4-

—4
iz»

I
i

ÎNV: ifffi
MITHOftHJA M«lHOV£» $ţ BUCOVINEI
<; BIBLIOTECA “DUMITRU STÂNILOAE"
Serva Tftktfeft
COTA: Pi-/
/
'
rs 4

•j

; v.-
s|!
■m
REVISTA PATRIARHIEI ROMANE

.V ,

i Mi,
^XXVIII — Nr. 4 — OCTOMBRIE — DECEMBRIE 1986
BUCUREŞTI

i .
116 ORTODOXIA

du-se că s-a născut un nou om, că un nou chip este chemat să devină
icoană vie a lui Dumnezeu.
Naşterea de prunci este o formă particulară a kenozei feminine.
Mama se dăruieşte pruncului, moare parţial pentru acesta, îi dăruieşte ^
tot ce are, se sacrifică pe ea pentru ca el să crească. Dar este tot timpul
orientată spre Dumnezeu şi se bucură că încă o fiinţă umană a apărut
pe lume, pentru ca prin această fiinţă să devină vizibil chipul lui
Dumnezeu.
De aceea fiecare familie trebuie să se întemeieze în Biserică, în
Hristos, căci numai astfel primeşte harul sfinţitor al Sfîntului Duh.
Biserica şi naşii vor ghida paşii noii familii întemeiate, pe calea
Adevărului. Numai astfel cei doi miri vor păşi pe drumul desăvîrşirii şi
al Împărăţiei cerurilor. Acesta trebuie să fie ţelul fiecărei familii creştine.
Drd. RENE BROSCĂREANU

RUGĂCIUNILE PENTRU CEI ADORMIŢI,

IN LUMINA SFINTEI SCRIPTURI *
Sfîrşitul vieţii pămînteşti a omului, înseamnă — în concepţia creş- f
tină — despărţirea sufletului de locaşul său trecător pe care îl numim
trup. Din punct de vedere fizic moartea este încetarea definitivă a tu- _>
turor funcţiilor organice ale unei fiinţe.
După învăţătura creştină, moartea corespunde desfacerii fiinţei u-
mane în cele două părţi constitutive :
a) trupul — locaşul trecător sau «vasul de lut» — în care sălăşlu­
ieşte sufletul, se preface în elementele din care a fost alcătuit (Geneză
3, 19) ,• b) sufletul care este nemuritor — partea cea mai de preţ a omu­
lui — se desprinde de acest suport fizic (material) pentru a se întoarce
la Cel care l-a creat (Eclesiast 12, 7) spre a-şi primi răsplata pentru
faptele săvîrşite în timpul vieţii de pe pămînt (Luca 13, 27; 16, 22).
înţeleasă ca fenomen fizic, moartea survine fie din cauza deterio­
rării celulelor vii (îmbătrînire), fie în urma vreunei boli, sau a unor ac­
cidente' care anulează funcţiile vitale ale organismului.
Pentru suflet, însă, moartea trupului reprezintă momentul în care
el trece la o altă viaţă, la viaţa netrupească, spirituală în care va vieţui
în chip conştient pînă la Judecata din urmă, cînd, după ce trupul va
învîa, se va uni din nou cu acela transfigurat, şi va primi răsplata veş­
nică, prin care intră în veşnicie. «Pentru că ştim — spune Sfîntul Apos­
tol Pavel —, că, dacă acest cort, locuinţa noastră pămîntească, se va
strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mînă, veşnică, 1
în ceruri» (II Cor. 5, 1). ■4
Moartea este urmarea păcatului neascultării protopărinţilor noştri
Adam şi-Eva (Rom. 6, 23). Ea a fost impusă ca o stavilă împotriva în­
mulţirii la nesfîrşit a fărădelegii. De aceea, ea poate fi considerată o
• Lucrare de seminar în cadrul cursurilor de doctorat în teologie, alcătuită şi
susţinută sub îndrumarea Pr. prof. Constantin Corniţescu, care a dat şi avizul pentru
publicare.
 ORTODOXIA
117

=*,°cs“pbx trs. p4»Tsr,r?Ps:!^rAKs

= viaţa, iar moartea este un cîştig (Filip. 1, 21). Iar Sfîntul Ioan Evanqhe-
' listul adaugă : Ferice de tei ce mor in Domnul, pentru că se vor odihni
de lucrurile lor şi faptele ii vor urma (Apoc. 14r 13). în acest sens,
înţelegîhd moartea ca plată a păcatului, dar şi ca o modalitate de a
reveni la starea cea dintîi, se poate spune că, dacă după căderea în
păcat, omul nu ar fi devenit muritor, nu s-ar mai fi putut mîntuil.

