emiterea unei autorizaţii
de percheziţie este necesară începerea urmăririi penale. Cerinţa legală de a
situa astfel, din punct de vedere procedural, percheziţia în cadrul procesului
penal este pe deplin justificată. Efectuarea unei percheziţii vizează unul dintre
drepturile fundamentale ale omului – inviolabilitatea domiciliului sau a
persoanei – şi autorizarea sa nu se poate situa în afara procesului penal. Este
necesar să existe un minim de date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni care
să permită începerea urmăririi penale. Procedura începerii urmăririi penale
este, în general, simplă şi sumară şi nu ar trebui să reprezinte un obstacol
pentru realizarea operativă a unei percheziţii domiciliare.

În opinia practicienilor care efectuează urmărirea penală, de la momentul


comiterii unei infracţiuni şi până la finalizarea actelor premergătoare în vederea
începerii urmăririi penale, precum şi până la data obţinerii mandatului de percheziţie,
trece în general o perioadă mare de timp, fapt care duce, de cele mai multe ori, la
pierderea momentului operativ, propice efectuării percheziţiei. Mai mult, în acest
interval lung de timp, probele ce se caută pot dispărea sau pot fi distruse. De
asemenea, există posibilitatea ca făptuitorul să ia cunoştinţă, prin intermediul
celorlalte persoane implicate în procesul penal (martori, partea vătămată, etc.), de

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 9


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

activităţile desfăşurate de organele de anchetă, fapt ce îl poate determina să


ascundă, să înstrăineze ori să distrugă mijloacele de probă necesare soluţionării
cauzei.14)

O altă situaţie semnalată de practică se referă la distincţia făcută de unele


instanţe între începerea urmăririi penale in rem şi in personam. Deşi izolat,
există în practica judiciară solicitări de autorizare a percheziţiei respinse de către
instanţele de judecată, cu motivarea că urmărirea penală nu a fost începută in
personam sau că nu vizează persoana ce urmează a fi percheziţionată.

Analizând dispoziţiile legale în această materie, în sprijinul infirmării unei


asemenea practici s-ar putea aduce următoarele argumente:

• Art. 100 alin. (6) C.proc.pen. nu distinge cu privire la tipurile de


începere a urmăririi penale, deci nici instanţa nu ar trebui să o facă;

• Urmărirea penală priveşte fapta şi nu făptuitorul, astfel încât este


irelevant dacă s-a început urmărirea cu privire la persoana cunoscută
şi presupusă a fi comis fapta, sau mai întâi cu privire la faptă, urmând
a se identifica ulterior făptuitorul;

• Probele ridicate în cursul efectuării unei astfel de percheziţii pot


conduce la identificarea făptuitorului şi, deci, la începerea urmăririi
penale şi in personam;

• Sunt des întâlnite situaţiile în care instanţele de judecată au autorizat


percheziţionarea unui domiciliu aparţinând unei alte persoane decât cea
care este cercetată.

2.1.2. Autorizarea percheziţiei

Potrivit art. 100 alin. (3) C.proc.pen., „percheziţia domiciliară poate fi dispusă
numai de judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la
cererea procurorului, sau în cursul judecăţii”.

În cursul urmăririi penale, percheziţia domiciliară se dispune de judecător în


camera de consiliu, fără citarea părţilor, participarea procurorului la şedinţa de
judecată fiind obligatorie. Astfel, în cursul urmăririi penale doar procurorul poate
solicita judecătorului dispunerea unei percheziţii domiciliare. Chiar dacă
persoana vătămată sau organul de cercetare penală ar aprecia utilă efectuarea
unei astfel de proceduri, acestea nu pot solicita în mod direct judecătorului
efectuarea actului procesual. Ei vor trebui să se adreseze procurorului care, dacă va
considera că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, va înainta o cerere în acest
sens judecătorului.

Potrivit art. 203 alin. final C.proc.pen., procurorul poate solicita emiterea autorizaţiei
de percheziţie la propunerea motivată a organelor de cercetare penală sau din oficiu.

14)
Opinia trebuie considerată în contextul schimbărilor legislative intervenite, cu implicaţii asupra
prerogativelor organului de urmărire penală care multă vreme a avut posibilitatea de a dispune
efectuarea unei percheziţii.

10 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

Cererea procurorului trebuie motivată şi elaborată sub formă scrisă. Din


considerente legate de tactica efectuării percheziţiei şi de reuşita acesteia, unii
practicieni au opinat că cererea procurorului poate fi făcută şi prin notă
telefonică sau telegrafică.15)

Cererea procurorului va fi înregistrată în registrul general de dosare al instanţei,


dar şi în registrul de evidenţă a sesizărilor privind autorizarea efectuării
percheziţiei date de judecător în cursul urmăririi penale, registru ţinut separat
de grefierul-şef al instanţei.

Instanţa va soluţiona cererea procurorului de efectuare a percheziţiei


domiciliare în şedinţa din camera de consiliu ce va avea loc fără citarea părţilor
şi cu participarea procurorului, după verificarea existenţei vreunui caz de
incompatibilitate şi a competenţei de soluţionare a cererii (materiale, teritoriale
sau după calitatea persoanei). În măsura în care o apreciază ca fiind întemeiată,
instanţa de judecată o va admite sau, în caz contrar, o va respinge. Instanţa de
judecată se va pronunţa asupra solicitării procurorului prin încheiere motivată,
care trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute la art. 305 alin. (1) C.proc.pen. -
cu excepţia celor de la 305 alin. (1) lit. e), f), g) C.proc.pen. Potrivit art. 305
alin. (2) C.proc.pen., încheierea se întocmeşte de grefier în 24 de ore de la
terminarea şedinţei şi se semnează de preşedintele completului de judecată şi
de grefier.

Dacă cererea procurorului este admisă, judecătorul emite autorizaţia de


percheziţie care se comunică procurorului pentru a proceda la efectuarea
acesteia. Art. 100 alin. (41) C.proc.pen. prevede care sunt datele pe care
trebuie să le cuprindă autorizaţia de percheziţie.16)

Încheierea prin care judecătorul soluţionează cererea procurorului de autorizare


a efectuării percheziţiei este, conform art. 311 C.proc.pen., o hotărâre
judecătorească. Practicienii au dezbătut problema dacă ea trebuie să cuprindă
sau nu menţiunea pronunţării în şedinţă publică prevăzută de art. 310 alin. (1)
C.proc.pen.:

Dacă s-ar aprecia că şi această încheiere trebuie pronunţată în şedinţă


publică, s-ar aduce, în acest fel, atingere principiului lipsei de publicitate
a fazei de urmărire penală, scopul acestei faze procesuale fiind tocmai
acela al strângerii în condiţiuni propice a probelor.

Este util de semnalat faptul că există instanţe de judecată la care minuta


unei astfel de încheieri dată în şedinţa din camera de consiliu se
consemnează în Registrul de evidenţă a sesizărilor privind autorizarea
efectuării percheziţiilor date de judecător în cursul urmăririi penale17) -
care nu este destinat publicităţii - fără consemnarea acesteia în condica
şedinţelor de judecată18) aflată la Arhiva instanţei şi pusă la dispoziţia
publicului. Totodată, dosarul penal având ca obiect cererea procurorului de

15)
V. Ţuculeanu, A., „Modificările şi completările aduse Codului de procedură penală în privinţa
percheziţiei”- Revista Dreptul nr. 7/2004, pag. 147.
16)Alin. 41 al art. 100 a fost introdus prin art. I pct. 53 din Legea nr. 356/2006.
17)V. art. 83 pct. 8 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, adoptat
prin Hotarârea C.S.M. nr. 387/22.09.2005, publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 958/28.X.2005, cu
modificările şi completările ulterioare.
18)V. art. 83 pct. 5 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 11


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

eliberare a unei autorizaţii de percheziţie este păstrat separat de către


grefierul-şef al instanţei.

Majoritatea practicienilor au dat o altă interpretare dispoziţiilor art. 100


alin. (4) C.proc.pen., apreciind că expresia “se dispune în camera de
consiliu”, conduce la concluzia că pronunţarea se face tot în camera de
consiliu.

În cursul judecăţii, percheziţia domiciliară poate fi efectuată cu ocazia unei


cercetări locale. Această dispoziţie procedurală indică faptul că instanţa de
judecată nu poate efectua percheziţia ca act procedural autonom.

2.1.3. Înaintarea sesizării împreună cu dosarul de urmărire


penală

Spre deosebire de procedura luării, menţinerii sau prelungirii măsurii arestării


preventive19), procedura emiterii autorizaţiei de percheziţie reglementată de art.
100 alin. (3) şi (4) C.proc.pen., nu specifică expres necesitatea prezentării de
către procuror a propunerii de autorizare a percheziţiei însoţită de dosarul de
urmărire penală20).

Se poate evidenţia, cu această ocazie, oportunitatea oferită de lege practicii de a


reglementa această procedură după principiul eficienţei şi managementului
raţional al timpului şi dosarului. În aceste condiţii, practica instanţelor şi
parchetelor (din Bucureşti) a variat în funcţie de modalitatea aleasă de către
procuror sau de instanţa de judecată. Se disting, în această reglementare, trei
situaţii posibile:

19)
V. art. 146 alin. (2) C.proc.pen. (arestarea învinuitului în cursul urmăririi penale) – astfel cum a fost
modificat prin art. I pct. 73 din Legea nr. 356/2006 (: „Dosarul, împreună cu propunerea de luare a
măsurii arestării preventive întocmită de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală, se prezintă preşedintelui ori judecătorului delegat de acesta de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în fond sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează
urmărirea.”); art. 1491 alin. (1) şi (2) C.proc.pen. (arestarea inculpatului în cursul urmăririi penale) –
modificate prin art. I pct. 76 din Legea nr. 356/2006 (: (1) Procurorul (...) întocmeşte propunerea
motivată de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului. (2) Dosarul, împreună cu propunerea de
luare a măsurii arestării preventive întocmită de procurorulcare supraveghează sau efectuează
urmărirea penală se prezintă preşedintelui ori judecătorului delegat de acesta (...)”; art.159 alin. (1)
C.proc.pen. (procedura prelungirii arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale) – modificat prin
art. I pct. 83&84 din Legea nr. 356/2006 (: “Dosarul cauzei va fi depus la instanţă, împreună cu
propunerea de prelungire a arestării preventive întocmită de procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive şi va
putea fi consultat de apărător.”
20)V. art. 100 alin. (3) – modificat prin art. I pct. 52 din legea nr. 356/2006: “Percheziţia domiciliară
poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la cererea
procurorului, sau în cursul judecăţii (...)”. În continuare, alin. (4) precizează: “Percheziţia domiciliară se
dispune în cursul urmăririi penale în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Participarea procurorului
este obligatorie.”

12 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

(1) Procedura cel mai des întâlnită: se prezintă judecătorului, alături de


referatul de sesizare a instanţei în vederea emiterii autorizaţiei de
percheziţie, întregul dosar de urmărire penală.

Argumentele aduse de către instanţe în favoarea unei astfel de interpretări a


dispoziţiilor legale s-au circumscris considerentelor următoare:

a. necesitatea ca instanţa de judecată să aibă posibilitatea să efectueze


verificările necesare la sesizarea instanţei, precum şi
b. necesitatea ca instanţa de judecată să îşi formeze convingerea cu
privire la existenţa indiciilor temeinice din dosarul de urmărire penală;
formarea unei astfel de convingeri a judecătorului va conduce la decizia
cu privire la necesitatea sau oportunitatea luării unei astfel de măsuri
pentru descoperirea şi strângerea probelor;
c. necesitatea ca judecătorul să poată verifica orice act al cauzei pe care îl
apreciază relevant – mai ales sub aspectul legalităţii - în vederea
fundamentării deciziei.

Există şi reprezentanţi ai organelor de urmărire penală care sunt în favoarea


unei astfel de practici, apreciind că documentarea cât mai amănunţită a
instanţei de judecată este necesară pentru obţinerea rezultatului dorit, acela al
autorizării percheziţiei şi valorificării
momentului operativ. Practica a semnalat dificultăţi ce pot interveni în
instrumentarea dosarelor de urmărire penală care conţin un volum mare de
informaţii (dosare de urmărire penală cu mai multe volume) cum sunt cele în
care se investighează infracţiuni economice sau de crimă organizată.

În aceste situaţii, instanţa de judecată se confruntă cu reale dificultăţi în a


examina şi selecta, într-un timp de cele mai multe ori extrem de scurt,
cantitatea enormă de informaţii conţinută în filele dosarului de urmărire penală,
pentru a identifica acele informaţii certe şi indicii temeinice care pot sta la baza
emiterii sau, dimpotrivă, infirmării necesităţii emiterii unei astfel de autorizaţii
de percheziţie.

(2) Cu o frecvenţă redusă, se întâlneşte situaţia prezentării, o dată cu sesizarea


instanţei, a unui referat motivat al procurorului ce solicită autorizarea
percheziţiei.

Linia argumentării folosite în susţinerea acestei practici are următoarea


desfăşurare:

a. Legea procedural penală nu prevede exact natura actului prin care


procurorul sesizează instanţa cu propunerea de efectuare a percheziţiei.
Dată fiind tăcerea legii, este aşadar în interesul bunei derulări a
urmăririi penale ca această cerere să aibă la bază un referat motivat al
procurorului, în care să fie indicate în mod expres probele sau indiciile
temeinice care justifică în opinia parchetului autorizarea percheziţiei şi
necesitatea acestui act procedural în ansamblul probator al cauzei;

b. Aşadar, referatul trebuie să învedereze instanţei de judecată indiciile temeinice


apreciate de către organul de urmărire penală a exista în dosar şi care pot
conduce la concluzia că se impune emiterea unei astfel de autorizaţii pentru
descoperirea şi strângerea de probe necesare aflării adevărului în cauză. În

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 13


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

susţinerea celor afirmate, organul de urmărire penală va ataşa la actul de


sesizare şi copiile acelor acte procesuale relevante din dosarul de urmărire
penală, pe care le va certifica pentru conformitate. O astfel de practică ar fi
benefică deopotrivă organelor de urmărire penală şi instanţelor de judecată,
deoarece: organele de urmărire penală care cunosc în detaliu conţinutul
dosarului, pot proceda în consecinţă la o selectare relativ rapidă a informaţiilor
din dosar şi la prezentarea sistematizată numai a acelora care prezintă relevanţă
pentru formarea convingerii judecătorului că autorizarea percheziţiei este
oportună.

c. În egală măsură, la examinarea unui astfel de referat motivat (însoţit de


actele doveditoare ale indiciilor temeinice existente în faza investigativă a
cauzei), instanţa de judecată se află în faţa unei administrări judicioase şi
eficiente a timpului necesar studierii unui astfel de dosar, acordându-se astfel
maximul de timp procesului deliberării.

d. Soluţia prezintă un interes deosebit mai ales în contextul actual nefericit al


supraîncărcării cu dosare a instanţelor de judecată şi al căutării de soluţii pentru
degrevarea judecătorului.

e. Nu în ultimul rând, trebuie subliniate încă o dată caracterul de celeritate şi


supleţe al unei astfel de proceduri a cărei finalitate este aceea de utilizare
judicioasă a momentului operativ.Se apreciază, în consecinţă, că o astfel de
practică vine în consonanţă cu o astfel de finalitate.

Practica judiciară adoptă frecvent forma primei situaţii descrise, care se află în
acord cu principiul privind independenţa şi imparţialitatea instanţei de judecată:
procurorul nu poate fi acela în măsură să decidă ce acte trebuie să examineze
instanţa de judecată şi ce acte de procedură ar fi relevante în autorizarea
percheziţiei. Această apreciere trebuie să o facă nemijlocit instanţa de judecată.

Contraargumentele (de text) aduse de practicieni împotriva argumentării celei


de a doua situaţii sunt următoarele:

a. [v.supra a)] Potrivit art. 100 alin. (3) C.proc.pen., procurorul se adresează cu
o cerere („la cererea procurorului”). Este evident că cererea trebuie să cuprindă
motivarea în fapt şi în drept şi, de dorit, indicarea actelor relevante din dosar,
pentru a uşura sarcina de verificare a instanţei. Deci, ideea unui referat motivat
nu are suport legal. De altfel, referatul este un act de procedură specific mai
mult organului de cercetare penală.

b. [v. supra b)] Practica de a prezenta instanţei – ca autoritate decizională, acte


de urmărire penală în copie nu are suport legal şi poate fi privită cel puţin ca un
adaos la lege, dacă nu chiar ca fiind contrară prevederilor nou introduse ale art.
205 alin.2 C.proc.pen.21), anume acelea că la soluţionarea oricăror cereri sau
propuneri făcute de procuror în cursul urmăririi penale, acesta este cel care
păstrează copii pentru a-şi continua urmărirea penală.

Aşadar problema pare a fi tranşată de noua reglementare, care contribuie la


celeritatea urmăririi penale, desfăşurarea acesteia nefiind întreruptă pe perioada în
care dosarul se află la instanţă.22)

21)
Alin. (2) şi (3) de la art. 205 C.proc.pen. au fost introduse prin art. I pct. 115 din Legea nr. 356/2006.

14 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

Nimic nu se opune însă iniţiativei procurorului de a ajuta instanţa, cu ocazia


prezentării întregului dosar, indicând în propunerea sa actele de procedură pe
care îşi bazează sesizarea, cu scopul facilitării identificării actelor relevante
pentru examinarea la care va proceda judecătorul.

(3) Deşi foarte rar întâlnită în practică, există şi o a treia situaţie care se
limitează la prezentarea instanţei de judecată doar a referatului întocmit de
organul de urmărire penală. Apreciem că, în măsura în care un astfel de referat
este foarte bine motivat, el poate veni în sprijinul accelerării procesului
decizional, dar nu va putea sta singur la baza unei decizii a instanţei de
judecată în dosarul respectiv. După cum am arătat, este esenţial ca instanţa de
judecată să îşi formeze convingerea şi să îşi bazeze decizia pe actele existente
în dosarul de urmărire penală cu privire la indicii temeinice sau date certe că
este necesară percheziţionarea locuinţei respective.

Uniformizarea unor astfel de practici presupune însă o coeziune subiectivă şi


obiectivă de percepţii şi, respectiv, de cunoştinţe teoretice şi practice între
reprezentanţii celor trei organe judiciare implicate în derularea procesului penal:
organele de cercetare penală, cele de urmărire penală şi instanţa de judecată.

Este necesară convingerea şi încrederea judecătorului în profesionalismul


organelor de cercetare penală şi al celor de urmărire penală. Buna
credinţă, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţeanului, respectarea legii sunt principii ce trebuie să călăuzească
organele judiciare în înfăptuirea actului de justiţie.
Este necesară o simetrie completă de înţelegere între organele de
urmărire penală şi instanţele de judecată cu privire la noţiunile de indicii
temeinice sau date certe. Întrucât acestea sunt definite destul de echivoc
în lege, este necesară o înţelegere similară a acestor noţiuni precum şi o
delimitare clară a lor de noţiunea de probe.
Nu în ultimul rând, este necesară o pregătire profesională de specialitate
a judecătorilor care instrumentează astfel de cauze, în sensul
familiarizării lor cu specificitatea probatoriului necesar instrumentării
acestui tip de cauze.

2.1.4. Calea de atac împotriva încheiereii prin care s-a


dispus cu privire la autorizarea percheziţiei.

Încheierea prin care s-a dispus autorizarea percheziţiei nu are cale de atac.

Legiuitorul a omis să reglementeze separat o astfel de cale de atac a încheierii


prin care s-a dispus autorizarea percheziţiei sau s-a respins cererea organelor
de urmărire penală formulată în acest sens. În consecinţă, potrivit art. 361 alin. (2)
C.proc.pen., încheierea va putea fi atacată doar o dată cu fondul. O astfel de lacună
legislativă nu contravine însă principiilor garantate de Constituţia României, întrucât
art. 129 din Constituţie precizează faptul că împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile
interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. Cum legea

22)
V. Vasiliu, Al., Noile modificări ale Codului de procedură penală: comentarii şi explicaţii, Ed.
Hamangiu, 2006, pag. 114.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 15


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

tace însă în această materie, spre deosebire de materia măsurilor preventive,


unde există dispoziţii speciale atât în Codul de procedură penală23), cât şi în
textul Constituţiei României24), practicienii au confirmat faptul că o astfel de
încheiere nu este susceptibilă de o cale de atac separată.

Se poate subînţelege într-o oarecare măsură intenţia legiuitorului de a


reglementa o procedură rapidă în cazul unor astfel de cauze care au nevoie de
valorificarea rapidă a momentului operativ. Legea prevede posibilitatea reiterării
unei astfel de cereri atunci când se apreciază de către organele de urmărire
penală că există indicii cu privire la existenţa în locuinţa respectivă a unor probe
necesare aflării adevărului în cauză.

2.1.5. Perioada de valabilitate a mandatului de percheziţie

În prezent nu există o limitare în timp a duratei de valabilitate a unei autorizaţii


de percheziţie emisă de instanţa de judecată. În baza alin. (41) al art. 100
C.proc.pen.25, instanţele emit autorizaţii de percheziţie indicând totuşi în
cuprinsul acestora perioada de valabilitate a acesteia. Şi anterior acestei
reglementari au existat instanţe de judecată (de ex., Tribunalul Bucureşti) care,
la solicitarea organului de urmărire penală, au emis autorizaţii de percheziţie
valabile o anumită perioadă de timp, expres indicată în cuprinsul autorizaţiei
emise (de ex., pentru o perioadă de 7 zile).

Majoritatea practicienilor care au contribuit la elaborarea acestui material au


apreciat că instanţa de judecată ar trebui să fie în măsură să stabilească, în
funcţie de complexitatea cauzei, perioada de valabilitate a autorizaţiei emise.
Acest lucru este oportun tocmai pentru a permite organelor de urmărire penală
să efectueze acest act de procedură în intervalul de timp cel mai potrivit.

Deşi până la intervenţia Legii nr.356/2006 Codul de procedură penală nu


prevedea un termen de valabilitate al autorizaţiei de percheziţie, Regulamentul
de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti prevede, în art.83 pct.8, printre
categoriile de registre care se întocmesc şi se păstrează pentru evidenţa
activităţii instanţelor, registrul de evidenţă a sesizărilor privind autorizarea
efectuării percheziţiei date de judecător în cursul urmăririi penale.

În acest registru se fac următoarele menţiuni:


numărul curent;

23)
V. art. 146 alin. (12) C.proc.pen. (arestarea învinuitului în cursul urmăririi penale): „Împotriva
încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la
comunicare, pentru cei lipsă.”; art. 1491 alin. (13) C.proc.pen. (arestarea inculpatului în cursul urmăririi
penale): „Împotriva încheierii se poate face recurs în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei
prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă.”; art. 159 alin. (8) C.proc.pen. (procedura prelungirii
arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale): „Încheierea prin care s-a hotărât asupra
prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau de inculpat în termen de 24 de ore de la
pronunţare, pentru cei prezenţi, sau de la comunicare, pentru cei lipsă. Recursul se soluţionează înainte
de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheirii atacate”; art. 160a alin. (2) C.proc.pen.
(arestarea inculpatului în cursul judecăţii): „Încheierea poate fi atacată separat cu recurs (...)”.

24)
V. art. 23 alin. (7) din Constituţia României: „Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive
sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.”
25)Alin. (41) şi (42) de la art. 100 C.proc.pen. au fost introduse prin art. I pct. 53 din Legea nr. 356/2006.

16 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

numărul şi data adresei parchetului;


numărul dosarului instanţei;
numărul şi data încheierii de autorizaţie;
data şi ora emiterii;
numele şi prenumele persoanei;
sediul unităţii publice sau al persoanei juridice la care se efectuează
percheziţia, a sistemelor informatice şi a suporturilor de stocare a datelor
informatice;
perioada de valabilitate;
numele şi prenumele judecătorului.

2.1.6. Perioada de timp în cursul zilei când poate fi efectuată


percheziţia

Potrivit art.103 din Codul de procedură penală, percheziţia se poate face între
orele 6:00-20:00, iar în celelalte ore numai în caz de infracţiune flagrantă sau
când percheziţia urmează să se efectueze într-un local public. Termenul de
infracţiune flagrantă este cel definit în art. 465 C.proc.pen.26)

În ceea ce priveşte efectuarea percheziţiei într-un local public, în raport de


dispoziţiile art. 27 alin. (4) din Constituţie, art. 103 C.proc.pen. nu-şi mai
găseşte aplicabilitatea. Este vorba de o abrogare implicită a acestui text de
lege, dat fiind că Legea fundamentală interzice percheziţiile din timpul nopţii,
afară de cazul delictului flagrant.

Nu aceeaşi este situaţia percheziţiilor începute între orele 6:00-20:00, care pot
continua şi în timpul nopţii din motive de oportunitate. O asemenea
reglementare se justifică, deoarece o percheziţie întreruptă nu şi-ar putea
atinge scopul. Până la reluarea percheziţiei, persoanele vizate pot să distrugă
sau să ascundă într-un alt loc obiectele căutate de organele judiciare.

Dispoziţiile menţionate mai sus nu sunt în dezacord cu Legea fundamentală,


câtă vreme pătrunderea în domiciliul persoanei s-a făcut înainte de momentul
de la care se consideră că începe noaptea. În literatura juridică de specialitate,
prin sintagma ”în timpul nopţii” se înţelege timpul când întunericul este efectiv
instalat. Amurgul nu face parte din noapte (întunericul nu s-a instalat, atenţia
oamenilor nu este influenţată de noapte), pe când zorile da (deoarece
întunericul mai persistă şi, mai ales, pentru că trecerea de la starea de somn la
cea de activitate cotidiană influenţează capacitatea de atenţie a oamenilor)27).

Fără îndoială că dispoziţiile menţionate se referă la percheziţia domiciliară,


întrucât în cazul celei corporale legiuitorul a prevăzut limitări doar cu privire la
persoana care o efectuează (să fie de acelaşi sex cu persoana percheziţionată).

26)
V. art. 465 C.proc.pen.:
„ (1) Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire.
(2) Este, de asemenea, considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire,
este urmărit de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori este surprins aproape
de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune
participant la infracţiune. (…)”
27)Loghin, O., Filipaş, A., Drept penal român, partea specială, ediţie revizuită, Ed. Şansa, Bucureşti,
1992.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 17


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

Există şi unele opinii potrivit cărora eficienţa măsurii ar fi asigurată pe deplin în


cazul în care procurorul ar fi cel care, în cursul urmăririi penale, ar dispune
percheziţia (ca în reglementarea anterioară Legii nr. 281/2003), excluzându-se
posibilitatea unor abuzuri, dat fiind că, de lege lata, orice act al procurorului este
supus cenzurii, potrivit art. 275-2781 din Codul de procedură penală.

Pe aceeaşi linie a eficienţei se înscrie şi propunerea de lege ferenda, conform


căreia analiza solicitării autorizaţiei de percheziţie ar urma să se facă exclusiv pe
baza referatului întocmit pe propria răspundere de către procuror, indicându-se
inclusiv bunurile ce se intenţionează a fi găsite.

2.1.7. Problematica martorilor asistenţi la derularea


percheziţiei

Potrivit art. 104 alin. (2) şi (3) C.proc.pen., percheziţia domiciliară se face în
prezenţa persoanei la care se efectuează percheziţia, iar în lipsa acesteia, în
prezenţa unui reprezentant, a unui membru al familiei sau a unui vecin având
capacitate de exerciţiu. Pentru a exista garanţia că această activitate se
desfăşoară în coordonatele legii, operaţiunile de percheziţionare se efectuează
de către organul judiciar în prezenţa unor martori asistenţi.

Dificultăţile ivite în practică privind asigurarea prezenţei martorilor asistenţi


(locaţii aflate în zone mai puţin circulate, atitudinea refractară a unor persoane
de a compărea ca martori într-o cauză penală) au conturat opinia conform
căreia, în situaţia actului efectuat de către procuror, se poate opta între
consfinţirea rezultatelor percheziţiei prin semnarea de către martorii asistenţi a
procesului-verbal şi înregistrarea prin mijloace audio-video a percheziţiei. De
interes pentru acest din urmă aspect ar fi o posibilă viitoare intervenţie a
legiuitorului, în sensul reglementării situaţiei în care nu persoana percheziţionată
ci organul judiciar este cel care vrea să facă o înregistrare video în domiciliul
unei persoane.

Înfiinţarea unui serviciu independent, pe lângă primării, de contactare a


persoanelor care să participe în calitate de martori asistenţi la efectuarea
percheziţiei prezintă însă, pe lângă avantaje,inconvenientul creării unor
“martori de profesie”.

2.1.8. Particularităţi ale derulării percheziţiei:

A: Infracţiunile flagrante şi de crimă organizată

Potrivit art. 27 alin. (4) din Constituţia României, percheziţiile în timpul nopţii sunt
interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.

Codul de procedură penală nu prevede în mod expres maniera în care se dispune ori
se efectuează percheziţia în cazul infracţiunilor flagrante, adoptându-se aceeaşi

18 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

procedură (care poate fi numită de drept comun) şi pentru aceste tipuri de


infracţiuni. Art. 280 alin. (1) C.proc.pen. stipulează faptul că, în caz de
infracţiune flagrantă, organul de urmărire penală este obligat să constate
săvârşirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. În situaţia infracţiunilor
flagrante însă este necesară, de cele mai multe ori, şi efectuarea imediată a
percheziţiei domiciliare sau corporale pentru a ridica probele deja existente la
faţa locului.

Au existat discuţii cu privire la posibilitatea aplicării în această situaţie a


dispoziţiilor prevăzute de art. 213 C.proc.pen., invocând urgenţa în astfel de
cazuri, precum şi dispoziţiile prevăzute de art. 467 alin. (2) C.proc.pen., care
stipulează că în cazul infracţiunilor flagrante, cu ocazia întocmirii de către
organele de urmărire penală a procesului-verbal de constatare a infracţiunii,
„dacă este necesar, organul de urmărire penală strânge şi alte probe”,
incluzându-se în această situaţie şi efectuarea unei percheziţii.

Practicienii au apreciat că o astfel de interpretare nu este însă acceptabilă,


întrucât dispoziţiile art. 213 C.proc.pen. se referă la acte efectuate de organele
de cercetare penală, iar cele prevăzute de art. 467 alin. (2) C.proc.pen. se
referă la activitatea organelor de urmărire penală de a strânge probe care se
află deja la faţa locului, fără a fi necesară efectuarea unei percheziţii pentru
ridicarea lor.

Trebuie menţionat faptul că, pe timpul efectuării percheziţiei, organul judiciar


este obligat să se limiteze numai la ridicarea obiectelor şi înscrisurilor care au
legătură cu fapta săvârşită. Obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie sau
deţinere este interzisă se ridică întotdeauna. În acelaşi timp, trebuie luate
măsuri pentru ca faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui la care se
face percheziţia şi care nu au legătură cu cauza, să nu devină publice.

În cazul infracţiunilor de crimă organizată care presupun, uneori, situaţia


urmăririi şi desfăşurării anchetei sau acţiunii operative privind presupusul
infractor (sau presupuşii infractori) pe teritoriul mai multor judeţe, se ridică
problema competenţei teritoriale a instanţei care poate emite un mandat de
percheziţie. În acest caz, pentru a valorifica momentul operativ plănuit şi
pregătit pentru a descoperi bunuri rezultate din săvârşirea de infracţiuni,
organul de urmărire penală va trebui să acţioneze rapid, solicitând astfel
eliberarea unei autorizaţii de percheziţie de la instanţa de la locul unde se
presupune că se află bunurile.

Prevederile art. 100 alin. (3) C.proc.pen., astfel cum au fost modificate prin
Legea nr. 356/200628), au instituit criteriile de competenţă potrivit cărora este
desemnată instanţa competentă să autorizeze percheziţia domiciliară. Astfel,
instanţa competentă să judece cauza în primă instanţă sau instanţa
corespunzătoare în grad acesteia, în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului
din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. O
bună cooperare între organele judiciare implicate într-o astfel de cauză ar putea
asigura sesizarea promptă a instanţei competente potrivit legii, putându-se pregăti
anume un astfel de moment procesual, pentru a fi operativ şi eficient.

28)
V. art. I pct. 52 din Legea nr. 356/2006.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 19


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

B: Percheziţia în sisteme informatice


Art.56 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul
de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei29) prevede că „ori de câte ori
pentru descoperirea şi strângerea probelor este necesară cercetarea unui sistem
informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice, organul competent
prevăzut de lege poate dispune emiterea unei autorizaţii.” Alin. (3) al articolului
stipulează că „în cazul în care, cu ocazia cercetării unui sistem informatic sau a
unui suport de stocare a datelor informatice, se constată că datele informatice
căutate sunt cuprinse într-un alt sistem informatic sau suport de stocare a
datelor informatice şi sunt accesibile din sistemul sau suportul iniţial, se poate
dispune, de îndată, autorizarea efectuării percheziţiei în vederea cercetării
tuturor sistemelor informatice sau suporturilor de stocare a datelor informatice
căutate”, alin. (4) al aceluiaşi articol indicând că dispoziţiile din Codul de
procedură penală referitoare la efectuarea percheziţiei domiciliare se aplică în
mod corespunzător.

Rezultă aşadar că, pentru efectuarea unei percheziţii informatice este necesară o
autorizaţie de percheziţie emisă de judecător, la solicitarea procurorului, după
examinarea temeiniciei acestei cereri, în şedinţa din camera de consiliu, care are
loc fără citarea părţilor şi cu participarea obligatorie a procurorului conform art.
100 alin. (4) C.proc.pen.

C: Percheziţia autovehiculelor
Codul de procedură penală nu prevedea, anterior Legii nr. 356/2006, în mod
expres, maniera în care se dispune ori se efectuează percheziţia autovehiculelor,
creând astfel dificultăţi semnificative practicienilor confruntaţi frecvent cu astfel
de situaţii.

Deşi alin. (2) al art. 100 C.proc.pen. omite a enumera percheziţia vehiculelor,
noua formulare a alin. (5) al aceluiaşi articol30) menţionează faptul că percheziţia
vehiculelor urmează regimul percheziţiei corporale.

2.1.9. Percheziţia fără mandat: lipsa reglementării unor


situaţii de excepţie

Întrucât norma constituţională nu permite nici un fel de derogări în materie, se


constată lipsa excepţiilor de la această procedură, adică lipsa reglementării
speciale a acelor situaţii în care percheziţia ar putea fi efectuată şi fără existenţa unui
mandat.

Există opinia necesităţii reglementării unei astfel de excepţii, cu precădere în cazul


constatării sau investigării unor infracţiuni flagrante. În aceste situaţii speciale,
rapiditatea comiterii faptelor de natură penală reclamă existenţa unei proceduri rapide
şi eficiente care să permită valorificarea momentului operativ. Reglementarea

29)
Publicată în M.Of., partea I nr. 279/21.IV.2003.
30) V. Legea nr. 356/2006, art. I pct. 54.

20 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

detaliată, conţinută în art. 110 şi art. 111 C.proc.pen. nu este de natură a


facilita eficient atingerea scopului unei astfel de proceduri, respectiv acela de
identificare şi strângere a probelor necesare aflării adevărului în cauză.

Motivaţia reglementării unei astfel de excepţii constă în faptul că, o dată cu


întocmirea procesului-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, organul de
cercetare penală şi cel de urmărire penală pot constata direct şi nemijlocit
existenţa acelor indicii temeinice din care rezultă că efectuarea percheziţiei este
necesară. Timpul necesar întocmirii procesului-verbal, sesizării instanţei şi
înaintării dosarului acesteia duc, în mod evident, la pierderea momentului
propice efectuării percheziţiei.

Totodată, majoritatea practicienilor au subliniat necesitatea utilizării în aceste


cazuri a mijloacelor simple şi rapide de comunicare cu instanţa, soluţie ce ar fi
în acord cu normele constituţionale. Faxul, telefonul, corespondenţa electronică
sunt instrumente care permit derularea în timp util a procedurii şi operaţiunii de
efectuare a percheziţiei.

2.1.10. Dispoziţii legale lipsite de utilitate sau eficienţă

În conformitate cu art. 102 alin. (1) C.proc.pen., percheziţia domiciliară poate fi


efectuată şi în cursul judecăţii, instanţa putând proceda la efectuarea acesteia
cu ocazia unei cercetări locale. Aşa cum a fost menţionat anterior31), în raport
cu această dispoziţie, instanţa nu poate efectua percheziţia ca act procedural
autonom.

Dat fiind caracterul public al şedinţei de judecată, o asemenea măsură devine


ineficientă şi permite, datorită publicităţii, posibilitatea distrugerii sau ascunderii
bunurilor căutate prin percheziţie.

În raport cu aceste aspecte, practicienii au apreciat că dispoziţia legală ce


reglementează percheziţia domiciliară în cursul judecăţii este fără utilitate şi
ineficientă.

SECŢIUNEA 2 - ARESTAREA PREVENTIVĂ: ASPECTE PROBLEMATICE ALE PRACTICII

2.2.1. Conformitatea dreptului intern cu exigenţele art. 5 din


Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale32) şi jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului

Articolul 5 din Convenţie conţine o serie de reglementări fundamentale cu valoare de


principii în această materie, cum ar fi principiul protejării libertăţii individuale,

31
V. Supra cap. II.a. ii).
32) Publicată în M.Of., Partea I nr. 135/31.V.1994 şi denumită în continuare „Convenţia”.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 21


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

enumerând în acelaşi timp, în mod expres şi limitativ, cazurile în care o


persoană poate fi privată de libertate. Sunt apoi reglementate drepturile
persoanei private de libertate şi se stipulează dreptul la despăgubiri al
persoanei, victimă a unei arestări sau a unei reţineri în condiţiile contrare
dispoziţiilor articolului 5.

Art. 5 alin. (1): „Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate
fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o
hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării
executării unei obligaţii prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune,
sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l impiedica să
săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub
supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii
competente;
e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o
boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui
vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o
împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o
procedură de expulzare ori de extrădare”.

(1) Înţelesul noţiunii de lipsire de libertate

În sensul Convenţiei, această noţiune include detenţia, arestul, reţinerea unei


persoane, dar nu şi simplele restrângeri ale libertăţii individuale. Potrivit
interpretării date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) de la
Strasbourg33), lipsire de libertate în sensul alineatului (1) din articolul 5
înseamnă revocarea liberării condiţionate, deşi aceasta este o măsură ce
priveşte o persoană deja condamnată, internarea unui minor într-o instituţie
psihiatrică, chiar dacă a avut loc cu acordul părinţilor.34)

Restricţiile impuse de serviciul militar nu intră, în principiu, sub incidenţa


articolului 5, întrucât serviciul militar, în sine, nu presupune o privare de
libertate, activitatea militară, prin natura şi specificul său impunând anumite
restrângeri ale libertăţii de mişcare a militarilor.35) Se poate vorbi însă despre o
privare de libertate în sensul articolului 5 din Convenţie dacă restricţiile se
îndepărtează net de condiţiile normale de viaţă în cadrul forţelor armate.

Nu constituie măsuri privative de libertate măsurile disciplinare luate împotriva


deţinuţilor, cum ar fi consemnarea în cazarmă a militarilor după programul normal
şi/sau interdicţia de a ieşi în oraş.

Pentru a se putea stabili, de la caz la caz, dacă este vorba despre o privare de
libertate sau despre o simplă restrângere a libertăţii individuale, Curtea a arătat că

33)
Denumită în continuare Curtea.
34)V. CEDO, Guzzardi c. Italiei (decizia din 6 noiembrie 1980); Nielsen c. Danemarcei (decizia din 28
noiembrie 1988).
35)V. CEDO, Engel şi alţii c. Olandei (decizia din 8 iunie 1976).

22 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

trebuie să se ţină seama de situaţia în care se află persoana în cauză, cu


particularităţile acesteia, de tipul măsurii dispuse, de durata acesteia, de
efectele produse, dar şi de modul în care a fost adusă la îndeplinire măsura
respectivă, pentru că „distincţia dintre privarea de libertate şi restrângerea
libertăţii este una de intensitate şi nu una de natură sau de substanţă”.36)

(2) Condiţii de conformitate

Pentru ca măsura privării de libertate a unei persoane să fie conformă


Convenţiei, trebuie îndeplinite două condiţii:

trebuie să se încadreze în unul din cazurile prevăzute la articolul 5


alineat (1) literele a)-f);
trebuie luată în conformitate cu dreptul intern al statului în cauză.

lit. a - reglementează privarea de libertate a unei persoane „dacă este deţinută


legal pe baza condamnării pronunţate de un tribunal competent”. Această
ipoteză se referă la privarea de libertate ca pedeapsă, aplicată printr-o hotărâre
pronunţată de o instanţă competentă.

lit. b - prevede că este conformă Convenţiei privarea de libertate a unei


persoane „dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru
nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în
vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege”.

Această dispoziţie are în vedere două situaţii:


privarea de libertate a persoanei „dacă aceasta a făcut obiectul unei
arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre
pronunţată conform legii, de către un tribunal”, ceea ce înseamnă că
trebuie să existe o hotărâre a unei instanţe pe care o persoană nu o
respectă de bună voie (e.g. hotărârea prin care se dispune aducerea
martorilor cu mandat, obligarea unei persoane la efectuarea testării
psihiatrice)37);

privarea de libertate ce poate fi dispusă pentru garantarea executării unei


obligaţii prevăzută de lege şi nu pentru a sancţiona neexecutarea ei.38)

lit. c - Convenţia admite privarea de libertate a unei persoane dacă aceasta a


fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o
infracţiune, sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l
împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.

Ipoteza reglementată mai sus se referă la persoana arestată sau reţinută, scopul
arestării sau reţinerii acesteia fiind reprezentat de aducerea persoanei în cauză în faţa
autorităţii judiciare competente, însă ea se aplică numai în cazul în care există motive

36)
V. CEDO, Engel şi alţii c. Olandei (decizia din 8 iunie 1976).
37)V. CEDO, Worwa c. Poloniei (decizia din 27 noiembrie 2003).
38)V. CEDO, Vasileva c. Danemarcei (decizia din 25 septembrie 2003); Ciulla c. Italiei (decizia din 22
februarie 1989).

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 23


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

verosimile, temeinice, că s-a săvârşit o infracţiune, că se va comite o infracţiune


sau că autorul va fugi după comiterea infracţiunii. Această ipoteză trebuie
coroborată în dreptul nostru intern cu dispoziţiile art. 143 C.proc.pen.

lit. d - se referă la privarea de libertate a unei persoane dacă este vorba de


detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau
despre detenţia sa legală în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente.
Ipoteza priveşte detenţia legală a unui minor hotărâtă fie pentru educaţia sa sub
supraveghere, chiar dacă nu a săvârşit o infracţiune, fie pentru aducerea
acestuia în faţa autorităţii competente, măsura putând fi dispusă fie de instanţă
fie de un organ administrativ, în acest din urmă caz fiind necesară intervenţia
ulterioară a unei instanţe.

lit. e – se referă la o ipoteză destul de clară şi fără echivoc.39)

Pentru ca o persoană să fie privată de libertate pentru motiv de alienaţie trebuie


întrunite următoarele condiţii: dovedirea stării de alienaţie, care trebuie să se
caracterizeze printr-un grad şi o amploare care să justifice privarea de libertate,
internarea neputându-se prelungi decât în măsura în care starea subzistă.40) În
ceea ce priveşte noţiunea de „alcoolic”, Convenţia a avut în vedere nu numai
persoana care suferă de alcoolism, ci şi pe aceea a cărei conduită, sub influenţa
alcoolului, creează o stare de pericol pentru ordinea publică şi pentru sine, fiind
astfel necesară privarea de libertate pentru a împiedica un comportament
periculos.

lit. f - Prima teză a textului vizează situaţia în care se poate dispune privarea de
libertate a unei persoane ce încearcă să pătrundă ilegal în ţară, în timp ce teza a
II-a se referă la privarea de libertate a persoanei faţă de care se desfăşoară o
procedură de extrădare sau expulzare, măsura putând fi luată numai în cursul
acestor proceduri, după începerea formalităţilor specifice şi înainte de finalizarea
acestora.

(3) Infomarea cu privire la motivele arestării

Conform articolului 5 alineatul (2) din Convenţie, orice persoană arestată trebuie
să fie informată în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege,
asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
Dispoziţia corelativă din dreptul nostru intern este art. 1371 alin. (1)
C.proc.pen.41), potrivit căruia „persoanei reţinute sau arestate i se aduc de
îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale
arestării şi învinuirea, în cel mai scurt termen. Învinuirea se aduce la cunoştinţă
numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. (...)”.

39)
A se vedea şi reglementările Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) în acest sens.
40)V. CEDO, H.L. c. Marii Britanii (decizia din 5 octombrie 2004).
41)V. Vasiliu, Al., op.cit., cu privire la modificarea art. 1371 alin. (1), prin art. I pct. 58 din Legea nr.
356/2006: „ (...) noua prevedere garantează dreptul persoanei de a se folosi de limba pe care o înţelege,
garanţie care este corelată cu obligaţia pe care organele judiciare o au în a se asigura că persoana
înţelege limba română, iar în caz contrar, în obligaţia de a asigura – în mod gratuit – interpret”.

24 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

(4) Obligativitatea aducerii persoanei arestate sau deţinute în faţa


unui judecător sau a altui magistrat

Magistratul la care face referire articolul 5 alineatul (3) trebuie să aibă puterea
de a ordona punerea în libertate a persoanei în cauză şi să fie independent faţă
de executiv şi faţă de părţi.

Procurorul nu a fost considerat de Curte „magistrat” în sensul dispoziţiilor


articolului 5 alineatul (3) din Convenţie.42)

(5) Caracterul rezonabil al duratei detenţiei

Potrivit CEDO, principiul general aplicabil în această materie se referă la faptul


că „detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de
libertate fiind starea normală, şi ea nu trebuie să se prelungească dincolo de
limitele rezonabile - independent de faptul că ea se va imputa sau nu din
pedeapsă”, aprecierea limitelor rezonabile urmând a se face în funcţie de
circumstanţele concrete ale fiecărui caz în parte.43)

Curtea a statuat de asemenea că anumite infracţiuni, prin gravitatea deosebită


şi prin reacţia particulară a opiniei publice, pot suscita o tulburare a societăţii de
natură să justifice o detenţie preventivă, însă doar pe un termen limitat, în
acest caz urmând a se demonstra că punerea în libertate ar tulbura în mod real
ordinea publică, iar menţinerea măsurii este legitimă doar atât timp cât ordinea
publică ar fi efectiv ameninţată.44)

La aprecierea caracterului rezonabil al duratei detenţiei trebuie avute în vedere


complexitatea cauzei şi dreptul acuzatului reţinut la soluţionarea mai rapidă a
cauzei sale cu necesitatea lămuririi acesteia sub toate aspectele.

