ESTE AŞA-ZISUL CODEX BURGUNDUS UN MANUSCRIS BURGUND?

Adrian Papahagi

Publicul din România cunoaşte sub numele de Codex Burgundus unul din cele mai frumoase
manuscrise pictate1 conservate în ţara noastră. Este vorba de o „carte a ceasurilor“2 (fr. livre d’heures),
sau, cu un termen ortodox, de un ceaslov dedicat devoţiunii private3, păstrat sub cota III.87 în
Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia. Codicele conţine 55 de miniaturi de excelentă calitate şi un
mare număr de iniţiale decorate. Deşi este vorba de un manuscris remarcabil din punct de vedere
artistic, el nu a atras interesul cercetătorilor străini, bibliografia sa fiind în întregime autohtonă şi, din
nefericire, viciată de aproximări şi de grave erori4. În cele ce urmează, voi încerca să aduc câteva lămu-
riri privitoare la datarea, localizarea şi conţinutul acestui codice, şi totodată voi invoca argumente
împotriva etichetei de „codex Burgundus“, care i-a fost lipită în decursul timpului în mod neadecvat.

1
Terminologia românească privind cartea manuscrisă este inconsecventă şi lacunară. Aş dori aşadar să lămuresc câţiva
termeni de la bun început. Primul priveşte manuscrisele pe care eu prefer să le numesc „pictate“ (cf. F. Avril, Manuscript
Painting..., n. 33 infra; O. Pächt, Buchmalerei des Mittelalters..., n. 29 infra). Ce altceva este arta prezentă în manuscrise
dacă nu „pictură de carte“? Termenii curenţi în română, „miniat“, „miniatură“, „miniaturist“ sunt derutanţi. Pe de o
parte, miniul (oxidul de plumb) este doar pigmentul roşu folosit în pictura manuscrisului, deci termenul este reductiv. Pe
de altă parte, „miniatură“ comportă conotaţia nefericită a unei „opere de artă plastică (în special pictură) de dimensiuni
reduse“ (DEX). Ori, picturile din manuscrise pot avea şi dimensiuni foarte mari, în funcţie de formatul cărţii. Fireşte, nici
folosirea miniului, alături de mulţi alţi pigmenţi, nici dimensiunea redusă nu definesc pictura de carte. Termenul englez şi
francez cel mai comun, „enluminés/ illuminated“, îmi sună încă barbar, adaptat în română („anluminat/ înluminat“).
Vezi şi Virgil Olteanu, Din istoria şi arta cărţii. Lexicon, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1992, s. v. „miniatură“.
2
Şi „cartea ceasurilor“ este un termen care necesită o scurtă notă. A traduce „livre d’heures/ book of hours/
Stundenbuch“ prin „carte a ceasurilor“ înseamnă, la prima vedere, a inventa un barbarism acolo unde româna posedă deja
cuvântul „ceaslov“. Pe de altă parte, deşi este vorba de aceeaşi tradiţie creştină, „cartea ceasurilor“ nu este, din punct de
vedere structural şi istoric, echivalentul occidental al ceaslovului ortodox. Cred aşadar că este corect să cităm cei trei
termeni, în care românescul „carte a ceasurilor“ este doar glosa franţuzescului „livre d’heures“, iar venerabilul şi neaoşul
„ceaslov“ poate fi folosit, odată ce contextul cultural în care este înţeles a fost clarificat.
3
Din bibliografia generală extrem de bogată a „cărţii ceasurilor“, aş cita: John Harthan, Books of Hours and Their
Owners, Londra, Book Club Associates, 1977; Janet Backhouse, Books of Hours, Londra, British Library, 1985; Roger
Wieck et al., Time Sanctified. The Book of Hours in Medieval Art and Life, New York, George Braziller, 1988 şi Painted
Prayers. The Book of Hours in Medieval and Renaissance Art, New York, George Braziller, 1997. Rămâne clasică lucrarea de
referinţă a abatelui Victor Leroquais, Les livres d’heures manuscrits de la Bibliothèque nationale, 3 vol., Paris, Protat frères,
1927, completată de Supplément aux livres d’heures manuscrits de la Bibliothèque nationale (acquisitions récentes et donation
Smith-Lesouëf), Paris, Protat frères, 1943.
4
Manuscrisul albaiulian nu figurează în nici un studiu, album, sau inventar al acestui tip de carte. Cercetătoarea
franceză Édith Brayer, care a publicat în 1963 un census al ceasloavelor conţinând şi texte în franceză, inventariază 164 de
manuscrise conservate în Austria, Belgia, Spania şi Olanda, şi anunţă cercetări despre manuscrise din alte ţări într-un
studiu ulterior, care însă nu a mai fost publicat. Cf. É. Brayer, „Livres d’heures contenant des textes en français“, in
Bulletin d’information de l’Institut de recherche et d’histoire des textes, 12 (1963), pp. 31–102; p. 33: „Les enquêtes
commencées dans les autres pays n’apporteraient que des résultats partiels qu’il vaut mieux compléter et réserver pour un
article ultérieur“.