Moartea în conceptul Noului Testament 5

5
Ideea, potrivit căreia omul, desăvîrşindu-se continuu, trece de la
viaţa pămîntească, vremelnică, la cea veşnică, străbate toate scrierile
biblice de la Geneză pînă la Apocalipsă. în întreaga Scriptură, moartea 5
este considerată ca o trecere «dincolo» la părinţi, moşi şi strămoşi, unde 5
sufletul — despărţit de trup — trăieşte o viaţă reală. Din cărţile Ve­
chiului Testament amintim exemplul lui Avraam care, — aşa cum se
spune în cărţile : Facere (25, 8), Numeri (20, 24), Deuteronom (32, 50) —,
* a fost adăugat — după moartea trupească — la poporul său, expresie
ce se constituie în argument al credinţei în viaţa de dincolo.
în Noul Testament ideea despre moarte este prezentată mult mai
: v nuanţat. Aici se vorbeşte despre moarte, în mai multe feluri şi anume:
1) Moartea trupească (fizică), naturală — despărţirea sufletului de
trup (Luca 2, 26 ; 16, 22 ; Ioan 11, 4 şi 13) ?
2) Moartea violentă, precum şi aceea socotită ca o consecinţă a
unui păcat grav (Matei 15, 4 ; Marcu 7, 10);
3) Moartea martirică (Matei 5, 10; 10, 21; Marcu 13, 2; Fapte
7, 59 ; Apoc. 6, 10 ; 20, 4) ;
4) Moartea sufletească, ca urmare a trăirii în păcat, fără Dumne­
zeu (Efes. 2, 11 ; Col. 1, 21 ; Luca 15, 24; Tim. 5, 6; Apoc. 3, 1);
• 5) Moartea sacramentală, prin Botez (Rom. 6, 3; Gal. 5, 4), aceea
care deschide calea spre mîntuire. (Prin botez creştinii mor păcatului
— se curăţă de păcatul strămoşesc şi de cele personale — şi se îm­
bracă în haina luminoasă a lui Hristos);
6) Moartea veşnică sau moartea ultimă care este cea mai de te­
mut fiind cea mai cumplită şi care constă în condamnarea la suferinţă
veşnică (Apoc. 20, 14) 2. Acest fel de moarte nu-i atinge pe cei cre­
dincioşi pentru că — aşa cum ne asigură Domnul nostru Iisus Hristos
— Cel ce crede (în El) viu va fi (Ioan 11, 25), iar Sf. Apostol Pavel
precizează/că nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba (I Cor. 15, 51). \
^ Domnul nostru Iisus Hristos a venit în lume, s-a întrupat pentru
mîntuirea noastră ca să rupă legătura păcatului şi să ne împace pe toţi
cu Dumnezeu, prin jertfa sa de pe Cruce (Rom. 5, 10; I Petru 3, 18).
Surpînd — prin moartea Sa — pe cel ce avea stăpînirea morţii, adică
1. Pr. Gh. Radu, Moartea, judecata particulară şi rugăciunile Bisericii pentru
adormiţi, în revista «Mitropolia Moldovei şi Sucevei», nr. 1/1979, p. 123.
2. Pr. dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Editura institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984, p. 308—310.
118 ORTODOXIA