Articolul 5 alineatul (3) stipulează şi dreptul persoanei private de libertate de a


fi eliberată pe durata procedurii, organele competente fiind obligate să analizeze
în ce măsură este suficientă existenţa unei garanţii care să asigure prezenţa
persoanei în cauză la judecată.

Convenţia reglementează, în articolul 5 alineatul (4), dreptul persoanei private


de libertate de a exercita o cale de atac în faţa unui organ judiciar, împotriva
măsurii luate, cale de atac în cadrul căreia să fie examinată legalitatea măsurii
dispuse. În acelaşi timp însă, se stipulează dreptul persoanei lipsite de libertate
de a beneficia de o procedură rapidă în cadrul verificării legalităţii măsurii luate
împotriva sa.

42)
V. CEDO, Pantea c. României (decizia din 3 iunie 2003), cu trimiterea la Vasilescu c. României (decizia
din 22 mai 1998).
43)V. CEDO, Wemhoff c. Germaniei (decizia din 27 iunie 1968) în care se enumeră „criteriile” sau
„elementele” de avut în vedere pentru aprecierea de la caz la caz: 1. durata efectivă a detenţiei; 2.
durata detenţiei prin raportare la pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea respectivă; 3. efectele morale,
materiale sau de altă natură asupra persoanei deţinute; 4. conduita celui deţinut; 5. dificultăţile privind
investigarea cazului; 6. maniera în care au fost conduse investigaţiile; 7. conduita autorităţilor judiciare.
44)V. CEDO, Letellier contra Frantei (decizia din 26 iunie 1991).

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 25


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

Din interpretarea jurisprudenţei Curţii cu privire la noţiunea de procedură rapidă,


a reieşit faptul că „un interval de 3 (trei) luni si 28 (douăzeci şi opt) de zile este
incompatibil cu noţiunea de termen scurt prevăzută de articolul 5 alineatul (4)
din Convenţie”.45)

(6) Dreptul la despăgubiri

Acest drept la reparaţie al persoanei este garantat atât atunci când este încălcat
articolul 5 din Convenţie cât şi în ipoteza în care anumite dispoziţii din dreptul
intern, care stipulează o protecţie mai extinsă decât cea prevăzută de articolul 5,
sunt încălcate. Prevederile legale corelative din dreptul nostru intern care vin în
aplicarea acestor principii sunt art. 504 şi art. 505 C.proc.pen. Acestea prevăd
că ”(...) are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului
penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod
nelegal (...)” şi, respectiv că „la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de
durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate precum şi de
consecinţele produse asupra persoanei sau asupra familiei celui privat de
libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă (...)”.

2.2.2 Cazurile de privare de libertate prevăzute de articolul


148 din Codul de procedură penală

Conţinutul art. 148 C.proc.pen. a fost substanţial modificat prin intervenţia Legii
nr. 356/2006 şi a OUG nr. 60/2006.46) Întrucât dispoziţiile sale reprezintă esenţa
materiei arestării preventive, apare ca oportună prezentarea formei actualizate a
articolului.
„Art. 148. Condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului.

(1) Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite
condiţiile prevăzute în art. 143 şi există vreunul dintre următoarele cazuri:
a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire
sau de la judecată, ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în
orice mod de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei;
a1) inculpatul a încălcat, cu rea-credinţă, măsura obligării de a nu părăsi
localitatea sau ţara ori obligaţiile care îi revin pe durata acestor măsuri;47)
b) există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect
aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert, ori prin
distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă;
c) există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni;
d) inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune;
e) există date că inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau că
încearcă o înţelegere frauduloasă cu aceasta;

45)
V. CEDO, Pantea c. României.
46) V. Vasiliu, Al., op.cit., pag. 76-77, referitor la modificarea art. 148 C.proc.pen., prin art. I pct. 75 din
Legea nr. 356/2006.
47)Lit. a1) de la alin. (1) al art. 148 a fost introdusă prin O.U.G nr. 60/2006. Textul se coroborează cu
prevederile art. 145 alin. (3) C.proc.pen., aşa cum a fost modificat prin art. I pct.6 din O.U.G. nr.
60/2006.

26 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

f) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa


detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există
probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru
ordinea publică.

(2) În cazurile prevăzute în alin. (1) lit. a)-e), măsura arestării preventive a
inculpatului poate fi luată numai dacă pedeapsa prevăzută de lege este
detenţiunea pe viaţă sau închisoare mai mare de 4 ani."

O analiză concisă a acestor dispoziţii legale pune în evidenţă următoarele


modificări semnificative:
abrogarea cazurilor de arestare prevăzute la literele a), b) şi f) din
vechea reglementare;
introducerea unui nou caz – lit. a1;
modificarea conţinutului unora dintre cazurile care au fost păstrate;
introducerea unei condiţii generale privitoare la limitele de
pedeapsă: pedeapsa să fie detenţiunea pe viaţă sau închisoarea
mai mare de 4 ani.

În doctrină se susţine că măsurile preventive, ca măsuri procesuale,


funcţionează ca mijloace legale de prevenire sau înlăturare a unor situaţii de
natură să pună în pericol normala desfăşurare a procesului penal, cum
ar fi: pericolul sustragerii învinuitului sau inculpatului, pericolul
influenţării martorilor, pericolul săvârşirii de noi infracţiuni, pericolul tulburării
ordinii publice.

Cazurile prevăzute de art. 148 lit. a)-f) C.proc.pen. se regăsesc, în linii


mari, între situaţiile menţionate de articolul 5 alineatul (1) din
Convenţie, acceptate cu unele nuanţări şi de jurisprudenţa Curţii:

pericolul sustragerii de la desfăşurarea procesului penal;


o Cu toate că riscul de fugă este prezumat în cazul săvârşirii unor
infracţiuni grave, această circumstanţă referitoare la faptă
trebuie asociată şi cu alte circumstanţe, privitoare la persoana
în cauză: moralitatea, situaţia familială, profesia etc.

o Pericolul de fugă ar putea fi înlăturat prin depunerea unei


cauţiuni de natură să asigure prezenţa inculpatului la audiere
sau prin punerea inculpatului sub control judiciar.

pericolul influenţării martorilor;


o Deşi acest risc este real la început, el poate descreşte în cursul
desfăşurării procedurilor judiciare, fără a dispărea complet decât
la sfârşitul acestora.

pericolul comiterii de noi infracţiuni;


o Riscul de repetare a infracţiunilor poate fi dedus având în vedere
natura infracţiunilor precedente şi numărul pedepselor suportate în
consecinţă. Cu toate acestea, chiar şi în cazul unui cumul de
infracţiuni, eliberarea unui mandat de arestare împotriva unei
persoane aflate deja în detenţie nu se justifică.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 27


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

pericolul tulburării ordinii publice.


o Gravitatea deosebită a unor fapte şi reacţia publicului la
săvârşirea lor pot suscita o tulburare socială, de natură să
justifice arestarea preventivă. Trebuie însă ca dreptul intern să
cunoască noţiunea de tulburare a ordinii publice provocată de o
infracţiune. Arestarea preventivă va fi menţinută atât timp cât se
face dovada că punerea în libertate a celui în cauză ar tulbura
efectiv ordinea publică. Dispariţia acestor temeiuri conduce la
punerea în libertate a persoanei arestate. În această
privinţă, este important ca motivarea pe care se bazează
instan ţa să fie concretă, consistentă şi edificatoare.

o În evaluarea pericolului pentru ordinea publică trebuie luate în


considerare şi alte elemente în afară de gravitatea infracţiunii,
cum ar fi, spre exemplu, comportamentul instabil, perturbant
sau agresiv al persoanei în cauză.

Din perspectiva celor prezentate mai sus, majoritatea practicienilor a


concluzionat că situaţiile reglementate în art. 148 C.proc.pen. răspund
exigenţelor formulate de Convenţie.

Cazurileîncaresedispunereţinereasauarestarea
învinuitului/inculpatului, enumerate limitativ în art. 148 alin. (1) lit.a)-f)
C.proc.pen. reprezintă, în sensul art. 137 C.proc.pen., temeiurile
concrete care determină privarea de libertate a unei persoane. Ca atare,
ele trebuie menţionate în actele de arestare: ordonanţă, rechizitoriu,
hotărâre judecătorească, mandat de arestare.

Menţionarea temeiurilor concrete care determină reţinerea sau arestarea


face posibilă cunoaşterea scopului urmărit prin luarea măsurii
preventive în raport cu care se exercită controlul legalităţii privării de
libertate conform art. 1401 , art. 141, art. 275-278, art. 300 alin. (3)
C.proc.pen.

În activitatea curentă a instanţelor judecătoreşti, următoarele probleme de


practică au generat însă numeroase discuţii şi dezabateri:

(1) Înţelesul noţiunilor de pericol de fugă, pericol de influenţare a


martorilor şi pericolul săvârşirii de noi infracţiuni, prevăzute de art. 148
alin. (1) lit.a), lit.b), respectiv lit.c)-f) C.proc.pen.

Pentru înţelegerea lor corectă se impun anumite explicaţii:


Ipotezele cuprinse în textul art. 148 alin. (1) lit.a) C.proc.pen.
sunt alternative. Pentru ca textul să poată fi aplicat este necesar să
existe dovezi în sensul că învinuitul sau inculpatul a dispărut de la
domiciliu sau de la locul de muncă ori a făcut pregătiri în acest sens,
în scopul de a se sustrage de la desfăşurarea procesului penal ori
de la executarea pedepsei.

Ipotezele menţionate în prima şi ultima parte a textului art. 148 alin.


(1) lit. b) C.proc.pen. comportă, de asemenea, necesitatea existenţei
unor date suficiente că învinuitul sau inculpatul a încercat să
zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unui martor sau

28 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

expert (prin exercitarea oricărei presiuni). În acest sens,


trebuie avute în vedere aici presiunile exercitate asupra co-
inculpaţilor, părţii vătămate, părţii civile, părţii responsabile
civilmente etc.

Cazurile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit.c) şi d) C.proc.pen. se


referă la două aspecte şi au în vedere o persoană aflată în curs de
urmărire penală sau de judecată care a comis o infracţiune ori
faţă de care există date care justifică temerea că va săvârşi
altă infracţiune:

o Atât săvârşirea unei noi infracţiuni cât şi ivirea temerii


comiterii de noi infracţiuni trebuie să fie posterioare începerii
urmăririi penale sau punerii în mişcare a acţiunii penale în
dosarul iniţial.

o Nu este suficientă o simplă bănuială privind iminenţa comiterii


altei infracţiuni, ci trebuie ca organul judiciar să se bazeze pe
date certe.

(2) Înţelesul noţiunii de probe

Unii practicieni au opinat că noţiunea de probe la care se referă art. 148 alin.
(1) lit. f) teza a II-a C.proc.pen. nu se confundă cu noţiunea de mijloace de
probă definită prin dispoziţiile art. 64 C.proc.pen. Aceasta din urmă poate
include acele probe sau indicii temeinice la care fac referire dispoziţiile art. 143
C.proc.pen., dar poate avea o sferă mai largă, incluzând şi elemente de fapt din
care să rezulte periculozitatea socială sporită care ar justifica arestarea
preventivă (spre exemplu, aplicarea unor sancţiuni administrative sau
contravenţionale anterior, depoziţii testimoniale din care ar rezulta un potenţial
agresiv al inculpatului la adresa altor persoane, indicii în sensul că acesta a
încercat să intimideze partea vătămată sau martorii, chiar dacă nu e vorba de
ameninţări propriu-zise etc.).

Alţi practicieni sunt de părere că noţiunea de probă trebuie înţeleasă în sensul în


care este definită în art. 63 alin. (1) C.proc.pen. Definiţia este cuprinsă în
dispoziţiile generale ale Titlului III, care se referă la probe şi la mijloacele de
probă, şi care sunt aplicabile întregului proces penal. Noţiunea de probă nu se
poate confunda, însă, cu aceea de mijloc de probă, adică procedeul legal de
administrare a unei probe.

(3) Înţelesul noţiunii de indicii temeince

Art. 14348), art. 14649) şi art. 148 C.proc.pen. condiţionează privarea de libertate
a învinuitului sau inculpatului de existenţa unor probe sau indicii temeinice

48)
V. Vasiliu, Al., op.cit., pag. 62-63, privind modificarea art. 143 C.proc.pen., prin art. I pct. 65 din
Legea nr. 356/2006: S-a eliminat din acest articol definirea noţiunii de „indicii temeinice”, aceasta fiind
introdusă în titlul destinat probelor şi mijloacelor de probă, la art. 68 1 .
49)V. Ibid., pag. 72-73, privind modificarea art. 146 C.proc.pen., prin art. I pct. 73 din legea nr.
356/2006:

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 29


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

privind săvârşirea unei fapte penale. Este deci necesar ca, în


momentul luării unei măsuri privative de libertate, aceste probe, astfel
cum sunt definite de art.63 C.proc.pen., să fi fost deja administrate, să
fie de natură a demonstra că cel în cauză a comis o infracţiune.

În ceea ce priveşte indiciile temeinice, în literatura de specialitate s-au


exprimat mai multe opinii:

acestea nu sunt probe, ci simple presupuneri sau bănuieli, bazate însă pe


deducţii logice având ca premise datele existente în cauză;

acestea din urmă nu pot fi confundate însă cu datele sau informaţiile ce ar


justifica începerea urmăririi penale (fază procesuală care se poate derula şi in
rem, în timp ce o măsură preventivă nu poate fi dispusă decât împotriva unei
persoane determinate);

În sensul art. 68 1 C.proc.pen. 50) , există indicii temeince atunci când, din
examinareadateloraflateladosar,sedesprindeinsistent
presupunerea rezonabilă că învinuitul a săvârşit fapta pentru care este
urmărit ori atunci când organul de urmărire penală surprinde o persoană
în condiţii suspecte, determinând sesizarea din oficiu şi începerea
urmăririi penale. De exemplu, o persoană este găsită cu bunuri de genul
celor sustrase ori provenind dintr-o sustragere şi a căror provenienţă nu
o poate explica 51) sau o persoană având asupra sa instrumente care
servesc la săvârşirea unor spargeri este găsită în apropierea unui imobil
care a făcut obiectul unor repetate încercări de spargere, etc. Aceste din
urmă situaţii pot fi menţionate în conţinutul procesului-verbal întocmit de
organul de urmărire penală, în conformitate cu art. 221 alin. (1)
C.proc.pen. 52)

În practică, instanţele judecătoreşti au consacrat soluţia potrivit căreia,


pentru luarea măsurilor preventive în faza de început a procesului
penal, este suficientă existenţa unor indicii temeinice cu privire la
săvârşirea unei infracţiuni. Tot practica judiciară a decis că în lipsa probelor
sau indiciilor temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, luarea unei
măsuri preventive este nelegală.

Jurisprudenţa CEDO admite posibilitatea de a li se recunoaşte


autorităţilor judiciare naţionale o anumită marjă de apreciere a
dovezilor, deoarece ele se află mult mai bine plasate să evalueze
situaţia de fapt decât autorităţile juridice internaţionale. Astfel, în acord cu
reglementările europene care precizează că săvârşirea unei infracţiuni
de către o persoană reprezintă, în general, un temei suficient pentru

S-a înlăturat cerinţa anterioară „să existe probe”, care apărea ca un adaos la exigenţa probării cazurilor
de la art. 148.
50)
Introdus prin art. I pct. 36 din Legea nr. 356/2006.
51)Nu trebuie să se piardă însă din vedere că prezumţia constituţională de provenienţă licită a
bunurilor scuteşte pe deţinător de a face dovada modului de dobândire.
52)V. abrogarea art. 228 alin. (3) prin art. I pct. 128 din Legea nr. 356/2006, reglementarea conţinută de
acesta fiind preluată de art. 228 alin. (11) şi art. 221 alin. (1), introdus prin art. I pct. 127 din Legea nr.
356/2006 şi, respectiv modificat prin art. I pct. 122 din Legea nr. 356/2006.

30 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

deţinerea preventivă, legea română a introdus garanţii suplimentare,


menite a înlătura arbitrariul:
legea română prevede c a i n f r a c ţ i u n e a s ă p r e z i n t e o a n u m i t ă
g r a v i t a t e materializată într-un minimum de pedeapsă de 4 ani;
existenţa unor probe sau indicii temeinice cu privire la săvârşirea
unei fapte penale;
existenţa în cauză a unui învinuit (a fost începută urmărirea
penală) sau a unui inculpat (a fost pusă în mişcare acţiunea
penală);
organele judiciare vor recurge la măsuri preventive numai dacă
acestea sunt considerate ca fiind necesare realizării scopului
specificat de prevederile art. 136 C.proc.pen. 53) O dată acest scop
atins, devin incidente prevederile art. 139 C.proc.pen.

(4) Înţelesul noţiunii de pericol concret pentru ordinea publică

Jurisprudenţa instanţelor a reţinut că pericolul pentru ordinea publică nu


este identic cu pericolul social al faptei penale. Pericolul concret are un
sens mult mai larg şi presupune o rezonanţă a acelei fapte în rândul
colectivităţii, de natură a naşte temerea că împotriva unor asemenea
persoane periculoase organele judiciare nu reacţionează eficient.
Sentimentul de insecuritate din rândul colectivităţii poate proveni din
împrejurarea că o persoană care a comis o infracţiune de o gravitate ieşită
din comun este cercetată în stare de libertate, circumstanţe ce ar putea
încuraja şi alte persoane să comită infracţiuni.

Pericolul pentru ordinea publică nu trebuie întotdeauna probat prin


administrarea unor anume dovezi, ci po ate fi de du s d i n îm prej ură r il e
î n c a r e s - a c o m i s f a p t a , natura şi gravitatea acesteia şi elementele
care caracterizează persoana infractorului; arestarea preventivă a unei
persoane în temeiul art. 148 lit.f) C.proc.pen. se impune, având în
vedere amploarea faptelor în care a fost implicată şi consecinţele săvârşirii
infracţiunii 54) .

Instanţele de judecată au evidenţiat următoarele criterii ce pot fi avute în


vedere la evaluarea acestui tip de pericol:

datele privind persoana inculpatului - comportamentul agresiv sau


perturbant, antecedenţa penală, mai ales cea caracterizată;
infracţiunea de săvârşirea căreia acesta este învinuit;
pericolul social concret al infracţiunii;
posibilitatea ca lăsarea în libertate a inculpatului să încurajeze alte
persoane să comită fapte asemănătoare;
crearea în sânul opiniei publice sau în rândul unei colectivităţi a unui sentiment
de insecuritate;

53)
Potrivit art. 136 C.proc.pen., măsurile preventive au drept scop asigurarea bunei desfăşurări a
procesului penal ori împiedicarea sustragerii învinuitului/inculpatului de la urmărire penală, de
la judecată sau de la executarea pedepsei. Buna desfăşurare a procesului penal implică, în
mod necesar, atingerea obiectivelor specificate de art. 1 şi implicit art. 200 C.proc.pen.
54)Prin decizia nr.26/2000 şi decizia nr.73/2000 Curtea Constituţională s-a pronunţat în sensul că
prevederile art. 148 lit.f (fostă lit.h) C.proc.pen. sunt conforme cu dispoziţiile Constituţiei.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 31


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

acreditarea ideii că justiţia nu ar acţiona suficient de ferm împotriva unor


manifestări infracţionale de un accentuat pericol social;
posibilitatea ca lăsarea în liberate a inculpatului să influenţeze mersul
anchetei;
frecvenţa comiterii unor fapte penale;
gradul de complexitate a cauzei.

În practica judiciară recentă a instanţei supreme s-a acreditat ideea că astfel de


interpretări ale dispoziţiilor art. 148 lit. f) teza a II-a din Codul de procedură
penală s-ar abate de la înţelesul strict riguros al acestor prevederi şi pot da
naştere la arbitrariu, situaţii inadmisibile atunci când este vorba de o măsură
restrictivă de libertate. În acest sens, s-a susţinut că pericolul concret pentru
ordinea publică, care justifică arestarea, trebuie demonstrat prin existenţa la
dosar a unor probe din care să rezulte, fără putinţă de tăgadă, că o întreagă
colectivitate ar fi pusă în primejdie prin lăsarea în libertate a infractorului.

Astfel, pentru a constata existenţa sau inexistenţa acestei condiţii cerute de


art.148 lit.f) C.proc.pen., se porneşte de la pericolul social al infracţiunii de a
cărei comitere este bănuit inculpatul, însă apare imperios necesară şi existenţa
unor date şi probe care să convingă judecătorul că pentru siguranţa publică se
impune privarea de libertate a acestuia. În aceste condiţii, în lipsa unei
perseverenţe infracţionale a inculpatului, în lipsa datelor că lăsarea în libertate a
inculpatului ar putea încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare s-a
apreciat că nu se poate vorbi de existenţa unor probe certe.

Există însă anumite tipuri de infracţiuni care, prin însăşi natura lor, conduc la
ideea creării unui pericol concret pentru ordinea publică, fie prin amploarea
socială a fenomenului infracţional pe care îl presupun şi îl dezvoltă prin impactul
negativ asupra întregii colectivităţi fie prin limitele ridicate de pedeapsă stabilite
de lege. În aceste condiţii, chiar şi în lipsa antecedentelor penale, luarea măsurii
arestării se justifică, dacă există probe sau indicii temeinice că inculpatul este
autorul infracţiunii reţinute în sarcina lui (trafic de droguri, trafic de persoane,
organizarea şi sprijinirea unui grup de crimă organizată, infracţiuni de corupţie
săvârşite de persoane cu atribuţii în combaterea acestui fenomen etc.).

Împrejurările specifice, precum rezonanţa socială a faptei, reacţia opiniei publice


sau crearea unui sentiment acut de insecuritate în rândul unei colectivităţi,
trebuie nuanţate de la caz la caz: pot exista situaţii concrete în care infracţiuni
de furt, tâlhărie, viol, sau chiar delapidare, comise într-o colectivitate restrânsă,
pot fi de natură a stârni o reacţie de oprobriu general atât de puternică încât să
determine şi să justifice concluzia că cercetarea în libertate a făptuitorului
reprezintă un pericol pentru ordinea publică.

Majoritatea practicienilor a opinat că legiuitorul ar trebui să definească mai multe


criterii obiective în determinarea pericolului concret pentru ordinea publică. Până la
acel moment însă, judecătorul care se pronunţă asupra acestei măsuri preventive ia în
mod nemijlocit, prin propriile simţuri, act de lucrările dosarului, îl audiază obligatoriu
pe inculpat şi astfel se poate pronunţa dacă lăsarea în libertate a acestuia reprezintă
sau nu un pericol pentru ordinea publică. Trebuie ţinut cont de faptul că, în cazul
aspectelor care nu pot fi surprinse exhaustiv într-o normă cuprinzătoare, excesul de
reglementare poate avea efecte negative deosebite. Astfel, a fost formulată opinia că,
atunci când elementele de fapt predomină în stabilirea unei situaţii juridice, ca în cazul
de faţă, revine judecătorului – respectiv, practicii judiciare - sarcina de a interpreta

32 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

şi de a aplica legea, în scopul de a realiza o concordanţă concretă între


diversitatea deosebită a elementelor de fapt (imposibil de anticipat de legiuitor)
şi norma legală.

Unii practicieni au opinat că soluţia ar fi înfiinţarea instituţiei judecătorului de


instrucţie. Alţii au optat pentru majorarea duratei reţinerii, asigurându-se astfel
timpul necesar culegerii datelor şi formării convingerii nemijlocite a instanţei de
judecată cu privire la faptul dacă s-a creat o stare de insecuritate în rândul
opiniei publice şi dacă există credinţa că justiţia nu acţionează suficient de ferm
împotriva unor manifestări infracţionale.

Articolul 5 alineatul (1) litera c) din Convenţie se referă la arestarea şi reţinerea


preventivă. Acestea se pot dispune atunci când există motive verosimile de a
bănui că o persoană a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice
de a crede în necesitatea împiedicării săvârşirii unei infracţiuni sau a fugii, după
săvârşirea acesteia. În practica CEDO s-a dezvoltat o noţiune autonomă de
motive plauzibile.55) Această noţiune depinde de circumstanţele particulare ale
fiecărui caz. Faptele pe care se bazează aceste motive plauzibile trebuie să fie
nu doar autentice, ci ele trebuie să convingă un observator independent că acea
persoană este posibil să fi comis respectiva infracţiune.

În hotărârile pronunţate împotriva Marii Britanii în cauzele Brogan şi Murray56),


Curtea a arătat că articolul 5 nu presupune ca autorităţile să dispună de probe
suficiente pentru a formula acuzaţii încă din momentul arestării. Rolul acestei
măsuri trebuie să fie acela de a permite clarificarea sau dimpotrivă, înlăturarea
suspiciunilor. Faptele care suscită bănuieli nu prezintă acelaşi nivel de
certitudine cu cele care permit inculparea şi, cu atât mai puţin, cu cele care
permit condamnarea.

În baza acestor dispoziţii, precum şi în condiţiile reglementate de Constituţia


României care garantează principiul independenţei judecătorului, instanţa de
judecată poate să stabilească în mod obiectiv, de la caz la caz, dacă există date
certe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru opinia
publică şi aceasta având în vedere toate datele care pot conduce la o astfel de
concluzie şi, totodată, caracterul de excepţie al privării de libertate.

Judecătorul învestit cu soluţionarea propunerii trebuie să aibă o imagine de


ansamblu asupra a ceea ce s-ar întâmpla în cazul în care inculpatul ar fi judecat
în stare de libertate, anume ce impact ar avea acest aspect asupra ordinii
publice.

2.2.3. Semnarea de către procuror(i) a referatului cu


propunerea de arestare preventivă

În practica judiciară s-a întâlnit situaţia în care un colectiv de procurori este desemnat
cu soluţionarea cauzei. Unii practicieni au opinat că, în această situaţie, referatul cu
propunerea de arestare preventivă trebuie semnat de toţi procurorii implicaţi în

55)
V. CEDO, Fox, Campbell şi Hartley c. Marii Britanii (decizia din 30 august 1990).
56)V.CEDO, Brogan şi alţii c. Marii Britanii (decizia din 29 noiembrie 1988); Murray c. Marii Britanii
(decizia din 21 septembrie 1994).

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 33


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

instrumentarea cauzei, sub sancţiunea nulităţii absolute a acestuia, pentru


neîndeplinirea unei condiţii de formă a actului de sesizare a instanţei.57)

Alţi practicieni experimentaţi au opinat că soluţia trebuie să pornească de la


principiul lipsei de colegialitate a organului de urmărire penală. Procurorul
desfăşoară o activitate judiciară unipersonală58). Legea nu prevede constituirea
procurorilor în anumite compuneri, aşa cum sunt completele de judecată, pentru
a desfăşura anumite activităţi procedurale. Astfel, faptul că referatul cu
propunerea de arestare este semnat de unul sau mai mulţi procurori nu aduce în
discuţie încălcarea unei norme de procedură care să atragă sancţiunea nulităţii.
Firesc ar fi ca actele să fie semnate de procurorul care este învestit cu
desfăşurarea sau supravegherea desfăşurării urmăririi penale, chiar dacă este
ajutat şi de alţi procurori în realizarea unor activităţi procedurale.

2.2.4. Problematica prezentării instanţei de judecată a


întregului dosar de urmărire penală

În sistemul judiciar românesc, procurorul este obligat ca, o dată cu referatul cu


propunere de arestare preventivă să înainteze instanţei dosarul de urmărire
penală în integralitatea lui59), indiferent dacă în cauză sunt mai mulţi
învinuiţi/inculpaţi şi doar pentru unul singur s-a solicitat arestarea. Se impune
trimiterea întregului dosar, cel puţin din interpretarea ad literam a art. 146 şi
1491 C.proc.pen. În situaţii justificate, se acceptă de către instanţe trimiterea de
fotocopii ale întregului dosar, certificate de procuror pentru conformitate cu
originalul.

La prezentarea dosarului de către procuror, preşedintele instanţei sau


judecătorul delegat de acesta fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de
arestare preventivă, până la expirarea mandatului de arestare preventivă a
învinuitului devenit inculpat sau, dacă acesta este reţinut, până la expirarea
celor 24 de ore de reţinere, având obligaţia de a încunoştinţa şi procurorul
precum şi apărătorul învinuitului/inculpatului conform art. 146 alin. (2)60),
respectiv 1491 alin. (3) C.proc.pen.

2.2.5. Arestarea învinuitului reţinut sau în stare de libertate:


natura termenelor procedurale

În cazul în care consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive a


învinuitului/inculpatului reţinut, organul de cercetare penală întocmeşte un
referat cu propunerea de luare a acestei măsuri, referat pe care, în termen de 10 ore
de la momentul reţinerii, îl înaintează procurorului. Acesta va decide dacă sesizează
instanţa de judecată cu propunerea de luare a măsurii arestării preventive.

57)
V. Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I Penală, încheierea nr. 27şi 1492R/20.06.2005.
58)V. Volonciu, N., Tratat de procedură penală, ed. Paideia, 1997, vol.II, pag. 12.
59)Spre deosebire de sistemul american, unde judecătorul primeşte doar o declaraţie/cerere motivată, pe
propria răspundere, din partea procurorului.
60)Cf. modificării din Legea nr. 356/2006.

34 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

Jurisprudenţa a susţinut constant interpretarea conform căreia termenul de 10


ore este unul de recomandare, în conformitate cu art. 144 alin. (3) C.proc.pen.

Dacă dosarul se află în ancheta proprie a procurorului sau când măsura reţinerii
este luată de procuror, acesta ar trebui ca, în acelaşi termen de 10 ore de la
reţinere, să prezinte dosarul cauzei instanţei de judecată, cu propunerea
motivată de luare a măsurii arestării preventive, conform art. 144 alin. (4)
C.proc.pen. Şi în această situaţie, jurisprudenţa a susţinut constant
interpretarea conform căreia termenul de 10 ore este unul de recomandare.

Este interesant de remarcat faptul că legiuitorul nu a reglementat posibilitatea


luării măsurii arestării preventive faţă de un învinuit/inculpat aflat în stare de
libertate. Acest aspect creează echivoc cu privire la termenul de citare a
învinuitului/inculpatului, respectiv, dacă acesta se circumscrie dispoziţiilor art.
313 alin. (2) C.proc.pen. sau poate fi mai mic de 5 zile.

2.2.6. Ascultarea obligatorie a învinuitului sau inculpatului

O condiţie necesară, anterioară întocmirii referatului cu propunerea de arestare


preventivă şi prezentării dosarului instanţei de judecată este ascultarea
învinuitului / inculpatului, în prezenţa apărătorului ales sau desemnat din oficiu.

Ascultarea învinuitului/inculpatului de către procuror este o condiţie esenţială,


necesară şi obligatorie atât pentru legalitatea sesizării instanţei cu propunere de
arestare, astfel cum rezultă din art. 1491 alin. (1) C.proc.pen., cât şi pentru
luarea măsurii arestării preventive, aşa cum prevede art. 150 alin. (1)
C.proc.pen. Ascultarea învinuitului/inculpatului în momentele procesuale
stabilite imperativ de legiuitor reprezintă o garanţie a dreptului fundamental la
apărare. Încălcarea acestei dispoziţii atrage nulitatea absolută a sesizării,
potrivit art. 197 alin. (2) C.proc.pen.61) Această opinie este împărtăşită şi de
jurisprudenţă.62)

O problemă care s-a întâlnit în practică şi care a generat chiar soluţii de


respingere a propunerii arestării preventive a fost aceea că, anterior formulării
propunerii de arestare preventivă, făptuitorul a fost ascultat doar ca învinuit în
condiţiile art. 146 alin.(1) C.proc.pen. şi nu şi ca inculpat în condiţiile art. 150
C.proc., după punerea în mişcare a acţiunii penale (eventual chiar în aceeaşi zi).
Faţă de această împrejurare s-a apreciat că a fost încălcat dreptul acestuia la
apărare.

Unii practicieni au opinat că dispoziţiile art. 197 alin. (2) C.proc.pen. nu instituie
o nulitate absolută în acest caz. Această împrejurare duce la concluzia că se poate
discuta despre existenţa unei nulităţi relative care ar afecta propunerea de arestare
preventivă a procurorului, partea care o invocă (respectiv inculpatul) trebuind să
dovedească vătămarea care i-a fost produsă. Ca atare, în cazul invocării acestor
dispoziţii legale, situaţiile trebuie examinate cu atenţie de la caz la caz, cu atât mai

61)
Modificat prin art. I pct. 110 din Legea nr. 356/2006.
62)TribunalulMunicipiului Bucureşti (TMB), Secţia I Penală, încheierea din 24.02.2006, dosar
7188/3/2006, TMB, Secţia I Penală, încheierea din 01.03.2006, dosar 6513/3/2006.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 35


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

mult cu cât o astfel de problemă nu a fost discutată niciodată, spre pildă, în


următoarea situaţie: prezentarea materialului de urmărire penală învinuitului, în
condiţiile art. 257 C.proc.pen., moment ulterior căruia acţiunea penală s-a pus în
mişcare prin rechizitoriu, acesta dobândind doar la momentul trimiterii în
judecată calitatea de inculpat.

Alţi practicieni au considerat că dispoziţia privitoare la ascultarea învinuitului ori


a inculpatului este imperativă. Dacă nu este ascultat, acestuia i se încalcă grav
dreptul la apărare şi garantarea unei juste soluţionări a cauzei, ceea ce ar atrage
aplicarea prevederilor art. 197 alin. (4), teza finală din Codul de procedură
penală, vătămarea procesuală fiind evidentă. Modificarea poziţiei procesuale –
din învinuit în inculpat – atrage o modificare consistentă a conţinutului
drepturilor şi obligaţiilor procesuale, precum şi a posibilelor consecinţe în ceea ce
priveşte arestarea preventivă pe care cel în cauză trebuie să le cunoască, pentru
a se putea apăra în mod corepunzător.

2.2.7. Posibilitatea învinuitului/inculpatului de a solicita


termen în vederea pregătirii apărării

Practica a întâmpinat dificultăţi în această materie, în situaţia în care învinuitului


/inculpatului i s-au adus la cunoştinţă învinuirile chiar în ziua stabilită pentru
judecarea propunerii de arestare.

Un punct de vedere exprimat în jurisprudenţa recentă apreciază ca legală


solicitarea inculpatului de a fi ascultat (de instanţă, dar şi de procuror), după ce
a luat cunoştinţă de învinuiri şi după ce a beneficiat de un termen util care să-i
permită asigurarea unei apărări calificate prin intermediul apărătorului. A da o
declaraţie în lipsa cunoaşterii şi analizării învinuirilor, a probelor, şi în lipsa
pregătirii unei apărări calificate, echivalează cu îndeplinirea formală, fără
conţinut, a unui act procedural.63) Chiar dacă primul moment procesual în care
legiuitorul a prevăzut expresis verbis posibilitatea apărătorului inculpatului de a
consulta dosarul cauzei potrivit art. 159 alin. (1) C.proc.pen.64) este acela al
primei prelungiri a măsurii arestării preventive, în mod constant, instanţa de
judecată permite apărătorului studierea referatului şi a întregului dosar de
urmărire, înaintea judecării propunerii de luare a măsurii arestării preventive.
Chiar şi în aceste condiţii, se consideră că se impune acordarea unui termen util
pentru studiul dosarului şi pregătirea apărării, atunci când timpul acordat pentru
studiu este insuficient.

Un alt punct de vedere apreciază necesitatea ca, de lege ferenda, în vederea


garantării şi respectării dreptului la apărare, prevederile art. 149¹ alin. (2) şi (3)
din Codul de procedură penală să fie modificate. În actuala reglementare, ele pot fi
interpretate ca încălcând într-o anumită măsură dreptul la apărare al inculpatului,
fiindcă acesta nu-şi poate pregăti o apărare calificată, câtă vreme apărătorul său nu
are posibilitatea de a consulta dosarul de urmărire penală. Într-adevăr, în practică,
deşi această posibilitate este permisă pentru prima dată doar la faza în care se solicită

63)
TMB, Secţia I Penală, încheierea din 24.02.2006, dosar 7188/3/2006; TMB, Secţia I Penală, încheierea
din 01.03.2006, dosar 6513/3/2006.
64)Modificat prin art. I pct. 84 din Legea nr. 356/2006, în corelare cu abrogarea art. 156 alin. (4) şi cu
modificarea adusă art. 146.

36 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

prelungirea măsurii arestării preventive, în condiţiile art. 159 alin. (1)


C.proc.pen., instanţa de judecată permite apărătorilor consultarea dosarului.

Un remediu procesual ar fi acela ca, înainte de formularea unei propuneri de


arestare preventivă, să se prevadă ca inculpatului să-i poată fi prezentat, în
prezenţa apărătorului, materialul probator din care rezultă probele sau indiciile
temeinice în sensul dispoziţiilor art. 143 C.proc.pen. care pot sta la baza
formulării unei propuneri de arestare preventivă de către parchet, o procedură
similară cu aceea a prezentării materialului de urmărire penală. Faza de
urmărire penală este doar nepublică, nu secretă (ceea ce înseamnă că orice
persoană acuzată trebuie să cunoască în prealabil care sunt învinuirile care i se
aduc la momentul formulării propunerii de arestare preventivă, precum şi
probele sau indiciile temeinice care stau, în opinia procurorului , la baza acestei
propuneri).

2.2.8. Procesul deliberării. Cauze de incompatibilitate

Luarea unei hotărâri (în sensul admiterii sau respingerii propunerii de arestare
preventivă) presupune ca judecătorul să evalueze, prin prisma prevederilor art.
143 C.proc.pen., existenţa probelor sau indiciilor temeinice cu privire la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către învinuit sau inculpat.
Acest lucru implică ab initio (anterior cercetării împrejurării dacă în cauză există
vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C.proc.pen.), o analiză a materialului
probator administrat în faza de urmărire penală.

Ca şi în reglementarea anterioară când, cu prilejul judecării unei plângeri


împotriva ordonanţei de arestare preventivă emisă de către procuror în baza
prevederilor art. 140¹ C.proc.pen., era necesar ca judecătorul să „tatoneze”
fondul cauzei, şi în reglementarea actuală acesta este chemat să verifice
temeinicia propunerii de arestare preventivă, alături de legalitatea ei.

Soluţionarea propunerii de arestare preventivă implică o procedură orală şi


contradictorie, în cadrul căreia inculpatul este ascultat şi se dă cuvântul atât
procurorului cât şi avocatului inculpatului cu privire la propunerea formulată. În
cursul soluţionării propunerii de arestare preventivă, nu pot fi administrate
mijloace de probă, o cerere în acest sens fiind inadmisibilă, întrucât
administrarea probelor în această fază se face exclusiv de către organele de
cercetare sau urmărire penală, iar şedinţa are loc în camera de consiliu, fără ca
şedinţa să fie publică. Faptul că normele de procedură penală nu determină
înţelesul exact al noţiunii de „cameră de consiliu” a dus la formularea, în opinia
unor autori consacraţi, a interpretării că, de vreme ce legea nu o prevede
expres, nu poate fi vorba de o lipsă de publicitate. Aşadar, de lege ferenda, se
recomandă o definire clară a noţiunii.

Deşi legislaţia nu consacră expres procesul deliberării în această materie, el reprezintă


neîndoielnic esenţa întregii proceduri. Mai puţin discutat în practică este modul în
care ar trebui să se desfăşoare acest proces sau care aspecte anume trebuie să vizeze
faza deliberării în acest context? Rolul judecătorului se rezumă doar la a verifica
întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 148 C.proc.pen., concomitent cu examinarea
împrejurării dacă există probe sau indicii temeinice care justifică luarea măsurii?

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 37


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

Răspunsul la aceste întrebări nu este simplu, întrucât „tatonând” fondul cauzei,


judecătorul poate constata că există aspecte discutabile şi interpretabile, atât
sub aspectul materialului probator cât şi al încadrării juridice a faptei reţinute în
sarcina inculpatului, care poate atrage competenţa materială sau personală a
altui organ de urmărire penală sau a altei instanţe, prin prisma dispoziţiilor
art.149¹ alin. (2) C.proc.pen.

Se disting aşadar două situaţii particulare:


În faza de urmărire penală, când competenţa (materială sau după calitatea
persoanei) aparţine unui alt organ, superior sau de acelaşi nivel, însă dintr-o
altă structură a parchetului.

În mod evident, într-o astfel de situaţie se impune respingerea propunerii,


întrucât întreaga urmărire penală poate fi afectată de nulitate, cu consecinţa, în
faza de judecată, a restituirii cauzei în condiţiile art. 332 C.proc.pen.65), într-o
pricină în care, prin ipoteză, există inculpaţi arestaţi. Judecătorul învestit cu
soluţionarea unei pricini, prin prisma dispoziţiilor art. 300 alin. (1) C.proc.pen.
poate şi are obligaţia ca, din oficiu, să verifice legalitatea şi regularitatea
sesizării, inclusiv în cadrul unei propuneri de arestare preventivă, formulată în
faza de urmărire penală. Deşi sunt faze procesuale distincte, judecătorul este
învestit legal printr-un act al procurorului (propunere de arestare preventivă sau
rechizitoriu) şi va pronunţa o hotărâre motivată, supusă unei căi de atac.

Nu i s-ar putea imputa judecătorului în acest caz depăşirea limitelor învestirii


atunci când ar respinge propunerea apreciind că au fost încălcate normele
privind competenţa personală sau încadrarea juridică corectă a faptelor, care ar
atrage competenţa unui alt organ de urmărire penală, chiar dacă în cursul
urmăririi penale atributul schimbării încadrării juridice a faptei revine exclusiv
organului de urmărire penală. Din contră, examinând legalitatea şi oportunitatea
măsurii arestării preventive, judecătorul trebuie să examineze implicit şi
legalitatea tuturor actelor de urmărire penală.

Alţi practicieni au opinat că în faza de urmărire penală judecătorul este ţinut de


încadrarea juridică dată faptei de către procuror sau de către organul de
cercetare penală. Dacă judecătorul constată că încadrarea juridică nu este corect
reţinută, va dispune în consecinţă cu privire la soluţionarea propunerii de
arestare.

În faza de judecată, când competenţa de soluţionare a cauzei ar reveni altei


instanţe, chiar inferioară în grad.

Această situaţie presupune următorul scenariu: judecătorul este sesizat cu o


propunere de arestare preventivă pentru infracţiunea de tentativă de omor, dar
indiciile şi probele administrate până la acel moment relevă clar împrejurarea că ne
aflăm în prezenţa unei infracţiuni de vătămare corporală simplă sau chiar de lovire
prevăzută de art. 180 alin. (2) C.proc.pen., pentru care competenţa de judecată ar
reveni direct judecătoriei, iar măsura arestării preventive nu poate fi dispusă,
deoarece legea prevede şi sancţiunea alternativă a amenzii. Într-o astfel de situaţie,
chiar dacă nu va pune în discuţie calificarea juridică dată faptei, constatând că probele

65)
Modificat prin art. I pct. 157 din Legea nr. 356/2006.

38 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

şi indiciile temeinice nu probează existenţa infracţiunii penatru care a fost


sesizat, judecătorul va proceda în consecinţă.

În lipsa unor reglementări exprese, soluţiile sus-menţionate s-ar justifica prin


prisma dispoziţiilor procedural-penale care guvernează faza de urmărire penală.

Similar cu situaţia procurorului care, în condiţiile art. 234-236 C.proc.pen., se


pronunţă prin ordonanţă motivată asupra propunerii organului de cercetare
penală privind punerea în mişcare a acţiunii penale (existând în practică şi
soluţia respingerii acestor propuneri), judecătorul trebuie să-şi motiveze
încheierea. Faptul că această hotărâre trebuie să se refere exclusiv la temeiurile
arestării şi la probele sau indiciile pe care se întemeiază, fără a face referiri
exprese la fondul cauzei, este o creaţie a practicii judiciare, legea procedural
penală nefăcând distincţii în acest sens. Desigur, trebuie evitată o abordare sau
o analiză amănunţită a acestor probe, această sarcină revenindu-i judecătorului
învestit cu soluţionarea fondului cauzei.

În cazul inexistenţei sau insuficienţei probelor sau indiciilor temeinice care


justifică luarea măsurii, a contrarietăţii acestora sau a lipsei lor de temeinicie,
prin prisma dispoziţiilor art. 143 C.proc.pen., instanţa de judecată va respinge
propunerea de arestare preventivă.

Aşa cum s-a remarcat în doctrină, probele care trebuie avute în vedere la luarea
măsurii arestării preventive nu trebuie să aibă greutatea celor ce ar justifica
trimiterea în judecată sau chiar condamnarea şi nu trebuie confundate cu
împrejurările care fac dovada temeiurilor de arestare prevăzute de art. 148
C.proc.pen. Cât priveşte indiciile, acestea nu sunt probe, ci simple presupuneri
sau bănuieli, bazate însă pe deducţii logice având ca premise datele existente în
cauză.

Acestea din urmă nu pot fi confundate cu datele sau informaţiile ce ar justifica


începerea urmăririi penale (fază procesuală care se poate derula şi in rem, în
timp ce o măsură preventivă nu poate fi dispusă decât împotriva unei persoane
determinate). Ca atare, ele trebuie privite ca o veritabilă punte de legătură între
fapta săvârşită şi persoana bănuită de comiterea acesteia. Ele pot rezulta
inclusiv şi în faza actelor premergătoare, iar sursa procesuală poate fi diferită de
cea a probelor, acestea din urmă trebuind să se circumscrie condiţiilor
prevăzute de art. 63 C.proc.pen. şi să fie obţinute prin intermediul mijloacelor
de probă, conform dispoziţiilor art. 64 C.proc.pen.

În practica judiciară, s-a exprimat ideea că judecătorul învestit cu soluţionarea


propunerii de arestare preventivă nu poate interpreta sau corobora materialul
probator administrat în cursul urmăririi penale şi nici nu poate releva, prin
motivarea hotărârii, aceste aspecte, deoarece riscă astfel să se antepronunţe asupra
fondului cauzei.

Raţionamentul poate fi combătut cu cel puţin două argumente:

În primul rând, în cazul admiterii propunerii de arestare preventivă, analizând


(sau doar enunţând) în conţinutul hotărârii mijloacele de probă din care se
desprind probele şi indiciile temeinice care justifică luarea măsurii, judecătorul
face implicit o analiză coroborată a acestora. Nu există un motiv pentru care nu

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 39


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

ar fi permis un raţionament similar în cazul respingerii propunerii,


judecătorul trebuind să se folosească de acesta în contextul obiectului cu
care a fost sesizat.