ARS TRANSSI L VANI AE, XIX, 2009, p. 57–68

58 Adrian Papahagi

Sintagma „codex Burgundus“ a fost impusă de Dan Simonescu în albumul consacrat acestui
codice, unde autorul afirmă, fără a oferi o demonstraţie, că manuscrisul a fost produs „în a doua
jumătate a secolului al XV-lea în Burgundia“5. Această datare şi localizare fantezistă se regăseşte şi în
bibliografia ulterioară. Astfel, în albumul Manuscrise miniate franceze în colecţii din România, autorii
plasează realizarea manuscrisului sub domnia lui Filip cel Bun, duce al Burgundiei între 1419–14676,
iar Viorica Dene optează, la fel de nejustificat, pentru o datare a manuscrisului în „prima jumătate a
secolului al XV-lea“7.
Trebuie spus că manuscrisul a fost plasat corect în secolul XIV de Robert Szentiványi, autorul
ultimului catalog în dată al manuscriselor bibliotecii albaiuliene8. Bun paleograf, Szentiványi şi-a
bazat datarea pe scrierea manuscrisului, o textualis gothica sobră lipsită de manierismele secolului XV,
şi pe aspectul general al cărţii. Totuşi, Szentiványi se hazardează să postuleze asemănări stilistice ale
decoraţiei ms. III.87 cu manuscrise pictate de un anume Iacobus Bizuntinus, şi menţionează în acest
sens ms. 1840 al Bibliotecii Naţionale a Austriei (Österreichische Nationalbibliothek), pe care îl con-
sideră „extrem de asemănător codicelui nostru“9. Acest Iacobus Bizuntinus (în franceză, Jacques de
Besançon), nu a trăit însă în secolul XIV, ci a fost activ spre sfârşitul veacului următor. E lesne de
observat că între miniatura manuscrisului albaiulian (fig. 9) şi arta maestrului Iacob din Besançon şi a
şcolii sale (fig. 12) este o diferenţă pe care o explică un secol de evoluţie în istoria artei occidentale.
Fără îndoială că Szentiványi s-a bazat pe informaţii secundare, şi nu ar fi făcut această greşeală dacă ar
fi putut vedea reproduceri după opere ale lui Iacob din Besançon. Se cuvine spus că acest lucru nu era
totuşi de nerealizat, dat fiind că Paul Durrieu publicase o excelentă monografie despre acest artist în
189210. E de prisos să adaug că, după ce am consultat manuscrisul 1840 al Bibliotecii Naţionale
vieneze am putut să mă conving că nimic nu permite o apropiere între acesta şi manuscrisul nostru11.
În fine, pentru a încheia acest status quaestionis, se cuvine să menţionez şi cel mai recent
articol despre manuscrisul albaiulian, publicat de Ileana Dârja12. Deşi face mai multe observaţii
corecte, unele rezultate în urma unor discuţii pe care le-am purtat împreună pe marginea ms. III.87,
Ileana Dârja nu se eliberează totuşi de ezitările vechi de un secol legate de acest manuscris. Autoarea
5
Dan Simonescu, Codex Burgundus, Bucureşti, Meridiane, 1975, p. 12.
6
Gheorghe Buluţă, Corneliu Dima-Drăgan, Manuscrise miniate franceze în colecţii din România, Bucureşti, Meridiane,
1978, p. 15.
7
Viorica Dene, Miniatura franceză. Secolele VII-XVI, Bucureşti, Meridiane, 1983, pp. 58–59.
8
Robert Szentiványi, Catalogus concinnus librorum manuscriptorum bibliothecae Batthyáneae, ed. quarta retractata,
adaucta, illuminata, Szeged, Bibl. Univ. Szegedensis & Unio univ. ad investigandam litteraturam Hungaricam, 1958, p. 216.
9
Szentiványi, notiţa de catalog nr. 393, p. 217: „Conferre iuvat Horas diurnas a Jacobo Bizuntino illuminatas /Wien,
Staatsbibliothek n. 1840/- codici nostro simillimas“.
10
Paul Durrieu, Un grand enlumineur parisien au XVe siècle: Jacques de Besançon et son œuvre, Paris, Champion, 1892.
Volumul conţine şi planşe cu reproduceri din manuscrise înluminate de artist, şi poate fi consultat integral pe
http://books.google.com.
11
Ms. Viena, ÖNB 1840 este un ceaslov de sec. XV, mult mai luxuos decât manuscrisul albaiulian. Marginile sunt
încadrate de chenare negre şi sunt decorate integral cu rinceaux luxuriante. Dispar bordurile cvadrilobate încadrate în
tricolor. Fundalurile sunt tratate în genul sec. XV, perspectiva fiind bine redată. În litaniile sfinţilor, aceştia sunt
reprezentaţi în medalioane plasate în afara textului, în marginile decorate cu rinceaux. Şi scena vestirii păstorilor (f. 61r),
ilustrată în anexă, este total diferită: fundalul este ocupat de un castel şi de dealuri cu pajişti şi copaci, perspectiva este
destul de riguroasă (păstor şi câini mai mici în planul îndepărtat), iar îngerii (doi la număr!) desfăşoară o pancartă în
ceruri pe care scrie „gloria in altissimi (sic!) deo et in terra pax hominibus“. Citez din descrierea bibliotecii, lipită în
manuscris: „Gebetbuch (Horae) des 15. Jahrh., teilweise von Jean Petit (Johannes Parvi), mit Miniaturen des Jacques de
Besançon. Der Kalender weist auf Paris“. Cartea a aparţinut regilor Angliei, ultimul posesor cunoscut înainte de
deplasarea manuscrisului fiind Henric VII.
12
Ileana Dârja, „Un manuscris regal al Cărţii orelor în colecţia Bibliotecii Naţionale a României, Filiala Batthyaneum“,
in Nemus 2–3 (2007–2008), nr. 3–6, pp. 121–37. Articolul este disponibil pe internet la adresa:
http://www.enciclopedia-dacica.ro/nemvs/NEMVS/8.dirja.pdf.
 Este aşa-zisul Codex Burgundus un manuscris burgund? 59