pe diavolul, El a izbăvit pe acei pe care «frica morţii îi ţinea în robie

toată viaţa» (Evr. 2, 14—15) 3.
Aşadar, reţinînd înţelesul noutestamentar al cuvîntului «moarte», .
care înseamnă nimicire, distrugere a vieţii 'fizice, punct final al coha-
bitării sufletului cu trupul, să vedem în continuare, care este situaţia
sufletelor după despărţirea lor de trup.
Imediat după moarte, sufletele sînt orînduite — după o judecată
numită particulară —, conform ifaptelor lor din timpul întregii vieţii
pămînteşti, fie în rai, fie în iad, tinde au o situaţie provizorie pină la
judecata cea de obşte sau universală 4. «Pentru că — spune Sf. Apostol
Pavel — noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de jude­
cată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori
bine ori rău» (II Cor. 5, 10)... precum este rinduit oamenilor odată să
moară, iar după.aceea să fie judecata (Evr. 9, 27—28 ; cf. Inţel. lui Sirah
11, 28).
Judecata particulară are loc îndată ce sufletul se desparte de trup
şi ei i se supun toate sufletele, fără nici o excepţie5. Această instanţă
de judecare (apreciere)* a sufletelor stabileşte locul pe care urmează să-l
ocupe — în mod provizoriu — pînă la a doua venire a Domnului,
la judecata obştească finală, cînd vor primi răsplata definitivă pen­
tru faptele bune şi rele săvîrşite în viaţa pămîntească (Matei 25,
31 ,- Ioan 5, 4; I Cor. 15, 20 ; I Tes. 4, 16). In concepţia creştină,^
ortodoxă, judecata particulară ca şi cea obştească-universală de la sfir- “
şitul veacurilor, nu constituie un motiv de nelinişte pentru cei ce tră­
iesc în deplin consens cu învăţătura Mîntuitorului nostru Iisus Hristos,
căci aşa cum ne asigură însuşi Mîntuitorul — «cel ce ascultă cuvintul
Meu şi crede in Cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică şi la judecată nu
va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă» (Ioan 5, 24).
Mîntuitorul a venit în lume pentru mîntuirea tuturor şi în acest
sens a întemeiat Biserica Sa. Ea este păstrătoarea învăţăturilor dumne­
zeieşti, precum şi a puterii de viaţă dătătoare — harul divin — această
armură cerească care ajută credincioşilor să trăiască asemenea mode- ■
lului arătat oamenilor prin întruparea Fiului lui Dumnezeu (I Tim., 3,
15; II Cor. 1; 22; Efes. 1, 14). Dar Biserica, această instituţie divino-
umană cuprinde în sine pe toţi credincioşii, de la întemeierea sa şi pînă
la sfîrşitul veacurilor °. Ca trup tainic al întemeietorului ei, Biserica are
3. Ideea că Mîntuitorul nostru Iisus Hristos «a nimicit moartea şi a adus la lu­
mină viaţa» este prezentă în multe locuri din Noul Testament: II Tim. 1, 10; I Petru
1, 20; Rom. 16. 26; Efes. 3. 9; Col. 1, 26; Tit 1, 2; Evr. 2,-14—15. Această idee este
prezentă şi în imnele şi în rugăciunile cuprinse în slujbele noastre ortodoxe (în tro­
parele învierii, în slujba înmormîntării etc.).
4. Marcu 16, 16; Luca 16, 22; 23, 43; II Cor. 5, 10; Evrei 9, 27; 12, 23.
5. Vezi, Pr. dr. N. Neaga, Eshaiologic creştină, în revista «Mitropolia Ardealu­
lui», nr. 3—4/1971, p. 264.
6. Relaţia de interdependenţă strînsă dintre Biserică, Tradiţie şi Scriptură im­
pune respectarea lor în egală măsură. Cei care resping Biserica, pierd Tracii fia «atît
ca transmisiune, sau ca succesiune vie a credinţei cît şi ca plenitudine a Revelaţiei;
şi nu mai primesc nici înţelegerea completă a Scripturii, pe care a păstrat-o Biserica
în aplicarea ei integrală de la început prin Tradiţie». Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae,
Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bi­
sericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, p. 66.
 ORTODOXIA 119