În al doilea rând, este inechitabil şi nejustificat ca, în cazul în care


materialul probator furnizează şi date care susţin apărările inculpatului,
acestea să nu fie analizate sau invocate în motivarea respingerii
propunerii de arestare preventivă.

S-a apreciat astfel că, în condiţiile în care legiuitorul a dat în sarcina


judecătorului luarea acestei măsuri procesuale preventive, cea mai gravă din
punct de vedere al restrângerii libertăţii persoanei, în cursul urmăririi penale, i-a
acordat implicit acestuia deplină libertate atât în aprecierea probelor,
examinarea legalităţii actelor de urmărire penală şi verificarea respectării
normelor de competenţă de către toate organele judiciare implicate în derularea
acelui proces penal, cât şi în cenzurarea propunerii procurorului în acest sens.
Altfel, ar apărea ilogic ca procurorul să poată respinge motivat (deci, implicit, cu
referire la temeinicia probelor sau indiciilor şi la încadrarea juridică a faptei) o
propunere de punere în mişcare a acţiunii penale, iar judecătorului să i se
limiteze posibilitatea unei astfel de analize, cu ocazia soluţionării propunerii de
arestare preventivă, în aceeaşi fază procesuală. Desigur că, spre deosebire de
procuror, în conţinutul unei hotărâri prin care se soluţionează o astfel de
propunere, judecătorul nu poate da „instrucţiuni” organului de urmărire penală,
dar nimic nu-l împiedică să facă referire la aspectele apreciate ca fiind deficitare
în cursul urmăririi penale şi deci, implicit, la cele care justifică respingerea
propunerii de arestare preventivă.

Se deduce astfel concluzia că, în cursul soluţionării unei propuneri de arestare


preventivă, judecătorul poate şi chiar are obligaţia de a examina respectarea
normelor de competenţă prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute de
dispoziţiile art. 197 alin. (2) C.proc.pen., precum şi de a analiza şi „tatona”
fondul cauzei - chiar dacă aceasta implică o succintă analiză a mijloacelor de
probă administrate sau exprimarea unui punct de vedere motivat faţă de
încadrarea juridică a faptei ori raportat la competenţa organului de urmărire
penală sau a instanţei, în condiţiile art. 149¹ C.proc.pen., conferind eficienţă
unor astfel de aspecte în soluţionarea obiectului cauzei.

Având aşadar în vedere că legea nu-i permite a se pronunţa asupra a ceea ce nu


a fost investit să judece, judecătorul nu se poate referi la alte instituţii juridice,
în afara celor care formează obiectul cauzei cu care a fost învestit.

Relevante în acest context sunt dispoziţiile art. 48 alin. (1) C.proc.pen. lit. a) –
cf. reglementării anterioare – respectiv, lit. a1) – cf. modificărilor din Legea nr.
356/200666):

Faţă de dispoziţiile art. 48 alin. (1) lit.a), teza a II-a C.proc.pen., în lipsa unei
reglementări exprese şi pentru evitarea oricărei suspiciuni asupra imparţialităţii
sau obiectivităţii sale, în condiţiile respingerii unei astfel de propuneri pentru alte
temeiuri decât acela că nu ar fi incidente nici unul dintre cazurile prevăzute de art.
148 C.proc.pen., judecătorul învestit cu soluţionarea fondului aceleiaşi cauze poate

66)
V. art. I pct. 22 din Legea nr. 356/2006.

40 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

formula o declaraţie de abţinere prin prisma dispoziţiilor art. 47 alin. (2)


C.proc.pen, urmând a fi soluţionată de către un alt complet de judecată în
condiţiile art. 52 C.proc.pen.

Eventualitatea antepronunţării (în cazul admiterii propunerii de arestare) a


fost definitiv eliminată de legiuitor, care a instituit expres cazul de
incompatibilitate prevăzut de art. 48 lit.a) C.proc.pen. cu privire la
judecătorul care a emis mandatul de arestare. În acest context, judecătorul
care a dispus luarea măsurii arestării preventive nu mai prezintă garanţii
suficiente de imparţialitate şi obiectivitate, întrucât a considerat implicit că
există probe şi indicii temeinice cu privire la faptul că inculpatul (trimis deja
în judecată) a săvârşit fapta imputată.

Lit. a1) a art. 48 alin. (1) C.proc.pen. a extins situaţia de incompatibilitate


astfel încât, în prezent, este incompatibil judecătorul care a soluţionat
propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării
preventive în cursul urmăririi penale. Unii practicieni67) consideră că
modificarea a extins foarte mult această incompatibilitate, deşi în
practica judiciară nu apărea ca fiind necesară. S-a considerat astfel că
reglementarea anterioară era mai adecvată, fiind totodată concordantă
cu jurispridenţa Curţii Europene.68)

De asemenea, în prezent, activitatea instanţelor se confruntă cu mari probleme


în găsirea resurselor umane necesare pentru constituirea completelor
specializate, ca urmare a noului caz de incompatibilitate insituit la art. 48 lit. a1)
C.proc.pen.

2.2.9. Menţinerea duratei arestării şi prelungirea arestării:


situaţia specială a depăşirii duratei reţinerii

În faza de urmărire penală, prelungirea arestării se dispune, ca şi luarea


măsurii, numai de către instanţa de judecată, pentru o durată maximă de 180
zile, fiecare prelungire acordată neputând depăşi 30 de zile, conform art. 159
alin. (13) C.proc.pen.

În cursul judecăţii, instanţa verifică periodic, din oficiu, legalitatea şi temeinicia


arestării preventive, intervalul maxim de control fiind de 60 de zile. Măsura
arestării preventive încetează de drept atunci când durata arestării a atins
jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea care face
obiectul învinuirii, potrivit art. 140 alin. (2) C.proc.pen.

Cu ocazia solicitării prelungirii arestării preventive, procurorul va depune dosarul


cauzei integral, la instanţa de judecată, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei
arestării preventive. Acesta este şi primul moment procesual în care legiuitorul a
prevăzut expresis verbis posibilitatea apărătorului inculpatului de a consulta dosarul

67
V. Vasiliu, Al., op. cit., pag. 12-14.
68)V.CEDO, Ilijkov c. Bulgariei (decizia din 26 iulie 2001), cu trimitere la Lutz c. Germaniei (decizia din
25 august 1987) şi Hauschildt c. Danemarcei (decizia din 24 mai 1989): luarea sau prelungirea măsurii
preventive nu presupune, în mod necesar şi de la sine, o stare de incompatibilitate.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 41


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

cauzei în faza de urmărire penală, acela al primei prelungiri a măsurii arestării


preventive, conform art. 159 alin. (1) C.proc.pen.

Succesiunea de acte de urmărire penală, acte procesuale şi procedurale


prevăzute de lege obligatoriu a fi efectuate în cazul în care se urmăreşte
arestarea învinuitului/inculpatului reţinut69) este de natură a crea inconveniente
majore, datorită intervalului de timp limitat al reţinerii, de maxim 24 de ore.
Este posibil ca intervalul de 24 de ore de reţinere să nu fie suficient pentru
realizarea în bune condiţii a actelor menţionate anterior, consecinţa fiind
recăpătarea stării de libertate a celui reţinut anterior judecării propunerii de
luare a măsurii arestării preventive.

Inculpatul reţinut sau arestat trebuie să fie prezent personal în instanţă,


procurorul având obligaţia de a se îngriji de aducerea acestuia. Asistarea
inculpatului arestat de către un avocat este obligatorie. În cazuri de excepţie,
când inculpatul arestat este internat în spital şi starea sănătăţii nu-i permite
transportul sau în alte cazuri deosebite în care deplasarea sa nu este posibilă,
propunerea de prelungire poate fi examinată, dar numai în prezenţa apărătorului
inculpatului, sub sancţiunea nulităţii absolute a încheierii.

În toate cazurile, sunt aplicabile dispoziţiile imperative referitoare la asistenţa


juridică obligatorie a inculpatului prevăzute de art. 171 alin. (41) C.proc.pen.70
Astfel, dacă apărătorul ales nu se prezintă în mod nejustificat şi nu ia măsuri
pentru substituirea sa, instanţa desemnează un apărător din oficiu, acordându-i
timpul necesar pentru pregătirea apărării. Într-o atare situaţie, în practică, se
poate ajunge la expirarea duratei reţinerii sau arestării preventive şi, prin
urmare, la încetarea de drept a măsurii preventive privative de libertate, cu
consecinţa punerii imediate în libertate a inculpatului.

Practicienii au apreciat intervalul de 24 ore prevăzut pentru reţinerea învinuitului


sau inculpatului ca fiind prea scurt, deoarece astfel cum s-a argumentat mai sus,
în acest interval de timp trebuie efectuate o multitudine de acte procedurale,
astfel încât, în mod obiectiv se poate îngreuna activitatea de urmărire penală nu
doar în cauzele complexe, ci chiar şi în cele care, aparent, au o complexitate
redusă.

Odată cu mărirea duratei acestei reţineri de la 24 la, eventual, 72 de ore, este


necesară însă şi modificarea dispoziţiilor art. 171 alin. 4¹ din Codul de procedură
penală, respectiv a tezei finale a acestui articol care să prevadă în mod expres
că, în cazul soluţionării cererilor având ca obiect arestarea preventivă, asistenţa
juridică să poată fi asigurată de apărătorul din oficiu, dacă apărătorul ales nu se
prezintă la un termen fixat pentru efectuarea unui act de urmărire penală sau în
faţa instanţei de judecată, termen care să nu poată fi mai mic de 12 ore.

69)
Asigurarea asistenţei juridice, prin apărător ales sau desemnat din oficiu; aducerea la cunoştinţa celui
reţinut, de îndată, a motivelor reţinerii, în prezenţa unui avocat; întocmirea procesului verbal de aducere
la cunoştinţă a învinuirii; luarea declaraţiei olografe de învinuit; luarea declaraţiei de învinuit pe formular;
întocmirea ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale; luarea declaraţiei de inculpat pe formular;
întocmirea referatului cu propunere de arestare preventivă; prezentarea dosarului judecătorului şi
apărătorului celui reţinut, într-un timp util care să le permită studiul acestuia.
70)Cf. art. I pct. 98 din Legea nr. 356/2006.

42 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

2.2.10. Înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurii


arestării preventive

(1) În cursul urmăririi penale

A: Organele judiciare competente

În faza de urmărire penală, organul de cercetare penală are obligaţia să-l


informeze de îndată pe procuror despre schimbarea sau încetarea temeiurilor
care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi acesta, dacă apreciază
că informaţiile primite justifică înlocuirea sau revocarea arestării, sesizează
instanţa conform art.139 alin. (3) şi (31) C.proc.pen. Totodată, dacă procurorul
constată că nu mai există temeiul care a justificat luarea măsurii arestării
preventive, acesta are obligaţia să sesizeze instanţa, în vederea înlocuirii sau
revocării arestării, îndatorire ce incumbă însă şi instanţei de judecată conform
art.139 alin. (2) C.proc.pen.71) În caz de încetare de drept a măsurii arestării
preventive (pentru motivele reglementate în art. 140 alin. (1)72) şi (2)
C.proc.pen., instanţa de judecată este obligată să dispună punerea de îndată în
libertate a inculpatului, atât din oficiu cât şi la sesizarea procurorului.

Deşi legiuitorul nu a prevăzut expres organul judiciar care poate dispune în faza
de urmărire penală asupra înlocuirii, revocării sau încetării de drept a măsurii
arestării preventive, din analiza coroborată a dispoziţiilor legale prevăzute de
art.139 alin. (32) şi art.1403 C.proc.pen., rezultă că în această materie
competenţa îi aparţine exclusiv instanţei de judecată. Un alt argument în acest
sens îl reprezintă şi faptul că măsura arestării preventive poate fi luată şi
prelungită în condiţiile legii numai de către judecător, motiv pentru care doar
acesta are posibilitatea să revină asupra măsurii dispuse, înlocuind-o sau
revocând-o, în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei.

Codul de procedură penală nu prevede care este instanţa de judecată


competentă material să se pronunţe asupra înlocuirii sau revocării măsurii
arestării preventive însă, potrivit art. 139 alin. (2) C.proc.pen., procurorul poate
sesiza instanţa de judecată ce a luat măsura preventivă. Această instanţă este
cea competentă să judece cauza în fond, sau cea corespunzătoare
circumscripţiei unde se află locul de detenţie.

Aşadar, rezultă că în cursul urmăririi penale, înlocuirea, revocarea sau


constatarea încetării de drept a măsurii arestării preventive poate fi dispusă
numai de instanţa competentă să judece cauza în fond sau de instanţa
corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie.

71)
V. art. I pct. 59 şi pct. 60 din Legea nr. 356/2006, respectiv modificarea alin. (2) al art. 139, cu
preluarea reformulată a prevederilor alin. (33) al aceluiaşi articol, care a fost abrogat.
72)V. art. I pct. 61 din Legea nr. 356/2006 care a modificat litera a) a alin. (1) al art. 140 C.proc.pen.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 43


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

B: Procedura de judecare

Soluţionarea acestor incidente privind înlocuirea, revocarea sau încetarea de


drept a măsurii arestării preventive se face de instanţa de judecată, în şedinţă
publică, conform normelor de drept comun prevăzute de art. 290 alin. (1)
C.proc.pen. Excepţia reglementată de dispoziţiile art.146 alin. (4), art.1491
(alin.4) şi art.159 alin. (2) C.proc.pen. este judecarea în camera de consiliu a
cererilor de arestare preventivă şi de prelungire a măsurii arestării.

Unii practicieni au apreciat că această excepţie nu poate fi extinsă pe cale de


analogie. Cu toate acestea, în cazul în care sunt formulate cereri de înlocuire,
revocare sau constatare a încetării de drept a măsurii arestării preventive, în
cadrul soluţionării unei cereri de prelungire sau a verificării legalităţii şi
temeiniciei arestării, dezbaterile vor avea loc în şedinţa din camera de consiliu,
conform art. 3001 C.proc.pen., nefiind aplicabile prevederile referitoare la
publicitatea şedinţei de judecată conţinute în art.197 alin. (2) C.proc.pen., a
căror nerespectare se sancţionează cu nulitatea absolută. Argumentul este acela
că, întrucât aceste cereri au fost formulate pe cale incidentală, sunt aplicabile
regulile de procedură ce guvernează soluţionarea cererii principale.

Un alt punct de vedere reţine că cererile de înlocuire, revocare sau constatare a


încetării de drept a măsurii arestării preventive se soluţionează sau nu în
camera de consiliu, în funcţie de faza procesuală în care se află cauza, pentru
aceleaşi raţiuni avute în vedere la luarea, prelungirea şi respectiv menţinerea
măsurii arestării preventive.
Soluţionarea pe cale incidentală a unor asemenea cereri nu poate fi apreciată ca
inadmisibilă, o interpretare contrară reprezentând, în fapt, o încălcare a
normelor potrivit cărora, în orice fază a procesului penal, instanţa poate dispune,
la sesizarea inculpatului, a parchetului sau din oficiu, asupra înlocuirii, revocării
şi încetării de drept a măsurii arestării preventive, fiind chiar obligată să revoce
arestarea când constată că a fost luată cu încălcarea prevederilor legale,
conform art. 139 C.proc.pen.

C: Calea de atac. Efectele exercitării acesteia şi procedura de judecare

Modificările aduse prin Legea nr. 365/2006 articolelor 1403 şi 141 C.proc.pen.73)
au consacrat legislativ faptul că încheierea prin care se dispune respingerea
cererii de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii arestării preventive
nu poate fi atacată separat cu recurs de către inculpatul arestat, ci doar o dată
cu fondul cauzei.

Discuţii şi controverse cu privire la concordanţa acestor noi reglementări cu


prevederile art. 6 alin. (1) şi art. 5 alin. (4) al Convenţiei.

Într-o opinie, s-a apreciat că lipsa posibilităţii de a ataca separat cu recurs încheierea
pronunţată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă şi în

73)
V. art. I pct. 62-64 din Legea nr. 356/2006.

44 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

apel, prin care a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a
arestării preventive, nu contravine art. 5 alin. (4) din Convenţie.

S-a interpretat de asemenea că, aşa cum rezultă din jurisprudenţa CEDO, art. 5
alin. (4) al Convenţiei nu garantează dreptul la o cale de atac împotriva
hotărârilor privitoare la arestarea preventivă, ci garantează un grad de
jurisdicţie reprezentat de o instanţă independentă, pentru luarea, prelungirea
sau menţinerea arestării preventive.74)

Argumentele de mai sus, întemeiate pe dispoziţiile art.4142 alin. (2)


C.proc.pen., susţinute şi de prevederi ale art. 1403 şi art. 141 C.proc.pen75),
trebuie interpretate în acord cu dispoziţiile art. 20 precum şi cu dispoziţiile art.
16 din Constituţie. În caz de neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare
la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale. A recunoaşte doar
procurorului dreptul de a declara recurs împotriva unei astfel de încheieri în
cazul în care se dispune revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept a măsurii
constituie o încălcare evidentă a principiului egalităţii armelor în procesul penal.
De asemenea, argumentarea conform căreia o astfel de cerere poate fi reiterată
oricând în cursul judecăţii în cazul respingerii ei ar putea funcţiona, per a
contrario, şi în cazul procurorului, în sensul că acesta ar putea solicita oricând,
în condiţiile legii, luarea din nou a măsurii arestării preventive dacă există
temeiuri noi.

În vederea judecării recursului declarat în condiţiile art. 140 alin. (3)


C.proc.pen., dosarul va fi înaintat instanţei ierarhic superioare în termen de 24
de ore, iar soluţionarea acestuia se va face în 48 de ore sau în 3 zile, în funcţie
de calitatea persoanei arestate, completul de judecată pronunţându-se în
aceeaşi zi, prin încheiere.
Este de menţionat că termenele prevăzute în art. 1403 alin. (5) şi alin. (6)
C.proc.pen. sunt termene de recomandare, iar nerespectarea lor nu este
sancţionată de lege.
La judecarea recursului participă procurorul, apărătorul ales sau din oficiu al
inculpatului, precum şi acesta din urmă, instanţa urmând să se pronunţe după
ascultarea lui şi după ce reprezentantul parchetului şi avocatul pun concluzii.
Inculpatul nu participă la judecarea recursului doar în cazul în care nu este
posibilă deplasarea sa la sediul instanţei din motive de sănătate sau din orice
alte cauze obiective.

Recursul declarat împotriva încheierii de constatare a încetării de drept a


măsurii arestării preventive nu este suspensiv de executare, împrejurare ce
determină punerea de îndată în libertate a inculpatului la data pronunţării
acesteia, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză conform art. 1403 alin.
(8) C.proc.pen. Per a contrario, până la soluţionarea recursului declarat
împotriva încheierii primei instanţe prin care s-a admis cererea de înlocuire sau
revocare a măsurii arestării preventive, inculpatul nu este pus în libertate.

Cât priveşte caracterul suspensiv sau nesuspensiv al recursului declarat împotriva


încheierilor pe care instanţa le pronunţă în cursul procesului în legătură cu măsura

74)
V. CEDO, Negoescu c. RO (decizie de inadmisibilitate din 17.03.05)
75) V. modif acestora de la art. I pct. 200, pct. 63 şi respectiv pct. 64 din Legea nr. 356/2006.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 45


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

arestării preventive, se disting următoarele situaţii, prin prisma dispoziţiilor art.


1403, 141, 160a şi 160b C.proc.pen.76):

Luarea unei măsuri preventive: recursul nu este suspensiv de


executare prin prisma dispoziţiilor art. 141 alin. (3) C.proc.pen.;
Menţinerea măsurii arestării preventive: recursul nu este
suspensiv de executare prin prisma dispoziţiilor art. 141 alin. (3)
C.proc.pen.;
Înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă:
recursul este suspensiv de executare prin interpretarea per a
contrario a dispoziţiilor art. 141 alin. (1) şi alin. (3) C.proc.pen.;
Revocarea măsurii preventive: recursul este suspensiv de
executare prin interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 141
alin. (1) şi alin. (3) C.proc.pen. Potrivit dispoziţiilor art. 139, art.
300¹ alin. (2) şi art. 160b alin. (2) C.proc.pen., deşi legea face
vorbire de „punerea de îndată în libertatea a inculpatului arestat”
în cazul revocării măsurii, în mod paradoxal prin prisma
dispoziţiilor art. 141 alin. (3) C.proc.pen., acest lucru se va
produce abia după expirarea termenului de recurs sau după
respingerea recursului, după caz;
Constatarea încetării de drept a măsurii preventive în condiţiile
art. 140 C.proc.pen.: recursul nu este suspensiv de executare,
prin interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 141 alin. (1) şi
alin. (3) raportate la art. 140 alin. (3) C.proc.pen.

(2) În cursul cercetării judecătoreşti

O problemă ivită tot mai des în practică, în special după intrarea în vigoare a
Regulamentului de ordine interioară a instanţelor de judecată, este aceea de a
stabili completul de judecată competent a soluţiona cererile de înlocuire,
revocare sau încetare de drept a măsurii arestării preventive, formulate după
trimiterea în judecată a inculpatului, în condiţiile în care principiul repartizării
aleatorii a dosarelor intră în contradicţie cu principiul judecării cererii incidentale
de către completul învestit cu soluţionarea cauzei în fond.

În unele instanţe, cererile de înlocuire, revocare sau încetare de drept a măsurii


arestării preventive, formulate separat, sunt înregistrate distinct de fondul
cauzei, fiind repartizate spre soluţionare altor complete, din cadrul aceleiaşi
secţii sau din secţii diferite. Această împrejurare atrage anumite
disfuncţionalităţi, generate atât de ataşarea dosarului de fond şi care conduc la
prelungirea judecării, fie a fondului cauzei, fie a cererii privind măsura arestării
preventive, cât şi de timpul necesar unei cunoaşteri aprofundate a actelor dosarului. O
astfel de practică este cel puţin discutabilă.

Practica a demonstrat că, pentru o bună funcţionare a actului de justiţie, cererile de


înlocuire, revocare sau încetare de drept a măsurii arestării preventive, formulate
separat, trebuie să fie conexate la dosarul de fond, în toate instanţele, urmând a fi

76) V. modificarea art. 160b prin art. I pct. 85 din Legea nr. 356/2006.

46 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

soluţionate de completul de judecată învestit cu judecarea fondului, situaţie în


care nu s-ar încălca nici principiul repartizării aleatorii şi nici acela al judecării
cererii incidentale împreună cu cea principală.

În cursul cercetării judecătoreşti, instanţa învestită cu soluţionarea fondului


cauzei verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile – conform art. 3002
C.proc.pen., legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive. Instanţa va
menţine această măsură dacă apreciază că temeiurile avute în vedere la luarea
acesteia subzistă şi impun, în continuare, privarea de libertate sau că există
temeiuri noi care să justifice o asemenea măsură.

Cu toate acestea, respingerea unei cereri de revocare sau înlocuire a măsurii


arestării preventive fără verificarea legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării
preventive - în condiţiile art.3002 raportat la art.160b alin. (3) C.proc.pen. - nu
echivalează cu o menţinere implicită a arestării. Această împrejurare atrage,
astfel, aplicarea dispoziţiilor art.140 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. şi, pe cale de
consecinţă, punerea de îndată în libertate a inculpatului.

Încetarea de drept a măsurii arestării preventive intervine şi atunci când


judecătorul fondului pune în discuţie legalitatea şi temeinicia arestării
preventive, după împlinirea termenului de 60 de zile sau omite să pună în
discuţie această chestiune, în termenul stabilit de lege conform art. 140 alin.
(1) lit. a) C.proc.pen.

Ca şi în încheierile date în timpul urmăririi penale, şi acelea pronunţate în primă


instanţă şi în apel, prin care s-a dispus revocarea, înlocuirea sau încetarea de
drept a măsurii arestării preventive pot fi atacate separat de către procuror, cu
recurs.

Este de menţionat că legiuitorul a reglementat în art. 141 C.proc.pen. aceeaşi


procedură cu privire la judecarea recursului declarat împotriva încheierilor de
înlocuire, revocare sau încetare a arestării preventive, date în cursul cercetării
judecătoreşti, precum şi aceleaşi efecte ale exercitării căii de atac ca şi în cazul
încheierii pronunţate în cursul urmăririi penale. Însă, din interpretarea per a
contrario a dispoziţiilor art.160b alin. (4) C.proc.pen., raportate la art. 160a alin.
(2) teza finală C.proc.pen., ar rezulta că recursul declarat împotriva încheierii
prin care s-a dispus revocarea măsurii arestării preventive77) nu este suspensiv
de executare, fapt ce impune punerea de îndată în libertate, la data pronunţării
soluţiei. Este evidentă astfel necorelarea acestor dispoziţii cu cele ale art. 141
alin. (2) Cod proc.pen. potrivit cărora recursul declarat împotriva încheierii de
revocare dată în cursul judecăţii amână punerea în libertate a inculpatului până
la soluţionare, fiind astfel suspensiv de executare.

O altă problemă dezbătută în practică a fost măsura în care instanţa învestită cu


o cerere de prelungire sau cu verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive
formulată în baza art. 3001 sau 3002 C.proc.pen. poate dispune revocarea măsurii
arestării preventive, când constată că a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, cu
toate că aceasta fusese deja examinată de instanţele de control judiciar, intrând astfel
în puterea autorităţii de lucru judecat.

77)
Pe motiv că au încetat temeiurile ce au determinat luarea unei asemenea măsuri sau că acestea, deşi
există nu impun în continuare privarea de libertate şi nici nu există altele noi care să o justifice.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 47


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

Unii practicieni au opinat că într-o asemenea situaţie, datorită caracterului


imperativ al dispoziţiilor legale, instanţa este obligată să revoce din oficiu
măsura arestării preventive, chiar dacă prin aceasta s-ar aduce atingere
principiului autorităţii de lucru judecat.

Din modalitatea de redactare a art. 139 alin. (2) C.proc.pen. rezultă intenţia
legiuitorului de a conferi supremaţie principiului legalităţii în faţa celorlalte
principii care guvernează procedura judiciară. În timp ce înlocuirea şi revocarea
măsurii arestării preventive (cu excepţia cazului de revocare prevăzut în art. 139
C.proc.pen.) este un act procesual asupra oportunităţii căruia apreciază organul
judiciar, constatarea încetării de drept a arestării preventive este obligatorie
pentru acesta. Astfel, potrivit art. 140 C.proc.pen., măsura arestării preventive
încetează de drept când:
a expirat termenul stabilit de lege sau de organul judiciar pentru măsura
luată;
a survenit scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale,
respectiv achitarea ori încetarea procesului penal;
durata arestării preventive a atins, înainte de pronunţarea unei hotărâri
de condamnare, în primă instanţă, jumătate din maximul pedepsei
prevăzute de lege pentru infracţiunea în legătură cu care s-a luat măsura;
a intervenit orice altă cauză anume prevăzută de lege care produce
încetarea de drept a arestării preventive.

Într-o altă opinie, art. 160b şi art. 300¹ alin. (2) C.proc.pen. impun revocarea
măsurii arestării preventive şi în situaţia în care temeiurile care au stat la baza
luării acestei măsuri subzistă, însă instanţa apreciază, în raport de anumite
circumstanţe ale cauzei, că nu mai există temeiuri noi care să justifice această
măsură sau că temeiurile iniţiale nu mai impun privarea de libertate.

O astfel de interpretare se desprinde din analiza coroborată a dispoziţiilor art.


art. 160b şi art. 300¹ alin. (2) C.proc.pen. Ambele dispoziţii au în vedere două
condiţii alternative şi nu cumulative (care însă nu se exclud reciproc), respectiv
subzistenţa temeiurilor iniţiale avute în vedere la luarea măsurii şi/sau ivirea
unor temeiuri noi.

În aceste condiţii, revocarea sau înlocuirea măsurii arestării preventive în cursul


judecăţii nu aduce atingere principiului autorităţii de lucru judecat în raport cu
hotărârile anterioare (ale instanţei de fond sau ale instanţei de control judiciar
prin care s-a menţinut această măsură). Astfel cum rezultă din dispoziţiile art.
160b şi art. 300¹ C.proc.pen., oportunitatea menţinerii acestei măsuri se
apreciază în funcţie de factori variabili:
dacă temeiurile care au stat la baza luării acestei măsuri subzistă sau
nu există temeiuri noi care să impună privarea de libertate.

Aceste elemente de fapt şi chiar de drept se pot modifica în cursul judecăţii, fiind
necesar ca la momentele anterioare ale menţinerii măsurii aceste condiţii să fie
întrunite.

Dinamica procesului penal şi garantarea drepturilor inculpatului arestat impun


verificarea periodică a măsurii arestării preventive la intervale de 30 sau, respectiv,
60 zile dar judecătorul care se pronunţă aupra menţinerii măsurii la unul sau mai
multe dintre termenele de judecată nu devine incompatibil să soluţioneze pricina în

48 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

continuare pe motiv că şi-ar fi spus părerea asupra oportunităţii menţinerii


arestării preventive.

2.2.11. Excepţia de neconstituţionalitate invocată în


conformitate cu dispoziţiile art. 3001 si 3002 din Codul de
procedură penală

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 republicată78), Curtea Constituţională


decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor de judecată sau de arbitraj
comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei
dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu
soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Altfel spus, în situaţia în care într-un litigiu se invocă, din oficiu sau de către
una dintre părţi, excepţia de neconstituţionalitate a unei dispoziţii dintr-o lege,
instanţa judecătorească este obligată mai întâi să stabilească dacă aceasta are
sau nu legătură cu soluţionarea cauzei.

În ipoteza în care, cu ocazia judecării unei propuneri de arestare preventivă ori


a unei cereri de prelungire a arestării preventive sau a verificării legalităţii şi
temeiniciei măsurii privative de libertate în condiţiile art. 3001 ori art. 3002
C.proc.pen., se invocă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale din
această materie, este evidentă aplicabilitatea art. 29 din Legea nr. 47/1992
republicată, existând o legătură între dispoziţiile cu privire la care s-a invocat
excepţia de neconstituţionalitate şi obiectul cauzei. Aşadar, excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale care reglementează măsura arestării
preventive invocată în cereri cu un asemenea obiect este admisibilă, o altă
interpretare conducând la situaţia paradoxală ca atare excepţii să nu poată fi
niciodată ridicate, întrucât s-ar considera că nu au legătură cu cauza.

Efectul imediat al invocării unei excepţii de neconstituţionalitate cu privire la


măsura arestării preventive este suspendarea judecării cauzei, care se dispune
de către instanţă până la soluţionarea excepţiei de către Curtea Constituţională,
prin încheiere motivată, conform art. 303 alin. (6) C.proc.pen.79) şi art. 29 alin.
(5) din Legea nr. 47/1992 republicată. Suspendarea judecăţii este însă
incompatibilă, prin efectele pe care le produce, cu obiectul şi natura cauzei care
vizează arestarea preventivă. Legea procedural-penală stabileşte că măsura
privativă de libertate nu poate fi luată decât pe o perioadă determinată de timp
– maximum 10 zile, respectiv 30 de zile – în condiţiile art. 146, respectiv
art.1491 C.proc.pen. şi poate fi prelungită sau menţinută pe o durată de cel mult
30 de zile, respectiv 60 de zile în condiţiile art.155, art. 3001 şi respectiv ale art.
3002 C.proc.pen.

În această situaţie, dacă instanţa ar suspenda judecarea propunerii de arestare


preventivă, a cererii de prelungire a arestării sau a verificării legalităţii şi temeiniciei
măsurii arestării preventive, s-ar ajunge la situaţia încetării de drept a măsurii

78)
V. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în temeiul
dispoziţiilor art.III din Legea nr.232/2004, publicată în M.Of. partea I, nr.502/03.VI.2004, dându-se
textelor o nouă numerotare.
79)Cf. modificării din Legea nr.356/2006, art. I pct. 149.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 49


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

preventive ca urmare a expirării termenelor, întrucât timpul rămas până la


aceastădatănuestesuficientpentrusoluţionareaexcepţieide
neconstituţionalitate. Pe de altă parte, este de neacceptat ca prin invocarea unei
asemenea excepţii să se ajungă la punerea în libertate a persoanelor presupuse
a fi comis fapte grave prevăzute de legea penală, împrejurare care ar face
ineficientă însăşi admiterea excepţiei.

Pentru a evita consecinţele ce decurg din imposibilitatea examinării în termen a


cererilor formulate în materia arestării preventive, în practică, instanţele de
judecată au respins uneori ca inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate
invocate cu privire la dispoziţiile legale care reglementează această materie. În
cazul în care consideră că acestea au legătură cu cauza, sesizează Curtea
Constituţională, fără a suspenda însă judecata cauzei, soluţionând astfel cererile
cu care au fost învestite. Demersul de a pune în acord aceste reglementări apare
astfel ca imperativ.

În cazul cererilor care au ca obiect luarea, prelungirea sau verificarea legalităţii


arestării preventive, se impune modificarea dispoziţiilor legale referitoare la
suspendarea cauzei în cazul excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul
înlăturării măsurii de suspendare, având în vedere caracterul urgent al pricinii,
fără ca prin aceasta să fie prejudiciată persoana pusă sub acuzaţie, chiar dacă a
fost privată de libertate, întrucât admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate
îşi produce efecte pentru viitor, respectiv de la data pronunţării hotărârii de
către Curtea Constituţională.

În plus, modificarea este imperios necesară pentru că suspendarea obligatorie a


cursului judecăţii a făcut ca, de multe ori, invocarea unor excepţii de
neconstituţionalitate să fie făcută numai pentru a tergiversa soluţionarea cauzei
penale respective, ştiut fiind că, de la invocarea excepţiei şi până la soluţionarea
ei de către Curtea Constituţională se parcurge un interval de câteva luni. Actuala
reglementare permite o folosire discreţionară a invocării excepţiilor de
neconstituţionalitate, ceea ce se poate transforma într-un abuz de drept, sub
protecţia legii.

Până la o nouă modificare legislativă care să coreleze dispoziţiile art. 29 alin. (5)
din Legea nr. 147/1992 cu caracterul de urgenţă al pricinilor în care există
inculpaţi arestaţi preventiv, soluţia concretă care poate fi abordată de către
instanţe pentru a evita situaţiile în care măsura arestării preventive ar înceta de
drept în cazul suspendării cauzei (suspendare obligatorie, potrivit art. 303 alin.
(6) C.proc.pen. şi art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată), este dată
atât de interpretarea dispoziţiilor art. 303 alin. (6) C.proc.pen., cât şi de
împrejurarea că admiterea unei astfel de excepţii de către Curtea Constituţională
îşi produce efectele doar pentru viitor.

Astfel, unii practicieni au considerat că instanţele au obligaţia de a suspenda


judecarea pricinii în cazul în care sesizează Curtea Constituţională, însă până la
soluţionarea excepţiei dispoziţiile procedural penale nu împiedică - de plano - fixarea
unui termen de control în interiorul celor 30 sau 60 de zile după caz, termen la care să
se discute doar legalitatea măsurii arestării preventive prin prisma dispoziţiilor art.
300² C.proc.pen.

Aceeaşi practicieni au apreciat că în nici un caz dispoziţiile art. 303 alin. (6)
C.proc.pen. şi art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 republicată nu pot fi interpretate

50 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

restrictiv, în sensul unei apărări excesive a drepturilor persoanelor arestate


preventiv în detrimentul societăţii civile sau a ordinii publice, care trebuie să fie
în continuare protejate. Or statul de drept nu poate conferi eficient o astfel de
protecţie prin lăsarea în libertate a unor persoane bănuite sau cercetate pentru
comiterea unor infracţiuni grave.

2.2.12. Arestarea în lipsă a inculpatului

Pentru a se putea dispune arestarea preventivă a inculpatului, trebuie


îndeplinite cumulativ atât condiţiile prevăzute de art. 143 şi art. 148 C.proc.pen.
cât şi unele specifice, precum punerea în mişcare a acţiunii penale şi ascultarea
persoanei puse sub acuzaţie de către procuror şi de către judecător.

Deşi măsura privativă de libertate poate fi luată numai după ascultarea


inculpatului de către procuror şi de către judecătorul care a fost învestit cu
soluţionarea propunerii de arestare preventivă, legiuitorul a prevăzut expres şi
limitativ cazurile în care acesta poate fi arestat fără a fi audiat în prealabil
conform art. 150 alin. (1) C.proc.pen., teza finală.

Astfel, când inculpatul este dispărut, se află în străinătate, se sustrage de la


urmărire sau de la judecată, ori se află în stare de reţinere sau arestare
conform art.146 C.proc.pen. şi, din motive de sănătate ori din cauză de forţă
majoră sau de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului, propunerea de
arestare preventivă va fi examinată în lipsa acestuia.

Potrivit art. 1491 alin. (2) C.proc.pen., procurorul prezintă dosarul cu


propunerea motivată de luare a măsurii arestării preventive preşedintelui
instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond sau al instanţei
corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de detenţie. Aşadar, din
analiza coroborată a acestor dispoziţii şi a celor prevăzute în art.150 alin. (1)
C.proc.pen., teza finală, rezultă că propunerea de arestare preventivă poate fi
examinată când inculpatul lipseşte (întrucât este dispărut, se află în străinătate
ori se sustrage de la urmărire sau de la judecată) exclusiv de către instanţa
competentă să judece cauza în fond. În cazul în care inculpatul se află în una
din situaţiile expres reglementate în art. 1491 alin. (6) C.proc.pen., competenţa
este alternativă, instanţa competentă să judece fiind cea corespunzătoare în a
cărei circumscripţie se află locul de detenţie.

După primirea dosarului, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de


acesta fixează ziua şi ora soluţionării propunerii de arestare preventivă până la
expirarea mandatului de arestare preventivă a învinuitului devenit inculpat sau,
dacă acesta este reţinut, până la expirarea celor 24 de ore de reţinere conform art.
1491 alin. (3) C.proc.pen. Per a contrario, când inculpatul lipseşte fiindcă este
dispărut, se află în străinătate ori se sustrage de la urmărire penală, termenul de
soluţionare a cererii de arestare preventivă se fixează astfel încât să se poată îndeplini
procedura de citare a inculpatului, în conformitate cu dispoziţiile legale în materie.
Aceasta înseamnă că vor fi avute în vedere motivele invocate în propunerea de
arestare preventivă dar şi natura urgentă a pricinii.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 51


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

Odată îndeplinită procedura de citare, la termenul de judecată fixat, propunerea


de arestare preventivă este examinată în şedinţa din camera de consiliu, în
prezenţa procurorului şi a apărătorului ales sau desemnat din oficiu pentru
inculpatul lipsă care formulează, pe rând, concluzii.

Judecătorul admite sau respinge propunerea de arestare preventivă prin


încheiere motivată arătând, în cazul în care dispune arestarea preventivă a
inculpatului lipsă, temeiurile care justifică privarea de libertate, precum şi durata
acesteia, care nu poate depăşi 30 de zile, termen care curge de la data punerii
în executare a mandatului de arestare preventivă.

Admiţând propunerea, judecătorul emite, de îndată, mandatul de arestare


preventivă care trebuie să conţină menţiunile prevăzute de art. 151 alin. (2)
C.proc.pen. Mandatul se înaintează, în dublu exemplar, organului de poliţie în
vederea punerii în executare, indiferent de motivul care a determinat lipsa
inculpatului. Organul de poliţie, găsind pe inculpatul a cărui privare de libertate a
fost dispusă, procedează la arestarea acestuia, îi predă un exemplar al
mandatului şi îl aduce la judecătorul care a emis mandatul, în vederea ascultării.

Aceeaşi procedură este aplicabilă şi când inculpatul se află în una dintre situaţiile
prevăzute de art. 1491 alin. (6) C.proc.pen. (nu este adus din motive de
sănătate, din cauză de forţă majoră sau de necesitate), aducerea acestuia în
faţa judecătorului în vederea ascultării făcându-se de îndată ce a încetat cauza
care a determinat imposibilitatea deplasării sale. O asemenea interpretare se
impune faţă de împrejurarea că legiuitorul nu face nici o distincţie în raport cu
motivele care au determinat arestarea fără ascultarea inculpatului.

Deşi norma procedurală stabileşte că inculpatul găsit este condus la judecătorul


care a emis mandatul, în ipoteza în care acesta este prins după dezînvestirea
instanţei de fond, ascultarea sa se face de către prima instanţă, instanţa de apel
sau de recurs, după caz. Ascultarea inculpatului nu mai are loc când acesta este
prins după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece într-o
asemenea situaţie încarcerarea se face în baza mandatului de executare a
pedepsei închisorii, mandatul de arestare preventivă fiind lipsit de efecte
juridice.

Cu ocazia ascultării, inculpatul poate ridica obiecţii doar în legătură cu punerea


în executare a mandatului de arestare preventivă, obiecţii ce vor fi rezolvate de
judecătorul care a emis mandatul sau de un alt judecător de la aceeaşi instanţă
ori de la o altă instanţă corespunzătoare în grad (instanţa unde a fost găsit), aşa
cum rezultă din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 152 alin. (4) şi art. 153
alin. (1) C.proc.pen.

Numai în ipoteza în care obiecţiile privesc identitatea, inculpatul este condus în faţa
instanţei locului unde a fost găsit, instanţă care poate solicita relaţii judecătorului ce a
emis mandatul, în cazul în care consideră acest lucru necesar. În celelalte cazuri,
soluţionarea unor asemenea obiecţii este de competenţa exclusivă a instanţei care a
analizat propunerea de arestare preventivă.

Până la soluţionarea obiecţiilor privind identitatea, instanţa, în măsura în care


consideră că nu există un pericol de dispariţie, dispune punerea în libertate a
persoanei pe numele căreia s-a emis mandatul, iar în cazul în care constată, în urma

52 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

examinării acestora, că persoana adusă nu este cea arătată în mandat, o pune


imediat în libertate sau confirmă executarea mandatului, când obiecţiile privind
identitatea sunt nefondate.

Rezultatul rezolvării obiecţiilor (de către instanţa locului unde a fost găsit
inculpatul) se consemnează în încheierea pronunţată şi se trimite judecătorului
care a emis mandatul.
Este discutabil dacă în procedura ascultării inculpatului pot fi verificate
obiecţiunile cu privire la legalitatea şi temeinicia încheierii prin care s-a dispus
arestarea preventivă sau dacă examinarea acestora se va putea face doar pe
calea recursului exercitat împotriva încheierii ce constată măsura preventivă,
procedura aplicabilă la judecarea căii de atac fiind identică cu cea prevăzută în
cazul arestării inculpatului prezent, conform art. 141 C.proc.pen., întrucât
instanţa este obligată să verifice şi din oficiu legalitatea luării măsurii. Aceasta,
cu atât mai mult cu cât, în această materie, hotărârile nu au autoritate de lucru
judecat.

Când persoana prevăzută în mandat nu a fost găsită, organul de poliţie încheie


un proces-verbal prin care constată această împrejurare şi înştiinţează organul
judiciar care a emis mandatul de arestare, precum şi organele competente
pentru darea în urmărire conform art. 154 C.proc.pen.

2.2.13. Mandatul de arestare preventivă nepus în executare

După întocmirea hotărârii prin care s-a dispus arestarea inculpatului,


judecătorul emite, de îndată, în baza art. 151 C.proc.pen.80), mandatul de
arestare. Punerea în executare se face de îndată, de asemenea, în situaţia în
care mandatul a fost emis după ascultarea inculpatului, conform art. 152
C.proc.pen.

Excepţia de la această regulă o constituie arestarea în lipsă a inculpatului, când


mandatul emis se va înainta în dublu exemplar organului de poliţie, pentru
executare. Dacă persoana este găsită, organul de poliţie procedează la
arestarea persoanei arătate în mandat, căreia îi predă un exemplar al
mandatului şi o conduce la judecătorul care a emis mandatul, în vederea
audierii conform art.152 alin. (3) C.proc.pen.

Mandatul de arestare preventivă nu poate fi pus în executare când persoana


prevăzută în mandat nu a fost găsită, caz în care organul însărcinat cu
executarea încheie un proces-verbal prin care constată aceasta şi înştiinţează
organul judiciar care a emis mandatul, precum şi organele competente pentru
darea în urmărire în baza art. 154 C.proc.pen.

În cazul în care, odată cu întocmirea rechizitoriului, procurorul consideră că este


necesară arestarea inculpatului, fiind întrunite condiţiile prevăzute de lege, înaintează
instanţei, în termen de 24 de ore, rechizitoriul şi propunerea de arestare a
inculpatului. În acest caz, se impune judecarea propunerii de arestare preventivă cu
prioritate şi în camera de consiliu, mai înainte de verificarea sesizării instanţei cu
judecarea pe fond a cauzei (aşa cum impune art. 300 C.proc.pen.), datorită faptului

80)
V. modificarea art. 151 alin. (1) C.proc.pen. prin art. I pct. 77 din Legea nr. 356/2006.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 53


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

că propunerea făcută de către procuror coincide cu desesizarea acestuia, deşi nu


ne aflăm încă în faza judecăţii.
În situaţia în care mandatul de arestare preventivă nu a fost pus în executare,
nu se poate pune problema incidenţei dispoziţiilor art.3001 C.proc.pen., atât
timp cât acest text de lege se referă la cauzele în care inculpatul a fost trimis în
judecată în stare de arest, iar obligaţia instanţei de a verifica din oficiu
legalitatea şi temeinicia arestării preventive înainte de expirarea duratei acesteia
incumbă doar cu privire la o măsură ce este funcţională şi efectivă.

2.2.14. Arestarea inculpatului în cursul judecăţii

Inculpatul poate fi arestat şi în cursul judecăţii, dacă sunt întrunite condiţiile


prevăzute în art. 143 C.proc.pen. şi există vreunul din cazurile prevăzute de art.
148 C.proc.pen. Practica judiciară a exemplificat astfel de situaţii: arestarea
preventivă în cazul sustragerii de la judecată, în cazul zădărnicirii aflării
adevărului prin influenţarea unui martor sau expert sau prin distrugerea sau
alterarea unor mijloace de probă, comiterea unei noi infracţiuni sau necesitatea
împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni, precum şi dacă există date sau indicii
suficiente care justifică temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra
persoanei vătămate sau că va încerca o înţelegere frauduloasă cu aceasta.

Se remarcă însă necesitatea manifestării unei prudenţe în luarea măsurii


preventive în cursul judecăţii pentru evitarea unui eventual caz de
incompatibilitate, mai ales în situaţiile prevăzute de art. 47 alin. (2) C.proc.pen.