preia, de pildă, pretinsa analogie cu opera lui Iacob din Besançon (p. 126) şi afirmă fără argumente că
„pieptănătura şi îmbrăcămintea personajelor trădează originea burgundă a miniaturistului“ (p. 132,
fig. 5). Cu toate acestea, Dârja consideră că „acest manuscris face parte din grupul de cărţi ale ceasu-
rilor executate la Paris pentru unul dintre membrii casei regale de Valois“ (p. 127). Nu aflăm însă
care este acest grup, şi nici pe ce îşi bazează opinia autoarea, care în paragrafele ulterioare vorbeşte
despre cărţi produse pentru ducii Burgundiei în secolul XV (pp. 127–29). În ce priveşte datarea codi-
celui, Dârja oscilează între „cândva după 1328 până în a doua jumătate a secolului al XIV-lea“ (p.
127) şi „mijlocul secolului al XIV-lea“ (p. 136).
Să examinăm aşadar mai îndeaproape acest manuscris. În primul rând, se cere spus că el apar-
ţine celui mai popular gen de carte al evului mediu. Ceasloavele dedicate devoţiunii private, al căror
nucleu este constituit de Ceasurile Preasfintei Fecioare Maria (Horae Beatae Mariae Virginis), au fost
produse pe o scară atât de largă în secolele XIII–XVI, încât supravieţuiesc până astăzi mii sau poate
zeci de mii de manuscrise de acest tip. Cum majoritatea acestora erau destinate unor personaje apar-
ţinând aristocraţiei, ele sunt totodată manuscrisele medievale cel mai luxuos decorate, şi ca atare au
atras dintotdeauna colecţionarii moderni. Câteva sute de astfel de cărţi se vând şi în zilele noastre, an
de an, la casele de licitaţii sau la anticariatele din lumea întreagă, ceea ce a condus în timp la o largă
circulaţie a codicilor, şi a îngreunat adesea studiul provenienţei lor.
În cazul de faţă, manuscrisul III.87 al Bibliotecii Batthyaneum este adespot (adică lipsit de
primele file, probabil un întreg caiet sau mai mult), lipsindu-i datele care ar fi putut indica originea
sau măcar provenienţa medievală a cărţii, cum ar fi notele de proprietate, elementele heraldice, sau
calendarul. Totodată, volumul a fost restaurat în 198813, şi cu această ocazie a fost dotat cu o legătură
contemporană, ceea ce a eliminat un alt element important de datare şi localizare. Nu este simplu de
aflat nici de unde şi-a procurat Ignaţiu Batthyány acest volum. Ileana Dârja crede că el a intrat în
posesia episcopului Transilvaniei în 1782, odată cu achiziţia bibliotecii Cardinalului Cristoforo
Migazzi14. Totuşi, identificarea pe care o face Dârja cu volumul „Libellus precum. 4°. Parisiis. M.S. in
membrana: L.8“ din catalogul bibliotecii migazziene nu poate fi acceptată, dat fiind că manuscrisul
albaiulian are dimensiunile de 185 × 125 mm, ceea ce corespunde unui format in octavo mic, şi
nicidecum in quarto. Deşi probabil cele mai importante manuscrise medievale ale lui Batthyány pro-
vin într-adevăr din biblioteca migazziană, acest lucru trebuie demonstrat în cazul ms. III.87, fiindcă
nimic nu exclude posibilitatea ca bibliofilul episcop transilvan să-şi fi procurat manuscrisul pe alte căi15.
În lipsa însemnărilor privind originea, provenienţa şi data manuscrisului, singurele elemente
care fac posibilă stabilirea acestora sunt de natură paleografică, textuală, şi artistică. După cum se va
vedea, însă, paleografia şi textul manuscrisului nu ne furnizează elemente destul de concludente în
acest sens, astfel încât ultima Thyle în încercarea de datare şi localizare a manuscrisului rămâne pictura
acestuia, care este, de altfel, şi aspectul cel mai interesant al cărţii.
Din punct de vedere paleografic, avem de a face cu o textuală gotică (textualis gothica) de
bună calitate16, executată de cel puţin doi scribi diferiţi, într-un atelier din nordul Europei17. Acest