două înfăţişări: una văzută — Biserica luptătoare şi alta nevăzută, cea

a îngerilor, a drepţilor, a celor de dincolo — Biserica triumfătoare. în-
5- tre aceste două înfăţişări ale Bisericii există o strînsă lgătură prin lu-
"V crarea Duhului care stăruie asupra lor, ţinînd (păstrînd) unitatea lor,
precum a dorit-o Fiul şi pentru care El s-a rugat în grădina Glietsimani.
«Posibilitatea comuniunii reale între cele două, înfăţişări ale Bisericii
stă pe temeiul Duhului, al iubirii lui Dumnezeu, pe forţa credinţei şi a
rugăciunii» 7. Sufletul creştinului pătruns de dragoste şi credinţă simte
permanent nevoia acestei comuniuni. Ea este fiintială pentru viata sa 5
spirituală. «Deci am zis — se exprimă Sfîntul Apostol Pavel vorbind 5
despre Biserică — este o singură familie şi un singur trup tainic al că­
rui cap este Mîntuitorul» (Rom. 12, 5). «Şi fie că trăim, fie că murim,
ai Domnului sintem» (Rom. 14, 31). Conform învăţăturii Bisericii noastre, >
cei ce adorm în credinţă sînt fraţii noştri, căci au primit acelaşi botez
şi au acelaşi Domn şi aceeaşi credinţă. Prin sufletele lor — mădulare vii
' ale Bisericii triumfătoare —, credincioşii care au adormit în Domnul
rămîn în legătură neîntreruptă spirituală cu mădularele Bisericii luptă­
toare (Efes. 1, 9—10 ; Filip. 2, 9—10 ; Evr. 12, 22—23).
Iubirea creştină este «axa» prin care intrăm şi ne menţinem în co-,
muniune cu Dumnezeu dar şi cu semenii. Ea este — după cum se ex­
primă Sf. Ioan Evanghelistul — porunca lăsată ca testament de Mîntui­
- torul nostru Iisus Hristos. «Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul
i- 7 pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe
altul. întru aceasta vor cunoaşte toţi că sinteţi ucenicii Mei, dacă veţi
avea dragoste unii faţă de alţii» (Ioan 13, 34—35). Dumnezeu însuşi
este iubire şi noi creştinii numai prin iubire putem rămîne fiii Lui (I Ioar
4, 8; 4, 20—21). Prin iubire — baza relaţiilor creştinilor cu lumea -
trăim în El şi El în noi (Ioan 15, 5—9), căci iubirea este energia crec
toare, lucrătoare, vie. Iubirea este acel «foc divin aprins de Hristos p
pămînt prin crucea de pe Golgota (Luca 12, 49) care, necontenit, se re­
varsă în valuri uria'şe peste întreg cosmosul» 8.
Comuniunea creştinilor cu cei adormiţi
Iubirea, element fundamental în relaţiile dintre creştini — ca mă­
dulare ale trupului tainic al lui Hristos —, este aceea care restaurează,
prin har, şi integrează în qomuniune, prin Biserică, pe cei vii cu cei
adormiţi. Ea menţine legătura vie între cele două lumi în care acţio­
nează Biserica şi determină uneori schimbări radicale, orientînd viaţa
spre înţelegerea şi apropierea de semeni, ale căror griji, preocupări, : L
bucurii şi le apropie cel care posedă adevărata dragoste creştină.
Alexei Homiakov spunea că «ne mîntuim în şi prin comuniune cu
; Dumnezeu şi semenii noştri, în comuniune de iubire (xoivoma afainjs)
şi rugăciune, în întrajutorare reciprocă în viaţa aceasta şi după moarte,,
şi pierim în izolare prin păcat» 9. Sub semnul acestei nevoi fireşti de
7. Pr. I. Ioanicescu, Rugăciunile pentru cei morţi, în revista «Mitropolia Olte­
niei», nr. 1—2/1975, p. 84.
8. Pr. dr. Simion Radu, Rugăciunile Bisericii pentru cei adormiţi şi temeiurile
lor, în revista «Mitropolia Banatului», nr. 10—12/1978. p. 661. 9. Ibidem, p. 668.
••-.1 y;
122 ORTODOXIA