Deşi au existat controverse cu privire laproblema incompatibilităţii


judecătorului care se pronunţă cu privire la măsura preventivă, în prezent,
legiuitorul a tranşat acest aspect. Judecătorul este incompatibil să judece, dacă
în cauza respectivă a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de
prelungire a acesteia în cursul urmăririi penale conform art. 48 alin. (1) lit. a)
C.proc.pen., teza finală.

În situaţia particulară a unei cauze disjunse, opinia dominantă este că o nouă


arestare preventivă a inculpatului se poate dispune doar dacă au intervenit
elemente noi care fac necesară privarea sa de libertate conform art.160a
C.proc.pen., alineat final.

2.2.15. Restituirea cauzei cu inculpat arestat la organul de


urmărire penală

În cazul restituirii cauzei cu inculpatul arestat la organul de urmărire penală, sunt


aplicabile dispoziţiile art. 274 C.proc.pen.81) În cazul restituirii cauzei de către instanţa
de judecată în baza art. 272 C.proc.pen.82) şi în situaţia în care inculpatul este arestat,
iar instanţa menţine arestarea preventivă, termenul de 30 de zile curge de la data

81)
În caz de reluare a urmăririi penale prevăzută în art. 270 alin. (1) lit. a) şi c) şi în art.273, termenul
privitor la măsura arestării inculpatului curge de la data luării acestei măsuri (…).
82)V. Vasiliu, Al., op. cit., pag. 129 şi 152-157, ref. art. I pct. 137 din Legea nr. 356/2006 şi
subsecvent abrogarea art. 333 şi modificările aduse art. 335-337 C.proc.pen.

54 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

pronunţării hotărârii. Potrivit denumirii marginale de la art. 274 C.proc.pen.,


acest termen curge numai de la momentul reluării urmăririi penale. Termenul
de 30 de zile are în vedere faza de urmărire penală şi nu faza de judecată, care
durează până la rămânerea definitivă a hotărârii de restituire a cauzei.

2.2.16. Particularităţile căilor de atac prevăzute de art. 1403


din Codul de procedură penală

Încheierea prin care, în cursul urmăririi penale, judecătorul se pronunţă asupra


propunerii de arestare preventivă cât şi încheierea privind arestarea preventivă
a inculpatului, pronunţată în cursul judecăţii, sunt supuse recursului.

Recursul nu este suspensiv de executare, astfel că măsura dispusă îşi va


produce efectul până la judecarea acestuia, conform art. 1403 alin. (8)
C.proc.pen.

Din punct de vedere al momentului procesual, se disting două situaţii:

Exercitarea căii de atac – recursul – împotriva încheierii prin care s-a dispus
asupra propunerii de arestare preventivă sau de prelungire a acesteia,
pronunţate de instanţă în cursul urmăririi penale.

În această fază procesuală, persoanele îndrituite să exercite calea de atac sunt


învinuitul sau inculpatul, pe de o parte, iar pe de altă parte, procurorul.
Termenul de declarare a recursului este de 24 de ore şi curge de la pronunţare,
pentru prezenţi şi de la comunicare, pentru absenţi. La judecarea recursului,
învinuitul sau inculpatul este adus în faţa instanţei şi este ascultat numai în
prezenţa apărătorului. În cazuri excepţionale când, din cauza unei suferinţe
produse de o boală gravă, inculpatul nu poate fi adus în faţa instanţei, recursul
se va soluţiona în lipsa acestuia, cu concluziile obligatorii ale procurorului şi ale
apărătorului. Dosarul cauzei se înaintează instanţei de recurs, care fixează
termen de judecată în interiorul celor 24 de ore scurse de la înregistrarea
cererii, conform art. 1403 alin. (5)-(9) C.proc.pen. La dosarul fondului, trebuie
ataşată încheierea judecătorului (motivată in extenso) prin care s-a admis sau
s-a respins propunerea de arestare preventivă.

În situaţia unui învinuit arestat, recursul se va soluţiona în termen de 48 de ore


de la înregistrarea cauzei şi în situaţia unui inculpat arestat, într-un termen de
cel mult 3 zile. În practică, datorită termenelor relativ scurte pe care legea le
prevede, se întâmpină greutăţi în circuitul dosarelor şi, mai cu seamă, în
studierea acestora de către apărători, în vederea pregătirii apărării. Aceste
termene au impietat, uneori, şi cu privire la posibilitatea redactării de îndată a
încheierii prin care judecătorul fondului şi-a motivat soluţia, făcând imposibil de
motivat temeinic recursul declarat de inculpat, îngrădindu-se, astfel, posibilitatea unei
apărări eficiente. Indiferent de soluţia emisă în recurs, dosarul se restituie, în termen
de 24 de ore, instanţei de fond.

Exercitarea căii de atac împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea măsurii
arestării preventive a inculpatului, în faza de judecată.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 55


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

Încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care s-a dispus luarea măsurii
arestării preventive poate fi atacată, separat, cu recurs, în termen de 24 de ore,
conform art. 1413 C.proc.pen. Acest termen curge în mod diferit faţă de prezenţi
sau absenţi. Persoanele îndrituite să facă recurs sunt inculpatul sau procurorul.
După declararea recursului, în termen de 24 de ore, dosarul se înaintează
instanţei de recurs care va soluţiona cauza în termen de 3 zile de la sesizare.
Indiferent de soluţia emisă în cauză, dosarul se restituie în temen de 24 de ore
instanţei de fond sau apel.

Majoritatea practicienilor a considerat termenele de 48 ore, respectiv 3 zile


(pentru soluţionarea recursului declarat de învinuitul sau inculpatul arestat),
termene de recomandare. Desigur că, în principiu, aceste cauze sunt urgente,
însă nerespectarea acestor termene (câtă vreme nu se depăşeşte un termen
rezonabil) nu atrage sancţiuni sau decăderi. Spre exemplu, în mod constant,
practica instanţelor clujene a consacrat audierea nemijlocită a inculpatului sau
învinuitului arestat la judecarea recursului, atât pe motivele de recurs, cât şi pe
sesizarea propriu-zisă a parchetului.

2.2.17. Probematica asistenţei legale obligatorii

Dreptul la apărare este consfinţit în art. 24 din Constituţia României. Este un


drept garantat pe întreg parcursul procesului penal, părţile având dreptul să fie
asistate de un avocat ales sau numit din oficiu. În spiritul acestor prevederi
constituţionale, art.171 C.proc.pen. înscrie obligativitatea asistenţei învinuitului
sau inculpatului de către apărător .

În faza efectuării anumitor acte de urmărire penală, în special când faţă de


făptuitor sunt propuse măsuri preventive, sau când făptuitorul este minor,
militar în termen etc., asistenţa juridică este obligatorie. Actele întocmite în
aceste momente procesuale, fără prezenţa apărătorului, deci cu încălcarea
dreptului acestora la apărare, sunt lovite de nulitate conform art.197 alin. (2)
C.proc.pen., teza a 2-a.

2.2.18. Particularităţi ale arestării în cauzele cu minori

Arestarea preventivă a minorilor prezintă anumite particularităţi. Măsura


arestării minorilor între 14-16 ani poate fi luată numai în situaţia în care aceştia
au comis o faptă pentru care legea prevede detenţia pe viaţă sau închisoarea
mai mare de 10 ani şi nici o altă măsură preventivă nu este îndestulătoare.

Durata arestării preventive a minorului între 14-16 ani nu poate depăşi 15 zile, putând
fi prelungită, de fiecare dată, cu cel mult 15 zile, până la un termen rezonabil de 60
de zile. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate fi arestat preventiv pentru cel
mult 20 de zile, iar prelungirea arestării se poate face pentru o perioadă de 20 de zile
de fiecare dată, dar nu mai mult de 90 de zile. În mod excepţional însă, pentru
infracţiuni deosebit de grave, măsura arestării preventive poate fi prelungită pentru o
perioadă de cel mult 180 de zile.

Din punct de vedere practic, atât procurorul cât şi judecătorul trebuie să atragă
atenţia organelor de detenţie unde se află minorul arestat, ca acestuia sa-i fie

56 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

respectate condiţiile de detenţie de care beneficiază minorii arestaţi (separaţi de


majori, condiţii de hrană, acces la studii, etc.).

În cursul judecăţii, inculpatul minor poate fi arestat dacă sunt întrunite condiţiile
cerute de art.143 C.proc.pen. şi dacă se regăsesc şi condiţiile cerute de art.148
C.proc.pen.

Măsura se dispune prin încheiere care este supusă recursului, în termen de 24


de ore.

2.2.19. Liberarea provizorie pe cauţiune şi sub control


judiciar

Liberarea provizorie pe cauţiune se poate acorda de instanţa de judecată, atât


în faza de urmărire penală cât şi în faza de judecată la cerere, atunci când s-a
depus cauţiunea şi
sunt întrunite anumite condiţii prevăzute de lege în art.1602 C.proc.pen.83)

Liberarea sub control judiciar se acordă în cazurile infracţiunilor săvârşite din


culpă sau atunci când făptuitorul a comis o faptă pentru care legea prevede o
pedeapsă care să nu depăşească 18 ani. Ea nu se acordă atunci când inculpatul
este recidivist, sau când există date că acesta este predispus să comită alte
infracţiuni.

Pe lângă condiţiile legale necesare pentru a acorda o astfel de liberare, aceste


două instituţii ale dreptului procesual penal presupun şi formarea convingerii
magistratului că, beneficiind de liberarea sub control judiciar sau pe cauţiune,
se realizează faţă de făptuitor scopul pedepsei, respectiv atât cel educativ cât
şi cel preventiv.

În practică însă, aceste instituţii sunt mai puţin uzitate, lucru datorat, în egală
măsură, faptului că:
dispoziţiile legale sunt destul de restrictive - mai ales în ceea ce priveşte
cuantumul pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea respectivă- încât
ele sunt, practic, aplicabile doar cu privire la o categorie restrânsă de fapte
şi făptuitori;

există o reticenţă a magistraţilor în a pune în aplicare aceste măsuri,


motivată poate de faptul că lipseşte reglementarea unei proceduri şi
infrastructuri necesare monitorizării comportamentului inculpaţilor astfel
eliberaţi;
există o ezitare a inculpaţilor în a le cere (prin apărătorii lor), chiar dacă s-
ar putea întruni condiţiile cerute de lege.

Practicienii apreciază şi în această situaţie necesitatea amendării acestor


dispoziţii legale în sensul de a permite mult mai frecvent aplicarea lor şi, deci, de

83)
V. Ibid., pag. 87-92, ref. modificările aduse de art I pct. 87 şi 90 din Legea nr. 356/2006 şi respectiv,
art. I pct. 8 şi 9 din O.U.G. nr. 60 /2006, cu privire la obligaţiile pe care le poate impune organul judiciar
şi pe care trebuie să le respecte inculpatul pe durata liberării provizorii.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 57


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

a permite mai multor categorii de fapte şi făptuitori să beneficieze de aceste


măsuri.

2.2.20. Dispoziţii legale fără utilitate, ineficiente: plângerea


împotriva ordonanţei de reţinere

Reţinerea, ca măsură preventivă prevăzută de art. 136 lit. a) C.proc.pen. poate


fi luată de organul de cercetare penală sau de procuror, atunci când sunt
întrunite condiţiile art. 143 şi art. 148 C.proc.pen.

Durata măsurii este de cel mult 24 de ore. Din această durată se deduce timpul
cât persoana reţinută a fost condusă la locul de reţinere, precum şi cel consumat
cu formalităţi administrative.

Ordonanţa de reţinere trebuie să conţină menţiuni privitoare la data, ora şi ziua


la care reţinerea a început.

Plângerea împotriva ordonanţei prin care s-a dispus măsura reţinerii se


adresează procurorului care supraveghează cauza, în situaţia în care măsura a
fost dispusă de organele de cercetare penală sau procurorului şef, atunci când
reţinerea a fost dispusă de procuror conform art. 1401 C.proc.pen. Soluţionarea
plângerii trebuie efectuată în termen de 24 de ore.

Intervalul extrem de redus al duratei acestei măsuri preventive cât şi al


depunerii şi soluţionării plângerii – 24 de ore – duce, de cele mai multe ori, la
epuizarea duratei înseşi a reţinerii până la soluţionarea plângerii, făcând cvasi-
ineficientă această dispoziţie legală. În această situaţie, deşi statuată în lege,
instituţia plângerii împotriva măsurii reţinerii nu poate căpăta valenţe practice,
conducând la concluzia inutilităţii unei astfel de reglementări.

Pentru o rezolvare a acestei situaţii, ar fi necesare modificări legislative, atât ale


Codului de procedură penală cât şi ale Constituţiei, care să vizeze termenele
prevăzute în această materie, în sensul creşterii duratei acestora, pentru a
permite efectuarea propice a actelor procesuale şi procedurale.

Întrucât însă aceste modificări presupun demersuri legislative ample, iar


Constituţia se modifică după proceduri speciale, singura posibilitate rămasă este
aceea ca persoanele îndrituite să soluţioneze aceste plângeri într-un termen mai
scurt, respectiv de 5-10 ore.

SECŢIUNEA 3 – IMUNITATEA PARLAMENTARĂ ÎN MATERIA PERCHEZIŢIEI, REŢINERII ŞI


ARESTĂRII PREVENTIVE

Conform dispoziţiilor din Regulamentul Senatului84) şi cel al Camerei Deputaţilor85),


atât senatorii cât şi deputaţii se bucură de imunitate parlamentară pe durata
exercitării mandatului, de la data eliberării certificatului doveditor al alegerii, sub

84)
Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 948/25.X.2005.
85) Republicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 35/16.I./2006.

58 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

condiţia validării. Acest privilegiu are drept scop garantarea libertăţii de


exprimare a parlamentarului şi protejarea acestuia împotriva unor atitudini
şicanatoare. Conform articolului 72 din Constituţia României, nici voturile sau
opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului nu atrag răspunderea
juridică a celui care le-a exprimat.

Aspectele imunităţii parlamentare care se referă la chestiunile legate de


reţinerea, arestarea preventivă şi percheziţionarea parlamentarilor sunt
reglementate de art. 193 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 172 din
Regulamentul Senatului.

Deputaţii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au


legătură cu voturile sau opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului
însă nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei
Deputaţilor, după ascultarea lor. Cererea de reţinere, arestare sau percheziţie
se adresează preşedintelui Camerei Deputaţilor de către ministrul justiţiei.
Preşedintele Camerei aduce la cunoştinţă deputaţilor cererea, în şedinţă publică,
după care o trimite de îndată Comisiei Juridice, de Disciplină şi Imunităţi spre
examinare, care va stabili, prin raportul său, dacă există sau nu motive
temeinice pentru aprobarea cererii.

Astel cum este reglementată această instituţie în legislaţia românească, ea a


generat şi generează controverse, dat fiind că permite săvârşirea de către
parlamentari a unor infracţiuni de drept comun, la adăpostul imunităţii
parlamentare.

Practicienii români au apreciat că distincţiile făcute între demnitari aleşi


(parlamentari) – care se bucură de imunităţi - şi demnitari numiţi (membrii
executivului) nu justifică un asemenea privilegiu, câtă vreme protecţia primilor
trebuie să vizeze activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului încredinţat
de electorat, nu săvârşirea de infracţiuni pentru care să nu poată fi traşi la
răspundere ca oricare cetăţean.

Această reglementare instituie un tratament juridic preferenţial al unei anumite


categorii sociale. Astfel, deşi prevăzută de Legea fundamentală a statului, nu se
poate însă ignora faptul că instituţia în sine - în actuala sa reglementare -
creează discriminări între cetăţeni, încălcându-se flagrant articolul 16 al
aceleiaşi Legi fundamentale care consacră egalitatea cetăţenilor în faţa legii

Spre deosebire de legea română, în alte legislaţii există nuanţări cu privire la


instituţiile reţinerii, arestării preventive şi percheziţiei, care dau eficienţă dar, în
acelaşi timp, şi pertinenţă imunităţii parlamentare.

Astfel, legislaţiile ţărilor din Uniunea Europeană acordă niveluri diferite de imunitate
parlamentarilor:
În Olanda, parlamentarul nu are mai multe drepturi decât oricare cetăţean, încă
din 1884. El poate fi percheziţionat şi trimis în judecată fără ca Parlamentul să
aibă vreun cuvânt de spus.
Parlamentarii britanici nu au avut niciodată imunitate în faţa legii penale.
O situaţie asemănătoare (lipsa imunităţii) există şi în Irlanda.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 59


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

Alte legislaţii europene, care asigură imunitatea parlamentarilor în ceea ce


priveşte reţinerea şi arestarea, nu îi protejează împotriva percheziţiilor sau a
altor acte investigative.

În Belgia, Franţa, Grecia şi Portugalia percheziţionarea parlamentarilor


poate fi făcută fără a fi nevoie de o aprobare a Parlamentului. Pentru
arestare sau alte proceduri penale este nevoie de acceptul aleşilor. Atât în
Franţa cât şi în Belgia imunitatea parlamentară a fost restrânsă în ultimii
ani astfel încât urmărirea penală să poată începe fără acceptul
Parlamentului.
Austria, Danemarca, Germania, Italia, Luxemburg, Spania şi Suedia le
acordă parlamentarilor protecţie în faţa oricărei proceduri de ordin
administrativ sau penal.

Este adevărat că „aprobarea cererii de către Comisia Juridică“ a Camerei din


care face parte respectivul parlamentar este o condiţie prealabilă sesizării
judecătorului cu solicitarea de percheziţie sau arestare preventivă. Dar la fel de
adevărat este că verificarea existenţei motivelor temeinice de admitere a cererii
de către puterea legislativă, printr-una dintre comisiile sale, reprezintă o
imixtiune în actul de justiţie, un amestec între puterile statului, respectiv între
cea legislativă şi cea judecătorească.

Mai mult, această imixtiune este deplin conturată în reglementarea situaţiilor


prevăzute de art. 194 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 172 alin. (5)
teza finală din Regulamentul Senatului, cu privire la erijarea puterii legislative în
instanţă de judecată în situaţia aprecierii temeiniciei reţinerii unui
parlamentar.86)

Aşa cum se poate observa, nu poate fi vorba de o şedinţă de judecată, în care să


se respecte principiul contradictorialităţii, nu se prevede o cale de atac şi nici
actul prin care puterea legislativă hotărăşte cu privire la o măsură luată de
autoritatea judecătorească, fiind aşadar mai mult decât o încălcare a dispoziţiilor
legale în materie, chiar o justiţie paralelă.

Controverse a generat şi distincţia pe care legiuitorul a făcut-o, în aceleaşi


reglementări normative, între urmărirea şi trimiterea în judecată a
parlamentarilorcare se efectuează în baza dreptului comun şi reţinerea,
percheziţionarea şi arestarea preventivă care nu se pot efectua fără
încuviinţarea Camerei din care aceştia fac parte. Explicaţia constă în caracterul
măsurilor, ultimele trei fiind măsuri restrictive de drepturi şi, ca atare, mai
grave.

Total nejustificată apare şi prevederea conform căreia cererea de reţinere,


arestare sau percheziţie se înaintează grupului parlamentar din care face parte
deputatul iar acesta îşi va exprima punctul de vedere într-un raport scris în termen de
5 zile de la data sesizării, conform art. 193 alin. (5) din Regulamentul Camerei
Deputaţilor. Se observă caracterul vădit partinic al măsurii.

86)
În cazul în care Camera/Senatul constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat
revocarea acestei măsuri, care se execută de îndată prin ministrul justiţiei.

60 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

Astfel cum se poate constata, nu există deosebiri de esenţă între Regulamentele


celor două Camere ale Parlamentului privind reglementarea instituţiei imunităţii
parlamentare. Există însă şi diferenţe de reglementări, tot în sensul instituirii
unor (să le numim) aparente proceduri judiciare paralele cum ar fi, spre
exemplu, în cazul senatorilor.

Conform art. 172 alin. (6) din Regulamentul Senatului, cererea de autorizare a
trimiterii în judecată penală ori contravenţională se va adresa preşedintelui
Senatului de către ministrul justiţiei. Există şi deosebiri, mai puţin relevante, de
termene înlăuntrul cărora se efectuează anumite acte sau măsuri: Camera
Deputaţilor trebuie să se pronunţe asupra măsurii în termen de 20 de zile de la
sesizare iar în cazul Senatului, biroul permanent supune spre dezbatere şi
aprobare plenului raportul Comisiei Juridice în termen de 15 zile de la data
depunerii lui.

Aceste prevederi referitoare la instituţia imunităţii parlamentare apar drept


discriminatorii. Considerăm că se impune reconsiderarea acestora, atât ca
noţiune cât şi ca eficienţă, într-o formă care să permită stabilirea unei distincţii
clare şi pertinente între imunitatea parlamentară şi impedimentele procedurale
care împiedică tragerea la răspundere penală sau contravenţională.

SECŢIUNEA 4 – MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE

Modificările şi completările aduse Legii nr. 302/2004 privind cooperarea


internaţională în materie penală de către Legea nr. 224/200687) pornesc de la
experienţa statelor membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru a
Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002, privind mandatul european de
arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene.

Astfel, Titlul III a fost redenumit „Dispoziţii privind cooperarea cu statele


membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI a
Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de
arestare şi procedurile de predare între statele membre”.88)

În esenţă, completările aduse reglementează expres în art. 89-91, art. 941, art.
942, drepturile şi garanţiile procedurale de care se bucură persoana care face
obiectul unui mandat european de arestare. De asemenea, prin modificarea art.
77 şi a art. 85 alin. (1) din Lege, s-a urmărit îndreptarea unor erori existente în
textul iniţial al legii, din cauza traducerii deficitare, iar modificarea şi
completarea art. 81 acoperă un viciu al textului iniţial al legii – absenţa
reglementării procedurii de emitere a unui mandat european de arestare de
către instanţele române competente. Modificările aduse art. 82 şi 83 urmăresc
coerenţa acestor texte şi transpunerea exactă a Deciziei-cadru, iar cele aduse
art. 100 şi art. 102, îndreptarea unor erori materiale.

87)
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 534/21.VI.2006.
88) Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 61


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

Art. 77 defineşte mandatul european de arestare ca fiind o decizie judiciară


emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii
Europene.

Scopul urmărit îl reprezintă arestarea şi predarea către un alt stat membru UE a


unei persoane solicitate, pentru:
efectuarea urmăririi penale;
a judecăţii;
în scopul executării unei pedepse sau
a unei măsuri privative de libertate.

Principiul pe care se bazează executarea mandatului european de arestare îl


constituie recunoaşterea şi încrederea reciprocă, în conformitate cu dispoziţiile
Deciziei-cadru.
Potrivit teoriei generale a actelor de procedură penală pe care se fundamentează
dreptul procesual penal român, mandatul de arestare, chiar european, poate fi
considerat fie o decizie – deci un act procesual – fie un act de punere în
executare a dispoziţiei de arestare – adică un act procedural.

Practicienii au exprimat opinia potrivit căreia cea de-a doua interpretare ar fi cea
corectă şi că traducerea definiţiei mandatului european de arestare ar fi trebuit
să fie corelată cu regulile pe care se bazează reglementarea internă şi care nu
contravin celor din reglementarea internaţională.

Pentru a fi pus în executare, mandatul european de arestare trebuie să conţină


următoarele informaţii:
identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate;
denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax, precum şi adresa de e-
mail ale autorităţii judiciare emitente;
indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive, a unui mandat
de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii
având acelaşi efect, care se încadrează în dispoziţiile art. 81 şi art. 85 din
prezenta Lege;
natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, ţinându-se seama mai ales de
prevederile art. 85 din Legea nr. 302/2004, aşa cum a fost modificat
acesta prin Legea nr. 224/2006;
o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv
momentul, locul, gradul de implicare a persoanei solicitate;
pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa
prevăzută de legea statului emitent pentru infracţiunea săvârşită;
dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii.

Prin lege, s-a prevăzut un model cu privire la modul în care se întocmeşte


mandatul european de arestare, indicat în anexa legii. De asemenea, este stabilită
obligaţia ca mandatul european de arestare să fie tradus fie în limba oficială sau în
limbile oficiale ale statului de executare, fie în una sau mai multe alte limbi oficiale ale
instituţiilor Comunităţilor Europene, în situaţia în care statul solicitat le acceptă,
acceptarea unei astfel de variante fiind menţionată expres în declaraţia care se
găseşte depusă la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene.

Dacă mandatul european de arestare este transmis spre executare autorităţilor


române, el trebuie tradus în limba română ori în una din limbile engleză sau franceză.
Autorităţile competente în materia mandatului european de arestare sunt:

62 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

autorităţile judiciare emitente, care sunt instanţele judecătoreşti;


autorităţile judiciare române de executare, respectiv curţile de apel;
autoritatea centrală română, Ministerul Justiţiei, acesta având în principal
sarcina de a sprijini comunicarea dintre autorităţile judiciare şi obţinerea
informaţiilor necesare.

Emiterea unui mandat european de arestare se face de către instanţa care a


emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale ori al judecăţii
sau instanţa de executare, din oficiu sau la cererea procurorului, cu respectarea
următoarelor condiţii:
în situaţia în care solicitarea se face în vederea efectuării urmăririi penale
sau a judecăţii, trebuie ca fapta să fie pedepsită de legea penală română cu
o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an;
dacă este vorba despre executarea pedepsei, atunci pedeapsa aplicată
trebuie să fie mai mare de 4 luni.

De asemenea, instanţa care a emis mandatul european de arestare poate


solicita autorităţilor judiciare de executare să remită bunurile care constituie
mijloace materiale de probă.

În situaţia în care persoana solicitată a fost dată în urmărire internaţională în


vederea extrădării, instanţa trebuie să informeze de îndată Centrul de
Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi
Internelor despre emiterea mandatului european de arestare.

Dacă se cunoaşte locul unde se află persoana solicitată, autoritatea judiciară


română emitentă poate transmite mandatul european de arestare direct
autorităţii judiciare de executare, ceea ce reprezintă o evidentă simplificare a
procedurii de transmitere a mandatului.

Atunci când este necesar, autoritatea judiciară emitentă poate să solicite


introducerea semnalmentelor persoanei în cauză în Sistemul de Informaţii
Schengen (SIS), prin intermediul Sistemului Informatic Naţional de Semnalări.

În acest scop, art. 82 al Legii nr. 302/2006, aşa cum fost el modificat prin
Legea nr. 224/2006, precizează că se aplică dispoziţiile articolului 95 al
„Convenţiei din 19 iunie 1990 de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14
iunie 1985 privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune
Schengen”. Semnalarea introdusă în Sistemul Informatic Schengen este
considerată echivalentă cu un mandat european de arestare, cu condiţia să fie
însoţită de informaţiile prevăzute în anexa la lege. Cu titlu tranzitoriu, până la
data la care Sistemul Informatic Schengen va avea capacitatea de a transmite
toate informaţiile menţionate în anexă, semnalmentul echivalează cu un mandat
de arestare european în aşteptarea trimiterii originalului.

Transmiterea mandatului european de arestare se poate realiza prin orice mijloc de


transmitere sigur, care lasă o urmă scrisă, cu condiţia ca autoritatea judiciară de
executare să poată verifica autenticitatea acestuia. Dacă locul unde se află persoana
urmărită nu este cunoscut, transmiterea unui mandat european de arestare se poate
efectua prin:

Sistemul Informatic Schengen, prin intermediul sistemului de telecomunicaţii


securizat al Reţelei Judiciare Europene;
Ministerul Justiţiei;

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 63


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale (Interpol) sau


orice alt mijloc care lasă o urmă scrisă, în condiţii care permit ca
autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea –
ipoteză similară cu aceea a cazului în care locul unde se află persoana
este cunoscut.

Pentru orice dificultate care poate interveni, se va stabili un contact între


autoritatea judiciară emitentă şi autoritatea judiciară de executare. Dacă acest
lucru nu este posibil, se va cere sprijinul Ministerului Justiţiei. În orice situaţie,
autorităţile judiciare emitente române transmit o copie a mandatului european
de arestare Ministerului Justiţiei.

2.4.1. Transferul temporar şi audierea persoanei solicitate în


timpul executării mandatului european de arestare

Atunci când s-a emis un mandat european în situaţia prevăzută la art. 81 alin.
(1) lit. a) din Lege, autoritatea judiciară emitentă română va putea solicita
autorităţii judiciare de executare, înainte ca aceasta să se fi pronunţat asupra
predării definitive, predarea temporară în România a persoanei urmărite, în
vederea ascultării sale sau va putea solicita să fie autorizată luarea declaraţiei
acestei persoane pe teritoriul statului de executare a mandatului.

Dacă autoritatea judiciară de executare, după ce a aprobat predarea persoanei


urmărite, dispune suspendarea predării până la terminarea unui proces în curs
sau până la executarea pedepsei aplicate în statul de executare a mandatului
pentru o faptă diferită de cea care face obiectul mandatului european,
autoritatea judiciară română emitentă va putea solicita predarea temporară a
persoanei în vederea ascultării sale sau a judecăţii.

În articolul 85 sunt enumerate faptele pentru care, indiferent de denumirea


infracţiunii în statul membru emitent, predarea se va acorda chiar dacă nu este
îndeplinită condiţia dublei incriminări, dacă fapta este sancţionată în statul
membru emitent cu închisoarea sau cu o măsură de siguranţă privativă de
libertate pe o perioadă de minimum 3 ani:
participare la un grup criminal organizat;
terorism;
trafic de persoane;
exploatare sexuală a copiilor şi pornografie infantilă;
trafic ilicit de droguri şi substanţe psihotrope;
trafic ilicit de arme, muniţii şi substanţe explozive;
corupţie;
fraudă, incluzând cea împotriva intereselor financiare ale comunităţilor
europene, în înţelesul Convenţiei din 26 iulie 1995 privind protecţia intereselor
financiare ale Comunităţilor Europene;
spălare a produselor infracţiunii;
contrafacere de monedă, inclusiv a monedei euro;
fapte legate de criminalitatea informatică;
fapte privind mediul înconjurător, inclusiv traficul cu specii de animale şi
vegetale pe cale de dispariţie;
facilitarea intrării şi şederii ilegale;

64 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

omor şi vătămare corporală gravă;


trafic ilicit de organe şi ţesuturi umane;
lipsire de libertate în mod ilegal, răpire şi luare de ostatici;
rasism şi xenofobie;
furt organizat sau armat;
trafic ilicit de bunuri culturale, inclusiv antichităţi şi opere de artă;
înşelăciune;
deturnare de fonduri;
contrafacere şi piraterie de bunuri;
falsificare de acte oficiale şi uz de acte oficiale falsificate;
falsificare de mijloace de plată;
trafic ilicit de substanţe hormonale şi alţi factori de creştere;
trafic ilicit de materiale nucleare sau radioactive;
trafic de vehicule furate;
viol;
incendiere cu intenţie;
crime aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale;
sechestrare ilegală de nave şi aeronave;
sabotaj.

După cum se poate observa, enumerarea de mai sus este extrem de


cuprinzătoare, referindu-se la o paletă largă de infracţiuni. Dacă este vorba
despre alte fapte decât cele enumerate mai sus, predarea poate fi subordonată
condiţiei ca faptele care motivează emiterea mandatului european să constituie
infracţiune potrivit legii române, independent de elementele constitutive sau de
încadrarea juridică a acesteia.

Procedurile prealabile şi condiţiile speciale cărora le poate fi supusă executarea


unui mandat european de arestare sunt cele arătate în cuprinsul art. 86 şi art.
87 din Lege. Refuzul executării mandatului are o ipoteză imperativă şi una
facultativă.

Refuzul este impus de norma legală dacă:


din informaţiile de care se dispune, reiese că persoana urmărită a fost
judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul
decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi
fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau
executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost graţiată ori infracţiunea să
fi fost amnistiată sau să fi intervenit o altă cauză care împiedică
executarea, potrivit legii statului de condamnare;
infracţiunea pe care se bazează mandatul european de arestare este
acoperită de amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit
legii române, competenţa de a urmări acea infracţiune;
persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde
penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de
arestare în conformitate cu legea română.

Executarea mandatului european de arestare se mai poate refuza, deci, în urma unei
examinări şi aprecieri a autorităţii judiciare, în următoarele cazuri:
în situaţia prevăzută la art. 85 alin. (2) din prezenta Lege; în mod excepţional, în
materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, executarea
mandatului european nu va putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia română
nu impune acelaşi tip de taxe sau de impozite sau nu conţine acelaşi tip de

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 65


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

reglementări în materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar


ca legislaţia statului membru emitent;
când persoana care face obiectul mandatului european de arestare este
supusă unei proceduri penale în România pentru aceeaşi faptă care a
motivat mandatul european de arestare;
când împotriva persoanei care face obiectul mandatului european s-a
pronunţat în alt stat membru al Uniunii Europene o hotărâre definitivă
pentru aceleaşi fapte;
când mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei
pedepse, dacă persoana solicitată este cetăţean român şi instanţa română
competentă dispune executarea pedepsei în România, potrivit legii române.
când persoana care face obiectul mandatului european a fost judecată
definitiv pentru aceleaşi fapte într-un alt stat terţ care nu este membru al
Uniunii Europene, cu condiţia ca, în caz de condamnare, sancţiunea să fi
fost executată sau să fie în acel moment în curs de executare sau
executarea să fie prescrisă, ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau
pedeapsa să fi fost graţiată potrivit legii statului de condamnare;
când mandatul european de arestare se referă la infracţiuni care, potrivit
legii române, sunt comise pe teritoriul României;
când mandatul european cuprinde infracţiuni care au fost comise în afara
teritoriului statului emitent şi legea română nu permite urmărirea acestor
fapte atunci când s-au comis în afara teritoriului român;
când, conform legislaţiei române, răspunderea pentru infracţiunea pe care
se întemeiază mandatul european de arestare ori executarea pedepsei
aplicate s-au prescris, dacă faptele ar fi fost de competenţa autorităţilor
române;
când autoritatea judiciară română competentă a decis fie să nu
urmărească, fie să înceteze urmărirea persoanei solicitate pentru
infracţiunea pe care se bazează mandatul de arestare european.

2.4.2. Proceduri prealabile judecăţii

Mandatul european de arestare sau semnalarea în Sistemul Informatic Schengen


se adresează curţii de apel, care este instanţa competentă în această materie.
Potrivit prevederilor art. 881, introdus prin Legea nr. 244/2006, preşedintele
secţiei penale repartizează cauza, în condiţiile prevăzute de lege, unui complet
format din doi judecători.

Această prevedere necesită două scurte comentarii:


repartizarea „în condiţiile legii” nu poate fi decât o repartizare aleatorie şi nu
o desemnare făcută de preşedintele de secţie, pentru că s-ar încălca
principiul repartizării aleatorii, instituit prin Legea nr. 304/2004, completată şi
modificată, ca un garant al independenţei şi imparţialităţii instanţei;

compunerea instanţei reprezintă o derogare de la regula că judecata în primă


instanţă, la nivelul curţilor de apel, se face de un complet compus dintr-un singur
judecător. Nu ne sunt cunoscute raţiunile acestei derogări.

În cadrul procedurii prealabile, instanţa va verifica dacă mandatul european de


arestare conţine informaţiile cerute de lege. Dacă acestea sunt insuficiente pentru
luarea unei hotărâri privind predarea, va solicita de urgenţă autorităţii judiciare

66 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

emitente informaţiile suplimentare necesare, fixând un termen limită pentru


primirea acestora dar ţinând cont de termenele maxime prevăzute la art. 95.

Dacă se constată că mandatul european de arestare conţine informaţiile


necesare şi este tradus, instanţa solicită procurorului general de pe lângă curtea
de apel să ia măsurile necesare pentru identificarea persoanei solicitate,
reţinerea şi prezentarea acesteia în faţa instanţei.

2.4.3. Arestarea persoanei solicitate

În cel mult 24 de ore de la reţinere, persoana solicitată este prezentată


instanţei competente. Instanţa are obligaţia să informeze persoana solicitată
asupra:
existenţei unui mandat european de arestare împotriva sa;
conţinutului acestuia;
posibilităţii de a consimţi la predarea către statul membru emitent;
drepturilor sale procesuale.

2.4.4. Audierea persoanei arestate

Instanţa va proceda la audierea persoanei solicitate în termen de cel mult 48


de ore de la arestarea acesteia şi o va întreba:
dacă îşi dă consimţământul la predare, voluntar şi în deplină cunoştinţă
de cauză, cunoscând consecinţele juridice ale consimţământului, în
special caracterul irevocabil al acestuia;
dacă renunţă la efectele regulii specialităţii, în aceleaşi condiţii.

Dacă persoana arestată consimte la predare, nu se mai procedează la audierea


sa. În această ipoteză:
se întocmeşte un proces-verbal, care se semnează de persoana solicitată,
membrii completului de judecată, reprezentantul Ministerului Public şi de
grefier; în procesul-verbal se consemnează, dacă este cazul, şi
renunţarea la drepturile conferite de regula specialităţii.

Dacă persoana arestată nu consimte la predare, instanţa procedează la


audierea acesteia.
Opoziţia se poate baza numai pe:
existenţa unei erori cu privire la identitatea acesteia;
existenţa unui motiv de refuz al executării mandatului european de
arestare.

Dacă persoana audiată sau procurorul vor propune probe şi ele sunt admise, instanţa
poate fixa, cu respectarea termenelor maxime prevăzute la art. 95 din Lege, un
termen pentru administrarea lor sau pentru transmiterea unor informaţii
suplimentare, dacă acestea sunt necesare, de către autoritatea judiciară emitentă, cu
privire la cauzele de refuz sau de condiţionare a predării. Procurorul va fi prezent şi va
pune concluzii în toate cazurile.

Pentru garantarea respectării dreptului la libertate, în cursul procedurii, instanţa,


ascultând şi concluziile procurorului dar şi ale persoanei în cauză, care trebuie să fie

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 67


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

prezentă şi asistată de un apărător, va dispune, la fiecare 30 de zile, prin


încheiere, asupra menţinerii măsurii arestării sau punerii în libertate a persoanei
solicitate.

Dacă persoana va fi pusă în libertate, instanţa va lua toate măsurile necesare


pentru a evita fuga acesteia, inclusiv măsurile preventive prevăzute de lege. În
acest scop, instanţa ţine seama de toate împrejurările cauzei şi de necesitatea
asigurării executării mandatului european de arestare.

Persoanei arestate în baza unui mandat european de arestare îi sunt asigurate


următoarele drepturi:
să fie informată cu privire la conţinutul mandatului european de arestare;
să fie asistată de un apărător ales sau numit din oficiu de instanţă;
dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba română, să i se asigure un
interpret, gratuit, de către instanţă.

Legea permite şi predarea temporară sau luarea declaraţiei persoanei solicitate,


în condiţiile arătate la art. 92 din Lege. Astfel, în situaţiile prevăzute la art. 81
alin. (1) lit. a), dacă autoritatea judiciară emitentă o solicită, se poate aproba:
predarea temporară a persoanei solicitate în statul membru emitent sau
se procedează la luarea unei declaraţii acestei persoane.

În toate cazurile, persoana urmărită va trebui să se întoarcă în România pentru


a participa la desfăşurarea procedurii de predare în baza mandatului european
de arestare.
Dacă nu se acordă predarea temporară sau aceasta nu este solicitată,
autoritatea judiciară de executare română procedează la luarea unei declaraţii
persoanei solicitate, cu participarea persoanei desemnate de autoritatea
judiciară emitentă, dacă este cazul, în conformitate cu legea statului membru
emitent.

Audierea persoanei solicitate se face:


potrivit prevederilor Codului român de procedură penală;
în condiţiile stabilite potrivit înţelegerii dintre autorităţile judiciare implicate.

Executarea mandatului european de arestare în cazul în care persoana solicitată


consimte la predare: în acest caz, hotărârea instanţei prin care se ia act de
consimţământul acesteia are aceleaşi efecte juridice ca hotărârea de predare
prevăzută la art. 94 din Legea 302/2004, aşa cum a fost modificată. Ea este
definitivă.

2.4.5. Hotărârea privind executarea unui mandat european


de arestare

Dacă informaţiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a


permite luarea unei hotărâri privind predarea, informaţiile suplimentare necesare vor
fi solicitate de urgenţă şi se va fixa un termen pentru primirea acestora, ţinându-se
cont de termenele maxime prevăzute la art. 95.

Instanţa se pronunţă prin hotărâre cu privire la executarea unui mandat european de


arestare. Termenul de pronunţare este de maxim 5 zile, de la data la care a avut loc

68 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

audierea persoanei solicitate, având natura juridică a unui termen de


recomandare. Împotriva încheierilor se poate declara recurs în termen de 24 de
ore de la pronunţare. Aceasta presupune obligaţia instanţei de a pronunţa
hotărârea în prezenţa persoanei în cauză, pentru a putea exercita calea de atac
în termenul prevăzut de lege.

În cazul hotărârii menţionate la art. 94 din lege, aceasta poate fi atacată cu


recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Recursul formulat în scris trebuie
motivat. Dacă recursul este declarat oral, acesta trebuie motivat în 24 de ore de
la declarare, în cazul în care termenul de recurs este de 24 de ore şi în 5 zile,
în celălalt caz. O atenţie sporită necesită prevederea privind obligaţia motivării
recursului, anume aceea a consecinţelor nemotivării sale în condiţiile şi
termenele cerute de lege. Cererea de recurs şi motivele acesteia se comunică
părţii interesate.

În situaţia în care recursul va fi declarat de persoana solicitată, rămâne ca


practica judiciară să consacre care ar putea fi partea interesată căreia ar trebui
să i se comunice cererea de recurs şi motivele pe care acesta se întemeiază. În
cazul declarării recursului, cauza se transmite de îndată ce acesta este motivat
sau la expirarea termenului pentru motivarea lui Secţiei Penale a Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie.

Recursul se soluţionează cu precădere, în termen de cel mult 3 zile de la


transmiterea dosarului cauzei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

2.4.6. Regula specialităţii

Această regulă impune, în principiu, ca arestarea persoanei să se facă numai


pentru fapta pentru care a fost emis mandatul european de arestare. Cu
excepţia cazurilor menţionate la alin. (1) şi (4) din art. 100, persoana predată
autorităţilor române nu va putea fi urmărită, judecată sau privată de libertate
pentru o altă faptă anterioară predării, decât dacă statul membru de executare
o consimte. În acest scop, autoritatea judiciară română emitentă va prezenta
autorităţii judiciare de executare o cerere de autorizare, însoţită de informaţiile
cerute de lege.

Dacă România este statul membru de executare, statul membru emitent va


trebui să solicite autorizarea iar autoritatea judiciară română de executare va
decide, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea cererii, dacă infracţiunea
care motivează cererea a fost motivul predării în conformitate cu dispoziţiile
prezentei legi.

De la această regulă există următoarele excepţii:

consimţământul pentru urmărirea, judecarea, condamnarea sau deţinerea unei


persoane pentru alte fapte comise anterior predării acesteia în baza unui
mandat european de arestare se prezumă dacă statul membru de executare a
notificat Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene în acest sens, cu
excepţia cazului în care autoritatea judiciară de executare dispune altfel prin
hotărârea de predare;

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 69


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

când persoana urmărită a renunţat în mod expres în faţa autorităţii


judiciare de executare la regula specialităţii, înaintea predării;
când persoana urmărită a renunţat, după predare, să recurgă la regula
specialităţii în legătură cu anumite infracţiuni anterioare predării sale.
Declaraţia de renunţare la regula specialităţii se dă în faţa autorităţii
judiciare competente a statului membru emitent, întocmindu-se un proces-
verbal conform dreptului intern al acestuia. Persoana urmărită are dreptul
de a fi asistată de un avocat atunci când dă declaraţia de renunţare.
când, având posibilitatea să părăsească teritoriul statului membru căruia i-
a fost predată, persoana în cauză nu a făcut acest lucru în termen de 45
de zile de la punerea sa definitivă în libertate sau s-a întors pe acest
teritoriu după ce l-a părăsit;
când infracţiunea nu este sancţionată cu o pedeapsă privativă de libertate;
când la terminarea procesului penal nu se aplică o pedeapsă privativă de
libertate sau o măsură de siguranţă.

2.4.7. Termenele prevăzute în cazul acestor proceduri

În principiu, mandatul european de arestare se soluţionează şi se execută în


regim de urgenţă. Dacă persoana urmărită consimte la predare, hotărârea se
pronunţă în termen de 10 zile de la termenul de judecată la care persoana
urmărită şi-a exprimat consimţământul la predare şi este definitivă şi executorie.
În cazul în care persoana urmărită nu consimte la predare, hotărârea se
pronunţă în termen de 60 de zile de la arestare.

Când, pentru motive justificate, nu se poate pronunţa o hotărâre în termenele


prevăzute la alineatele precedente, instanţa poate amâna pronunţarea pentru 30
de zile, comunicând autorităţii judiciare emitente această împrejurare, precum şi
motivele amânării şi menţinând măsurile necesare în vederea predării.

Când, din motive excepţionale, autoritatea judiciară română nu poate respecta


termenele de executare, aceasta are obligaţia să informeze despre aceasta
Eurojust, precizând motivele întârzierii.

2.4.8. Predarea persoanei urmărite

Predarea se realizează de către poliţie. Dacă din motive independente de voinţa


unuia dintre statele emitente sau de executare, predarea nu se poate efectua în
acest termen, autorităţile judiciare implicate vor intra imediat în contact pentru a fixa
o nouă dată de predare. În acest caz, predarea va avea loc în termen de 10 zile de la
noua dată convenită.

În mod excepţional, predarea poate fi amânată temporar pentru motive umanitare


serioase, cum ar fi existenţa unor temeiuri suficiente pentru a se crede că predarea va
periclita, în mod evident, viaţa sau sănătatea persoanei solicitate. Executarea
mandatului european de arestare va avea loc imediat ce aceste motive încetează să
existe. În acest sens, autoritatea judiciară executoare va informa de îndată

70 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

autoritatea judiciară emitentă şi împreună vor conveni o nouă dată de predare.


Predarea va avea loc în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită.

În cazul în care sunt depăşite termenele maxime pentru predare, fără ca


persoana în cauză să fie primită de către statul emitent, se va proceda la
punerea în libertate a persoanei urmărite, fără ca acest fapt să constituie un
motiv de refuz al executării unui viitor mandat european de arestare, bazat pe
aceleaşi fapte.

În toate cazurile, în momentul predării, autoritatea judiciară de executare


română va aduce la cunoştinţa autorităţii judiciare emitente durata privării de
libertate pe care a suferit-o persoana la care se referă mandatul european de
arestare, cu scopul de a fi dedusă din pedeapsa sau din măsura de siguranţă
care se va aplica.