13
Dârja, p. 122, n. 2.
14
Dârja, p. 123. Vezi şi Ileana Dârja, Fondul Migazzi. Surse documentare, I. Catalogul cărţilor Cardinalului Christophor
Migazzi; II. Indexul tipăriturilor migazziene, Alba Iulia, Altip, 1998, p. 138; Ileana Dârja, „Manuscrise migazziene în
colecţia Bibliotecii Naţionale a României, Filiala Batthyaneum – Alba Iulia“, in Apulum 35 (1998), pp. 407–15.
15
Nici celelalte ceasloave manuscrise (libelli precum) din inventarul bibliotecii Migazzi nu pot fi identificate cu
certitudine cu ms. III.87, deşi nu este exclus ca acesta să fie unul dintre ele. La pp. 91–92 (Dârja, Fondul Migazzi..., p. 138)
ale acestui inventar găsim: „Libellus precum. MS – H.10; Libellus precum MS in membrana – L.12; Libellus precum. 12°
MS in membrana – L.12“.
16
A numi, de pildă, scrierea manuscrisului „uncială gotică“, aşa cum o face Simonescu (p. 10), amestecând tipuri de
scriere (unciala şi textuala gotică) separate de câteva secole bune în istoria scrierii latine este, din nefericire, descalificant.
60 Adrian Papahagi