mînmiind sufletele celor din veacuri adormiţi (I Petru 3, 19), ne arată

valoarea deosebit de mare a sufletului omenesc. El a dat apostolilor
cheile împărăţiei Cerurilor (Matei 16, 19; Ioan 20, 23), arătîndu-ne că
El este calea, adevărul şi viaţa (Ioan 14, 6) şi îndemnîndu-ne să ne ru­
găm chiar şi pentru vrăjmaşii noştri (Luca 6, .28; Matei 5, 11) şi cu
atît mai mult pentru cei care ne iubesc, ne sînt apropiaţi.
Mîntuitorul a ascultat şi a îndeplinit dorinţa celor care s-au rugat
pentru cei morţi (Exemplu învierea fiicei lui Iair — Luca 8, 41 — şi în­
vierea lui Lazăr — Ioan 11, 21), arătîndu-ne prin aceasta puterea Sa
dumnezeiască şi îndemnîndu-ne să urmăm exemplul. Din ziua morţii
Sale, urmată de învierea cea de a treia zi, El apare pentru totdeauna ca
stăpîn peste cei vii şi cei morţi13.
Cei adormiţi, «dezbrăcînd haina aceasta trecătoare», au ieşit din cor­
tul cel stricăcios (II Cor. 5, 1—4) şi merg să-şi ia răsplata ostenelilor
pămînteşti (I Cor. 9, 24 ; II Tim. 3, ?). Pentru toate, deci şi pentru cei
care au trecut hotarul vieţii pămînteşti, Sf. Apostol Pavel recomandă
«să facem rugăciuni şi mijlociri» (I Tim. 2, 1—4). Textul din epistola
Sfîntului Apostol Iacov (5, 16) : «Rugaţi-vă unul pentru altul, ca să vă
vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului», într-o exe­
geză corectă scoate la iveală obligativitatea religios-morală de a ne
ruga lui Dumnezeu pentru «toţi», inclusiv pentru cei care nu mai pot face
acest lucru.
Sf. Apostol Petru, sfătuind pe creştinii din Asia Mică, le spune să-şi
aducă aminte de el după ce sufletul său va părăsi «acest cort» (II Petru
1, 13—15) pentru a le fi de ajutor. Tîlcuind acest text, Sf. Ioan Gură de
Aur spune că, după moarte, sfinţii îşi aduc aminte de cei de pe pămînt
(care sînt încă în viaţă sau au părăsit lumea aceasta) şi se roagă pen­
tru ei la Dumnezeu. Acesta este — fără îndoială — un loc care justifică
rugăciunile pentru cei morţil4.
In virtutea acestor imperative (raţiuni) evident exprimate de. Sfînta
Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, Biserica se află într-o nesfîr-
şită rugăciune, pentru toate mădularele sale. «Ea se roagă şi pentru vii
şi pentru morţi — împreună cu îngerii şi Apostolii şi Mucenicii şi Pa­
triarhii şi- cea mai presus de toţi Maica Domnului nostru, şi această sfîntă
unire este viaţa Bisericii... Rugăciunea pentru cei morţi este, aşadar, nu
numai un semn şi o întărire a iubirii, ci şi o probă a credinţei» J5.
Rugăciunile pentru cei morţi s-au practicat încă din perioada Sfin­
ţilor Apostoli (I Cor. 15, 29). Avem mărturii că în perioada persecuţiilor,
care au început încă din vremea apostolilor, creştinii «fugeau în pustie
şi în păduri, sau se ascundeau în catacombe». Acolo îşi săvîrşeau sluj­
bele, pomenind la Sfînta Liturghie pe «mucenicii şi mărturisitorii ale .
căror morminte simple îi înconjurau» 16. Grija deosebită pentru sufletul
13. Pr. Gh. Radu, op. cit., p. 124.
14. Pr. Ioan Mircea, Epistola a Il-a a Stintului Apostol Petru, în revista «Glasul
Bisericii», nr. 9—10, 1975, p. 36, nota 170.
15. Cartea de învăţătură..., p. 172.
16. Nicodim, Mitropolitul Moldovei, Primele zile ale creştinismului, traducere
după JF .V. Farrar, Editura Tipografiei Mînăstirii Neamţu, 1938, partea a IlI-a, p. 350.
ORTODOXIA 123