2.4.9. Predarea amânată sau condiţionată

Când persoana solicitată este urmărită penal sau judecată de autorităţile


judiciare române pentru o faptă diferită de cea care motivează mandatul
european de arestare, autoritatea judiciară de executare română, chiar dacă s-a
dispus executarea mandatului, va putea amâna predarea până la terminarea
judecăţii sau până la executarea pedepsei. Totuşi, în situaţia în care autoritatea
judiciară emitentă o solicită, autoritatea judiciară de executare română poate
dispune predarea temporară a persoanei urmărite, în condiţiile stabilite printr-
un acord încheiat în scris cu autoritatea judiciară emitentă.

2.4.10. Tranzitul unei persoane, în vederea executării unui


mandat european de arestare

Tranzitul pe teritoriul României al unei persoane, în vederea executării unui


mandat european de arestare, se acordă la cererea statului emitent, care
trebuie să prezinte următoarele date:
existenţa unui mandat european de arestare;
identitatea şi cetăţenia persoanei care face obiectul mandatului
european;
încadrarea juridică a faptei;
descrierea împrejurărilor în care infracţiunea a fost săvârşită, inclusiv
data şi locul.

Cererea şi informaţiile privind tranzitul se transmit Ministerului Justiţiei, care le


înaintează de îndată Curţii de Apel Bucureşti. Cererea şi informaţiile nu trebuie
prezentate în cazul tranzitului aerian fără escală, cu excepţia cazului în care s-ar
produce o aterizare forţată. Curtea de Apel Bucureşti, în complet format din 2
judecători ai Secţiei penale, se pronunţă cu privire la cererea de tranzit, în ziua
primirii acesteia, prin încheiere dată în camera de consiliu. Încheierea este definitivă şi
se comunică imediat Ministerului Justiţiei, care informează de îndată statul emitent.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 71


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

În cazul în care persoana ce face obiectul mandatului european are cetăţenia


română, tranzitul nu este acordat decât dacă este îndeplinită condiţia prevăzută
la art. 87 alin. (2) din Lege.

2.4.11. Despre predarea ulterioară

Consimţământul la predarea de către statul român a unei persoane către alt stat
membru, în baza unui mandat european de arestare emis pentru o infracţiune
comisă înaintea predării sale, se presupune că a fost dat către toate acele state
membre care au transmis o notificare în acelaşi sens Secretariatului General al
Consiliului Uniunii Europene, dacă autoritatea judiciară română de executare nu
dispune altfel prin hotărârea de predare.

Consimţământul autorităţii judiciare române de executare la predarea ulterioară


a persoanei solicitate de către un stat membru emitent către un alt stat nu este
necesar dacă persoana solicitată:
având ocazia să părăsească teritoriul statului căruia i-a fost predată, nu a
făcut acest lucru în termen de 45 de zile de la punerea sa definitivă în
libertate sau s-a întors pe acest teritoriu după ce l-a părăsit;
a consimţit să fie predată unui stat membru, altul decât statul de
executare, în baza unui mandat european de arestare.

Consimţământul se exprimă în faţa autorităţii judiciare competente a statului


membru emitent şi se consemnează într-un proces-verbal întocmit conform
dreptului intern al acestuia. Persoana urmărită are dreptul de a fi asistată de un
avocat. Consimţământul trebuie exprimat în mod liber şi în deplină cunoştinţă de
cauză asupra consecinţelor sale;
renunţă la regula specialităţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 100 alin.
(3) şi (4) lit. a)- c) din Lege.

În situaţiile nereglementate, este necesară aprobarea autorităţii judiciare


române de executare.

Când România nu a transmis notificarea, consimţământul statului român la


predarea unei persoane de către statul emitent unui stat terţ, în baza unui
mandat european de arestare emis pentru o infracţiune anterioară predării sale
de către statul român se exprimă pe baza cererii de autorizare formulate de
către statul emitent. Cererea se aprobă de către autoritatea română de
executare, în termen de cel mult 30 de zile de la primirea acesteia, dacă
infracţiunea care motivează cererea constituie motiv de predare în conformitate
cu dispoziţiile prezentei legi. Regulile se aplică în mod corespunzător şi în cazul
în care România este stat membru emitent.

2.4.12. Predarea ulterioară unei extrădări şi extrădarea


ulterioară

În cazul în care persoana urmărită a fost extrădată în România dintr-un stat terţ în
care aceasta a fost protejată cu privire la regula specialităţii, prin dispoziţiile acordului

72 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

în baza căruia a fost extrădată, autoritatea judiciară română de executare va


solicita autorizarea statului care a extrădat-o pentru a putea fi predată statului
emitent. Termenele prevăzute la art. 95 din Lege vor începe să curgă de la data
la care regula specialităţii încetează să se aplice.

Extrădarea unei persoane care a fost predată în România în baza unui mandat
european de arestare, solicitată ulterior de către un stat care nu este membru
al Uniunii Europene, nu se poate acorda fără consimţământul autorităţii
judiciare de executare care a aprobat predarea.

În cazul în care autorităţile judiciare române au acordat predarea unei persoane


unui alt stat membru al Uniunii Europene, în baza unui mandat european de
arestare, iar autorităţile judiciare emitente solicită consimţământul de a extrăda
persoana urmărită către un terţ stat care nu este membru al Uniunii Europene,
consimţământul va fi acordat în conformitate cu instrumentele bilaterale sau
multilaterale la care România este parte, luându-se în considerare cererea de
extrădare.

2.4.13. Imunităţi şi privilegii

Când persoana la care se referă mandatul european de arestare se bucură de


imunitate în România, autoritatea judiciară de executare va solicita fără
întârziere autorităţii competente ridicarea acestui privilegiu.

Dacă ridicarea imunităţii este de competenţa unui alt stat sau a unei organizaţii
internaţionale, cererea va fi formulată de autoritatea judiciară care a emis
mandatul european de arestare. Autoritatea judiciară de executare trebuie să
comunice această împrejurare autorităţii judiciare emitente.

În timpul în care cererea de retragere a imunităţii este în curs de soluţionare,


autoritatea judiciară de executare va lua măsurile pe care le consideră necesare
pentru a garanta predarea efectivă când persoana a încetat să se mai bucure de
privilegiul imunităţii. Termenele prevăzute de lege încep să curgă de la data
când autoritatea judiciară de executare a fost informată despre ridicarea sau
retragerea imunităţii.

Când persoana la care se referă mandatul european de arestare a ajuns în


România, ca urmare a extrădării dintr-un stat terţ care nu este membru al
Uniunii Europene, iar predarea este limitată la infracţiunea pentru care s-a
acordat, termenele prevăzute la alineatul precedent încep să curgă din
momentul în care autorităţile statului care a extrădat persoana urmărită îşi dau
acordul ca regula specialităţii să rămână fără efect, iar persoana poate fi
predată statului emitent al mandatului european. Până la luarea deciziei, autoritatea
judiciară de executare va lua măsurile necesare pentru a se efectua predarea, dacă
este cazul.

2.4.14. Relaţia cu alte instrumente juridice

De la condiţiile, cerinţele şi procedura de emitere şi de executare a mandatului


european de arestare stabilite în lege se poate excepta prin convenţiile bilaterale sau

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 73


Capitolul II: Activitatea grupurilor de lucru

multilaterale la care România este parte, dacă prin acestea se simplifică sau se
facilitează procedura de predare, în conformitate cu dispoziţiile paragrafului 2 al
art. 31 al Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene.

Potrivit prevederilor tranzitorii din lege, dispoziţiile din prezentul titlu se aplică
mandatelor europene de arestare şi predare care se emit ulterior intrării sale în
vigoare, chiar atunci când se referă la fapte anterioare acestei date în timp ce
procedurile de extrădare în curs în momentul intrării în vigoare a prezentului
titlu vor continua să se soluţioneze potrivit titlului II.

74 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul III
______________________________________________

Prezentare comparativă a instituţiilor percheziţiei şi


arestării preventive în Germania, Statele Unite ale
Americii şi Uniunea Europeană

Capitolul de faţă conţine o prezentare comparativă privind procedura emiterii


mandatelor de percheziţie şi arestare aprobate de judecător în Germania şi
Statele Unite precum şi în Uniunea Europeană.

Procesul de documentare a constat din mai multe etape. În primul rând, au


fost studiate reglementările de bază din fiecare sistem juridic: Legea Uniunii
Europene privind mandatul de arestare din 2003, Codul de procedură penală
al Germaniei şi Reglementările federale de procedură penală din SUA.
Ulterior, au fost analizate domeniile cheie privind mandatele aprobate de
judecător, cum ar fi metoda de iniţiere şi standardele judiciare de examinare
şi a fost notat modul în care sistemele juridice în cauză se deosebeau unele
de altele sau se asemănau între ele.

Aceste domenii cheie sunt prezentate în tabelele de mai jos, care prezintă
studiul în rezumat. Tabelele sunt urmate de o descriere a abordării fiecărui
regim juridic în parte. Aceste descrieri sunt bazate pe informaţiile incluse în
tabele şi explică detaliat abordarea fiecărui regim juridic, cu concluziile de
rigoare.

SUA Germania UE
Metoda de Un ofiţer (districtual sau Metoda este neclară. Judecătorul n/a
iniţiere federal) de poliţie sau un autorizează percheziţia sau, în
procuror solicită mandatul de la împrejurări excepţionale,
judecătorul care are procurorul este cel care face
autoritatea de a emite acest lucru.
mandate.
Descoperirea de probe privind
Motivele comiterea unui delict, Pentru a aresta suspectul; pentru n/a
pentru care contrabanda, bunurile obţinute a descoperi probe.
poate fi prin comiterea unor infracţiuni
emis
sau alte bunuri deţinute ilegal,
mandatul
bunuri destinate spre a fi

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 75


Capitolul III: Prezentare comparativă a instituţiilor percheziţiei şi arestării preventive în
Germania, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană

folosite sau folosite în fapt


pentru comiterea de infracţiuni.
Procesul de Judecătorul examinează Percheziţiile sunt permise în n/a
autorizare cererea şi probele aduse în cazurile în care împrejurările de
sprijinul acesteia pentru a fapt arată că percheziţia va avea
determina dacă există indicii drept rezultat găsirea persoanei,
temeinice pentru a crede că a obiectului anchetei sau un
probele se află la adresa anume obiect care este căutat.
respectivă.

Probele Declaraţie sau depunere de Codul nu face nici o menţiune în n/a


necesare mărturie sub jurământ a acest sens.
pentru ofiţerului de poliţie şi/sau
obţinerea surse confidenţiale şi alţi
mandatului martori.
Metodologia Menţionarea obligatorie a
de datei şi orei la care se execută Ocupantul imobilului sau n/a
percheziţie mandatul. Bunurile confiscate reprezentantul acestuia poate să
sunt inventariate şi o copie a fie de faţă pe parcursul
listei acestora va fi înmânată percheziţiei. Reprezentanţi ai
persoanei afectate. Mandatul municipalităţii sau doi membri ai
se remite judecătorului care l-a comunităţii locale care nu sunt
emis. ofiţeri de poliţie sau procurori vor
asista la percheziţie.Toate
bunurile confiscate sunt marcate
cu ştampilă şi o copie a listei
acestora se va înmâna persoanei
afectate, la cerere. După
încheierea percheziţiei, ocupantul
imobilului poate primi, la cerere,
o notificare în scris privind
motivele percheziţiei şi
infracţiunea în legătură cu care
s-a efectuat aceasta.

PERCHEZIŢIA

ARESTAREA PREVENTIVĂ

76 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul III: Prezentare comparativă a instituţiilor percheziţiei şi arestării preventive în
Germania, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană

SUA Germania UE
Metoda de Procurorul (districtual Persoana este Autoritatea
iniţiere sau federal) emite o arestată, apoi adusă în judecătorească din
sesizare: o declaraţie faţa unui judecător statul respectiv emite
scrisă cuprinzând care decide dacă un mandat pe numele
faptele esenţiale care emite un mandat de persoanei împotriva
constituie infracţiunea arestare sau căreia statul
vizată. eliberează persoana. intenţionează să
iniţieze proceduri
penale sau al
persoanei care a fugit
din statul respectiv
după ce o sentinţă a
fost pronunţată deja
pe numele său.
După ce a fost emis
mandatul de arestare,
Procesul de Judecătorul va evalua Persoana arestată este instanţa supremă a
autorizare sesizarea pentru a adusă în faţa statului care îl
decide dacă poate judecătorului care primeşte trebuie să
stabili indicii temeinice decide dacă arestarea andoseze mandatul.
că inculpatul a săvârşit este justificată. În Instanţa trebuie să fie
infracţiunea. cazul în care este convinsă că au fost
justificată, judecătorul respectate toate
emite un mandat de prevederile legii.
arestare. Dacă nu este
justificată, judecătorul
cere eliberarea
persoanei.
Persoana este
Executarea Inculpatul este arestată, informată cu Mandatul este
privire la conţinutul
arestat, i se arată transmis statului în
mandatul şi este mandatului şi i se cauză, persoana
înmânează o copie a
informat asupra arestată este
infracţiunii de care acestuia. Ulterior, informată cu privire la
persoana este adusă
este acuzat. Mandatul drepturile sale în
se remite în faţa judecătorului. momentul arestării şi i
judecătorului care se înmânează o copie
l-a emis. a mandatului.
Persoana este adusă
ulterior în faţa
instanţei supreme.

SECTIUNEA 1 - UNIUNEA EUROPEANĂ

În anul 2003, Uniunea Europeană a adoptat Legea Uniunii Europene privind mandatul
de arestare. Aceasta reglementează mandatele de arestare şi extrădările dintr-un stat
membru în altul. Legea a fost concepută pentru a simplifica procesul de extrădare în

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 77


Capitolul III: Prezentare comparativă a instituţiilor percheziţiei şi arestării preventive în
Germania, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană

cadrul Uniunii Europene. Statele trebuie să adopte legea pentru ca aceasta să fie
aplicabilă. Legea urmează modelul adoptat de Irlanda.89)

Legea abordează atât procedurile privind efectuarea percheziţiilor pentru


descoperirea persoanelor sau a probelor în conformitate cu mandatul european
de arestare cât şi procedurile de emitere a acestor mandate.

3.1.1. Percheziţia

Secţiunea 25 din Lege permite unui ofiţer de poliţie să pătrundă şi să


percheziţioneze acele imobile unde există motive întemeiate de a crede că
persoana pentru care a fost emis un mandat de arestare poate fi găsită.

Organele care efectuează percheziţia au dreptul să percheziţioneze imobilul şi pe


orice persoană aflată acolo şi pot confisca orice obiect care constituie mijloc de
probă sau care are legătură cu infracţiunea specificată în mandatul de arestare,
inclusiv orice bun primit în legătură cu infracţiunea. Pentru a obţine permisiunea
pentru acest tip de percheziţie, o cerere trebuie înaintată unui judecător.
Judecătorul trebuie să se asigure că există “motive rezonabile” pentru a se crede
că în imobilul respectiv se găsesc probe în legătură cu infracţiunea prevăzută în
mandat sau bunuri obţinute sau primite ca urmare a comiterii infracţiunii. Dacă
decide că standardele au fost îndeplinite în mod corespunzător, judecătorul va
emite mandatul, autorizând nominal un membru al agenţiei abilitate să pătrundă
în imobil şi să efectueze percheziţia, în decurs de o lună de la data emiterii
mandatului. Reprezentantul numit are de asemenea autoritatea de a confisca
orice bunuri prevăzute de mandat.

În momentul efectuării percheziţiei, organul judiciar poate cere oricărei persoane


prezente în imobil să-şi lase numele şi adresa şi poate aresta orice persoană
care obstrucţionează sau încearcă să obstrucţioneze percheziţia, care nu se
poate identifica sau care dă un nume sau o adresă despre care organul de
percheziţie are motive rezonabile să creadă că sunt fie false fie eronate.
Persoanele arestate pentru motivele de mai sus pot fi sancţionate prin aplicarea
unei amenzi sau a pedepsei cu închisoarea, ori a ambelor.

Bunurile confiscate în timpul percheziţiei vor fi predate autorităţilor


guvernamentale abilitate, acolo unde au fost reţinute, în scopul folosirii lor în
cadrul procedurilor penale. Acolo unde este cazul, reprezentanţii guvernamentali
trebuie să declare că vor restitui bunurile cât mai curând cu putinţă după
finalizarea procedurilor.

Chiar dacă Uniunea Europeană nu are o reglementare uniformă privind


mandatele de percheziţie, care să fie separată de menţiunea inclusă în Legea privind
mandatul de arestare, aceasta se află în proces de a adopta aşa-numita “Lege a
Uniunii Europene privind mandatul de ridicare a probelor”. Dacă va fi adoptată,
această lege se va concentra asupra metodelor de obţinere a probelor (precum

89)
Textul integral al Legii (European Arrest Warrant Act, 2003) poate fi găsit la adresa:
http://www.oireachtas.ie/documents/bills28/acts/2003/a4503.pdf

78 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul III: Prezentare comparativă a instituţiilor percheziţiei şi arestării preventive în
Germania, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană

obiecte, documente etc.) şi asupra altor proceduri de utilizare a datelor (precum


ordine de administrare a probelor, mandate de percheziţie şi confiscare). Acesta
este un domeniu în care se aşteaptă schimbări pe viitor.

3.1.2. Arestarea 90)

În momentul în care este emis, mandatul de arestare permite arestarea în orice


stat UE şi predarea către statul membru corespunzător a oricărei persoane
acuzată de comiterea uneia dintre cele 32 de infracţiuni prevăzute în Lege.

Procesul se iniţiază în momentul în care o autoritate judiciară din orice stat emite
un mandat european de arestare, în conformitate cu Legea. Persoana în cauză
este ulterior arestată şi predată statului care a emis mandatul. Legea prevede că
mandatul trebuie emis de autoritatea judiciară din statul care emite mandatul.

De asemenea, legea prevede că mandatul trebuie să includă numele şi


naţionalitatea persoanei, numele şi datele de identificare ale autorităţii judiciare
care a emis mandatul, infracţiunea în legătura cu care s-a emis mandatul,
împrejurările în care s-a comis infracţiunea şi încadrarea juridică.

În momentul în care un stat primeşte un mandat, autorităţile centrale trebuie să-


l trimită la instanţa supremă, pentru andosare. După ce instanţa supremă decide
că mandatul este în conformitate cu prevederile Legii, îl va andosa pentru
executare.

Persoana în cauză este ulterior arestată şi informată asupra drepturilor sale de a


consimţi să fie predată statului care a emis mandatul, de a fi reprezentată legal
şi de a folosi un interpret, acolo unde este cazul. Persoana este ulterior adusă în
faţa instanţei supreme care o cercetează în stare de arest sau stabileşte
cauţiunea. Dacă persoana nu consimte să fie predată, instanţa supremă poate
totuşi decide predarea, după ce s-a asigurat că prevederile Legii au fost
respectate şi că persoanei i s-au acordat anumite garanţii. Ulterior, persoana are
dreptul să depună o plângere prin care să atace ordinul, în decurs de zece zile.
În perioada în care se desfăşoară procedurile legate de această plângere,
persoana nu va fi predată statului care a emis mandatul. Persoanele care
consimt iniţial să fie predate, au dreptul să-şi retragă consimţământul. În
anumite circumstanţe, instanţa poate de asemenea pronunţa o hotărâre prin
care să trimită persoana într-un centru de detenţie până la predare.

Legea prevede o serie de situaţii în care persoana nu va fi predată, în ciuda


emiterii unui mandat de arestare valabil care solicită predarea acesteia. Instanţa
supremă poate de asemenea amâna predarea persoanei către statul care a emis
mandatul din motive umanitare. Amânarea rămâne în vigoare până în momentul
în care instanţa supremă decide că motivele care au determinat amânarea nu
mai există. În situaţiile în care persoana în cauză trebuie să fie predată unui stat care
nu este membru al UE, persoana nu va fi predată decât dacă legislaţia statului care a
emis mandatul interzice ca persoana să fie predată altui stat membru sau dacă
autoritatea judiciară care a emis mandatul dă instanţei supreme o declaraţie în scris

90)
V. Supra, cap. d): Mandatul european de arestare, pentru o prezentare mai detaliată a aplicabilităţii
acestor dispoziţii legale în legislaţia naţională.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 79


Capitolul III: Prezentare comparativă a instituţiilor percheziţiei şi arestării preventive în
Germania, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană

că persoana nu va fi predată unui alt stat membru. Persoana nu va fi predată


dacă această predare contravine drepturilor fundamentale, aşa cum sunt definite
de Lege, inclusiv a celor prevăzute de Convenţia europeană.

În afară de aceasta, sunt anumite infracţiuni pentru care o persoană nu va fi


predată, cum ar fi infracţiunile care nu corespund unei infracţiuni conform
legislaţiei acelui stat şi potrivit unor directive de condamnare ale statului care a
emis mandatul. În plus, persoana nu va fi predată în situaţiile în care acesteia i
s-a acordat o amnistie pentru acţiunea specificată în mandat. Persoana nu va fi
predată în situaţia în care trecerea timpului prescrie procedurile împotriva
acesteia. Persoana este, de asemenea, protejată împotriva predării în cazurile în
care aceasta ar fi expusă unei ameninţări duble. De exemplu, nu se va face
predarea în cazul în care procurorul general sau directorul acuzării publice nu au
decis încă dacă să iniţieze proceduri împotriva persoanei pentru un delict sau
dacă au fost iniţiate deja proceduri împotriva persoanei pentru delictul specificat
în mandat şi acestea se află în desfăşurare.

De asemenea, o persoană nu va fi predată dacă vârsta acesteia nu permite


iniţierea unei astfel de proceduri împotriva sa. Persoana nu va fi predată dacă
infracţiunea specificată în mandat a fost comisă în alt loc decât statul care a
emis mandatul şi, drept urmare, nu constituie o infracţiune conform legislaţiei
acelui stat. Persoanelor condamnate în contumacie (care nu au fost prezente în
momentul în care cauza lor a fost judecată şi au fost condamnate pentru
infracţiunea prevăzută de mandat), fără a fi notificate asupra acestor proceduri,
cu condiţia predării, li se va acorda posibilitatea de a fi rejudecate pentru
infracţiunea în cauză, vor fi informate asupra procedurilor şi li se va permite să
fie prezente la aceste proceduri. În sfârşit, persoanele care beneficiază de
imunitate împotriva acuzării penale, în virtutea faptului că deţin o anumită
funcţie sau poziţie, nu vor fi predate în perioada în care deţin această funcţie.

SECŢIUNEA 2 - GERMANIA

Deşi Germania este un stat membru al Uniunii Europene, instanţa sa supremă a


adoptat poziţia conform căreia Legea privind mandatul de arestare european
contravine Constituţiei germane şi, prin urmare, este nulă.91) Drept urmare,
Germania aplică prevederile Codului său de procedură penală tuturor aspectelor
privind mandatele de percheziţie şi arestare.

Informaţiile privind mandatele de percheziţie pot fi găsite în capitolul VIII al


Codului german de procedură penală.92) Capitolul abordează confiscarea,
interceptarea comunicărilor, percheziţiile asistate de computer, utilizarea
mijloacelor tehnice şi utilizarea investigatorilor şi a cercetărilor sub acoperire.
Capitolul este împărţit în diferite secţiuni, fiecare dintre ele abordând un subiect
specific.

91)
V. BVerfG, 2 BvR 2236/04 of 07/18/2005, para. (1 - 202), text disponibil în limba engleză la adresa:
http://www.bverfg.de/entscheidungen/rs20050718_2bvr223604en.html
92)V. „Strafprozeßordnung”, text disponibil în limba engleză la adresa:
www.iuscomp.org/gla/statutes/StPO.htm

80 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul III: Prezentare comparativă a instituţiilor percheziţiei şi arestării preventive în
Germania, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană

Legislaţia internă germană în aceste materii este similară sub multe aspecte cu
abordarea românească, cea a Uniunii Europene şi cea a Statelor Unite ale
Americii. Cu toate acestea, Codul german conţine multe prevederi unice,
abordate în continuare. În afară de aceasta, s-ar părea că în sistemul german,
faţă de toate celelalte sisteme studiate, există o suprapunere mai mare între
competenţele judecătorului şi cele ale parchetului: de exemplu, judecătorul
poate iniţia percheziţii în anumite situaţii, dacă un procuror nu este disponibil.

3.2.1. Percheziţia

Numai judecătorul poate ordona confiscarea de bunuri, cu excepţia împrejurărilor


excepţionale, caz în care parchetul poate autoriza astfel de confiscări.
Confiscările dispuse de parchet trebuie să fie aprobate de un judecător în decurs
de trei zile de la emiterea ordinului – şi nu de la data îndeplinirii – sau acestea
devin nule. Există, de asemenea, o altă situaţie în care funcţiile judecătorului şi
ale procurorului se suprapun: judecătorul are autoritatea de a desigila bunurile
confiscate însă poate delega această autoritate parchetului.

Percheziţiile pot fi corporale sau ale proprietăţii private a persoanei suspectate


de comiterea unei infracţiuni penale sau de a fi servit drept complice la o
asemenea infracţiune. Percheziţiile sunt permise în situaţiile în care se poate
presupune că percheziţia va duce la descoperirea de probe. Alte persoane pot fi
supuse percheziţiei în vederea capturării persoanei inculpate, în vederea
continuării anchetei sau a confiscării anumitor bunuri şi numai dacă
circumstanţele faptice arată că percheziţia va captura persoana, obiectul
anchetei sau anumite obiecte ce sunt căutate.

Percheziţia se poate efectua pentru a confisca obiecte ce sunt importante ca


mijloace de probă - permisele de conducere sunt incluse în această prevedere şi,
prin urmare, supuse confiscării. Persoanele care deţin asemenea obiecte în
custodie trebuie să le predea şi, dacă refuză să procedeze astfel, autorităţile pot
obliga aceste persoane să predea aceste obiecte. Anumite obiecte, precum
rezultatele unor examene medicale, nu sunt supuse confiscării în anumite cazuri.

Numai judecătorul poate ordona percheziţiile, cu excepţia “împrejurărilor


excepţionale” în care parchetul poate face acest lucru. Dacă o autoritate confiscă
un obiect fără un ordin judecătoresc, aceasta va solicita un asemenea ordin în
decurs de trei zile de la confiscare, dacă nici persoana afectată, nici o rudă adultă
a acesteia nu a asistat la confiscare sau dacă o astfel de rudă a înaintat obiecţii
exprese împotriva confiscării. Persoana afectată se poate adresa judecătorului în
orice moment.

Codul german de procedură penală include, de asemenea, prevederi privind


compararea şi transmiterea automată de date personale. Acesta prevede că, în
anumite cazuri, unde există fapte suficiente care să indice că a fost comisă o
infracţiune penală gravă, cum ar fi traficul de droguri sau infracţiuni împotriva
securităţii naţionale, autorităţile au dreptul de a compara datele personale privind
persoane care “prezintă unele caracteristici ale presupusului infractor” cu alte date, în
vederea excluderii persoanelor care nu sunt bănuite sau a identificării altor persoane
care prezintă caracteristici importante pentru anchetă. Acest tip de comparare poate

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 81


Capitolul III: Prezentare comparativă a instituţiilor percheziţiei şi arestării preventive în
Germania, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană

fi ordonat doar de judecător, cu condiţia să nu existe “împrejurări excepţionale,”


caz în care parchetul poate ordona compararea. Acest tip de protecţie a datelor
personale nu este prevăzut expres în legislaţia altor sisteme juridice analizate în
acest capitol.

Codul german permite de asemenea confiscarea corespondenţei adresate


inculpatului care va fi încredinţată în custodia altor persoane. În afară de
aceasta, există condiţii separate care trebuie îndeplinite pentru interceptarea şi
înregistrarea comunicărilor. Judecătorul trebuie să emită un ordin specific pentru
astfel de interceptări, cu condiţia ca, după tipicul german, să nu existe
împrejurări excepţionale care să-i permită parchetului să aprobe o astfel de
interceptare. Orice ordin de acest fel se va da în scris şi va specifica numele şi
adresa conexiunii de comunicare a persoanei vizate, precum şi alte informaţii de
identificare. Un astfel de ordin se limitează la maximum trei luni. În unele
situaţii, judecătorul poate dispune anumite măsuri care pot fi luate fără ştiinţa
persoanei vizate, cum ar fi fotografierea şi filmarea acesteia, precum şi
ascultarea şi înregistrarea convorbirilor personale. Cu toate acestea, după ce au
fost dispuse astfel de măsuri, parchetul trebuie să raporteze asupra procedurilor
către autoritatea judiciară relevantă.

De regulă, percheziţiile sunt efectuate în timpul zilei, cu excepţia anumitor


împrejurări excepţionale în care percheziţiile sunt permise în timpul nopţii.
Ordinele de percheziţie sunt emise de judecător, cu excepţia anumitor
împrejurări excepţionale în care parchetul poate emite asemenea ordine.
Executarea mandatului impune prezenţa unei autorităţi municipale sau a doi
membri ai comunităţii pentru a asista în cazurile în care urmează a fi
percheziţionată o reşedinţă privată sau un sediu, ori o proprietate împrejmuită,
iar judecătorul sau procurorul nu sunt prezenţi. Aceasta este o altă situaţie unde
competenţele judecătorului se suprapun cu cele ale procurorului. Aceste
persoane nu pot fi ofiţeri de poliţie sau reprezentanţi ai parchetului. Ocupantul
imobilului sau proprietarul obiectivelor care sunt percheziţionate ori
reprezentantul acestuia pot fi de faţă. Proprietarul sau reprezentantul acestuia
trebuie să fie informaţi asupra scopului percheziţiei înainte de începerea
acesteia. În momentul finalizării percheziţiei, proprietarul sau reprezentantul
acestuia poate primi o notificare în scris asupra motivelor percheziţiei şi o listă a
obiectelor confiscate, la cerere. Obiectele confiscate trebuie să fie inventariate şi
etichetate cu ştampilă oficială.

Codul permite de asemenea utilizarea agenţilor sub acoperire pentru a pătrunde


în imobile private. Acest tip de acţiuni necesită aprobarea unui judecător. În
împrejurări excepţionale, parchetul poate da această aprobare. Cu toate
acestea, în cazul în care decizia parchetului nu poate fi obţinută la timp, măsura
poate fi luată iar decizia parchetului poate fi obţinută ulterior. Totuşi, dacă în
decurs de trei zile judecătorul nu-şi dă acordul, ancheta sub acoperire trebuie să ia
sfârşit. Persoanele ale căror imobile au fost supuse unei astfel de urmăriri trebuie să
fie informate cu privire la această operaţie cât mai curând cu putinţă.

O altă prevedere unică din codul german permite poliţiei să stabilească filtre de
verificare pe drumurile publice unde există fapte care justifică prezumţia că,
procedând astfel, se va ajunge fie la capturarea infractorului fie la colectarea de probe
în acel caz. În aceste filtre de verificare, ofiţerii pot cere tuturor persoanelor să se

82 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul III: Prezentare comparativă a instituţiilor percheziţiei şi arestării preventive în
Germania, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană

identifice şi pot să le percheziţioneze. Asemenea puncte de verificare trebuie


aprobate de către judecător sau de către parchet, în împrejurări excepţionale.

În mod similar, codul german permite confiscarea permisului de conducere a


persoanei în anumite cazuri, confiscare ce va fi de asemenea dispusă de către un
judecător.

3.2.2. Arestarea

Capitolul IX al Codului german se referă la arestări. Secţiunea 114 prevede că


mandatele de arestare trebuie să conţină numele inculpatului, infracţiunea de
care se face vinovat, precum şi locul şi data comiterii acesteia, prevederile legale
aplicabile şi sancţiunea corespunzătoare, motivele arestării şi faptele care
determină arestarea.

Persoana inculpată trebuie să fie informată cu privire la conţinutul mandatului în


momentul arestării şi să-i fie înmânată o copie a acestuia. Ulterior, persoana
inculpată trebuie să compară în faţa unui judecător fără întârziere. Judecătorul
va audia inculpatul, prezentându-i circumstanţele care au dus la arestarea sa şi
oferindu-i posibilitatea să se apere.

Dacă judecătorul consideră că arestarea nu este justificată, acesta poate dispune


eliberarea imediată a persoanei. În caz contrar, acesta va emite un mandat de
arestare sau, dupa caz, de reţinere. Această prevedere este cel putin interesantă
– persoana este mai întâi arestată, apoi adusă în faţa judecătorului pentru
audiere şi, ulterior, este emis mandatul de arestare, dacă judecătorul consideră
că arestarea este justificată.

În cazurile în care a fost emis un mandat de arestare doar pe baza temerilor că


persoana în cauză s-ar putea ascunde, judecătorul trebuie să suspende mandatul
dacă se poate ajunge la aceleaşi rezultate prin măsuri mai puţin drastice.
Mandatul poate fi de asemenea suspendat dacă judecătorul decide să stabilească
o cauţiune, iar inculpatul plăteşte acea cauţiune.

În perioada în care se află în detenţie, inculpatul are dreptul să solicite o audiere


în instanţă în orice moment. Prin aceasta, inculpatul poate face apel împotriva
mandatului de arestare şi poate încerca să obţină revocarea sau suspendarea
acestuia. Ulterior, va avea loc o audiere. Mandatul de arestare se emite de către
judecător înainte să fie formulate acuzaţiile publice.

Codul permite de asemenea oricărei persoane să aresteze o altă persoană care


este surprinsă comiţând o acţiune ilegală sau care este urmărită, chiar fără un
ordin judecătoresc. Aceasta este o altă prevedere unică ce nu este inclusă în nici una
dintre procedurile penale ale celorlalte sisteme juridice analizate în acest capitol.

SECŢIUNEA 3 - STATELE UNITE ALE AMERICII

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 83


Capitolul III: Prezentare comparativă a instituţiilor percheziţiei şi arestării preventive în
Germania, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană

Sistemul juridic american are la bază o structură de tip federalist. Aceasta


înseamnă că există două tipuri de instanţe – districtuale şi federale—fiecare fiind
suverană în domeniul său. Datorită faptului că sistemele variază de la un stat la
altul, această analiză va avea în vedere doar abordarea federală, care este
standardizată la nivelul întregii ţări.
Abordarea americană privind percheziţia şi arestarea este prevăzută în detaliu în
cadrul Reglementărilor federale de procedură penală. Reglementările sunt
promulgate de către Curtea Supremă a Statelor Unite în conformitate cu
autoritatea conferită prin Constituţie. Legile federale sunt aplicabile în toate
jurisdicţiile federale. Reglementarea 41 guvernează mandatele de percheziţie iar
Reglementarea 4 este cea care guvernează mandatele de arestare.

Datorită faptului că sistemul juridic al Statelor Unite se bazează pe dreptul


anglo-saxon (common law), reglementările sunt formulate în sens larg şi
stabilesc principiile de bază care sunt apoi aplicate pentru rezolvarea fiecărui caz
în parte.

3.3.1. Percheziţia

Reglementarea 41 din Reglementările federale de procedură penală stabileşte


procedurile necesare pentru percheziţionarea persoanelor şi a proprietăţilor,
precum şi pentru confiscarea oricăror bunuri în cadrul acestor percheziţii.
Aceasta prevede autoritatea de a emite mandate, persoanele sau proprietăţile
supuse confiscării, modul în care se obţine un mandat, maniera în care se emite
un mandat şi obligaţia de executare şi remitere a mandatului, precum şi
moţiunile pentru restituirea bunurilor şi cele pentru reţinere.

Reglementarea 41 prevede faptul că un ofiţer de poliţie federal trebuie să solicite


eliberarea unui mandat de către un judecător care are autoritatea de a emite
astfel de mandate. Mandatele sunt emise pentru:
a descoperi probe privind comiterea unui delict;
a descoperi “bunuri de contrabandă, bunuri obţinute din comiterea unei
infracţiuni sau alte bunuri deţinute ilegal”;
a descoperi bunuri destinate folosirii sau chiar folosite la comiterea unei
infracţiuni;
a descoperi o persoană care trebuie arestată sau o persoană care a fost
reţinută ilegal.

Pentru obţinerea unui mandat de percheziţie, judecătorul trebuie să constate că


împrejurările în cauză prezintă indicii temeinice că probele care sunt căutate se
află, într-adevăr, în imobilul/la persoana care urmează a fi percheziţionat(ă).
Ofiţerul federal de poliţie sau procurorul trebuie să depună o cerere pentru un
mandat şi o declaraţie scrisă în sprijinul mandatului, care include declaraţiile sub
jurământ ale martorilor confidenţiali şi ale ofiţerilor de poliţie precum că există fapte
care stabilesc indiciile temeinice necesare pentru emiterea unui mandat.

Mandatele pot fi emise prin telefon dar procesul este mult mai laborios, deoarece
mărturia trebuie înregistrată şi autentificată.

84 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul III: Prezentare comparativă a instituţiilor percheziţiei şi arestării preventive în
Germania, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană

Ulterior, mandatul se emite pe numele unei autorităţi care este abilitată să-l
execute. Mandatul trebuie să prezinte identitatea persoanei sau a proprietăţii
care trebuie percheziţionată sau confiscată şi să desemneze judecătorul către
care se remite mandatul după executare. În afară de acestea, mandatul trebuie
să-i impună ofiţerului:
să execute mandatul în decursul unei anumite perioade de timp (nu mai
mult de 10 zile);
să execute mandatul în timpul zilei (dacă nu există o excepţie acordată de
judecător);
să remită mandatul judecătorului desemnat.

Mandatul se execută prin efectuarea percheziţiei. Ora şi data percheziţiei se vor


menţiona pe faţa mandatului, iar inventarul tuturor bunurilor confiscate se va
face în prezenţa persoanei de la care sau din locuinţa căreia au fost ridicate
bunurile, precum şi a unui alt ofiţer. O copie a mandatului şi o chitanţă a
bunurilor confiscate trebuie înmânate persoanei afectate sau lăsate la locul de
unde au fost confiscate bunurile.

Mandatul trebuie ulterior remis judecătorului desemnat în cuprinsul acestuia,


împreună cu o copie a inventarului bunurilor confiscate. Persoana afectată poate
depune o cerere pentru restituirea bunurilor dacă aceasta consideră că
percheziţia a fost ilegală. De asemenea, persoana poate înainta o cerere
solicitând interzicerea folosirii acestor probe în cadrul procesului.

3.3.2. Arestarea

Reglementarea 4 guvernează mandatele de arestare. Pentru emiterea unui


mandat de arestare, trebuie ca mai întâi să existe o plângere. Aceasta este o
declaraţie scrisă prezentând faptele legate de infracţiunea în cauză. Plângerea se
face sub jurământ, în faţa unui judecător. Dacă plângerea stabileşte indicii
temeinice că inculpatul a comis infracţiunea în cauză, judecătorul trebuie să
emită mandatul.

Mandatul trebuie să menţioneze numele inculpatului sau o descriere care să


identifice persoana cu certitudine, trebuie să descrie infracţiunea reclamată în
plângere, să dispună ca inculpatul să fie arestat şi adus fără întârzieri
nejustificate în faţa unui judecător sau, în cazul în care nu este nici un judecător
disponibil, în faţa unei autorităţi judecătoreşti districtuale sau locale, iar
mandatul trebuie să fie semnat de către un judecător.

Mandatele sunt executate prin arestarea inculpatului, care poate fi efectuată


doar de către un ofiţer autorizat. În momentul arestării inculpatului, ofiţerul trebuie
să-i prezinte mandatul de arestare sau, în cazul în care ofiţerul nu are mandat, acesta
trebuie să informeze inculpatul cu privire la existenţa mandatului şi la infracţiunea
reţinută în sarcina lui. La cererea inculpatului, trebuie să-i prezinte acestuia mandatul
cât mai curând cu putinţă. Ca şi în cazul mandatelor de percheziţie, o copie a
mandatului de arestare trebuie remisă judecătorului în faţa căruia va fi adus
inculpatul.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 85


Capitolul III: Prezentare comparativă a instituţiilor percheziţiei şi arestării preventive în
Germania, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană

Un mandat neexecutat trebuie remis şi anulat de către un judecător magistrat


sau, în cazul în care nu există un judecător disponibil, de către o autoritate
judiciară districtuală sau locală.

86 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul IV
______________________________________________

Seminariile pentru judecători


„Aspecte de practică privind arestarea şi percheziţia”

SECŢIUNEA 1 - PREZENTARE GENERALĂ

4.1.1. Abordare

Cea de-a doua etapă a proiectului a constat în organizarea, în perioada iunie-


septembrie 2006, a unei serii de seminarii în trei jurisdicţii distincte din ţară.
Scopul acestei activităţi a fost acela de a extinde şi mai mult aria aspectelor
de practică analizate în materia percheziţiei şi arestării preventive.
Dezbaterile organizate cu ocazia seminariilor au generat comentarii,
observaţii şi propuneri cu privire la reglementările legale în aceste materii.

Moderatorii seminariilor au fost doamna Roxana Maria Trif şi domnul


Alexandru Vasiliu, reputaţi judecători ai Curţii de Apel Braşov, colaboratori
statornici ai ABA/CEELI.

Pe parcursul acestei etape, au intervenit modificări legislative de substanţă,


ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 şi respectiv, a Ordonanţei
de Urgenţă a Guvernului nr. 60/2006. Acestea au determinat revizuirea
problemelor care nu mai erau actuale şi înlocuirea acestora cu examinarea
unor aspecte de interes, consecinţă a noutăţilor legislative.

4.1.2. Calendarul seminariilor:

Perioada Număr de participanţi


Timişoara 22-23 iunie 2006 19 judecători
din raza teritorială a Curţii
de Apel Timişoara

Iaşi 7-8 septembrie 2006 34 de judecători


din raza teritorială a Curţilor
de Apel Iaşi şi Suceava

Cluj Napoca 14-15 septembrie 2006 25 de judecători


din raza Curţilor de Apel
Cluj şi Oradea

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 87


Capitolul IV: Seminariile pentru judecători “Aspecte de practică privind arestarea şi
percheziţia

4.1.3. Metodologie

Conform metodologiei utilizate în mod tradiţional de ABA/CEELI, seminariile au


avut un pronunţat carater interactiv. Acest lucru a contribuit la stimularea
discuţiilor şi la încurajarea participării la dezbateri chiar şi a participanţilor mai
rezervaţi.

Metoda studiului de caz a fost aleasă din mai multe considerente:


a permis prezentarea problematicilor discutate sub forma unor
situaţii reale ce se pot ivi oricând în practca instanţelor de judecată;
a asigurat implicarea directă şi cvasipermanentă a tuturor
participanţilor la seminarii;
a pus în valoare profilul profesional al participanţilor, practicieni cu
experienţă bogată în domeniu, obişnuiţi cu examinarea problemelor
în cadrul unor dezbateri argumentate;
a eliminat reticenţa participanţilor la prezentări ex cathedra.

Participanţii au primit în avans, din partea organizatorilor şi formatorilor, mapa


seminarului cu documentele legislative necesare dezbaterilor93) şi au fost rugaţi,
de asemenea, să aibă asupra lor Codul penal şi Codul de procedură penală. Au
fost de asemnea încurajaţi să pregătească şi să supună discuţiei cu ocazia
dezbaterilor de la finalul fiecărui seminar probleme cu care s-au confruntat în
practica judiciară a propriilor instanţe, în materia precheziţiei şi arestării
preventive.

În cadrul seminariilor, participanţii au fost organizaţi pe grupuri restrânse de


lucru, pentru a încuraja discuţiile informale şi a stimula dezbaterile.

Studiile de caz94) au fost anume create şi adaptate pentru a asigura abordarea


unui număr cât mai mare de aspecte controversate, cu conţinut doctrinar sau
jurisprudenţial. De asemenea, astfel cum am menţionat mai sus, ele au fost
puse în acord cu modificările legislative intervenite pe parcursul perioadei de
desfăşurare a seminariillor.

Fiecare seminar s-a încheiat cu o sesiune de evaluare a acestora, ocazie oferită


participanţilor de a exprima sugestii pentru îmbunătăţirea acestor activităţi în
viitor.95)
În ansamblu, particianţii au apreciat în mod deosebit utilitatea unui astfel de
demers, exprimându-şi sprijinul faţă de proiectul derulat de ABA/CEELI şi
disponibilitatea de a participa în viitor la astfel de activităţi:

93)
Acestea au constat în extrase ale articolelor relevante din următoarele texte: Legea nr. 161/2003
privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (publicată în M.Of., Partea I nr.
279/21.IV.2003); Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române (publicată în
M. Of., Partea I nr. 305/09.V.2002); Constituţia României (publicată în M. Of., Partea I nr.
767/31.X.2003); Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, Legea nr. 356/2006.
94)V. Anexa 2.
95)V. Anexa 3.

88 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul IV: Seminariile pentru judecători “Aspecte de practică privind arestarea şi
percheziţia”
„Necorelarea textelor legale în materia arestării preventive creează multe
probleme aplicării acestora; tema este actuală şi astfel utilă pentru
cunoaşterea cât mai multor opinii sau soluţii practice; problemele dezbătute
cu privire la percheziţie sunt de asemenea utile, datorită situaţiilor inedite şi
multiple apărute în practică”;

„Metoda de predare este una modernă, interactivă, iar problemele


prezentate şi modul de expunere au stimulat interpretarea atentă şi
nuanţată dată textelor puse în discuţie de moderatori”.

„Fiecare membru al grupurilor de lucru create a avut posibilitatea să-şi


exprime punctul de vedere; succesul discuţiilor s-a datorat şi faptului că au
fost prezenţi judecători de la instanţe reprezentând toate gradele de
jurisdicţie”;

„Discuţiile au avut o notă de respect şi decenţă în raport cu toate opiniile


exprimate, nefiind impuse păreri exclusiviste, intolerante; libertatea de
exprimare şi tonul degajat au caracterizat dezbaterile”.

SECŢIUNEA 2 - ASPECTE DE PRACTICĂ ANALIZATE

4.2.1. Percheziţia

(1) Sesizarea telefonică a instanţei de judecată

Participanţii au discutat ipoteza sesizării telefonice a instanţei de judecată de


către procurorul aflat la o distanţă considerabilă de sediul instanţei şi care nu
are posibilitatea de a se deplasa în timp util pentru a formula o propunere
scrisă. Majoritatea participanţilor au fost de părere că acceptarea unei astfel de
sesizări este uşor controversată, putând prezenta dificultăţi pentru instanţa de
judecată.

Toţi participanţii au fost de acord că în această fază procedurală primează


valorificarea momentului operativ, iar instanţele de judecată, de multe ori, sunt
puse în situaţia dificilă de a aplica nişte norme procedurale laborioase în
detrimentul valorificării acestui moment.