celor adormiţi i-a determinat pe primii creştini nu numai să se roage

pentru aceştia, ci să primească în numele lor chiar Taina Botezului17.
în Biserica primelor secole, în prima parte a perioadei patristice,
s-au îndătinat rugăciunile pentru cei adormiţi ca o modalitate de expri­
mare a legăturii strînse între cele două aspecte ale Bisericii. Creştinii
au avut întotdeauna convingerea că «Dumnezeu Cel iubitor de oameni
se milostiveşte mai mult de om atunci cind observă că el se roagă şi
lucrează nu numai pentru mîntuirea sufletului său, ci şi pentru mîntuirea
aproapelţii, fiindcă omul cerînd daruri pentru alţii... se ridică prin
aceasta ia imitarea lui Dumnezeu, atingînd plinătatea dragostei desă- 5
vîrşite»’18. 5
Oportunitatea rugăciunilor pentru sufletele celor adormiţi, precum
şi confirmarea că această practică a fost «rînduită de Apostoli», sînt ex­
primate astfel de Sf. Ioan Gură de Aur : «Cum şi în ce mod îi putem 5
ajuta ? Să ne rugăm pentru cei morţi, punînd şi pe alţii să se roage şi 5
dînd săracilor milostenii pentru sufletele lor. Căci nu degeaba s-a rin-
duit de către Apostoli ca să se facă pomenirea la Sfintele şi înfricoşa­
tele Taine pentru cei mutaţi de la noi ,• au ştiut ei că mult folos vor avea,
mult ajutor vor căpăta. Pentru că atunci întregul popor stă cu mîinile 1
ridicate către Dumnezeu cînd clerul întreg se roagă, cînd înfricoşata 5
Taină stă de faţă, apoi cum să nu îmblînzim pe Dumnezeu rugîndu-1
pentru ei ?» 19.

Obiecţii în legătură cu rugăciunile

pentru cei adormiţi
Există şi astăzi multe obiecţii care se aduc cultului morţilor şi în­
deosebi rugăciunilor şi celorlalte practici recomandate de Biserică spre
folosul sufletelor celor adormiţi20. Cele mai multe dintre ele vin de la
cei care neagă temeiul lor biblic şi valoarea pentru mîntuirea sufletelor.
Ele sînt de fapt consecinţele fireşti ale doctrinelor sau concepţiilor greşite
despre mîntuire şi faptele bune ca expresie vie a credinţei creştine21. O
17. Practica greşită a botezului pentru cei morţi, este amintită de Apostolul
Pa vel la I Cor. 15, 29.
18. Sf. Ioan Damaschin, Despre cei ce au adormit în credinţă, 3, 8, la Silvestru
episcop de Canev: Teologia dogmatică Ortodoxă, în traducere, voi. V, Bucureşti,
1906, p. 352.
19. Sf. Ioan 'Hrisostom, Omilia IV-a la Filipeni, traducere de Arhim. Th. Athana-
sie, Bucureşti, 1903, p. 37.
20. La I Cor. 3, 13 — se spune că «focul va lămuri lucrul fiecăruia». Este vorba
de «focul dreptei judecăţi» — după cum explică Sfinţii Părinţi — care va arde faptele
celor răi, fără a distruge sufletele. Sfintul Vasile cel Mare, amintind textul de la
Matei 25, 41, spune: «In foc sînt două puteri: una arzătoare, iar alta luminoasă^ Gla­ i ■
sul Domnului face ca partea cea crudă (întunecoasă) şi arzătoare a focului să rămîiyS
celor vinovaţi de ardere, iar partea cea luminoasă şi strălucitoare a lui, să fie sortită
celor ce au să se bucure intru veselie. Deci glasul Domnului este acela care desparte
para focului şi o împarte în aşa fel ca focul osîndei să fie nemilos, iar lumina odihnei
să fie nearzătoare». Vezi: Comentar la Psalmi (Ps. 28, 7),. în traductre de Pr. dr.
Olimp Căciulă, Bucureşti, 1939, p. 113 şi 187.
21. In afară de rugăciunile din cadrul acestor pomeniri speciale (parastase), Bi­
serica noastră mai recomandă practicarea, pentru cei morţi, a milosteniei, postului
şi jertfei euharistice.
.
V

P
124 ORTODOXIA

analiză amănunţită a celor mai importante obiecţii se poate face în ca­

drul unei lucrări speciale care să abordeze cu precădere acest subiect,
în cadrul subiectului nostru considerăm oportună precizarea că motivul ^
principal al celor mai multe obiecţii privitoare la rugăciunile şi cele­
lalte practici recomandate de Biserică pentru cei adormiţi, este legat
de o concepţie individualistă despre mîntuire din care decurge respin­
gerea rugăciunii obşteşti şi chiar a dragostei frăţeşti sincere pentru toti
semenii de pretutindeni şi dintotdeauna. Este în ultimă instanţă un semn
al greşitei înţelegeri a noţiunii de obşte, de solidaritate în Hristos, o
respingere a Bisericii ca trup tainic al lui Hristos, o răstălmăcire a în­
văţăturii întemeietorului ei. A nega rolul faptelor bune pentru mîntuirea
creştinilor,, precum şi importanta rugăciunilor obşteşti ale Bisericii' (în
care sînt incluse şi rugăciunile pentru cei adormiţi) înseamnă a respinge
porunca Domnului de a ne iubi unii pe alţii, însemnează a răstălmăci
Sfînta Scriptură.
★
Rugăciunile pentru cei adormiţi se încadrează în slujbele recoman­
date de Sfînta Scriptură şi practicate în Biserica creştină de la începu­
turile ei. Ele se întemeiază pe concepţia creştină potrivit căreia toţi
oamenii sînt chemaţi la mîntuire şi-n acest sens, iubirea dată ca po­
runcă de întemeietorul Bisericii, care trebuie să-i cuprindă pe toţi, este
mijlocul sigur pentru obţinerea ei. Dar iubirea pentru făptura umană —
creaţia lui Dumnezeu —, este motivată de faptul că ea se adresează
părţii celei mai de preţ: sufletul, prin care omul este destinat nemu­
ririi.
Moartea, înţeleasă ca distrugere, desfiinţare totală a omului —
chipul lui Dumnezeu, nu este acceptată de creştini. Omul — în concep­
ţia creştină — îşi continuă, prin sufletul său, existenţa, dincolo de sfîr-
şitul vieţii trupeşti, în veşnicie, după alte legi pe care parţial Dumnezeu
ni le-a descoperit prin Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie. Potrivit aces­
tora, sensul vieţii de dincolo este determinat de modul în care omul a
trăit viaţa pămîntească, importante fiind — în această privinţă — două
elemente şi anume : credinţa şi faptele bune.
în Noul Testament se vorbeşte despre o judecată individuală, ce
are loc imediat după moartea fizică, precum şi de o judecată obştească
— universală care va avea loc la sfîrşitul veacurilor (Matei' 25, 31 ;
Luca 16, 22; 23, 43; Marcu 16, 16; Ioan 5, 24? Romani 14, 10—15; II
Cor. 15, 20 ; I Tes. 4, 16 ? Evrei 9, 27 etc.). în perioada dintre cele două
judecăţi (cea individuală şi cea obştească) sufletele celor adormiţi sînt
destinate provizoriu, prin sentinţa primei judecăţi (cea particulară), fie
spre osîndă, fie spre fericire, conform vieţii trăite pe pămînt. Decisive în
privinţa acestei «repartizări» a sufletelor sînt credinţa şi faptele bune 4
22. In opoziţie faţă de doctrina şi practicile exagerate ale Bisericii Romano-Ca­
tolice, protestanţii neagă valoarea faptelor bune în; procesul mîntuiril (mîntuirea —
socotesc ei — se obţine numai prin credinţă «sola fide») şi nesocotesc întreaga lucrare
a Bisericii, întemeiată pe practica Bisericii apostolice şi patristice, considerînd că nu
se poate schimba nimic, în privinţa soartei pe care o au sufletele după moarte (ideea
predestinaţlei). Prin aceasta el accentuează judecata universală şi desfiinţează pe cea
particulară.
 ORTODOXIA 125