S-a remarcat reticenţa judecătorilor în a accepta utilizarea mijloacelor moderne


de comunicare (fax, telefon, e-mail). În finalul dezbaterilor însă, a fost
acceptată această posibilitate, cu următoarea condiţie: în urma sesizării,
instanţa va intra în legătură cu parchetul în cadrul căruia lucrează procurorul
care a făcut sesizarea şi dosarul de urmărire penală va fi prezentat instanţei, iar
solicitarea de emitere a autorizaţiei de percheziţie va fi susţinută de un procuror care
se va afla la sediul instanţei.

S-a mai susţinut că instanţa are posibilitatea să aprecieze asupra conţinutului sesizării
şi asupra pertinenţei acesteia pe baza notei telefonice pe care grefierul o va întocmi în
urma convorbirii avute cu procurorul, pe baza examinării dosarului de urmărire penală
şi pe baza concluziilor ce vor fi puse de procurorul aflat în instanţă. Examinarea
dosarului va permite să se aprecieze dacă sunt îndeplinite condiţiile legale de
autorizare ale unei percheziţii domiciliare.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 89


Capitolul IV: Seminariile pentru judecători “Aspecte de practică privind arestarea şi
percheziţia

Formatorii au atras atenţia asupra necesităţii modernizării practicilor de


comunicare cu instanţele, în acord cu dezvoltarea firească a societăţii.
O altă soluţie propusă a fost aceea ca procurorul care a solicitat instanţei
autorizaţia să telefoneze unui coleg procuror şi acesta să sesizeze în scris
instanţa de judecată.

(2) Este instanţa de judecată ţinută să acorde autorizaţia de


percheziţie pe perioada cerută de procuror?

În mod unanim, participanţii au decis că instanţa de judecată are libertatea


deplină de a aprecia cu privire la durata perioadei pentru care emite autorizaţia,
ţinând cont de durata de timp necesară, în mod obiectiv, organului de urmărire
penală pentru realizarea acestei activităţi procedurale. De asemenea, s-a mai
apreciat că, de regulă, instanţa de judecată va fixa o perioadă scurtă, dat fiind
că percheziţia trebuie efectuată de urgenţă, ca un element surpriză în derularea
cercetărilor, autorizarea acesteia fiind cerută atunci când este necesară.

(3) Este posibilă întreruperea desfăşurării unei percheziţii şi reluarea


acesteia la un moment ulterior?

O astfel de posibilitate a fost respinsă de toţi participanţii, dat fiind că


percheziţia autorizată se poate efectua o singură dată, rezultatul trebuind să fie
consemnat într-un proces-verbal care va arăta modul în care s-a desfăşurat şi
s-a încheiat această activitate. Dacă ulterior apare necesitatea unei noi
percheziţii, se va cere o nouă autorizaţie.

Organul de urmărire penală trebuie să îşi organizeze desfăşurarea efectuării


percheziţiei astfel încât să dispună de forţele şi dotările necesare, în raport de
situaţia spaţiului ce urmează a fi percheziţionat.

(4) Motivarea referatului cu propunerea de autorizare a percheziţiei

Practicienii au susţinut că o astfel de motivare trebuie să aibă un caracter


concret, cu indicarea exactă a elementelor de fapt pe care se bazează şi cu
indicarea actelor de procedură aflate în dosar, pe care se întemeiază sesizarea.
Instanţa este aceea care trebuie să manifeste exigenţă în examinarea
propunerii pe care o formulează procurorul şi care trebuie să impună un anumit
standard calitativ corespunzător.

(5) Prezentarea instanţei de judecată, o dată cu propunerea de autorizare a


percheziţiei, a întregului dosar de urmărire penală

90 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul IV: Seminariile pentru judecători “Aspecte de practică privind arestarea şi
percheziţia”

Această problematică a fost dezbătută pe larg în cadrul grupurilor de lucru.96)


Cu ocazia dezbaterilor din cadrul seminariilor au fost aduse argumente
suplimentare pro şi/sau contra:

S-a insistat asupra faptului că judecătorul poartă răspunderea în ceea ce


priveşte autorizarea unei astfel de activităţi şi trebuie să se asigure că
sunt îndeplinite toate cerinţele legale;
Chiar dacă efectuarea unei percheziţii poate constitui un moment
operativ urgent, nu există nici un impediment ca dosarul să fie pus la
dispoziţia instanţeiatunci când se fac demersurile de sesizare a
acesteia;
Caracterul nepublic al urmăririi penale nu este opozabil instanţei învestite
cu soluţionarea cauzei;
Instanţa va trebui să verifice, de exemplu, dacă este începută urmărirea
penală şi dacă actele de urmărire penală aflate la dosar îndeplinesc
condiţia legalităţii;
Situaţia este foarte asemănătoare cu aceea de la propunerea de arestare
preventivă a unei persoane pentru că în ambele cazuri este pusă în
discuţie respectarea unor drepturi fundamentale ale omului. În cazul
propunerii de arestare preventivă, prezentarea dosarului în instanţă este
însă obligatorie;
Există şi sisteme judiciare care au o procedură simplificată.97) Procedura
are însă la bază alte reglementări cum ar fi, spre exemplu, faptul că
procurorul prezintă propunerea de autorizare a percheziţiei sub forma
unei declaraţii sub prestare de jurământ şi poartă răspunderea directă a
exactităţii datelor din respectiva declaraţie;
Din punct de vedere al momentului operativ, prezentarea în instanţă a
unui dosar cu fotocopii selectate de procuror sau a întregului dosar
reprezintă acelaşi efort şi acelaşi timp alocat acestei activităţi.

(6) Controlul legalităţii efectuării percheziţiei

S-a constatat că, deşi legiuitorul a omis să prevadă acest lucru, în practică,
procurorul depune la instanţa de judecată un exemplar al procesului-verbal în
care se consemnează efectuarea percheziţiei şi astfel judecătorul care a dat
autorizaţia poate constata în ce condiţii s-a desfăşurat percheziţia.

(7) Plângerea împotriva modului în care s-a efectuat percheziţia

S-a pus în discuţie situaţia în care dosarul de urmărire penală nu este finalizat cu
rechizitoriu, iar persoana al cărei domiciliu a fost percheziţionat consideră că a fost
lezată în drepturile şi interesele sale şi formulează o plângere împotriva modului în
care s-a efectuat percheziţia.

96)
Vezi cap. II.
97) Vezi capitolul 3.3 - abordarea americană.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 91


Capitolul IV: Seminariile pentru judecători “Aspecte de practică privind arestarea şi
percheziţia
Practicienii au opinat că art. 21 din Constituţie garantează liberul acces la
justiţie inclusiv pentru astfel de situaţii, chiar dacă plângerea nu se încadrează
în condiţiile cerute de art. 2781 C.proc.pen., pe motiv că nu se îndreaptă
împotriva soluţiei din dosar ci împotriva modului în care s-a făcut percheziţia.
O astfel de plângere trebuie primită de instanţa de judecată şi trebuie
soluţionată, pentru că este pus în discuţie un drept fundamental al omului,
respectiv inviolabilitatea domiciliului şi, implicit, respectarea vieţii private.
Au fost participanţi care au apreciat că soluţionarea unei astfel de plângeri ar
putea urma procedura prevăzută în cazul măsurilor asiguratorii.

(8) Participarea presei la efectuarea percheziţiei

Ultima problematică discutată în materia percheziţiei: poate organul de


urmărire penală solicita prezenţa presei la efectuarea unei percheziţii
domiciliare? Răspunsul a fost categoric negativ.
În ceea ce priveşte persoana la domiciliul căreia se efectuează percheziţia,
participanţii au fost de acord că aceasta poate să procedeze la înregistrarea
video a activităţii pe care o desfăşoară organul de urmărire penală.

4.2.2. Arestarea preventivă

(1) Competenţa materială a instanţei de judecată sesizată cu


soluţionarea unei propuneri de arestare preventivă

Determinantă în stabilirea competenţei materiale este infracţiunea pentru care


este începută urmărirea penală, şi nu infracţiunea pentru care s-a făcut
propunerea de arestare preventivă şi pentru care urmărirea penală este
începută şi desfăşurată, în mod conex, în aceeaşi cauză penală. Totodată, s-a
mai făcut precizarea că este absolut necesar să fie începută urmărirea penală
pentru infracţiunea care atrage competenţa materială a instanţei, şi să nu fie
vorba doar de cercetări întreprinse ca acte premergătoare. Judecătorul este
obligat să-şi verifice competenţa în raport de toate infracţiunile pentru care se
desfăşoară urmărirea penală în cauză.

În cadrul discuţiilor a existat şi o opinie separată, în care s-a susţinut că, în


acest caz, instanţa îşi verifică competenţa în raport de infracţiunea pentru care
se face propunerea de arestare preventivă. S-a susţinut că instanţa este
limitată de conţinutul propunerii de arestare preventivă. Acest punct de vedere
nu este în concordanţă cu prevederile art. 1491 alin. (2) C.proc.pen., care
foloseşte noţiunea de cauză şi nu pe aceea de infracţiune atunci când fixează criteriul
de stabilire a competenţei.

(2) Prezentarea de către procuror instanţei de judecată a unui volum de


fotocopii ale unor acte din dosarul de urmărire penală

92 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul IV: Seminariile pentru judecători “Aspecte de practică privind arestarea şi
percheziţia”
Participanţii au fost unanimi în a concluziona că este nelegală şi inacceptabilă o
astfel de practică. Procurorul ar fi trebuit să trimită instanţei întregul dosar,
conform dispoziţiilor exprese cuprinse în art. 1491 şi art. 150 C.proc.pen.

S-a subliniat că procurorul este obligat să pună la dispoziţia instanţei întregul


dosar de urmărire penală, pentru ca judecătorul să poată verifica, în mod
nemijlocit, legalitatea actelor de urmărire penală pe care se întemeiază
propunerea, competenţa instanţei şi oricare alt act de procedură. Judecătorul
este cel care îşi asumă răspunderea asupra soluţiei pe care o va pronunţa şi,
din acest motiv, trebuie să aibă acces la dosarul cauzei. În plus, inculpatul
trebuie să aibă acces la dosarul cauzei, la probe, pentru exercitarea dreptului la
apărare şi pentru a răspunde acuzaţiilor. În sensul celor de mai sus, s-a făcut
trimitere şi la prevederile art. 205 alin. (2) C.proc.pen. S-au adus în discuţie
exigenţele art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană şi jurisprudenţa CEDO cu
privire la asigurarea accesului apărării la actele dosarului, la respectarea
principiului egalităţii de arme şi de şanse şi la accesul nelimitat pe care trebuie
să îl aibă judecătorul la dosarul cauzei, ca o garanţie a independenţei şi
imparţialităţii acestuia.98)

(3) Semnarea referatului cu propunerea de arestare preventivă

S-a constatat că, la nivelul parchetelor, s-a format o anumită cutumă


profesională, în sensul că unele acte de urmărire penală sunt semnate de mai
mulţi procurori implicaţi în efectuarea urmăririi penale în aceeaşi cauză. Din
acest motiv, au existat situaţii în care referatul cu propunere de arestare
preventivă era semnat de 3 procurori, în timp ce alte acte de urmărire penală
erau semnate de 5 procurori. În această situaţie s-a invocat nulitatea referatului
cu propunere de arestare preventivă. Unele soluţii, rămase izolate, au admis o
astfel de excepţie.

Participanţii la dezbateri au pornit în mod unanim de la premisa că activitatea


judiciară desfăşurată de procuror are caracter unipersonal. Chiar dacă
procurorul cauzei este ajutat în efectuarea urmăririi penale şi de alţi procurori,
legea nu prevede o organizare judiciară cu caracter colegial decât în cazul
instanţelor de judecată. În consecinţă, este suficient ca referatul cu propunere
de arestare preventivă să fie semnat de procurorul cauzei. Dacă, în lipsa unei
obligaţii legale, referatul se semnează şi de alţi procurori, nu se poate invoca
existenţa nulităţii referatului, şi deci a actului de sesizare a instanţei, din
perspectiva art. 197 alin. (2) C.proc.pen.

(4) Obligativitatea audierii inculpatului de către procuror, în vederea


propunerii arestării preventive a acestuia

În cazul supus discuţiei, făptuitorul a fost ascultat în calitate de învinuit, după


începerea urmăririi penale, fără a mai fi însă ascultat în calitate de inculpat, după

98)
V. CEDO, Lamy c. Belgiei (decizia din 30 martie 1989); Sanchez-Reisse c. Elveţiei (decizia din 21
octombrie 1986); Kampanis c. Greciei (decizia din 13 iulie 1995); Nikolova c. Bulgariei (decizia din 30
septembrie 2004); Shishkov c. Bulgariei (decizia din 9 ianuarie 2003).

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 93


Capitolul IV: Seminariile pentru judecători “Aspecte de practică privind arestarea şi
percheziţia
punerea în mişcare a acţiunii penale şi înainte de a se propune instanţei
arestarea celui în cauză în calitate de inculpat.

S-a arătat că schimbarea calităţii procesuale implică o altă poziţie procesuală,


cu alte consecinţe şi cu un tratament juridic diferit în materia arestării
preventive, aşa încât omisiunea audierii inculpatului de către procuror va
conduce la respingerea propunerii de arestare preventivă.

Unele instanţe au procedat la respingerea propunerii iar altele au dispus


restituirea cauzei la procuror în vederea audierii inculpatului. S-a opinat că
prima soluţie este preferabilă; propunerea de arestare preventivă trebuie
respinsă atunci când nu îndeplineşte toate condiţiile cerute în mod imperativ de
lege.

(5) Motivarea referatului de propunere a arestării preventive

Dezbătând această chestiune, participanţii au exprimat opinia că s-ar putea


chiar stabili un model cu toate menţiunile ce ar trebui să fie cuprinse în
conţinutul unui astfel de referat.

A existat, de asemenea, şi propunerea ca legiuitorul să intervină pentru a stabili


conţinutul minimal al unui referat cu propunere de arestare preventivă. S-a
acceptat şi ideea că judecătorul poate fi acela care, manifestând exigenţa
cerută de lege, poate şi are obligaţia să determine procurorul să întocmească
un referat complet, care să cuprindă date precum:
starea de fapt prezentată pe scurt;
încadrarea juridică a faptei;
indicarea concretă a probelor şi a indiciilor temeinice existente în
dosarul de urmărire penală, precum şi a probelor sau datelor care
demonstrează existenţa unuia dintre cazurile prevăzute de art. 148
C.proc.pen.

Eliminând un formalism excesiv al instanţelor, participanţii la dezbateri au


exprimat un punct de vedere majoritar în sensul că, atunci când actele de
urmărire penală din dosar demonstrează fără nici un dubiu îndeplinirea
condiţiilor legale pentru a se dispune arestarea preventivă a celui în cauză,
instanţa ar trebui să admită propunerea, trecând peste deficienţele calitative
ale actului de sesizare. Este adevărat însă că instanţa trebuie să rămână
rezervată şi în cadrul limitelor cu care a fost investită prin referatul
procurorului. Nu este permisă o examinare extensivă a acestuia sau
complinirea unor date care ţin exclusiv de exercitarea funcţiei acuzatorii,
precum încadrarea juridică dată faptei în faza de urmărire penală sau starea de fapt
care a fost invocată ca temei de arestare.

Aceeaşi problemă a motivării referatului întocmit de procuror apare şi în situaţia


solicitării de prelungire a arestării preventive. Simpla invocare a faptului că urmărirea
penală nu este terminată, echivalează cu o nemotivare a referatului. S-a conchis că
referirile privitoare la existenţa unor simple informaţii legate de o posibilă implicare a
inculpatului în săvârşirea unor alte infracţiuni nu pot fi primite de instanţă şi nu pot fi
avute în vedere ca motiv de prelungire a măsurii arestării preventive. S-a concluzionat

94 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul IV: Seminariile pentru judecători “Aspecte de practică privind arestarea şi
percheziţia”
că este necesar ca judecătorul să ceară ca referatul procurorului să fie întocmit
în mod exigent şi în condiţiile legii.

(6) Intervalul de timp acordat apărătorului din oficiu

Anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 356/2006, în situaţia soluţionării


cererilor privind arestarea preventivă, când apărătorul ales nu se mai prezenta,
apărătorului numit din oficiu i se putea acorda un timp necesar care nu putea fi
mai mic de 24 de ore.

Această limitare a termenului de apărare a creat nenumărate dificultăţi în


practică. Această prevedere a fost abrogată prin reformularea art. 171 alin. (41)
C.proc.pen., care statuează doar necesitatea acordării unui timp necesar pentru
pregătirea apărării, fără a mai fixa un termen minim decât în situaţia
dezbaterilor pe fondul cauzei.

(7) Încălcarea termenului de 5 zile prevăzut de lege pentru depunerea


la instanţă a dosarului de urmărire penală

Participanţii au fost de acord că acesta este un termen de recomandare.


Nerespectarea acestuia permite posibilitatea invocării unei vătămări procesuale,
ce trebuie însă dovedită, cu respectarea condiţiilor cerute în materia nulităţilor
relative. S-a considerat că nu poate fi vorba de o nulitate absolută, deoarece
termenul nu se referă la condiţiile de sesizare a instanţei, ci la termenul de
depunere a dosarului de urmărire penală în instanţă.

(8) Înlocuirea măsurii arestării preventive, dispusă de instanţa de


judecată cu ocazia judecării propunerii de prelungire

Opiniile participanţilor au fost variate.


Unii practicieni au susţinut faptul că instanţele procedează în mod greşit la
înlocuirea măsurii, trebuind să se limiteze doar la respingerea propunerii. Au
existat însă şi participanţi care au argumentat cu dispoziţiile art. 139 alin. (1) şi
alin. (35) C.proc.pen., în sensul că măsura dispusă de instanţă este legală.
Argumentaţia în această situaţie s-a extins şi la dispoziţiile art. 136 C.proc.pen.,
articol cu care se coroborează prevederile invocate mai sus, stabilind măsurile
preventive şi scopul acestora.

Relevante pentru această discuţie sunt modificările aduse prin Legea nr.
356/2006. Art. 136 alin. (4) C.proc.pen. stabileşte faptul că măsurile preventive
prevăzute de art. 145 şi art. 1451 C.proc.pen. se pot lua şi de judecător în cursul
urmăririi penale.

Discuţii s-au purtat cu privire la soluţia care poate fi pronunţată de instanţa de


judecată:
S-a susţinut şi s-a acceptat că, atunci când propunerea de arestare preventivă
nu poate fi primită, instanţa trebuie să o respingă şi, în măsura în care este
legal, să dispună luarea altei măsuri preventive;

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 95


Capitolul IV: Seminariile pentru judecători “Aspecte de practică privind arestarea şi
percheziţia
În situaţia propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive,
majoritatea participanţilor au susţinut ideea că, dacă propunerea nu este
întemeiată, ea trebuie respinsă, urmând ca instanţa să dispună luarea
unei alte măsuri preventive şi nu înlocuirea măsurii arestării preventive
cu o altă măsură preventivă. Acest punct de vedere s-a întemeiat pe
necesitatea interpretării restrictive a prevederilor art. 136 alin. (4)
C.proc.pen. care vorbeşte numai despre posibilitatea de a se lua o altă
măsură preventivă de către judecător, în cursul urmăririi penale, şi nu de
posibilitatea înlocuirii măsurii iniţiale a arestării preventive cu o altă
măsură;
Într-o altă opinie, care se bazează pe interpretarea coroborată a mai
multor texte de lege, s-a apreciat că o astfel de interpretare este
excesivă şi că trebuie avute în vedere şi prevederile art. 139 C.proc.pen.,
potrivit cărora o măsură preventivă luată se înlocuieşte cu o altă măsură
preventivă, atunci când s-au schimbat temeiurile, indiferent de faza
procesuală în care se află, dispoziţie care este obligatorie pentru
judecătorul cauzei, fiind pusă în discuţie o chestiune de legalitate.

(9) Există posibilitatea legală a inculpatului de a formula o cerere de


verificare a arestării preventive şi nu o cerere de revocare ori de
înlocuire a măsurii arestării preventive?

Utilitatea unei astfel de întrebări este determinată de împrejurarea că numai în


prima ipoteză inculpatul are posibilitatea legală de a exercita calea de atac a
recursului. În celelalte două ipoteze, inculpatul nu mai are acest drept.
De asemenea, s-a pus întrebarea dacă o astfel de cerere depusă la instanţă
între termenele de judecată poate fi înregistrată separat, ca o cauză nouă, cu
stabilirea completului prin repartizarea aleatorie sau se depune la dosarul
cauzei de fond, care se prezintă completului investit cu judecarea cauzei,
pentru a dispune asupra termenului.

Cea mai mare parte a participanţilor a opinat că inculpatul poate formula o


astfel de cerere, dar această cerere nu poate fi înregistrată separat, ci se va
discuta la termenul de judecată care urmează. S-a acceptat totuşi şi
posibilitatea de a judeca această cerere cu precădere, înainte de termen, atunci
când în cuprinsul ei sunt invocate situaţii care nu au fost cunoscute de instanţă
la termenul anterior şi care obligă la o verificare urgentă a acestora, în cadrul
procesual adecvat.

Unii participanţi au considerat că o astfel de cerere nu poate fi formulată de


inculpat. Numai instanţa de judecată este cea care poate proceda la verificarea
arestării preventive, inculpatul trebuind să precizeze dacă doreşte să solicite
revocarea sau înlocuirea măsurii. În această din urmă ipoteză, dacă instanţa va
respinge o cerere de revocare ori de înlocuire a măsurii arestării preventive, ar trebui
să dispună şi menţinerea măsurii arestării preventive, ca o consecinţă implicită,
menţinere împotriva căreia inculpatul poate declara recurs.

În mod unanim s-a stabilit că nu este legală înregistrarea cererii separat, ca o cauză
nouă, ea trebuind să fie prezentată completului cauzei, respectându-se astfel
principiul continuităţii.

96 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul IV: Seminariile pentru judecători “Aspecte de practică privind arestarea şi
percheziţia”

(10) Obligativitatea ascultării imediate a inculpatului care nu a fost


prezent la luarea măsurii arestării preventive

Ipotezele cuprinse în art. 150 alin. (1) C.proc.pen. obligă la ascultarea imediată
a celui în cauză, în condiţiile stipulate expres în alin. (2) al aceluiaşi articol.
Acest alineat nu acoperă însă şi situaţiile avute în vedere de art. 1491 alin. (6)
C.proc.pen., situaţii prevăzute în alin. (1), dar omise în alin. (2).

Astfel, s-ar putea concluziona că, în situaţia în care inculpatul nu a putut fi


ascultat din cauza stării sănătăţii de către instanţa care a dispus arestarea sa
preventivă, nu mai există obligaţia de a-l asculta de îndată ce impedimentul
prezentării sale în instanţă a încetat. Această concuzie este inadmisibilă.

Pornind de la prevederile art. 139 alin. (2) C.proc.pen., potrivit cărora


legalitatea luării măsurii arestării preventive trebuie verificată ori de câte ori se
examinează dacă se impune menţinerea, înlocuirea ori revocarea măsurii
preventive, participanţii au fost de acord că hotărârile pronunţate în această
materie în cursul urmăririi penale şi în cursul judecăţii nu au autoritate de lucru
judecat, indiferent dacă au fost sau nu supuse căii de atac a recursului, fiind
posibil oricând să se revină asupra unor dispoziţii iniţiale prin care s-a hotărât
cu privire la legalitatea şi temeinicia luării măsurii arestării preventive.

(11) Motivarea încheierii de menţinere a arestării preventive

S-au purtat discuţii ample pe marginea acestui aspect, considerat de către toţi
participanţii la dezbateri ca foarte important. S-a subliniat necesitatea motivării
concrete, cu argumente bazate pe demonstrarea îndeplinirii cerinţelor cerute de
lege în situaţia luării măsurilor preventive. S-a făcut trimitere la jurisprudenţa
CEDO.99) S-a mai subliniat că, deşi o motivare insuficientă sau deficitară nu are
drept consecinţă nulitatea actului de procedură, ea este în măsură să
influenţeze, în mod direct, eficacitatea exercitării controlului judiciar cu privire la
aprecierea temeiniciei cu care a fost examinată luarea unei măsuri preventive.

(12) Durata rezonabilă a arestării

Situaţia apare frecvent în cauzele trimise spre rejudecare care prelungesc în


mod nejustificat derularea procedurilor, fără ca inculpatul să aibă vreo culpă
procesuală în acest sens.
Participanţii la dezbateri au arătat că, în mod constant, instanţele de judecată aplică
mai multe criterii atunci când urmează a se stabili dacă măsura arestării preventive se
înscrie sau nu într-un termen rezonabil100:
Gradul de complexitate a cauzelor;

99)
V. CEDO, Tomasi c. Franţei (decizia din 27 august 1992) şi Letellier c. Franţei (decizia din 26 iunie
1991).
100)
V. CEDO, Wemhoff c. Germaniei (decizia din 27 iunie 1968); B c. Austriei (decizia din 28 martie
1990); Toth c. Austriei (decizia din 12 decembrie 1991).

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 97


Capitolul IV: Seminariile pentru judecători “Aspecte de practică privind arestarea şi
percheziţia
Comportamentul procesual al inculpatului ;
Contribuţia organelor judiciare la prelungirea duratei procedurilor.

(13) Există posibilitatea legală a inculpatului de a declara recurs


separat, numai asupra dispoziţiei de menţinere a măsurii arestării
preventive, cuprinsă în decizia instanţei de apel?

Practicienii au apreciat în urma unor ample dezbateri contradictorii că decizia


instanţei de apel este supusă recursului, în condiţiile de drept comun, chiar
dacă critica se referă doar la menţinerea măsurii arestării preventive. Fiind o
decizie şi nu o încheiere, judecata nu are loc separat şi cu precădere, ci se va
proceda la o judecare a recursului, după procedura prevăzută de art. 3851 şi
următoarele din Codul de procedură penală.

Au existat şi opinii divergente, singulare, care au considerat că inculpatul poate


declara recurs împotriva măsurii de menţinere a arestării preventive, bazându-
se pe prevederile art. 23 alin. (4) din Constituţia României şi art. 159 alin. (8)
C.proc.pen., urmând ca recursul să fie declarat în termen de 24 de ore şi să fie
judecat în termen de 3 zile.

(14) Calcularea termenului de declarare a recursului în cazul restiturii


cauzei la procuror

În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 356/2006 art. 332 C.proc.pen., în
cazul în care instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului, este
prevăzut un termen special de 3 zile de declarare a recursului. Acest termen
curge de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei
lipsă.

Cu privire la momentul de la care se calculează curgerea termenului de


verificare a duratei arestării preventive, după pronunţarea unei soluţii de
restituire a cauzei la procuror, au existat dezbateri aprinse. S-a făcut trimitere
la prevederile art. 274 alin. (2), coroborat cu art. 332 C.proc. pen. alineat
ultim şi s-a arătat că în practica judiciară s-au conturat două puncte de vedere:

Într-o primă opinie, din formularea de la art. 274 alin. (2) C.proc.pen.,
potrivit căreia termenul de 30 de zile curge de la data pronunţării
hotărârii, ar rezulta că, din momentul în care instanţa a dispus restituirea
cauzei la procuror, începe să curgă un termen de 30 de zile, înlăuntrul
căruia este obligatorie verificarea măsurii arestării preventive şi
prelungirea sau revocarea măsurii, după regulile care se aplică în cursul
urmăririi penale.
o În această opinie nu are relevanţă faptul că dosarul se restituie
procurorului numai după rămânerea definitivă a hotărârii şi numai dacă
aceasta nu a fost schimbată în recurs.

Într-o altă opinie, majoritară, textele de lege arătate mai sus trebuie
interpretate coroborat:

98 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul IV: Seminariile pentru judecători “Aspecte de practică privind arestarea şi
percheziţia”
o În primul rând, trebuie să se ţină cont de faptul că denumirea
marginală a art. 274 C.proc.pen. se referă la durata arestării după
reluare şi de faptul că acest articol se află în Titlul I al părţii
speciale, care se referă la activitatea de urmărire penală.
o Pe de altă parte, până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care
s-a dispus restituirea cauzei, dosarul se află încă în faza de
judecată şi se supune tuturor regulilor din această fază, inclusiv
cele privitoare la verificarea arestării preventive la intervale de cel
mult 60 de zile. Numai după restituirea cauzei la procuror se va
reveni la procedura de prelungire a arestării preventive, în
condiţiile art. 155 şi art. 159 C.proc.pen. De altfel, art. 332 alin.
(5) C.proc.pen. precizează expres acest lucru.

În finalul dezbaterilor pe această temă, participanţii au subliniat faptul că


reglementarea de la art. 274 alin. (2) C.proc.pen. este deficitară şi nu este
concordantă cu reglementarea din art. 332 alin. (5) C.proc.pen. şi, din acest
motiv, a apărut o practică judiciară neunitară.

Totodată, s-a remarcat faptul că, la calcularea duratei maxime a arestării


preventive în această situaţie (care nu poate depăşi 180 de zile) va fi luată în
considerare, prin cumul, perioada de arestare preventivă din faza de urmărire
penală şi perioada de arestare preventivă după reluarea urmăririi penale,
omiţându-se intervalul în care cel în cauză a fost arestat preventiv în cursul
judecăţii.

(15) Invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cursul soluţionării


propunerii de arestare preventivă

Opinia majoritară a învederat că invocarea excepţiei de neconstituţionalitate nu


este de natură să conducă la suspendarea judecării propunerii de arestare, în
condiţiile art. 303 alin. (6) C.proc.pen., întrucât nu este vorba de o judecare a
cauzei pe fond, ci este vorba de soluţionarea unei cereri în cursul urmăririi
penale.

În acelaşi context referitor la invocarea excepţiilor de neconstituţionalitate şi


efectul suspensiv asupra cursului judecăţii, participanţii au fost unanimi în a
aprecia ca necesară o modificare legislativă care să pună capăt posibilităţii
invocării abuzive a unor astfel de excepţii, numai pentru a determina
tergiversarea soluţionării cauzelor.

(16) Soluţionarea recursului exercitatat împotriva propunerii de arestare


preventivă, în lipsa inculpatului liber şi legal citat, dar reprezentat de
apărătorul ales

Participanţii la dezbateri au opinat că, pentru ca instanţa de recurs să asigure un


proces echitabil, cu egalitate de arme şi de şanse, aceasta trebuie să procedeze la
ascultarea celui în cauză, chiar atunci când se află în stare de libertate. În acest sens
pledează prevederile art. 150 C.proc.pen., în care se arată că măsura arestării

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 99


Capitolul IV: Seminariile pentru judecători “Aspecte de practică privind arestarea şi
percheziţia
inculpatului poate fi luată numai după ascultarea acestuia, fiind exceptate
numai situaţiile expres enumerate în acelaşi articol.

Ca argumente suplimentare de text, au fost indicate prevederile art. 378 alin.


(11) şi art. 38514 alin. (11) C.proc.pen., precum şi jurisprudenţa CEDO.101)

(17) Este legală soluţia instanţei de a revoca măsura arestării


preventive a inculpatului care a fost identificat şi prins numai în faza de
judecată, după ce mandatul de arestare a fost emis încă în faza de
urmărire penală?

Practicienii au fost de părere că, indiferent de momentul în care a fost


identificat şi prins inculpatul împotriva căruia s-a emis un mandat de arestare,
instanţa este datoare, chiar din oficiu, aşa cum arată art. 139 alin. (2)
C.proc.pen., să procedeze de îndată la ascultarea celui în cauză, verificând
legalitatea şi temeinicia măsurii.

S-a prezentat şi punctul de vedere potrivit căruia numai judecătorul care a emis
mandatul poate audia pe cel arestat şi poate verifica legalitatea măsurii,
întemeiat pe prevederile art. 152 alin. (3) C.proc.pen., însă opinia majoritară a
fost că această dispoziţie este aplicabilă numai atât timp cât dosarul penal se
află încă în faza de urmărire penală. În faza de judecată şi în căile de atac,
instanţele legal investite devin competente să se pronunţe şi asupra măsurii
arestării preventive. Spre exemplu, instanţa ar putea dispune revocarea măsurii
arestării preventive chiar înainte ca inculpatul să fi fost identificat sau arestat,
atunci când constată că temeiurile legale au dispărut.

Situaţia prevăzută la art. 153 alin. (3) C.proc.pen. are în vedere numai ipoteza
în care cel arestat ridică obiecţii privind identitatea.

În cazul în care cel arestat solicită revocarea sau înlocuirea măsurii arestării
preventive, el va fi prezentat la instanţa la care se află dosarul în acel moment,
iar aceasta, verificând îndeplinirea cerinţelor legale şi temeinicia măsurii, va
proceda în consecinţă.

(18) Este necesar ca inculpatul să declare recurs pentru ca să poată fi


cenzurată măsura dispusă iniţial?

Practicienii au fost de părere că inculpatul nu trebuie să declare recurs împotriva


încheierii prin care s-a dispus iniţial luarea măsurii arestării preventive, deoarece acea
hotărâre nu are autoritate de lucru judecat iar verificarea legalităţii acestei măsuri
constituie o obligaţie permanentă a instanţei.

101
V. CEDO, Ekbatani c. Suediei (decizia din 26 mai 1988 ) şi Toth c. Austriei.

100 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


Capitolul IV: Seminariile pentru judecători “Aspecte de practică privind arestarea şi
percheziţia”

(19) Există posibilitatea învinuitului sau a inculpatului, reţinut sau nu,


de a solicita termen pentru pregătirea apărării în situaţia în care i s-au
adus la cunoştinţă învinuirile chiar în ziua stabilită pentru judecarea
propunerii de arestare?

Participanţii au fost de acord că această situaţie este încă neacoperită de


actuala reglementare, punând serioase probleme instanţelor de judecată (atunci
când se confruntă cu ea).

(20) Necesitatea corelării deciziei nr. XII/2005 a Î.C.C.J şi a


modificărilor aduse prin Legea nr. 356/2006 la art. 1403 alin. (1) şi art.
141 alin. (1) din Codul de procedură penală cu dispoziţiile art. 6 din
Convenţie.

În urma recentelor modificări, încheierea prin care instanţa de judecată


respinge în timpul urmăririi penale revocarea, înlocuirea sau încetarea de drept
a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi de atac. Similar, încheierea
prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare,
înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi
de atac.

Este însă de observat că aceste modificări legislative nu au pus capăt unor


controverse generate de exigenţele impuse de art. 6 din Convenţia europeană
cu privire la asigurarea egalităţii de arme şi de şanse între acuzare şi apărare,
principiu care se încalcă atunci când inculpatului nu îi sunt puse la dispoziţie
aceleaşi căi de atac pe care le are procurorul în legătură cu măsura arestării
preventive.

Potrivit opiniei participanţilor la seminarii, instanţele trebuie să acorde întâietate


aplicării prevederilor art. 6 din CEDO, atât timp cât este în discuţie un drept
fundamental al omului.102)

(21) Modificarea art. 48 lit. a) din Codul de procedură penală

Această intervenţie legislativă a generat numeroase controverse care sunt mai mult
determinate de dificultăţile care apar în faza de judecată în alcătuirea completelor de
judecată, ca urmare a incompatibilităţilor generate de soluţionarea propunerilor de
arestare preventivă ori de prelungire a acestei măsuri.

Astfel, s-a pus întrebarea dacă soluţionarea propunerii de arestare ori de prelungire a
arestării are în vedere atât soluţia din primă instanţă cât şi soluţia din recurs sau

102)
V. CEDO, Samoilă şi Cionca c. României (decizia de admisibilitate din 6 aprilie 2006).

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 101


Capitolul IV: Seminariile pentru judecători “Aspecte de practică privind arestarea şi
percheziţia
numai soluţia din primă instanţă. S-a încercat a se argumenta că ar trebui
avută în vedere numai soluţia din primă instanţă, dar aceasta numai în ideea de
a limita efectele pe care le au numeroasele incompatibilităţi în desfăşurarea
activităţii de judecată pe fond.
Opinia majoritară a fost în sensul că faţă de redactarea de la art. 48 lit. a) teza
a II-a din Codul de procedură penală, legiuitorul a avut în vedere atât judecata
în primă instanţă cât şi judecata în recurs, mai ales că instanţa de recurs poate
fi aceea care dispune arestarea sau prelungirea măsurii arestării. Participanţii
au fost de acord că această modificare legislativă nu era necesară şi că
redactarea anterioară era mai bună.

(22) Există posibilitatea legală a învinuitului sau inculpatului reţinut


căruia i s-au adus la cunoştinţă învinuirile chiar în ziua stabilită
pentru judecarea propunerii de arestare de a solicita termen pentru
pregătirea apărării?

Toţi participanţii au fost de acord că învinuitul sau inculpatul reţinut în aceste


condiţii are posibilitatea legală de a solicita temen pentru pregătirea apărării. A
proceda altfel înseamnă a încălca dreptul acestuia la apărare.

(23) Arestarea preventivă cu element de extraneitate

Participanţii au dezbătut situaţia în care o persoană este arestată preventiv


într-un stat străin iar apoi este transferată în România pentru efectuarea
urmăririi penale.
Întrucât în această situaţie procedurile sunt de relativ lungă durată, s-a pus
întrebarea dacă arestarea provizorie din statul străin, până la momentul
transferării în România, ar trebui sau nu inclusă în totalul celor 180 de zile care
reprezintă durata maximă de arestare preventivă în cursul urmăririi penale.
Opinia majoritară a fost în sensul că perioada de arestare preventivă din statul
străin nu se cumulează cu arestarea preventivă din România. Argumentele se
bazează pe principiul suveranităţii celor două state implicate în derularea unei
astfel de proceduri şi pe principiul teritorialităţii legii procedural penale române.
Perioada de arestare preventivă din străinătate urmează însă a se deduce din
pedeapsa finală.

102 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


ANEXE
______________________________________________

Anexa I

Mandatul de percheziţie şi mandatul de arestare

Calendarul întâlnirilor grupului de lucru

NOIEMBRIE 1. Săpt. 14-18/16 Întâlnire preliminară/organizatorică Persoana


responsabilă
2005
2. Săpt. 21-25/24 I. Consideraţii generale asupra cadrului
legislativ care reglementează mandatul de
arestare şi mandatul de percheziţie.

1. Prezentare succintă asupra evoluţiei Tiberiu Moldovan


reglementărilor în materie.
2. Organele judiciare implicate în derularea
procedurilor. Competenţele acestora (Schemă
cronologică).
Derularea procedurilor - aspecte teoretice
3. privind procedura emiterii mandatelor de
arestare şi percheziţie.

DECEMBRIE 3. Săpt. 28-02/30 II. Mandatul de percheziţie: aspecte de practică


dificildeimplementat,neclaresau
controversate.
2005 Titi Dondonel

1. Aspecte legate de obligativitatea începerii


urmăririi penale pentru solicitarea emiterii unui
mandat de percheziţie (distincţie in rem sau in
personam).
Aspecte particulare ale acestei proceduri în cazul
2. infracţiunilor flagrante sau de crimă organizată.
Percheziţia autovehiculului.
3.

4. Săpt. 05-09/07 4. Perioada de valabilitate a mandatului de


percheziţie - propunere legislativă de 7 zile.
5. Autorizareapercheziţieiesteunproces
Brânduşa
deliberativ ce are loc în camera de consiliu, dar Chiujdea
hotărârea trebuie pronunţată în şedinţă publică
– dificultăţi întâmpinate cu privire la eficienţa
unei astfel de proceduri.
Percheziţia informatică.
6.

5. Săpt. 12-16/15 7. Lipsa excepţiilor de la această procedură (de ex.


efectuarea percheziţiilor fără mandat, folosirea
mijloacelor rapide de comunicare: tel., fax etc.).
Ana Maria
Problematica aducerii întregului dosar pe masa
8. Andronic
judecătorului pentru consultare (a se vedea
sistemul american, unde judecătorul primeşte
doar o declaraţie/cerere motivată, pe propria
răspundere, din partea procurorului).
Dreptul de recurs.
9.
6. Săpt. 19-23/21 10. Perioada de timp în cursul unei zile când poate fi
efectuată percheziţia (dificultăţi în ceea ce
priveşte eficienţa acestei măsuri).
Iulia Ciolcă
11. Problematica martorilor asistenţi care trebuie să
semneze procesul-verbal de percheziţie.
12. Dispoziţii legale fără utilitate, ineficiente.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 103


ANEXE

IANUARIE 7. Săpt. 09-13/12 III. Mandatul de arestare: aspecte de practică


dificil de implementat, neclare sau
controversate
2006 Traian Gherasim

1. Durata reţinerii – dificultăţi în investigarea


cauzelor complexe.
2. Motivele arestării: corelarea dispoziţiilor legale
prevăzute de art. 143, art.146 şi art.148
C.proc.pen.
Noţiunea de indicii temeinice. Noţiunea de
3. pericol concret.

8. Săpt. 16-20/

Contramandat

4. Problematica aducerii întregului dosar pe masa


judecătorului pentru consultare (a se vedea
sistemul american, unde judecătorul primeşte
9. Săpt. 23-27/26 Raoul Ioan
doar o declaraţie/cerere motivată, pe propria Iancovici
răspundere, din partea procurorului).
Procedura menţinerii şi prelungirii duratei
5. arestării-aspectepractice,neclare,
controversate. Cazuri particulare când se
depăşeşte durata reţinerii.
Revocarea. Înlocuirea măsurii arestării.
6.

10. Săpt. 30-03/02 7. Pronunţareapestareadearest.


Obligativitea/Neobligativitatea scrierii minutei.
Recurs în interesul legii.
Ioana Bogdan
Excepţia de neconstituţionalitate invocată la
8.
soluţionarea propunerii arestării preventive sau
la prelungirea duratei arestării preventive –
excepţii prevăzute de art. 303 C.proc.pen.
Arestarea inculpatului în lipsă.
9.

FEBRUARIE 11. Săpt. 06-10/9

2006 Contramandat

12. Săpt. 13-17/16 10. Mandatul de arestare preventivă nepus în


executare. Sesizarea instanţei cu rechizitoriu art.
300/1 C.proc.pen.
Tiberiu Moldovan
11. Arestarea inculpatului în cursul judecăţii -
art.160/a C.proc.pen.
12. Restituirea cauzei cu inculpat arestat la organul
de urmărire penală. Coroborarea dispoziţiilor art.
338 C.proc.pen. şi art. 274 C.proc.pen.
13. Proceduri speciale - minori.

13. Săpt. 20-24/23 14. Problema căilor de atac. Particularităţi prevăzute


de art.140/3 C.proc.pen.
15. Problematica asistenţei legale obligatorii.
Corneliu
16. Dispoziţii legale fără utilitate, ineficiente. Gogoneaţă
Plângerea împotriva ordonanţei de reţinere.
17. Liberarea pe cauţiune si sub control judiciar.

14. Săpt. 27-03/02 IV. Perspectivă comparativă asupra procedurilor Traian Gherasim
emiteriimandatelor dearestareşi
MARTIE percheziţie în diferite sisteme de drept.
Mandatul european de arestare. Practică Brandusa
CEDO. Chiujdea
2006

15. Săpt. 06-10/09 V. Percheziţia în cazul parlamentarilor. Iulia Ciolcă


VI. Percheziţia în mediul informatic.
Ioana Albani

104 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


ANEXA II

STUDII DE CAZ – SEMINAR TIMIŞOARA (22-23 iunie 2006)

STUDIU DE CAZ I

Situaţia 1

La data de 20.04.2006, D.N.A. a sesizat Tribunalul Z cu propunerea de arestare


preventivă a inculpatului A.A. pentru săvârşirea infracţiunii de ”înşelăciune”, prevăzută
de art. 215, alin. 1, 2, 3 şi 4 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal. În
cauză, inculpatul este cercetat şi pentru săvârşirea infracţiunii de „dare de mită”
(infracţiune pentru care nu s-a cerut, însă, arestarea).

În motivarea referatului de propunere a arestării preventive, semnat de doi


dintre cei trei procurori care au efectuat acte de urmărire penală în cauză, organele de
urmărire penală au arătat că: “în perioada 2004-2005, cu ocazia încheierii unor
contracte comerciale, inculpatul a indus în eroare un număr de 11 societăţi
comerciale, emiţând 11 file cec fără acoperire şi cauzând un prejudiciu de peste un
miliard de lei. Faptele reţinute în sarcina inculpatului sunt dovedite cu actele cuprinse
în volumul pus la dispoziţia instanţei.” Ataşat propunerii, s-a transmis instanţei un
volum format din fotocopii, despre care se afirmă că are în conţinut toate actele
procedurale relevante pentru examinarea propunerii de arestare de către instanţa de
judecată.

Din fotocopiile prezentate instanţei de judecată, rezultă faptul că la data de


20.04.2006, după începerea urmăririi penale, inculpatul a fost audiat de procuror, în
calitatea de învinuit pe care o avea la acel moment, pentru fapta pentru care s-a
propus arestarea.

La termenul de soluţionare a propunerii de arestare, apărătorul ales al


inculpatului a comunicat instanţei printr-o cerere depusă prin serviciul registratură
faptul că nu se mai prezintă în cauză. Instanţa a numit pe loc un apărător din oficiu şi,
pentru a evita expirarea duratei reţinerii (de 24 de ore) înainte de judecarea
propunerii de arestare, a acordat avocatului un interval de timp de 3 ore pentru
studiul cauzei.

La acelaşi termen, instanţa a pus în discuţie din oficiu competenţa materială, cu


motivarea că în temeiul art. 25 din Codul de procedură penală, judecarea în primă
instanţă a infracţiunii pentru care s-a cerut arestarea inculpatului nu este de
competenţa tribunalului, ci a judecătoriei.

Examinând studiul de caz în integralitatea sa, vă rugăm să identificaţi


acele aspecte pe care le apreciaţi incorecte din punct de vedere procesual
şi/sau procedural.

105 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


ANEXE

Situaţia 2

La data de 5 martie 2006 (inclusiv), Judecătoria X a dispus arestarea


inculpatului G.B. pe o durată de 29 de zile.

La data de 1 aprilie 2006, Parchetul de pe lângă Judecătoria X a solicitat


instanţei de judecată prelungirea arestării preventive a inculpatului G.B. În acest sens,
a înaintat instanţei propunerea de prelungire a duratei arestării preventive împreună
cu dosarul cauzei.

În conţinutul propunerii de prelungire a arestării preventive se arată starea de


fapt avută în vedere la luarea măsurii arestării preventive, respectiv „deţinerea fără
drept a unui pistol şi a unui număr de 6 cartuşe.” De asemenea, se mai arată că, „din
unele informaţii, ar rezulta că inculpatul ar putea fi implicat în comercializarea ilegală
de arme.”