care vor cîntări cel mai mult în balanţa judecăţii pentru a cîştiga un loc
în lumea drepţilor (Matei 25, 40 şi textele paralele). Dar există şi alte ra-
ţiuni divine, pe care Biserica le apreciază ca fiind de domeniul icono-
^ miei dumnezeieşti pentru care sufletele celor care în viaţa aceasta au
manifestat mai puţin interes pentru viaţa spirituală şi totuşi pot fi
destinate fericirii veşnice.
Pentru sufletele tuturor celor adormiţi Biserica a practicat, din epoca
apostolică, rugăciunea şi milostenia, considerînd că prin aceasta se
păstrează o legătură neîntreruptă intre toate mădularele sale.
îndemnul neotestamentar de a ne ruga unii pentru alţii şi de a 5
păstra unitatea întregului trup tainic al Domnului prin dragostea creş­ 5
tină, s-a fixat în această practică numită la început comuniunea sfinţilor
(legătura dintre partea văzută-lumească a Bisericii: Biserica luptătoare
şi partea nevăzută, a îngerilor şi sfinţilor : Biserica triumfătoare). 5
Slujbele şi practicile Bisericii care privesc relaţiile membrilor Bi­ 5
sericii terestre cu sufletele celor plecaţi dintre noi, trebuie socotite ca
subsumate legăturii fiinţiale dintre membrii celor două laturi ale Bise­
ricii.
Temeiurile biblice şi patristice privitoare la această practică, pre­
zentate în lucrare, exprimă, în esenţă, ideea că aceasta este expresia
cea mai înaltă a comuniunii intime dintre Biserica luptătoare şi Biserica
^ triumfătoare care ne determină pe noi, creştinii, să păstrăm specificul
i ^ nostru, să fim noi înşine.
Dacă Biserica Romano-Catolică, prin doctrina şi prin practicile pri­
vitoare la cultul morţilor, a accentuat prea mult rolul judecăţii particu­
lare, în detrimentul celei universale, cultele protestante în opoziţie faţă
de aceasta (Biserica Romano-Catolică) desfiinţează judecata particu­
lară, dînd întreaga importanţă numai judecăţii universale.
Potrivit credinţei noastre, situaţia celor care au primit verdictul de­
favorabil la judecata particulară, se poate schimba prin rugăciunile pen­
tru cei morţi şi prin celelalte mijloace recomandate de Biserică. De altfel,
noi credem că, în viaţa de dincolo, sufletele îşi au o situaţie provizorie,
în sensul că, prin rugăciunile Bisericii luptătoare şi mai ales prin inter­
venţia mijlocitoare a sfinţilor, pot să obţină o poziţie din ce în ce mai
bună, căci aşa cuip ne asigură însuşi Mîntuitorul «în casa Tatălui (Meu)
multe lăcaşuri sînt» (Ioan 14, 2).
Cît priveşte răspunsul la întrebarea dacă trebuie să ne rugăm
şi pentru cei cu păcate grave, care nu se pot ierta, socotim necesar să
precizăm că acesta îl poate da numai Dumnezeu, întrucît numai El ştie
păcatele noastre ale tuturor. Episodul cu femeia condamnată de farisei
şi căreia Mîntuitorul i-a luat apărarea (Ioan 8, 3—11), precum şi al tîl-
• harului de pe cruce, pocăit în ultimele clipe ale vieţii pămînteşti (Luca
23, 43) sînt grăitoare în această privinţă. Noi, oamenii, niciodată nu vom
şti cine a decedat cu păcate care nu se pot ierta, căci — aşa cum spu­
neam — singur Dumnezeu cunoaşte şi faptele bune şi faptele rele, pre­
cum şi gîndurile şi năzuinţele noastre, ale tuturor.
Pr. Drd. VALERIU DRÂGUŞIN