În motivarea propunerii de prelungire a duratei arestării preventive, Parchetul


de pe lângă Judecătoria X a arătat că “urmărirea penală nu este completă.”

Soluţionând propunerea de prelungire a duratei arestării preventive a


inculpatului G.B., instanţa a respins cererea şi, totodată, a dispus înlocuirea măsurii
arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.

Întrebări:

1. Cum apreciaţi motivarea expusă de Parchetul de pe lângă Judecătoria X


în propunerea de prelungire a duratei arestării preventive?

2. Cum apreciaţi soluţia instanţei de judecată, atât din punctul de vedere


al motivelor prezentate în propunerea de prelungire a duratei arestării
preventive cât şi sub aspectul înlocuirii măsurii arestării preventive?

STUDIU DE CAZ II

Situaţia 1

În cursul judecăţii, între termene, inculpatul M.N. a formulat o cerere de


verificare a arestării preventive.

(În urmă cu 7 zile, la termenul de judecată, instanţa dispusese verificarea


arestării preventive cu dispoziţia de a se menţine arestarea preventivă, încheierea
nefiind atacată cu recurs).

106 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


ANEXE

Fiind considerată o nouă cauză, cererea s-a înregistrat separat. Prin


repartizarea aleatorie, cauza a fost repartizată la un alt complet decât acela care avea
cauza pentru soluţionarea pe fond.

La termenul de judecare a cererii, inculpatul M.N. a fost întrebat de către


instanţa de judecată dacă cererea sa este o cerere de revocare a măsurii preventive
sau o cerere de înlocuire a măsurii preventive. Cel în cauză a susţinut că este numai o
cerere de verificare.

Având cuvântul, procurorul de şedinţă a învederat instanţei de judecată că


inculpatul nu are un temei legal pentru o astfel de cerere, având la dispoziţie
posibilitatea de a cere fie revocarea, fie înlocuirea măsurii arestării preventive.

Întrebare:

Care este opinia dumneavoastră cu privire la posibilitatea inculpatului


de a formula o cerere de verificare a arestării preventive?

Vă rugăm argumentaţi răspunsul.

Situaţia 2

Instanţa de apel a desfiinţat sentinţa primei instanţe pentru lipsa încheierii în


care trebuiau consemnate dezbaterile şi a trimis cauza pentru rejudecare cu indicaţia
precisă de a se relua dezbaterile şi a se pronunţa o nouă hotărâre.

Prima instanţă a reluat în întregime cercetarea judecătorească, activitate pe


care o desfăşoară de circa 1 an.

În cursul reluării cercetării judecătoreşti (urmare a deciziei pronunţate de


către instanţa de apel prin care s-a trimis cauza pentru rejudecare), prima instanţă a
dispus menţinerea arestării preventive a inculpatului T.S., cu următoarea motivare:
„verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, luată în baza art. 143 şi art.
148 lit. h) Cod procedură penală, se constată că temeiurile care au determinat
arestarea nu au dispărut şi nu s-au schimbat, motiv pentru care se impune în
continuare privarea de libertate”.

Inculpatul T.S. a declarat recurs şi a cerut să se revoce măsura arestării


preventive, invocând lipsa unui pericol concret pentru ordinea publică.

Totodată, inculpatul T.S. a mai pus în discuţie durata rezonabilă a măsurii


arestării preventive cu motivarea că acest aspect nu a fost examinat de prima
instanţă. Inculpatul era arestat de 1 an şi 11 luni, sub acuzaţia de a fi săvârşit o
infracţiune de tâlhărie, care a constat în faptul că i-a cerut vânzătoarei de la chioşcul
de la care îşi făcea în mod obişnuit cumpărăturile să-i dea o sticlă de votcă pe datorie.
Fiind refuzat, inculpatul, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, a devenit agresiv şi a
ameninţat-o cu bătaia de vânzătoare, agitând un băţ pe care îl avea în mână. În felul
acesta, inculpatul a primit sticla de băutură fără să o plătească. Acelaşi inculpat este

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 107


ANEXE

acuzat şi de faptul că, în aceeaşi perioadă, a săvârşit şi o infracţiune de furt calificat,


care a constat în faptul că, pe timp de noapte, a sustras din magazia imobilului în care
locuia un consătean al său, o sticlă cu borş şi 5 kg. de slănină. Inculpatul a recunoscut
săvârşirea faptelor şi a achitat prejudiciile cauzate. El este recidivist, fiind condamnat
în urmă cu 5 ani la 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt
calificat. Inculpatul este divorţat şi are în întreţinere 3 copii minori. Obţine venituri din
munci agricole.

Întrebări:

1. Cum apreciaţi motivarea instanţei privind menţinerea arestării


preventive?

2. Cum apreciaţi susţinerile inculpatului privind durata „rezonabilă” a


arestării preventive?

Situaţia 3

Instanţa de apel a dispus restituirea cauzei la procuror pentru completarea


urmăririi penale privind inculpatul P.T. Cu aceeaşi ocazie, instanţa a dispus
menţinerea arestării preventive pentru inculpatul P.T.

Parchetul a declarat recurs, criticând soluţia instanţei de apel de restituire a


cauzei.

Inculpatul P.T. a declarat şi el recurs, în termen 24 de ore, numai împotriva


dispoziţiei de menţinere a arestării preventive.

Instanţa de recurs a judecat separat recursul inculpatului P.T., în interiorul


termenului de 3 zile. Recursul a fost respins.

Inculpatul P.T. a fost apoi transferat la un alt penitenciar şi retransferat ulterior


pentru a se judeca recursul parchetului, ceea ce s-a întâmplat după un interval de 40
de zile de la data pronunţării deciziei instanţei de apel.

La termen, inculpatul a invocat încetarea de drept a stării de arest, la 30 de zile


de la data pronunţării deciziei din apel, ca o consecinţă a dispunerii restituirii cauzei
la parchet, condiţii în care termenul pentru verificare este de 30 de zile şi nu de 60 de
zile.

Întrebări:

1. Cum apreciaţi, în situaţia dată, posibilitatea inculpatului de a declara


recurs numai asupra măsurii de menţinere a arestării preventive?

2. Care este momentul de la care se calculează curgerea termenului


pentru verificarea duratei arestării preventive?

108 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


ANEXE

STUDIUL DE CAZ III

Situaţia 1

Recurs al inculpatului la încheierea de respingere a cererii de revocare a măsurii


arestării preventive. Dec. XII/2005 a ICCJ. Invocarea nerespectării art. 6 CEDO, cu
privire la egalitatea de arme şi şanse, procurorul având la îndemână o cale de atac ce
nu este recunoscută şi inculpatului (Vezi cazul Samoilă şi Cionca împotriva România,
art. 5 alin. 3 şi 4 şi art. 6 alin.2)

Vă rugăm să comentaţi asupra posibilităţii exercitării de către inculpat


a recursului împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de revocare a
arestării preventive.

Situaţia 2

Propunerea de arestare preventivă a inculpatului M.M. (pentru săvârşirea


infracţiunii de „tâlhărie”) a fost respinsă de Tribunalul T. Parchetul de pe lângă
tribunalul T. a declarat recurs.

Între timp, încetând măsura preventivă a reţinerii, inculpatul M.M. a fost pus în
libertate.

Acesta a fost citat la judecarea recursului Parchetului de pe lângă tribunalul T.,


însă nu s-a prezentat. Avocatul ales a fost, însă, prezent şi a pus concluzii.

Curtea de apel a admis recursul şi a dispus arestarea preventivă a inculpatului,


dispunând ca judecătorul care a judecat cauza la tribunal să emită mandatul de
arestare.

Întrebări:

1. Cum apreciaţi soluţia instanţei de recurs sub aspectul admiterii sale?

2. Dar sub aspectul emiterii mandatului de arestare?

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 109


ANEXE
Situaţia 3

Inculpatul B.I. a fost arestat în lipsă.

Identificarea şi prinderea sa s-au realizat ulterior, când cauza era în faza de


judecată.

Adus de îndată în faţa instanţei, inculpatul a fost ascultat. Cu această


ocazie, acesta a invocat o serie de elemente de fapt noi şi de circumstanţe personale
care au determinat instanţa să revoce măsura arestării preventive, constatând că
arestarea preventivă a inculpatului B.I. devenise netemeinică şi nelegală.

Parchetul a declarat recurs şi a susţinut că instanţa a procedat în mod greşit la


revocarea măsurii arestării preventive, deoarece aceasta era competentă doar să
verifice identitatea celui arestat. Mai mult, dacă inculpatul nu era de acord cu măsura
dispusă de instanţa care luase măsura preventivă, trebuia să declare recurs împotriva
acelei încheieri şi numai instanţa de recurs putea să decidă dacă arestarea inculpatului
fusese sau nu temeinică şi legală.

Întrebare:

Cum comentaţi soluţia instanţei de judecată, prin prisma argumentelor


parchetului (şi nu numai)?

STUDIU DE CAZ IV

Situaţia 1

Parchetul de pe lângă Tribunalul M. a cerut Tribunalului M. emiterea unei


autorizaţii de percheziţie la domiciliul numitei S.G., sora inculpatului S.T., întrucât din
probele administrate rezulta că la domiciliul acesteia se află mai multe acte financiar-
contabile ale firmei comerciale la care inculpatul S.T. este asociat unic şi administrator
(inculpatul tăgăduind existenţa acestor documente).

Aflându-se în efectuarea anchetei, la intrarea în domiciliul numitei S.G. (aflat în


afara localităţii T.), procurorul M.S. a constatat că numita S.G. tăgăduieşte faptul că
ar deţine documente financiar-contabile ale firmei comerciale la care inculpatul S.T.
este asociat unic. În această situaţie, procurorul M.S. a adresat telefonic instanţei de
judecată cererea de autorizare a percheziţiei, aceasta fiind consemnată de grefierul
instanţei sub forma unei note telefonice. Cu ocazia convorbirii telefonice, procurorul
M.S. a indicat actele de urmărire penală pe care îşi întemeia solicitarea. R.D., un coleg
procuror prezent în instanţă, a prezentat dosarul şi a pus concluzii.

Judecătorul a pus în discuţie durata de valabilitate a autorizaţiei. Procurorul


R.D., care a participat la judecarea cererii, a susţinut că autorizaţia trebuie acordată

110 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


ANEXE

pe o durată nedeterminată, întrucât legea nu permite fixarea unui termen limită.


Judecătorul a admis cererea şi a dispus ca percheziţia să fie efectuată în termen de 48
de ore.

Încheierea a fost pronunţată în Camera de Consiliu.

Ulterior, în faza de judecată, inculpatul a invocat la primul termen nulitatea


absolută a încheierii de admitere a cererii de autorizare a percheziţiei, pe motiv că
pronunţarea nu se făcuse în şedinţă publică.

Întrebări:

1. Cum apreciaţi asupra posibilităţii de a sesiza telefonic instanţa de


judecată cu o cerere de autorizare a percheziţiei?

2. Este legală acordarea autorizaţiei de percheziţie pe o durată


determinată?

3. Cum apreciaţi asupra noţiunii de „Cameră de Consiliu? Dar asupra


pronunţării în Camera de Consiliu?

Situaţia 2

Parchetul de pe lângă Tribunalul T a cerut Tribunalului T emiterea unei


autorizaţii de percheziţie la domiciliul inculpatului V.R., cu motivarea că „ar deţine
unele dintre bunurile despre care se susţine că sunt sustrase prin săvârşirea unei
infracţiuni de tâlhărie.” Cererea a fost însoţită de câteva dintre actele din dosarul de
urmărire penală (în fotocopie) pe care procurorul le-a apreciat ca relevante pentru
instanţa de judecată.

Cerera a fost respinsă de către instanţa de judecată, apreciind motivele


invocate ca nefiind probate. Mai mult, în motivarea instanţei s-a arătat că, în lipsa
dosarului de urmărire penală, pe care procurorul a refuzat să îl prezinte integral, pe
motiv că faza de urmărire penală nu este publică, instanţa de judecată nu a putut să
verifice şi să constatate dacă există indicii sau probe care să conducă la concluzia că
inculpatul ar fi săvârşit infracţiunea de care era acuzat.

În motivarea încheierii, instanţa a mai arătat că urmărirea penală a fost


începută „in rem” şi, din acest motiv, nu se putea dispune percheziţionarea
domiciliului inculpatului.

Întrebări:

1. Cum apreciaţi motivarea oferită de Parchetul de pe lângă Tribunalul T


cu privire la cererea de autorizarea a percheziţiei?

2. Cum apreciaţi motivarea instanţei sub toate aspectele respingerii


cererii de autorizare a percheziţiei?

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 111


ANEXE
STUDII DE CAZ

SEMINARII IAŞI (7-8 septembrie 2006) şi CLUJ (14-15 septembrie 2006)

STUDIU DE CAZ I

Situaţia 1

La data de 20 aprilie 2006, D.N.A. a sesizat Tribunalul Z cu propunerea de


arestare preventivă a inculpatului A.A. pentru săvârşirea infracţiunii de „înşelăciune”,
prevăzută de art. 215, alin.1, 2, 3 şi 4 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod
penal. În cauză, inculpatul este cercetat şi pentru săvârşirea infracţiunii de „dare de
mită” (infracţiune pentru care nu s-a cerut, însă, arestarea).

În motivarea referatului de propunere a arestării preventive, semnat de doi


dintre cei trei procurori care au efectuat acte de urmărire penală în cauză, organele de
urmărire penală au arătat că: “în perioada 2004-2005, cu ocazia încheierii unor
contracte comerciale, inculpatul a indus în eroare un număr de 11 societăţi
comerciale, emiţând 11 file cec fără acoperire şi cauzând un prejudiciu de peste un
miliard de lei. Faptele reţinute în sarcina inculpatului sunt dovedite cu actele cuprinse
în volumul pus la dispoziţia instanţei.” Ataşat propunerii, s-a transmis instanţei un
volum format din fotocopii, despre care se afirmă că are în conţinut toate actele
procedurale relevante pentru examinarea propunerii de arestare de către instanţa de
judecată.

Din fotocopiile prezentate instanţei de judecată rezultă faptul că la data de 20


aprilie 2006, după începerea urmăririi penale, inculpatul a fost audiat de procuror, în
calitatea de învinuit pe care o avea la acel moment, pentru fapta pentru care s-a
propus arestarea.

La termenul de soluţionare a propunerii de arestare, la ora 8 dimineaţa,


apărătorul ales al inculpatului a comunicat instanţei, printr-o cerere depusă prin
serviciul registratură, faptul că nu se mai prezintă în cauză, întrucât rudele
inculpatului au reziliat contractul de asistenţă juridică. Instanţa a numit pe loc un
apărător din oficiu şi, pentru a evita expirarea duratei reţinerii (de 24 de ore) înainte
de judecarea propunerii de arestare, a acordat avocatului un interval de timp de 3 ore
pentru studiul cauzei. Avocatul numit din oficiu a invocat complexitatea cauzei şi
volumul mare de acte care trebuie studiate şi a solicitat să i se acorde un termen de
24 de ore, pentru studiul acestora şi pregătirea apărării. Acesta a invocat şi faptul că
la instanţă nu se află toate volumele care compun dosarul şi a solicitat să se dispună
de îndată ca parchetul să prezinte la instanţă întreg dosarul. Inculpatul personal a
arătat că nu este de acord să i se numească un apărător din oficiu şi că doreşte să-şi
angajeze un alt avocat. În acest sens a cerut să se amâne judecarea cauzei. Instanţa
a respins ambele solicitări şi a fixat judecata pentru ora 11.

112 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


ANEXE

La acelaşi termen, instanţa a pus în discuţie din oficiu competenţa materială, cu


motivarea că, în temeiul art. 25 Cod de procedură penală, judecarea în primă instanţă
a infracţiunii pentru care s-a cerut arestarea inculpatului nu este de competenţa
tribunalului, ci a judecătoriei.

Examinând studiul de caz în integralitatea sa, vă rugăm să identificaţi


acele aspecte pe care le apreciaţi incorecte din punct de vedere procesual
şi/sau procedural.

Situaţia 2

La data de 5 martie 2006, Judecătoria X a dispus arestarea inculpatului G.B. pe


o durată de 29 de zile.

La data de 1 aprilie 2006, Parchetul de pe lângă Judecătoria X a solicitat


instanţei de judecată prelungirea arestării preventive a inculpatului G.B. În acest sens,
a înaintat instanţei propunerea de prelungire a duratei arestării preventive împreună
cu dosarul cauzei.

În conţinutul propunerii de prelungire a arestării preventive se arată starea de


fapt avută în vedere la luarea măsurii arestării preventive, respectiv „deţinerea fără
drept a unui pistol şi a unui număr de 6 cartuşe”. De asemenea se mai arată că, „din
unele informaţii, ar rezulta că inculpatul ar putea fi implicat în comercializarea ilegală
de arme”.

În motivarea propunerii de prelungire a duratei arestării preventive, Parchetul


de pe lângă Judecătoria X a arătat că “urmărirea penală nu este completă”.

Soluţionând propunerea de prelungire a duratei arestării preventive a


inculpatului G.B., instanţa a respins cererea şi, totodată, a dispus înlocuirea măsurii
arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.

Întrebări:

1. Cum apreciaţi motivarea expusă de Parchetul de pe lângă Judecătoria X


în propunerea de prelungire a duratei arestării preventive?

2. Cum apreciaţi soluţia instanţei de judecată, atât din punctul de vedere


al motivelor prezentate în propunerea de prelungire a duratei arestării
preventive cât şi sub aspectul înlocuirii măsurii arestării preventive?

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 113


ANEXE
STUDIU DE CAZ II

Situaţia 1

În cursul judecăţii, între termene, inculpatul M.N. a formulat o cerere de


verificare a arestării preventive.

(În urmă cu 7 zile, la termenul de judecată, instanţa dispusese verificarea


arestării preventive cu dispoziţia de a se menţine arestarea preventivă, încheierea
nefiind atacată cu recurs).

Fiind considerată o nouă cauză, cererea s-a înregistrat separat. Prin


repartizarea aleatorie, cauza a fost dată unui alt complet decât acela care avea cauza
pentru soluţionarea pe fond.

La termenul de judecată, inculpatul M.N. a fost întrebat de către instanţă dacă


cererea sa este o cerere de revocare a măsurii preventive sau o cerere de înlocuire a
acestei măsuri, dar cel în cauză a susţinut că este numai o cerere de verificare a
legalităţii măsurii arestării preventive. În acest sens, inculpatul a arătat că, atunci
când s-a dispus arestarea sa preventivă, el fiind în stare de reţinere, nu a fost adus în
faţa judecătorului din motive de sănătate, instanţa luând această măsură fără să îl fi
ascultat. La primul termen de judecată, care a fost fixat înainte de expirarea celor 29
de zile de arestare preventivă, atunci când s-a dispus menţinerea, deşi a fost prezent,
nu a fost audiat în legătură cu măsura preventivă. Inculpatul a invocat nulitatea
absolută a dispoziţiei de menţinere a arestării preventive.

Având cuvântul, procurorul de şedinţă a învederat instanţei de judecată că


inculpatul nu are un temei legal pentru o astfel de cerere, având la dispoziţie
posibilitatea de a cere fie revocarea, fie înlocuirea măsurii arestării preventive.

Întrebări:

1. Care este opinia dumneavoastră cu privire la posibilitatea inculpatului


de a formula o cerere de verificare a arestării preventive? Vă rugăm
argumentaţi răspunsul.

2. Cum apreciaţi susţinerile formulate de inculpat în apărare?

114 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


ANEXE
Situaţia 2

Instanţa de apel a desfiinţat sentinţa primei instanţe pentru lipsa încheierii în


care trebuiau consemnate dezbaterile şi a trimis cauza pentru rejudecare, cu indicaţia
precisă de a se relua dezbaterile şi de a se pronunţa o nouă hotărâre.

Prima instanţă a reluat în întregime cercetarea judecătorească, activitate pe


care o desfăşoară de circa 1 an.

În cursul reluării cercetării judecătoreşti (urmare a deciziei pronunţate de


către instanţa de apel prin care s-a trimis cauza pentru rejudecare), prima instanţă a
dispus menţinerea arestării preventive a inculpatului T.S., cu următoarea motivare:
„verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, luată în baza art. 143 şi art.
148 lit. f Cod procedură penală (conform modificărilor aduse prin Legea nr.
356/2006), se constată că temeiurile care au determinat arestarea nu au dispărut şi
nu s-au schimbat, motiv pentru care se impune în continuare privarea de libertate”.

Inculpatul T.S. a declarat recurs şi a cerut să se revoce măsura arestării


preventive, invocând lipsa unui pericol concret pentru ordinea publică.

Totodată, inculpatul T.S. a mai pus în discuţie durata rezonabilă a măsurii


arestării preventive, cu motivarea că acest aspect nu a fost examinat de prima
instanţă. Inculpatul era arestat de 1 an şi 11 luni, sub acuzaţia de a fi săvârşit o
infracţiune de tâlhărie, care a constat în faptul că i-a cerut vânzătoarei de la chioşcul
de la care îşi făcea în mod obişnuit cumpărăturile să-i dea o sticlă de votcă pe datorie.
Fiind refuzat, inculpatul, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, a devenit agresiv şi a
ameninţat-o cu bătaia pe vânzătoare, agitând un băţ pe care îl avea în mână. În felul
acesta, inculpatul a primit sticla de băutură fără să o plătească. Acelaşi inculpat este
acuzat şi de faptul că, în aceeaşi perioadă, a săvârşit şi o infracţiune de furt calificat,
care a constat în faptul că, pe timp de noapte, a sustras din magazia imobilului în care
locuia un consătean al său, o sticlă cu borş şi 5 kg de slănină. Inculpatul a recunoscut
săvârşirea faptelor şi a achitat prejudiciile cauzate. El este recidivist, fiind condamnat,
în urmă cu 5 ani, la 1 an şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt
calificat. Inculpatul este divorţat şi are în întreţinere 3 copii minori, obţinând venituri
din munci agricole.

Întrebări:

1. Cum apreciaţi motivarea instanţei privind menţinerea arestării


preventive?

2. Cum apreciaţi susţinerile inculpatului privind durata „rezonabilă” a


arestării preventive?

Situaţia 3

Instanţa de apel a dispus restituirea cauzei la procuror pentru refacerea


urmăririi penale privind pe inculpatul P.T. Cu aceeaşi ocazie, instanţa a dispus
menţinerea arestării preventive.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 115


ANEXE

Parchetul a declarat recurs, criticând soluţia instanţei de apel de restituire a


cauzei.

Inculpatul P.T. a declarat şi el recurs, în termen de 24 de ore, numai împotriva


dispoziţiei de menţinere a arestării preventive.

Instanţa de recurs a judecat separat recursul inculpatului P.T., în interiorul


termenului de 3 zile. Recursul a fost respins.

Inculpatul P.T. a fost apoi transferat la un alt penitenciar şi retransferat ulterior


pentru a se judeca recursul Parchetului, ceea ce s-a întâmplat după un interval de 40
de zile de la data pronunţării deciziei instanţei de apel.

La termen, inculpatul a invocat încetarea de drept a stării de arest, la 30 de zile


de la data pronunţării deciziei din apel, ca o consecinţă a dispunerii restituirii cauzei
la Parchet, condiţii în care termenul care curge pentru verificare este de 30 de zile şi
nu de 60 de zile.

Întrebări:

1. Cum apreciaţi, în situaţia dată, posibilitatea inculpatului de a declara


recurs numai asupra măsurii de menţinere a arestării preventive?

2. Care este momentul de la care se calculează curgerea termenului de


30 de zile pentru verificarea duratei arestării preventive?

STUDIU DE CAZ III

Situaţia 1

Organul de urmărire penală a fost sesizat de către numitul G.G. că a fost


victima unei infracţiuni de trafic de influenţă. Acesta a susţinut că, în urmă cu o
săptămână, a intrat în legătură cu o persoană care, aflând că doreşte să susţină
examen pentru permis de conducere, i-a spus că poate interveni pe lângă un ofiţer de
poliţie care se ocupă de această problemă şi că îl poate convinge să îi elibereze un
permis fără susţinerea examenului, contra sumei de 300 de euro.

G.G. a susţinut că i-a predat acelei persoane suma de 300 de euro, dar că
ulterior nu a mai găsit-o, dându-şi seama că a fost indus în eroare.

În urma unor verificări poliţia l-a reţinut pe numitul I.G. ca presupus autor al
acestei fapte.

I.G. a negat constant că ar fi săvârşit fapta şi a susţinut că nu îl cunoaşte pe


reclamant.

116 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


ANEXE

Pentru identificarea acestui presupus autor de către partea vătămată, s-a


organizat o

recunoaştere din grup, recunoaştere la care G.G. l-a indicat pe I.G. ca fiind autorul
faptei.

A fost propusă arestarea preventivă a lui I.G., însă acesta a continuat să nege
că ar fi autorul faptei, invocând în faţa instanţei că nu există nici probe şi nici indicii
temeinice împotriva sa. Apărătorul inculpatului a susţinut că la recunoaşterea dintr-un
grup de 4 persoane, celelalte 3 erau îmbrăcate cu cămaşă, iar cel în cauză era
îmbrăcat cu cămaşă şi cu vestă din material textil, iar partea vătămată declarase
anterior că poate să-l recunoască pe autor după faptul că este îmbrăcat cu o vestă din
material textil.

Din procesul verbal încheiat cu ocazia prezentării pentru recunoaştere rezultă


că partea vătămată l-a recunoscut pe I.G. după vestă.

Procurorul a invocat faptul că la dosar se află declaraţia fratelui părţii vătămate


care confirmă că, l-a data la care se susţine că s-ar fi săvârşit fapta, partea vătămată
i-ar fi cerut cu împrumut suma de 300 de euro şi i-ar fi spus că sunt pentru obţinerea
unui permis de conducere.

Întrebări:

1. Apreciaţi că la dosar există probe sau indicii temeinice în sensul cerut


de art. 143 alin.1 Cod procedură penală? Vă rugăm să argumentaţi
răspunsul.

2. Care consideraţi că ar fi exigenţele în interpretarea noţiunii de indicii


temeinice, având în vedere şi prevederile art. 681 Cod procedură penală
(introdus prin Legea nr. 356/2006)?

Situaţia 2

Propunerea de arestare preventivă a inculpatului M.M. (pentru săvârşirea


infracţiunii de „tâlhărie”) a fost respinsă de Tribunalul T. Parchetul de pe lângă
tribunalul T. a declarat recurs.

Între timp, încetând măsura preventivă a reţinerii, inculpatul M.M. a fost pus în
libertate.

M.M. a fost citat la judecarea recursului Parchetului de pe lângă tribunalul T.,


însă nu s-a prezentat. Avocatul ales a fost prezent.

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 117


ANEXE

Întrebat dacă are de formulat cereri, apărătorul inculpatului a invocat


neconstitu-ţionalitatea art. 143 Cod procedură penală şi a invocat suspendarea
judecării cauzei şi sesizarea Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei.

Curtea a dat cuvântul procurorului şi apărătorului pentru a pune concluzii atât


cu privire la excepţie cât şi cu privire la recursul declarat.

Curtea de apel a admis recursul, a dispus arestarea preventivă a inculpatului şi


a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Întrebare:

Cum apreciaţi modul în care a procedat instanţa de recurs?

Situaţia 3

Inculpatul B.I. a fost arestat în lipsă.

Identificarea şi prinderea acestuia s-au realizat ulterior, când cauza era în faza
de judecată.

Adus de îndată în faţa instanţei, inculpatul a fost ascultat. Cu această


ocazie, acesta a invocat o serie de elemente de fapt noi şi de circumstanţe personale
care au determinat instanţa să revoce măsura arestării preventive, constatând că
arestarea preventivă a inculpatului B.I. devenise netemeinică şi nelegală.

Parchetul a declarat recurs şi a susţinut că instanţa a procedat în mod greşit la


revocarea măsurii arestării preventive, deoarece aceasta era competentă doar să
verifice identitatea celui arestat. Mai mult, dacă inculpatul nu era de acord cu măsura
dispusă de instanţă, trebuia să declare recurs împotriva acelei încheieri şi numai
instanţa de recurs putea să decidă dacă arestarea inculpatului fusese temeinică şi
legală.

Întrebare:

Cum comentaţi soluţia instanţei de judecată, prin prisma argumentelor


Parchetului (şi nu numai)?

118 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


ANEXE
STUDIU DE CAZ IV

Situaţia 1

Parchetul de pe lângă Tribunalul M. a cerut Tribunalului M. emiterea unei autorizaţii de


percheziţie la domiciliul numitei S.G., sora inculpatului S.T., întrucât din probele
administrate rezulta că la domiciliul acesteia se află mai multe acte financiar-contabile
ale firmei comerciale la care inculpatul S.T. este asociat unic şi administrator
(inculpatul tăgăduind existenţa acestor documente).

Domiciliul numitei S.G. se află în afara oraşului, la mare distanţă de localitate.

Aflându-se în efectuarea anchetei, la intrarea în domiciliul acesteia, procurorul M.S. a


constatat că numita S.G. tăgăduieşte faptul că ar deţine documente financiar-
contabile ale firmei comerciale a inculpatul S.T. În această situaţie, procurorul M.S. a
adresat telefonic instanţei de judecată cererea de autorizare a percheziţiei, aceasta
fiind consemnată de grefierul instanţei sub forma unei note telefonice. Cu ocazia
convorbirii telefonice, procurorul M.S. a indicat actele de urmărire penală pe care îşi
întemeia solicitarea. R.D., un coleg procuror care era prezent în instanţă, a prezentat
dosarul şi a pus concluzii.

Procurorul R.D., care a participat la judecarea cererii, a solicitat ca autorizaţia să fie


acordată pentru o perioadă de 7 zile, susţinând că instanţa nu poate să cenzureze
perioada de valabilitate a autorizaţiei cerută de procuror. Judecătorul a admis cererea
şi a dispus ca percheziţia să fie efectuată în termen de 48 de ore.Încheierea a
fost pronunţată în Camera de Consiliu.

Ulterior, în faza de judecată, inculpatul a invocat la primul termen nulitatea absolută a încheierii de
admitere a cererii de autorizare a percheziției, pe motiv că pronunțarea nu se făcuse în şedință pu
blică.
Întrebări:

1. Cum apreciaţi asupra posibilităţii de a sesiza telefonic instanţa de


judecată cu o cerere de autorizare a percheziţiei?

2. Este legală acordarea autorizaţiei de percheziţie pe o altă durată


decât cea cerută de procuror?

3. Care apreciaţi că este înţelesul noţiunii de Cameră de Consiliu? Este


legală pronunţarea în Camera de Consiliu?

Situaţia 2

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 119


ANEXE

Parchetul de pe lângă Tribunalul T. a cerut Tribunalului T. emiterea unei autorizaţii de


percheziţie la domiciliul numitului V.R., cu motivarea că „ar deţine unele dintre
bunurile despre care se susţine că sunt sustrase prin săvârşirea unei infracţiuni de
tâlhărie”.

Cererea a fost însoţită de câteva dintre actele din dosarul de urmărire penală (în
fotocopie) pe care procurorul le-a apreciat ca relevante pentru instanţa de judecată.

Cererea a fost respinsă de către instanţa de judecată, apreciind motivele invocate ca


nefiind probate. Mai mult, în motivarea instanţei s-a arătat că, în lipsa dosarului de
urmărire penală, pe care procurorul a refuzat să îl prezinte integral, pe motiv că faza
de urmărire penală nu este publică, instanţa de judecată nu a putut să verifice şi să
constatate dacă există indicii sau probe care să conducă la concluzia că s-ar fi săvârşit
infracţiunea pentru care era începută urmărirea penală.În motivarea încheierii,
instanţa a mai arătat că urmărirea penală a fost începută „in rem”, şi din acest motiv
nu se putea dispune percheziţionarea domiciliului numitului V.R.

Întrebări:

1. Cum apreciaţi motivarea oferită de Parchetul de pe lângă Tribunalul T cu


privire la cererea de autorizare a percheziţiei?

2. Cum apreciaţi motivarea instanţei de respingere a cererii de autorizare a


percheziţiei?

ANEXA III
120 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă
ANEXE

TIMIŞOARA, 22-23 IUNIE 2006

19 participanţi

REZULTATELE CENTRALIZATE ALE EVALUĂRII

I. Utilizând o scală de la 1 la 5 (5=foarte util, 1=inutil), vă rugăm să


răspundeţi la întrebările de mai jos:

1) Cum apreciaţi acest seminar din punct de vedere organizatoric?

1- 0 participanţi
2- 0 participanţi
3- 0 participanţi
4- 1 participanţi
5- 17 participanţi
- 1 participant nu a răspuns la întrebare

Comentarii:

- organizarea a fost foarte bună, cu excepţia zgomotului făcut la


începutul seminarului de constructorii care lucrau la clădirea hotelului
–1 participant;
- durata seminarului a fost adecvată, problematica abordată a fost
foarte bine structurată prin prezentarea de cazuri practice iar
încadrarea în timp a fost corespunzătoare – 1 participant;
excelent, însă pentru evitarea unor carenţe în rezervarea
- locurilor/cazări, propun contactarea directă a participantului – 1
participant;
abordarea prin studii de caz – 1 participant;
- organizarea în grup restrâns şi cu un număr mic de judecători este
- foarte bună, permite un dialog intensiv, o participare interactivă şi un
schimb de opinii într-un timp relativ scurt de timp – 1 participant;
organizarea a fost ireproşabilă din toate punctele de vedere iar
moderatorii au fost deosebit de interesanţi, abordând problemele
- supuse atenţiei în mod deosebit – 1 participant;
organizarea a fost ireproşabilă din toate punctele de vedere – 2
participanţi;
- foarte bună, atât în ceea ce priveşte structurarea dezbaterilor cât şi
ordinea abordării problemelor – 1 participant;
- apreciez în mod special discuţiile pe grupuri – 1 participant;
nu a lipsit nimic pentru a te face să te simţi excepţional – 1
participant.
-
-

2) Cum apreciaţi seminarul din punctul de vedere al metodei de predare?

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 121


ANEXE

1- 0 participanţi
2- 0 participanţi
3- 0 participanţi
4- 0 participanţi
5- 19 participanţi

Comentarii:

- majoritatea cazurilor dezbătute îmi sunt de un real folos – 1


participant;
- apreciez metoda de predare pentru faptul că nu a fost de tipul student-
profesor ci un real schimb de experienţă, util din toate punctele de
vedere – 1 participant;
metoda interactivă este extrem de utilă – 1 participant;
- a dus la identificarea aspectelor care ridică probleme deosebite în
- practică – 1 participant;
metoda de predare este modernă, moderatorii abordând tematica din
- punct de vedere teoretic şi practic, oferind posibilitatea participanţilor
de a dobândi cunoştinţe complete; caracterul interactiv al seminarului
a permis abordarea directă a problemelor de teorie şi practică;
metodele utilizate au fost plăcute, captivând total atenţia şi interesul
participanţilor – 1 participant;
metoda aleasă a dat posibilitatea participanţilor să-şi exprime opiniile
şi să-şi perfecţioneze cunoştinţele profesionale iar moderatorii au oferit
- o metodă de lucru plăcută, interesantă şi deosebit de captivantă – 1
participant;
metoda propusă este sistemică şi conduce la soluţionarea temeinică şi
legală a cauzelor deduse judecăţii – 1 participant;
- urmare a problemelor de drept dezbătute, m-am lămurit cu privire la
unele aspecte controversate privind arestarea, în general, arestarea
minorilor, în special, şi a modului concret de efectuare a percheziţiei –
- 1 participant;
foarte util, mai ales în condiţiile în care competenţa transferată relativ
recent judecătorilor întâmpină dificultăţi datorită lipsei de experienţă;
de asemenea, date fiind omisiunile şi lacunele legiuitorului, se impune
- cunoaşterea modului de aplicare a legii şi de alţi colegi magistraţi,
respectiv informatizarea practicii judiciare – 1 participant;
discuţiile purtate în grup dar şi expunerea ideilor în mod liber au fost
foarte bine coordonate de moderatori, care au realizat o performanţă
din acest punct de vedere – 1 participant;
modalitatea de lucru, modul de conducere al seminarului şi
- problematica abordată au captat atenţia tuturor judecătorilor
participanţi – 1 participant.

3) Apreciaţi că acest seminar a fost util pentru activitatea dumneavoastră?

122 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


ANEXE
1- 0 participanţi
2- 0 participanţi
3- 0 participanţi
4- 0 participanţi
5- 19 participanţi

Comentarii:

- în activitatea mea, m-am confruntat cu unele din temele alese – 1


participant;
- deosebit de utile, pentru că s-au pus în discuţie multe probleme
practice, care exced textului strict al legii – 1 participant;
am găsit rezolvarea multor situaţii întâlnite în practică şi cărora nu
-
întotdeauna le-am dat cea mai corectă (legală) soluţie – 1 participant;
toate aspectele discutate au fost întâlnite în practica instanţei unde
- funcţionez, astfel că apreciez utile discuţiile purtate – 1 participant;
da, deoarece sunt specialist în cauze penale – 1 participant;
- necorelarea textelor legale în materia arestării preventive creează
- multe probleme aplicării acestora; tema este actuală şi utilă pentru
cunoaşterea a cât mai multe opinii sau soluţii practice; problemele
dezbătute cu privire la percheziţie sunt de asemenea utile, datorită
situaţiilor inedite şi multiple apărute în practică – 1 participant;
problema supusă atenţiei interesează în mod deosebit din punctul de
vedere al implicaţiei asupra drepturilor inculpatului şi prin faptul că i se
-
aduce atingere unui drept fundamental – 1 participant;
practica fără doctrină ar fi empirică iar doctrina fără practică ar fi
metafizică; se poate analiza şi evoluţia istorică a instituţiilor respective
- – 1 participant;
tema aleasă este foarte utilă, s-au clarificat aspecte controversate,
necunoscute – 1 participant;
- seminarul şi tematica abordată constituie o pregătire foarte importantă
pentru mine, deoarece mi-am lămurit multe aspecte practice, chiar şi
- dintre cele cu care încă nu m-am confruntat – 1 participant;
da, şi de natură a contribui la uniformizarea practicii judiciare în
problemele abordate – 1 participant.
-

4) Cât de utile vi s-au părut discuţiile din cadrul grupurilor?

1- 0 participanţi
2- 0 participanţi
3- 0 participanţi
4- 0 participanţi
5- 19 participanţi

Comentarii:

- discuţiile au fost foarte utile, soluţiile pe speţe fiind arareori

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 123


ANEXE

concordante,diferenţeledeopiniedovedindindependenţa
judecătorului în activitatea de judecată – 1 participant;
- părerile argumentate ale colegilor mi-au deschis o altă perspectivă
practică cu privire la unele dispoziţii legale – 1 participant;
foarte util; interacţiunea participanţilor/grupurilor a dat naştere la
-
discutarea respectivelor teme – 1 participant;
foarte utile, pentru a putea adopta o practică unitară, cunoscând
- totodată şi opinia judecătorilor de la instanţa ierarhic superioară – 1
participant;
am avut posibilitatea de a cunoaşte punctele de vedere ale altor colegi
- ce au dus la discuţii interesante pe baza speţelor puse în dezbatere – 1
participant;
discuţiile contradictorii, chiar între membrii aceluiaşi grup, au condus
- în final la elaborarea unei opinii unitare a acestuia, astfel că
argumentele aduse de fiecare participant au completat cunoştinţele
celorlalţi sau au prezentat moduri de abordare diferite – 1 participant;
schimb de păreri, conturarea de opinii noi pe baza cunoaşterii şi a altor
puncte de vedere – 1 participant;
- este foarte util să poţi cunoaşte opiniile practicienilor care s-au
confruntat cu diverse probleme practice – 1 participant;
- s-au găsit soluţii pentru multe cazuri în care, datorită lacunelor
legislative, poate s-au făcut erori la pronunţarea hotărârilor – 1
- participant;
da, mai ales că au participat judecători de la niveluri diferite de
instanţă, care au putut prelua din activitatea celorlalţi – 1 participant;
- discuţiile s-au purtat la un înalt grad de profesionalism – 1 participant.

II. Pe o scală de la 1 la 5 (5=foarte util, 1=inutil), vă rugăm să evaluaţi


următoarele afirmaţii:

1) Moderatorii seminarului (formatorii) au reuşit să menţină la un nivel


înalt motivarea participanţilor:

1- 0 participanţi
2- 0 participanţi
3- 0 participanţi
4- 2 participanţi
5- 17 participanţi

2) Toate sarcinile au fost clar explicate:

1- 0 participanţi
2- 0 participanţi
3- 0 participanţi
4- 2 participanţi
5- 17 participanţi

3) Comunicarea cu moderatorii pe parcursul seminarului a fost bună?

124 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


ANEXE
1- 0 participanţi
2- 0 participanţi
3- 0 participanţi
4- 0 participanţi
5- 19 participanţi

4) Aţi prefera un seminar mai interactiv?

1- 7 participanţi
2- 1 participant
3- 1 participant
4- 1 participant
5- 4 participanţi
- 6 participanţi nu au răspuns la întrebare.

III. Vă rugăm să răspundeţi cu DA sau NU la întrebările de mai jos:

1) Apreciez că seminarul a fost deosebit de interesant şi util:

DA - 19 participanţi

NU – 0 participanţi

2) Voi folosi cunoştinţele dobândite pe parcursul seminarului în


exercitarea atribuţiilor de serviciu:

DA - 19 participanţi

NU – 0 participanţi

3) Consideraţi că ar trebui îmbunătăţit cadrul legislativ privind arestarea şi


percheziţia?

DA - 19 participanţi

NU – 0 participanţi

Vă rugăm argumentaţi răspunsul:

- necorelări între texte unificate/neunificate; haos de reglementare;

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 125


ANEXE

- îmbunătăţirea cadrului legislativ privind percheziţia şi arestarea va duce la


expansiunea legiferării situaţiilor de practică judiciară;
- eliminarea omisiunilor legislative este necesară pentru a preveni apariţia unor
soluţii diferite la instanţele din ţară;
îmbunătăţirea cadrului legislativ se impune având în vedere importanţa acestor
-
instituţii;
reglementările privind arestarea şi percheziţia ar trebui perfecţionate în sensul
- armonizării cu practica CEDO;
1) durata reţinerii: în prezent este de 24 de ore – nu este suficientă pentru
- soluţionarea propunerii de arestare preventivă; cu inculpatul în stare de arest,
nu există nici un impediment ca propunerea de arestare preventivă să fie
admisă şi, după cele 24 de ore, când inculpatul se află în stare de libertate,
acesta să fie rearestat; însă, arestarea ulterioară a acestuia antrenează
activităţi, cheltuieli etc.; 2) percheziţia autovehiculelor nu este reglementată de
actualul Cod de procedură penală, ceea ce creează o problemă practică
deosebită;
ar trebui corelate dispoziţiile Codului de procedură penală cu exigenţele CEDO
în ceea ce priveşte: cazurile în care se poate dispune arestarea preventivă,
- durata reţinerii precum şi garantarea dreptului la apărare;
mai ales la percheziţie: modalitatea sesizării instanţei; perioada acordării
autorizaţiei; obligativitatea/neobligativitatea depunerii întregului dosar de către
- procuror; includerea percheziţiei autovehiculului;
există foarte multe situaţii practice care nu au un corespondent legal;
o serie de probleme discutate la seminar comportă discuţii datorate legislaţiei
- lacunare în această materie;
- legislaţia este lacunară, necorelată, chiar dacă au fost făcute modificări
succesive;
armonizarea dispoziţiilor care reglementează arestarea preventivă cu aspectele
-
de ordin practic (timp pentru studierea dosarului, asigurarea prezenţei
învinuitului/inculpatului şi a apărătorului etc.; reglementarea mai detaliată a
- procedurii percheziţiei);
sunt multe aspecte procedurale nereglementate; în plus, legislaţia naţională nu
este încă aliniată 100% la legislaţia europeană;
corelarea cu CEDO; precizie în texte; apreciere dacă şi în apel măsura arestării
- preventive trebuie să aibă cale de atac.

IAŞI, 7-8 SEPTEMBRIE 2006

34 participanţi

126 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


ANEXE

REZULTATELE CENTRALIZATE ALE EVALUĂRII

I. Utilizând o scală de la 1 la 5 (5=foarte util, 1=inutil), vă rugăm să


răspundeţi la întrebările de mai jos:

1) Cum apreciaţi acest seminar din punct de vedere organizatoric?

1- 0 participanţi
2- 0 participanţi
3- 0 participanţi
4- 2 participanţi
5- 32 participanţi

Comentarii:

- denotă preocuparea permanentă a organizatorilor de a asigura un cadru


adecvat desfăşurării în condiţii optime a seminarului – 1 participant;
- organizarea seminarului a fost excelentă, desfăşurându-se conform agendei – 1
participant;
din punct de vedere organizatoric, consider acest seminar ca fiind foarte util
-
(excelent organizat) – 1 participant;
organizatorii ne-au asigurat toate condiţiile pentru a ne simţi foarte bine la
- acest seminar – 1 participant;
nici o disfuncţionalitate; totul a fost ireproşabil – 1 participant;
- a fost evidentă preocuparea organizatorilor pentru realizarea unui climat
- colegial, în care participanţii se simţeau stimulaţi să-şi exprime părerile – 1
participant;
seminarul a fost bine organizat din toate punctele de vedere: cazare, masă,
program de lucru etc. – 1 participant;
- organizare corectă, ireproşabilă – 1 participant;
poate ar fi trebuit invitaţi şi procurori; poate ar fi fost mai bine dacă durata
- seminarului era mai mare – 1 participant;
- foarte bine organizat – 1 participant;
mapa seminarului întocmită judicios, studiile de caz bine selectate, metoda
seminarului – de folos – 1 participant;
-
excelent – 1 participant;
- bine organizat – 1 participant;
s-au prezentat situaţii pentru studiile de caz care au generat discuţii utile
- pentru participanţi – 1 participant;
- au fost deficienţe dar ele nu sunt imputabile organizatorilor (unii colegi nu au
- înţeles că trebuie să lase şi pe alţii să vorbească, intervenind constant în
expunerile celorlalţi – 1 participant;
apreciez că seminarul a fost foarte bine organizat, începând cu agenda,
- documentele puse la dispoziţia participanţilor, timpul destinat dezbaterilor,
urmărindu-se eficienţa acestora şi, nu în ultimul rând, condiţiile oferite

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 127


ANEXE

participanţilor – 1 participant;
- desfăşurarea seminarului a avut loc cu respectarea programului – 1 participant;
- am fost anunţaţi din timp cu privire la data când va avea loc seminarul, ni s-au
comunicat materialele prin corespondenţă la instanţele unde funcţionăm iar
organizarea seminarului a fost excelentă – 1 participant;
seminarul a fost foarte bine organizat – 1 participant;
- organizare bună, s-a adus la cunoştinţa participanţilor în timp util tematica
- abordată, materialele necesare, astfel încât participarea să fie cât mai activă, în
cunoştinţă de cauză; unele minusuri sub aspectul problemelor subsidiare,
legate de cazare – 1 participant;
apreciez organizarea seminarului ca fiind foarte bună, atât din punct de vedere
al condiţiilor de lucru cât şi din cel al temei puse în discuţie -1 participant;
-
condiţiile de cazare, masă şi desfăşurare a seminarului au fost foarte bune;
atmosfera de lucru şi discuţiile purtate au fost foarte plăcute – 1 participant.
-

2) Cum apreciaţi seminarul din punctul de vedere al metodei de predare?

1- 0 participanţi
2- 0 participanţi
3- 0 participanţi
4- 1 participant
5- 33 participanţi

Comentarii:

- această modalitate de discutare în plen a fiecărei speţe a reuşit să


menţină permanent atenţia asupra subiectului discutat – 1 participant;
- metodă de predare modernă, interactivă, iar problemele prezentate şi
modul de expunere au stimulat interpretarea atentă şi nuanţată dată
textelor puse în discuţie de moderatori. Felicitări moderatorilor! – 1
participant;
asigură schimbul de informaţii şi implicarea tuturor participanţilor în
- discuţii – 1 participant;
sistemul propus de organizatori a suscitat interesul participanţilor,
- stimulând exprimarea opiniilor fiecăruia; problemele ridicate de colegi,
întâlnite în practică, sunt un câştig pentru fiecare dintre noi,
reprezentând teme de gândire şi alte perspective de abordare a
situaţiilor cu care ne confruntăm – 1 participant;
metoda de abordare a temelor dezbătute a fost eficientă întrucât
fiecare participant la seminar a fost pus în situaţia de a-şi exprima un
- punct de vedere în cadrul grupului, discuţiile au fost libere şi au
menţinut viu interesul magistraţilor – 1 participant;
consider că este metoda cea mai potrivită şi care motivează implicarea
participanţilor – 1 participant;
- metoda de predare mi s-a părut interesantă şi eficientă – 1
participant;
discuţiile pe baza unor cazuri practice au fost utile şi acest mod de
-
abordare a temei seminarului este important, având în vedere calitatea
participanţilor; de apreciat este şi faptul că s-au putut invoca chestiuni
-

128 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


ANEXE

ce nu erau legate în mod necesar de speţe – 1 participant;


- metoda este interesantă şi foarte eficientă – 1 participant;
- metoda adoptată e excelentă, pentru că asigură implicarea tuturor
participanţilor pe tot parcursul seminarului, datorită caracterului sau
interactiv – 1 participant;
deosebit de eficient şi dinamic – 1 participant;
- stilul interactiv este benefic şi recomandat faţă de prezentările
- teoretice, stereotipe care, de obicei, duc rapid la pierderea atenţiei şi
interesului – 1 participant;
apreciez ca fiind foarte eficientă purtarea discuţiilor pe grupe de lucru,
- iar metoda de predare a moderatorilor este foarte bună – 1
participant;
tema foarte bine aleasă, într-un moment potrivit, având în vedere
noile modificări ale legislaţiei penale, prezentând un interes deosebit;
- moderatorii au dat dovadă de mult tact şi diplomaţie, au antrenat toţi
participanţii în discuţii interactive; consider că seminarul şi-a atins
scopul – 1 participant;
metodă interactivă şi mult mai eficientă şi antrenantă – 1 participant;
utilă, datorită schimbului interactiv de opinii – 1 participant;
- excelent, pentru că s-a evitat predarea cunoştinţelor şi materiei în mod
scolastic– 1 participant;
-
discuţiile şi dezbaterea opiniilor divergente sunt constructive; acestea
- pot forma sau modifica (îmbunătăţi) convingerea proprie a fiecărui
judecător – 1 participant;
- metoda aleasă de moderatori este interesantă şi deosebit de utilă
datorită faptului că participanţii au fost împărţiţi pe grupuri de lucru
formate din judecători care provin de la curţi de apel diferite şi care au
- avut spre dezbatere speţe ce au ridicat aspecte de drept soluţionate în
mod neunitar şi faptului că participanţii au fost implicaţi în dezbaterea
cazurilor puse în discuţie – 1 participant;
moderatorii au reuşit să-i facă pe participanţi să colaboreze, au
menţinut constant interesul faţă de problemele controversate ale
tematicii şi au pus în discuţie speţe interesante – 1 participant;
analizele şi discuţiile pe marginea studiilor de caz, datorită prezentării
- unor puncte de vedere diferite, argumentate şi chiar împărtăşite
ulterior, sunt cele mai benefice – 1 participant;
de excepţie – 1 participant;
s-a dat posibilitatea fiecărui judecător să pună în discuţie problemele
-
cu care s-a confruntat în instanţă – 1 participant;
metoda de predare a fost eficientă – 1 participant;
pentru prima data particip la un seminar organizat cu această metodă
- şi o consider foarte bună şi mult mai eficientă decât cele folosite în
- seminariile la care am participat până în prezent – 1 participant.

-
-

3) Apreciaţi că acest seminar a fost util pentru activitatea dumneavoastră?

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 129


ANEXE
1- 0 participanţi
2- 0 participanţi
3- 0 participanţi
4- 4 participanţi
5- 30 participanţi

Comentarii:

- extrem de util, având în vedere neconcordanţele legislative – 1


participant;
- tema este utilă întrucât eu soluţionez doar cauze cu arestaţi – 1
participant;
tema aleasă este deosebit de utilă pentru activitatea mea, sunt
-
probleme cu care ne confruntăm zilnic, legislaţia în materie este uneori
interpretabilă, astfel încât punctele de vedere exprimate în cadrul
seminarului vor fi avute în vedere de noi şi vor duce la creşterea
calităţii activităţii mele şi a colegilor mei, cărora le voi împărtăşi din
ideile expuse – 1 participant;
foarte util, în condiţiile actuale generate de modificările Codului penal
- şi ale Codului de procedură penală – 1 participant;
având în vedere modificările frecvente şi problemele care apar în
practică în materia arestării preventive şi a percheziţiei şi care, nu de
-
puţine ori, nu îşi găsesc o soluţionare unitară, consider că atât tema
cât şi seminarul sunt utile pentru orice magistrat – 1 participant;
consider că este o temă de maxim interes datorită problemelor
practice care pot apărea şi a răspunderii judecătorului care dispune în
- această materie – 1 participant;
având în vedere modificările legislative succesive şi problemele
practice care au apărut în materiile arestării preventive şi percheziţiei,
consider că era necesar un asemenea seminar, pentru o soluţionare
-
unitară a cauzelor – 1 participant;
sunt de părere că acest seminar este foarte util, având în vedere că în
materia arestării preventive şi cea a percheziţiei, aşa cum sunt
reglementate în prezent, sunt destul de puţine lucrări în doctrină şi, de
- multe ori, acestea se limitează la a reda textele de lege; în plus, nu
există o practică unitară pe multe dintre problemele pe care le ridică
aplicarea legii – 1 participant;
am învăţat foarte multe la acest seminar – 1 participant;
foarte util, mai ales că s-au discutat aspecte cu caracter practic – 1
participant;
în mod cert, având în vedere modificările dispoziţiilor legale în materie
- şi aplicarea neunitară a acestora – 1 participant;
- atât seminarul cât şi tema aleasă sunt utile pentru activitatea mea la
instanţă, întrucât s-au lămurit unele probleme controversate în
- materia arestării preventive şi a percheziţiei – 1 participant;
foarte util pentru activitatea practică şi în vederea unificării practicii
- judiciare, dat fiind faptul că mai sunt încă multe soluţii contradictorii cu
privire la această instituţie de drept procesual – 1 participant;
tema aleasă este deosebit de utilă în activitatea pe care o desfăşor – 1
participant;
- extrem de util în acest moment al modificărilor legislative în materie –

130 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


ANEXE

1 participant;
- de maximă importanţă, date fiind drepturile şi libertăţile persoanei cu
care interferează (libertatea persoanei, inviolabilitatea domiciliului, a
vieţii private sau a corespondenţei) – 1 participant;
extrem de util în condiţiile modificărilor consecutive ale dispoziţiilor de
-
procedură – 1 participant;
este util deoarece în prezent sunt judecător specializat în drept penal
- şi procesual penal şi având în vedere modificările intervenite la Codul
penal şi la Codul de procedură penală – 1 participant;
datorită diversităţii problemelor ce pot apărea in practică – 1
- participant;
seminarul pe tema propusă este deosebit de util, având în vedere
importanţa arestării preventive şi a percheziţiei în practica judiciară,
-
într-un moment în care au intervenit modificări semnificative în
redactarea Codului penal şi a celui de procedură penală şi frecvenţa
acestor instituţii de drept în practică – 1 participant;
singura problemă este că nu rezolvă controversele şi nu duce la
crearea unei interpretări unitare a legii şi la o practică unitară – 1
- participant;
tema seminarului constituie subiectul unor lungi controverse, unele
dintre acestea beneficiind de rezolvări juridice – 1 participant;
tema este utilă în activitatea oricărui judecător şi voi împărtăşi din
-
informaţiile culese cu această ocazie colegilor mei; se observă
necesitatea specializării, lipsa acesteia se resimte raportat la
- complexitatea abordărilor de la acest seminar, la capacitatea de
sinteză pe care o poate avea un judecător specializat – 1 participant;
acest seminar şi tema aleasă sunt foarte utile pentru activitatea mea,
arestarea şi percheziţia sunt teme foarte importante în vederea intrării
în UE – 1 participant;
- acest seminar cât şi tema aleasă sunt foarte utile în activitatea mea,
întrucât soluţionez cauze în materie penală şi, deşi unele dintre
problemele discutate aici nu le-am întâlnit în practică, îmi vor fi utile
pe viitor, în eventualitatea apariţiei lor – 1 participant;
- cu aceste instituţii de drept ne confruntăm zi de zi şi, din acest
considerent, tema propusă a fost foarte utilă pentru noi – 1
participant.

4) Cât de utile vi s-au părut discuţiile din cadrul grupurilor?

1- 0 participanţi
2- 0 participanţi
3- 0 participanţi
4- 4 participanţi
5- 30 participanţi

Comentarii:

- interesante şi utile – 1 participant;

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 131


ANEXE

- consider că discuţiile din cadrul grupurilor sunt utile pentru activitatea


mea; am auzit soluţii la probleme practice pe care nu le-am întâlnit în
cauzele pe care le-am soluţionat până în prezent – 1 participant;
- discuţiile din cadrul grupurilor sunt foarte utile pentru că membrii
grupurilor se pot consulta tot timpul – 1 participant;
grupul a fost alcătuit în principal din judecători de la instanţe cu
-
cazuistică relativ limitată pentru tema aleasă – 1 participant;
grupurile de lucru au avut în componenţă judecători de la curţi de apel
- şi instanţe diferite în grad, ceea ce a făcut ca în cadrul aceluiaşi grup
să apară abordări diferite ale problematicii puse în discuţie; concluzia
este că e necesară realizarea unei practici unitare atât la nivelul
fiecărei curţi de apel cât şi la nivel regional – 1 participant;
este benefică întâlnirea cu colegii de la alte instanţe pentru a putea
- afla modul în care au soluţionat probleme care apar în materia
arestării şi percheziţiei – 1 participant;
foarte utile – 1 participant;
s-a realizat un util schimb de informaţii şi de experienţă între
-
practicieni din diferite curţi de apel – 1 participant;
-
opiniile colegilor sunt demne de luat în seamă – 1 participant;
utile şi interesante, cu impact pozitiv asupra activităţii din practică şi a
- instanţei în ansamblu – 1 participant;
- discuţiile din cadrul grupurilor au fost interactive şi instructive – 1
participant;
- este interesant să afli şi alte păreri care nu pot decât să-ţi lărgească
orizontul şi modalitatea de interpretare şi aplicare a legii – 1
- participant;
s-au putut aprofunda aspectele discutate prin contribuţia fiecăruia şi s-
a acoperit cvasitotalitatea problemelor ridicate de diversele speţe – 1
participant;
- discuţiile au fost interesante şi utile pentru activitatea noastră – 1
participant;
s-au discutat probleme din practică pe care nu le-am întâlnit dar, dacă
- se vor ivi în practica instanţei, voi şti să le rezolv; am constatat că
unele soluţii pe care le-am aplicat în materie nu sunt cele mai corecte,
- existând alte soluţii mai bine argumentate – 1 participant;
maniera de abordare a temei seminarului şi discuţiile purtate în cadrul
grupurilor mi s-au părut foarte eficiente, utile şi instructive – 1
participant;
discuţiile purtate în cadrul grupurilor au contribuit la un schimb de idei
-
privind aspectele controversate, legate îndeosebi de arestarea
preventivă, şi au permis judecătorilor să împărtăşească din practica
instanţelor de la care provin – 1 participant;
- utile, necesare şi conduc la crearea, uneori, a unui punct de vedere
unitar cu privire la o anumită problemă de drept – 1 participant;
discuţiile din cadrul grupurilor au fost utile, am discutat cu colegi de la
alte instanţe şi am aflat puncte de vedere asupra unor probleme
- controversate la care nu mă gândisem până în prezent – 1 participant;
discuţiile au fost utile însă părerile colegilor nu au fost întotdeauna şi
ale mele, iar unele dintre argumentele lor (în diferite probleme) nu m-
-
au convins să fiu de acord cu ei – 1 participant;
utilitatea acestor discuţii este dată de faptul că auzi şi alte
opinii/interpretări şi argumente aduse în favoarea acestora, având în
- vedere faptul că nimeni nu este atotştiutor – 1 participant.

132 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


ANEXE

II. Pe o scală de la 1 la 5 (5=foarte util, 1=inutil), vă rugăm să evaluaţi


următoarele afirmaţii:

1) Moderatorii seminarului (formatorii) au reuşit să menţină motivarea


participanţilor la un nivel înalt:

1- 0 participanţi
2- 0 participanţi
3- 0 participanţi
4- 2 participanţi
5- 32 participanţi

2) Toate sarcinile au fost clar explicate:

1- 0 participanţi
2- 0 participanţi
3- 0 participanţi
4- 2 participanţi
5 - 32 participanţi

3) Comunicarea cu moderatorii pe parcursul seminarului a fost bună:

1- 0 participanţi
2- 0 participanţi
3- 0 participanţi
4- 2 participanţi
5 - 32 participanţi

4) Aţi prefera un seminar mai interactiv?

1- 21 participanţi
2- 5 participanţi
3- 3 participanţi
4- 2 participanşi

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 133


ANEXE
5- 0 participanţi
- 3 participanţi nu au răspuns la întrebare.

III. Vă rugăm să răspundeţi cu DA sau NU la întrebările de mai jos:

1) Apreciez că seminarul a fost deosebit de interesant şi util:

DA - 34 participanţi

NU – 0 participanţi

2) Voi folosi cunoştinţele dobândite pe parcursul seminarului în


exercitarea atribuţiilor de serviciu:

DA - 33 participanţi

NU – 0 participanţi

- 1 participant nu a răspuns la întrebare

3) Consideraţi că ar trebui îmbunătăţit cadrul legislativ privind arestarea


şi percheziţia?

DA - 32 participanţi

NU – 2 participanţi

Vă rugăm să argumentaţi răspunsul:

- cadrul legislativ să fie stabil;


- modificarea Legii Curţii Constituţionale cu privire la suspendarea cauzei când se
invocă excepţia de neconstituţionalitate;
se împiedică judecarea cauzelor cu celeritate, mai ales la dosarele cu arestaţi
-
preventiv;
raportat la aspectele semnalate în timpul seminarului, se impune acoperirea
- lacunelor legislative şi lămurirea neclarităţilor existente;
aspectele cu privire la practica judiciară unitară ar trebui să fie subiecte de
- discuţie pentru CSM şi MJ, în vederea luării unor măsuri corespunzătoare;

134 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


ANEXE

- din discuţii au reieşit mai multe aspecte ce trebuie îmbunătăţite, clarificate şi


referitor la care practica instanţelor nu este unitară; în acest sens, ar fi util ca
aceste aspecte să fie aduse la cunoştinţa CSM şi a MJ, pentru a se propune
modificarea sau îmbunătăţirea cadrului legislativ într-un termen rezonabil;
în materia excepţiei de neconstituţionalitate, prin eliminarea obligativităţii
-
suspendării cauzei în acest fel, în materia incompatibilităţilor (art. 8, lit. a) şi în
toate celelalte chestiuni controversate supuse dezbaterilor;
cred că ar trebui ca legiuitorul să clarifice unele probleme: ce înseamnă
- judecarea cauzei, ce se întâmplă când se ridică excepţiile de
neconstituţionalitate în timpul urmăririi penale şi, în general, problemele
discutate în contradictoriu (s-au găsit soluţii diferite de către grupurile de lucru
la aceeaşi problemă discutată);
dispoziţii legale mai precise şi clare, care să acopere majoritatea problemelor
care pot apărea în practică;
-
se menţin în continuare dispoziţii contradictorii, chiar în condiţiile modificării
privind Legea nr. 356/2006;
- da, însă în mod unitar şi nu succesiv;
dispoziţiile legale în materie necesită precizări din partea legiuitorului, pentru a
- se putea crea o practică unitară;
- ar trebui corelate toate dispoziţiile Codului de procedură penală în această
materie, atât în ceea ce priveşte procedura în faza de urmărire penală, cu
dispoziţiile referitoare la procedura în faza de cercetare judecătorească;
-
corelarea legislaţiei noastre cu legislaţia europeană;
argumentele au fost prezentate de participanţi pe durata seminarului;
legea să fie clară, concisă, fără a mai da loc la interpretări; ar trebui să fie
- avute în vedere hotărârile CEDO unde chiar alte state europene au fost
- condamnate, în legătură cu aspectele puse în discuţie;
- ar trebui modificat cadrul legal pentru a păstra confidenţialitatea percheziţiei
(persoana la domiciliul căreia se face percheziţia să nu poată participa la
judecarea cererii pentru autorizarea percheziţiei);
dispoziţiile articolului 18, alin.1, lit. a) al Codului de procedură penală ar trebui
- extinse şi în cazul menţinerii arestării preventive pentru instanţa de recurs
pentru că, şi în cazul soluţionării recursului declarat împotriva încheierii prin
care prima instanţă a dispus în conformitate cu dispoziţiile art. 300/2 al Codului
- de procedură penală, judecătorii din recurs se antepronunţă;
chiar şi după ultimele modificări legislative au rămas multe reglementări
insuficient de clare, care dau loc la interpretări contradictorii;
dispoziţiile legale trebuie să fie clar şi succint exprimate şi să dea posibilitatea
aplicării în toate situaţiile concrete ivite în practică, deci să nu dea naştere la
interpretări şi, pe cale de consecinţă, la soluţii diferite;
- se impune a se înlătura neconcordanţele dintre diversele acte normative, pentru
asigurarea unui cadru legislativ unitar, şi a se elimina dispoziţiile cu caracter
- ambiguu, ce pot da naştere la multiple interpretări; în cadrul discuţiilor purtate,
s-a arătat în mod concret care sunt dispoziţiile ce se impune a fi modificate;
cadrul legislativ trebuie să fie clar şi stabil;
- chiar din discuţiile purtate în cadrul seminarului au rezultat mai multe deficienţe
ale textelor de lege;
apreciez că este necesară crearea unui cadru legislativ care să nu lase loc la
interpretare personală;
deşi au intervenit modificări, există suficiente aspecte discutabile; lipsa unor
- precizări exprese dă naştere la echivoc, cu consecinţe grave în practică;
-

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 135


ANEXE

- dispoziţiile actuale un sunt clare, sunt lapidare şi dau naştere la interpretări şi


soluţii neunitare;
- trebuie introduse reglementări mai explicite cu privire la dispunerea celor două
măsuri în cursul urmăririi penale; apreciez că ar trebui modificată Legea Curţii
Constituţionale în materia suspendării judecării cauzei la invocarea unei excepţii
de neconstituţionalitate – aceste dispoziţii contravin soluţionării cu celeritate a
tuturor cauzelor;
în momentul de faţă, se modifică în mod constant unele texte de lege, fără a se
- aprecia legea în ansamblul ei la momentul elaborării proiectului; consecinţa
este, evident, neconcordanţa unor texte cu altele şi o practică neunitară a
instanţelor de judecată.

CLUJ, 14-15 SEPTEMBRIE 2006

25 participanţi

REZULTATELE CENTRALIZATE ALE EVALUĂRII

I. Utilizând o scală de la 1 la 5 (5=foarte util, 1=inutil), vă rugăm să


răspundeţi la întrebările de mai jos:

1) Cum apreciaţi acest seminar din punct de vedere organizatoric?

1- 0 participanţi
2- 0 participanţi
3- 0 participanţi
4- 1 participant
5- 24 participanţi

Comentarii:

- s-au oferit condiţii bune de cazare, de prezentare a modului de


desfăşurare a seminarului, organizatorii arătând un interes deosebit
pentru desfăşurarea în condiţii optime a seminarului – 1 participant;
- apreciez că acest seminar, prin problemele puse în discuţie, a fost bine
structurat, astfel încât, chiar dacă timpul de desfăşurare a fost scurt,
au fost atinse şi oarecum rezolvate mare parte din problemele cu care
ne-am confruntat şi ne confruntăm la ora actuală în practica legată de
cele două instituţii – 1 participant;
fără cusur – 2 participanţi;
- instanţa la care funcţionez a înregistrat până acum un număr foarte
- redus de cauze având ca obiect instituţia arestării sau a percheziţiei şi,
din acest motiv, problemele practice care s-au ridicat au fost şi ele

136 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


ANEXE

foarte reduse; seminarul a fost un prilej de a mă informa în legătură


cu multe alte probleme ce pot apărea în aceste materii şi mai ales cu
soluţiile corecte care ar trebui date unor astfel de probleme – 1
participant;
fără comentarii – 1 participant;
-
organizatorii au asigurat condiţii bune pentru desfăşurarea discuţiilor,
- au stabilit un grafic de desfăşurare care a permis atât aprofundarea
problemelor discutate cât şi relaxarea necesară ulterior; formatorii au
asigurat participarea egală la discuţii a tuturor grupurilor şi au furnizat
materialele necesare seminarului – 1 participant;
speţele au uneori un caracter prea rezumativ şi oferă informaţii
- insuficiente pentru soluţionare, situaţie care în practică nu se
regăseşte (dosarul aflându-se la dispoziţia judecătorului) - 1
participant;
poate ar fi fost şi mai interesant dacă erau invitaţi şi procurori, având
în vedere că tematica seminarului este specifică urmăririi penale – 1
- participant;
seminarul a fost foarte bine structurat, atât ca durată cât şi ca format;
organizarea pe grupuri de lucru a implicat participanţii în discuţii – 1
- participant;
am apreciat faptul că acest seminar a fost organizat la Cluj, fiind
destul de rare ocaziile în care ne-am întâlnit în acest oraş – 1
participant;
-
tema fiind una de mare actualitate, evident că orice discuţii asupra
numeroaselor controverse legate de jurisprudenţa în materie nu pot să
fie decât extrem de utile – 1 participant;
- organizatoric, seminarul a fost excelent din toate punctele de vedere –
1 participant;
deosebit, nimic de reproşat; timpul petrecut la acest seminar a fost nu
- numai foarte util ci şi plăcut – 1 participant;
deosebit din punct de vedere organizatoric; probabil o durată mai
mare de 2 zile ar fi benefică, datorită faptului că nu avem ocazia prea
-
des să participăm la asemenea seminarii – 1 participant;
s-au abordat probleme de drept ce suportă discuţii contradictorii; din
- punct de vedere organizatoric, seminarul a fost reuşit – 1 participant;
seminarul a fost organizat în timp util şi eficace în raport cu
modificările survenite în materia procedurii penale; problemele
- dezbătute au fost axate pe practica actuală a instanţelor – 1
participant;
1. foarte util dacă privim problemele abordate din perspectiva
-
modificărilor survenite prin Legea nr. 356/2006 şi OUG 6/2006; 2.
tema a fost selectată corect, având în vedere problemele care se ridică
în practica judiciară în materia arestării preventive, în special, dar şi în
materia percheziţiilor domiciliare; 3. a fost excelentă ideea
- organizatorilor de a proceda la întocmirea grupurilor de lucru dar şi
aceea de a stabili locaţia aproape de instanţele care şi-au desemnat
participanţii – 1 participant.

2) Cum apreciaţi seminarul din punctul de vedere al metodei de predare?

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 137


ANEXE

1- 0 participanţi
2- 0 participanţi
3- 0 participanţi
4- 0 participanţi
5- 25 participanţi

Comentarii:

- metodă de predare adecvată – toţi participanţii au avut posibilitatea


să-şi exprime punctul de vedere; au fost discuţii animate şi interactive
– 1 participant;
- 1. discuţiile libere pe baza studiilor de caz fac ca seminarul să fie unul
interactiv; 2. metoda de lucru permite cunoaşterea practicii judiciare a
mai multor instanţe din ţară pe problematica abordată; 3. metoda de
predare a permis fixarea unor probleme de drept şi aprofundarea
noilor dispoziţii legale, prin prisma modificărilor Codului de procedură
penală survenite recent – 1 participant;
metoda de predare a fost bună deoarece s-au aflat părerile
- participanţilor faţă de problema de drept aflată în discuţie şi fiecare a
putut să-şi lămurească aspectele considerate controversate – 1
participant;
formatorii au dovedit o foarte bună pregătire, metodele de predare au
fost de asemenea clare, la obiect şi au reuşit să răspundă cu
-
promptitudine la problemele ridicate – 1 participant;
această metodă de predare, prin solicitarea participanţilor de a-şi
exprima verbal punctele de vedere asupra problemelor ridicate, este
- antrenantă, stimulativă şi, nu în ultimul rând, foarte utilă – 1
participant;
tema seminarului a fost bine aleasă în sensul că este de actualitate,
având în vedere noile modificări ale Codului de procedură penală,
faptul că nu există o practică unitară şi că libertatea unei persoane
-
este unul dintre drepturile fundamentale ale omului care, dacă este
încălcat, aduce mari prejudicii acesteia – 1 participant;
este extrem de util faptul că s-au discutat studii de caz şi nu s-au făcut
prelegeri sterile iar moderatorii sunt cu adevărat bine pregătiţi
profesional şi comunicativ, ultimul aspect având importanţă la fel de
- mare ca şi primul – 1 participant;
interactivitatea discuţiilor şi implicarea cursanţilor în toate discuţiile
sunt binevenite – 1 participant;
am apreciat această metodă interactivă de predare; un punct deosebit
de important a fost faptul că seminarul a avut un caracter
-
preponderent practic – 1 participant;
foarte bună; notă maximă pentru moderatori – 1 participant;
- moderatorii au excelente calităţi de comunicare, stăpânesc subiectele
iar interactivitatea a fost reală şi suficientă – 1 participant;
discuţiile au fost libere prin modalitatea în care s-au abordat
- problemele ridicate de către moderatori, aceştia prezentând temele la
- obiect – 1 participant;
metoda formării de grupuri, precum şi discutarea punctuală a

138 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


ANEXE

problemelor pe grupuri a dus la evidenţierea unor probleme de


practică şi a soluţiilor diferite care pot apărea la diferite instanţe; de
asemenea, a asigurat o oarecare ordine în desfăşurarea discuţiilor şi în
exprimarea opiniilor – 1 participant;
este cea mai bună modalitate de soluţionare a problemelor juridice
-
care dă posibilitatea formulării de concluzii, în mod metodic, pentru
fiecare punct discutat, lucru benefic pentru fixarea cunoştinţelor – 1
participant;
moderatorii seminarului au reuşit într-adevăr să menţină motivarea
- participanţilor la un nivel înalt – 1 participant;
metoda de predare abordată (discutarea cazurilor pe grupe şi
- prezentarea soluţiilor aduse prin purtătorul de cuvânt al grupei) este
potrivită şi binevenită întrucât încurajează participarea la rezolvarea
cazului şi a judecătorilor mai timizi care nu doresc să-şi exprime opinia
altfel decât într-un cadru mai restrâns al grupului din care fac parte –
1 participant;
modul de desfăşurare a seminarului a fost practic, axat pe dezbateri,
speţele au fost inspirat alese, ridicând tocmai problemele ivite de
- curând, insuficient reglementate şi care sunt susceptibile de
interpretări – 1 participant;
foarte bună – s-a ales un mod de lucru cu participanţii bine gândit – 1
participant;
moderatorii seminarului, prin alegerea cazurilor prezentate, au reuşit
-
să puncteze principalele probleme cu care se confruntă magistraţii în
practică în aplicarea dispoziţiilor privind arestarea şi percheziţia – 1
- participant;
metoda de predare aleasă, cea a discuţiilor în cadrul grupurilor, pe
baza studiilor de caz, este mai utilă şi mai benefică decât metoda de
predare tradiţională, având în vedere că seminarul urmăreşte
- lămurirea unor probleme practice ale practicienilor care s-au lovit de
numeroase probleme în activitatea desfăşurată – 1 participant.

3) Apreciaţi că acest seminar a fost util pentru activitatea dumneavoastră?

1- 0 participanţi
2- 0 participanţi
3- 0 participanţi
4- 0 participanţi
5- 25 participanţi

Comentarii:

- având în vedere că temele alese pentru acest seminar comportă


discuţii în practică, le apreciez ca fiind foarte utile, întrucât, din
discuţiile purtate în cadrul grupurilor, mi-am putut forma o viziune
asupra modului în care şi alţi colegi au perceput aceste instituţii - 1
participant;

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 139


ANEXE

- da, tema aleasă este foarte utilă datorită complexităţii problemelor ce


se ridică în practică; ar fi util să existe o continuitate în organizarea
acestor seminarii, cu aceeaşi tematică – 1 participant;
- acest seminar şi, implicit, tema aleasă, în contextul actual al survenirii
unor noi modificări, sunt utile pentru activitatea noastră, pentru că
numai astfel ne mai putem clarifica unele neclarităţi legate de
interpretarea şi punerea în aplicare a dispoziţiilor privind arestarea şi
percheziţia – 1 participant;
da, tema este foarte utilă, de actualitate, cu implicaţii şi răspunderi
- deosebite – 1 participant;
este foarte util, având în vedere importanţa dreptului la libertate şi
- siguranţă, respectiv a dreptului la viaţă privată şi de familie şi
consecinţele pe care judecătorul riscă să le suporte încălcând aceste
drepturi – 1 participant;
tema aleasă este foarte utilă în activitatea pe care o desfăşurăm şi ne
ajută la rezolvarea unor chestiuni care s-au ivit sau s-ar putea ivi în
- legătură cu tema dezbătută – 1 participant;
prin natura lor şi procedura de aplicabilitate, temele seminarului
prezintă o importanţă deosebită – 1 participant;
- ambele teme sunt utile pentru activitatea desfăşurată la instanţă,
deoarece sunt probleme cu care instanţele se confruntă frecvent sau,
date fiind modificările aduse prin Legea 356/2006, se pot confrunta în
-
viitor, având în vedere că dispoziţiile legale referitoare la tema aleasă
sunt, uneori, interpretabile – 1 participant;
soluţionând cauze penale, consider că problemele legate de arestarea
preventivă trebuie discutate, astfel încât acest seminar mi-a fost de
ajutor – 1 participant;
- foarte util, prin prisma faptului că s-a modificat Codul de procedură
penală, practica nu este unitară şi, prin astfel de dezbateri, se poate
ajunge la concluzii practice care să fie aplicate în vederea creării unei
- practici unitare – 1 participant;
da, în special prin prisma modificărilor recente ale Codului penal şi ale
Codului de procedură penală – 1 participant;
da, pentru că s-au pus în discuţie aspecte practice pe care încă nu le-
am întâlnit în practica instituţiei la care lucrez – 1 participant;
- da, s-au discutat aspecte extrem de actuale, legate de o cazuistică
bogată – 1 participant;
- deosebit de util, mai ales că, datorită noilor modificări, se impune
discutarea şi crearea unei practici unitare – 1 participant;
cred că ar fi necesară şi în viitor organizarea unor seminarii pe
-
asemenea teme, extrem de utile pentru practicieni în general şi pentru
judecători în special – 1 participant;
- consider că, în prezent, aspectele legate de măsurile preventive sunt
cele mai controversate în dreptul de procedură penală; prin urmare,
- organizarea unui astfel de seminar constituie o reală surpriză plăcută –
1 participant;
de interes maxim – 1 participant;
foarte util – 1 participant;
-
tema este foarte interesantă şi de actualitate şi am primit răspuns la o
serie de probleme practice privind instituţiile arestării şi percheziţiei –
1 participant;

-
-
-

140 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


ANEXE

- seminarul cât şi temele propuse sunt foarte utile, având în vedere că


legislaţia în materie a suferit recent numeroase modificări, unele
susceptibile de interpretări – 1 participant;
- seminarul şi tema aleasă sunt foarte utile pentru activitatea
desfăşurată – 1 participant;
tema a venit în întâmpinarea problemelor ridicate de practica
- judiciară; seminarul şi tema sunt deosebit de utile – 1 participant.

4) Cât de utile vi s-au părut discuţiile din cadrul grupurilor?

1- 0 participanţi
2- 0 participanţi
3- 0 participanţi
4- 2 participanţi
5- 23 participanţi

Comentarii:

- discuţiile din cadrul grupurilor au fost foarte utile deoarece fiecare şi-a
spus părerea referitor la textul de lege discutat şi astfel s-au lămurit
mai multe aspecte ce suportă interpretări diferite – 1 participant;
- opiniile colegilor au fost relevante şi argumentate într-un mod foarte
adecvat, ceea ce a dus la înţelegerea fiecărui raţionament la
soluţionarea problemelor – 1 participant;
fiecare membru al grupurilor de lucru create a avut posibilitatea să-şi
- exprime punctul de vedere; succesul discuţiilor s-a datorat şi faptului
că au fost prezenţi judecători de la instanţe reprezentând toate gradele
de jurisdicţie – 1 participant;
foarte utile; deşi s-au adus o serie de argumente extrem de
- convingătoare pentru toate opiniile prezentate, în final am reuşit să
aflăm care ar fi soluţia legală şi corectă într-o anumită cauză – 1
participant;
având în vedere că au fost puţine grupuri şi s-a limitat participarea,
comunicarea cu celelalte grupuri a fost posibilă şi utilă; dacă numărul
-
participanţilor ar fi fost mai mare, discuţiile nu ar fi fost posibile – 1
participant;
au existat situaţii în care am avut iniţial o opinie dar părerile şi
argumentele celor din grupul meu de lucru sau din celelalte două
- grupuri m-au determinat să-mi schimb opinia iniţială – 1 participant;
foarte utile; eram interesaţi să aflăm şi părerea celorlalţi colegi – 1
participant;
- constructive; toţi participanţii şi-au putut exprima şi argumenta
punctele de vedere - 1 participant;
- discuţiile au fost foarte utile, cu atât mai mult cu cât aspectele puse în
discuţie şi-au găsit, relativ, şi o rezolvare – 1 participant;
s-au pus şi unele probleme ce denotă o conformaţie încă prea teoretică
-
a unora dintre participanţi: de pildă, discuţiile referitoare la
întreruperea percheziţiei, tranşată, evident, de legiuitor – există o
-

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 141


ANEXE

tendinţă excesiv tehnică – 1 participant;


- ne-au oferit posibilitatea de a cunoaşte modul în care gândesc colegii,
interpretează normele şi, acolo unde opiniile sunt diferite, susţinerea
argumentelor duce la progres şi soluţii – 1 participant;
discuţiile au dat posibilitatea formulării a numeroase ipoteze precum şi
-
a diferitelor soluţii care ar putea fi întâlnite; argumentele colegilor au
contribuit la găsirea unei soluţii mai bune – 1 participant;
posibilitatea de a purta discuţii în cadrul grupurilor pentru formarea
- unei (unor) opinii majoritare este binevenită, argumentele prezentate
de fiecare component al grupului fiind de natură să contureze o opinie
mult mai repede decât în cazul în care nu s-ar fi lucrat pe grupuri şi în
cazul în care discuţiile s-ar fi purtat individual – 1 participant;
practice şi utile pentru stabilirea unor interpretări unitare ale
- instituţiilor de drept puse în discuţie – 1 participant;
discuţiile din cadrul grupurilor au fost foarte utile deoarece s-au putut
cunoaşte opiniile celorlalţi colegi de la alte instanţe cu privire la
-
problemele dezbătute şi la practica acestora – 1 participant;
luând în considerare faptul că am făcut parte dintr-un grup cu
participanţi bine pregătiţi şi cu multă experienţă în domeniile abordate,
- nu pot spune altceva decât că discuţiile pe grupuri au fost utile – 1
participant;
foarte utile; s-au identificat probleme, s-au aprofundat argumentări, s-
au deschis noi perspective – 1 participant;
- discuţiile au avut o notă de respect şi decenţă în raport cu toate
opiniile exprimate, nefiind impuse păreri exclusiviste, intolerante;
- libertatea de exprimare şi tonul degajat au caracterizat dezbaterile – 1
participant.

II. Pe o scală de la 1 la 5 (5=foarte util, 1=inutil), vă rugăm să evaluaţi


următoarele afirmaţii:

1) Moderatorii seminarului (formatorii) au reuşit să menţină motivarea


participanţilor la un nivel înalt:

1- 0 participanţi
2- 0 participanţi
3- 0 participanţi
4- 1 participant
5- 24 participanţi

2) Toate sarcinile au fost clar explicate:

142 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


ANEXE
1- 0 participanţi
2- 0 participanţi
3- 0 participanţi
4- 0 participanţi
5- 25 participanţi

3) Comunicarea cu moderatorii pe parcursul seminarului a fost bună:

1- 0 participanţi
2- 0 participanţi
3- 0 participanţi
4- 0 participanţi
5- 25 participanţi

4) Aţi prefera un seminar mai interactiv?

1- 12 participanţi
2- 6 participanţi
3- 3 participanţi
4- 0 participanţi
5- 0 participanţi
- 4 participanţi nu au răspuns la întrebare.

III. Vă rugăm să răspundeţi cu DA sau NU la întrebările de mai jos:

1) Apreciez că seminarul a fost deosebit de interesant şi util:

DA - 25 participanţi

NU – 0 participanţi

2) Voi folosi cunoştinţele dobândite pe parcursul seminarului în


exercitarea atribuţiilor de serviciu:

DA - 25 participanţi

NU – 0 participanţi

3) Consideraţi că ar trebui îmbunătăţit cadrul legislativ privind arestarea


şi percheziţia?

DA - 25 participanţi

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 143


ANEXE
NU – 0 participanţi

Vă rugăm argumentaţi răspunsul:

- în privinţa căilor de atac (art. 141); în privinţa incompatibilităţilor;


- în privinţa cadrului procesual;
- reglementarea şedinţei secrete în cazul percheziţiei;
- reglementarea posibilităţii de invocare a excepţiilor de neconstituţionalitate, cu
stabilirea unor termene şi condiţii, pentru a se evita invocarea abuzivă;
prelungirea la 48 sau 72 de ore a duratei reţinerii şi stabilirea unui termen de
- sesizare a instanţei care să dea posibilitatea acesteia de a studia suficient
dosarul şi de a-l pune şi la dispoziţia apărătorului;
incompatibilitatea judecătorului ce a soluţionat propunerea de arestare
- preventivă şi de prelungire a acesteia – art. 48, lit. a, Codul de procedură
penală;
art. 141, teza finală, Codul de procedură penală – încheierea de respingere a
cererii de revocare, înlocuire ori încetare de drept a măsurii arestării
-
preventive;
excepţia de neconstituţionalitate invocată în cursul urmăririi penale;
legiferarea dreptului părţii lezate în cadrul procedurii percheziţiei de a cere
- justiţiei să examineze renunţarea sa relativă la drepturile şi interesele ce i-au
- fost încălcate în derularea acestei proceduri;
reglementări riguroase în privinţa anumitor instituţii juridice interpretabile;
o mai bună armonizare a dreptului intern cu dispoziţiile Convenţiei europene şi
cu jurisprudenţa CEDO;
-
problematica arestului preventiv în cursul urmăririi penale în situaţia invocării
- unei excepţii de neconstituţionalitate;
inadmisibilitatea declarării recursului de către inculpat, prin prisma prevederilor
- art. 6 al Convenţiei europene;
ascultarea inculpatului arestat în lipsă şi care este prins în faza de judecată;
- problematica incompatibilităţii judecătorului care a soluţionat propunerea de
arestare sau prelungire etc.;
ar trebui reglementată modalitatea în care s-ar putea exercita controlul asupra
-
modului de efectuare a percheziţiei de către judecător;
- ar trebui reglementată expres procedura în cazul ridicării unei excepţii de
neconstituţionalitate cu ocazia soluţionării propunerii de luare a măsurii de
- arestare preventivă;
cu siguranţă, cadrul legislativ privind arestarea şi percheziţia trebuie
- îmbunătăţit, aspect ce rezultă şi din problemele ridicate în cadrul seminarului,
impunându-se armonizarea dispoziţiilor din Codul de procedură penală cu cele
din Convenţia europeană a drepturilor omului şi din Constituţie;
consider că în Codul de procedură penală ar trebui precizată o cale de atac în
- privinţa măsurilor preventive (revocare, încetare), care să fie în concordanţă cu
CEDO; ar fi utilă prevederea unei sancţiuni pentru nerespectarea termenelor
stabilite pentru prezentarea dosarului (înregistrarea propunerii) pentru
propunerea de prelungire a măsurii arestării;
- plângerea împotriva modului de efectuare a percheziţiei – competenţe;
noţiunea de “cameră de consiliu” – definire legală clară;
durata reţinerii – 72 de ore;
abrogarea art. 140/1, teza finală;

-
-
-
-

144 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă


ANEXE

- modificarea art. 140/1, alin. 6 al Codului de procedură penală, în sensul ca


instanţa de recurs să se pronunţe prin decizie şi nu prin încheiere;
- completarea art. 150, alin. 2 al Codului de procedură penală şi cu situaţia în
care inculpatul nu a putut fi ascultat din cauza stării precare de sănătate;
reglementarea mai riguroasă a modalităţii de soluţionare a cauzelor pe fond în
-
condiţiile în care judecătorii s-au pronunţat cu privire la luarea/prelungirea
măsurii arestului preventiv, incompatibilitate despre care vorbeşte codul;
în ce priveşte percheziţia - explicitarea/înlocuirea aspectului legat de
- pronunţarea în camera de consiliu de către judecător;
posibilitatea ridicării excepţiei de neconstituţionalitate la momentul propunerii
- luării măsurii de arestare preventivă /altor măsuri –reglementarea acestei
proceduri;
pentru percheziţie – să se prevadă şi posibilitatea de a emite autorizaţia de
percheziţie instanţa în a cărei rază teritorială se află domiciliul celui
- percheziţionat;
arestare – art. 48 al Codului de procedură penală – rezolvarea problemei
incompatibilităţilor, modificarea art. 141, alin.1, teza finală, în sensul acordării
- dreptului inculpatului la recurs (revocare, înlocuire şi încetare a măsurii arestării
preventive);
modificarea art. 141, alin.1 al Codului de procedură penală în ceea ce priveşte
reglementarea unei căi de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de
înlocuire, revocare sau încetare a măsurii arestării preventive;
-
neconcordanţa dintre prevederile art. 148, lit. a/1 şi cele ale art. 145 ale
Codului de procedură penală;
discuţiile purtate pe marginea studiilor de caz au demonstrat că legislaţia poate
- fi încă perfecţionată; ar fi aici de amintit art. 141, alin. 1, teza finală, unde este
necesară lămurirea sintagmei “camera de consiliu,” posibilitatea sesizării
- judecătorului care emite autorizaţia de percheziţie domiciliară prin mijloace
moderne: telefon, fax, e-mail etc.; de asemenea, apreciem că ar fi benefică
stabilirea competenţei alternative în favoarea instanţei în raza căreia se află
domiciliul percheziţionat;
în ceea ce priveşte percheziţia, ar trebui reglementată modalitatea în care se
pronunţă încheierea prin care se autorizează percheziţia;
în ceea ce priveşte arestarea preventivă, trebuie să se suplimenteze
incompatibilităţile în aşa măsură încât să nu se ajungă la judecarea fondului
- cauzei de către judecătorii care nu sunt specializaţi în drept penal;
la percheziţie ar trebui reglementată o modalitate în care judecătorul care a
- emis autorizaţia de percheziţie să poată cenzura actele sau măsurile
procurorului sau ale organului de cercetare penală luate pe parcursul
percheziţiei;
deşi au intervenit modificări cu privire la cele două instituţii şi privind Legea nr.
- 356/2006, au rămas multe lacune legislative care dau naştere la interpretări:
de exemplu, invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate în faza propunerii
privind arestarea (deşi acest aspect ar trebui inserat în Legea nr. 47/1991),
prevederea expresă a dreptului inculpatului de a putea ataca cu recurs orice
- încheiere cu privire la starea sa de arest (art. 141 al Codului de procedură
penală) nu e în concordanţă cu Convenţia europeană;
ţinând seama de importanţa măsurii de arestare preventivă, cadrul legislativ
trebuie să fie mai explicit şi mai concis;
au rămas mai multe probleme nesoluţionate de către legiuitor, probleme ce vor
crea inconveniente în practica judiciară – de exemplu, instituirea unor
incompatibilităţi va crea situaţia de a nu exista complet penal care să

ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă 145


ANEXE

soluţioneze fondul unei cauze; există încă situaţii în practica judiciară în materie
care nu îşi găsesc dezlegare în textele de lege, aşa cum au fost ele modificate;
- pe parcursul seminarului s-au ridicat anumite probleme de drept care nu sunt
reglementate în prezent şi, în consecinţă, este necesară intervenţia
legislativului;
din dezbateri a reieşit necesitatea corectării normative a ultimelor modificări la
- legea de procedură penală, cel puţin cu privire la instituţia juridică a
incompatibilităţii judecătorului care se pronunţă asupra măsurilor preventive;
pentru că anumite dispoziţii legale contravin celor europene în materie;
- unele texte legale modificate sunt ambigue, dând naştere la interpretări, iar
- rolul judecătorului este acela de a aplica legea şi nu de a o interpreta.

146 ABA/CEELI ‐ Aspecte de practică privind percheziția şi arestarea preventivă