detaliu geografic, preţios în alte cazuri, este superfluu aici, întrucât ms. III.87 conţine rubrici în
franceză, ceea ce nu lasă loc de îndoială asupra originii generale a cărţii. Tratamentul minimelor este
cel al textualei pătrate (textualis quadrata), litere precum m fiind prevăzute cu picioare în formă de
romb (fig. a). Totuşi, nu ne aflăm în faţa unei quadrata pure, ci a unui tip mixt, foarte des întâlnit,
care combină elemente de textus quadratus şi textus rotundus.
Cel mai important simptom al acestui fapt, care constituie şi un valoros criteriu de localizare
şi datare a acestei scrieri extrem de formale, este prezenţa şi distribuţia celor două tipuri de a, studiată
în detaliu de Wolfgang Oeser18. Este vorba despre litera a specifică pentru textus quadratus, numită de
Oeser „Köpfchen-a“ (fig. b), şi de a-ul închis, numit şi „rechteckiges a“, sau „Kasten-a“ (fig. c)19.
Aceste două tipuri apar în diverse distribuţii complementare, în funcţie de care Oeser a distins şapte
variante de scriere textuală în secolele XIII–XV. În cazul de faţă, este vorba de varianta IVb, descrisă
de Oeser după cum urmează:

A-ul cu cap (Köpfchen-a) se găseşte în interiorul cuvintelor după c, e, g, r şi t, şi mai exact

după toate aceste litere sau după unele — mereu aceleaşi — dintre acestea. A-ul cu cap mai
apare în plus, uneori, şi la început de cuvânt, astfel încât se cuvine să vorbim, dacă e să fim
riguroşi, de varianta IVa (a cu cap doar în aceste ligaturi) şi de o variantă IVb (a cu cap şi la
început de cuvânt). [...] Varianta IV se regăseşte în Anglia şi în centrul Franţei din secolul
XIV până la începutul secolului XV. Abia din a doua treime a secolului XV, varianta IV apare
masiv şi în arealul stăpânit de Burgundia, cu iradieri înspre sud, est şi vest20.

Într-adevăr, în manuscrisul nostru, aşa-zisul „Köpfchen-a“ (fig. b) este distribuit întotdeauna

la început de cuvânt, după literele c, e, r, t (fig. d, e), dar şi după p, l şi s înalt. La sfârşit de cuvânt şi
după restul literelor este folosită varianta „a-cutie“ (fig. c).

(a) (b) (c) (d) (e)

Fig. a-e. Litere din ms. III.87.

În funcţie de acest criteriu, manuscrisul nostru ar putea fi teoretic un produs francez sau en-
glez21 al perioadei 1300–1430, sau un produs burgund al perioadei 1430–1500. Se cuvine însă preci-

Pentru nomenclatura scrierii latine de carte, rămâne valabil Bernhard Bischoff, G. I. Lieftinck, Giorgio Battelli,
Nomenclature des écritures livresques du IXe au XVIe siècle (1er Colloque international de paléographie latine, Paris, 28–30
avril 1953), Paris, CNRS, 1954.
17
Despre textuala nordică, cf. Albert Derolez, The Palaeography of Gothic Manuscript Books from the Twelfth to the
Sixteenth Century, Cambridge UP, 2003, cap. 4, „Northern Textualis“, pp. 72–101.
18
W. Oser, „Das «a» als Grundlage für Schriftvarianten in der gotischen Buchschrift“, in Scriptorium 25 (1971),
pp. 25–45 şi planşe pp. 250–52.
19
Primul tip de a este numit de Derolez (pp. 84–86), „double-bow a“, iar cel de-al doilea apare sub numele de „box
a“, ceea ce corespunde şi variantei germane „Kasten-a“.
20
Oeser, p. 37: „Das Köpchen-a findet sich in Wortinnern nach c, e, g, r, und t, und zwar nach all den genannten
Buchstaben oder nach einer gleichbleibenden Auswahl von ihnen. Das Köpchen-a tritt darüberhinaus bisweilen auch am
Wortanfang auf, so dass man streng genommen von einer Variante IV a (Köpfchen-a nur in den genannten
Verbindungen) und einer Variante IV b (Köpfchen-a auch am Wortanfang) sprechen müsste. [...] Sie findet sich im 14.
Jahrhundert bis zum Beginn des 15. Jahrhunderts in England und in Mittelfrankreich. Etwa vom zweiten Drittel des 15.
Jahrhunderts an tritt die Variante IV massiert im Herrschaftsbereich Burgund auf mit Ausstrahlungen nach Süden,
Osten, und Westen.“
21
Nu trebuie uitat că franceza rămâne limba aristocraţiei şi regalităţii engleze în secolul XIV.
 Este aşa-zisul Codex Burgundus un manuscris burgund? 61

zat că exemplele date de Oeser sunt rare înainte de cea de-a doua jumătate a secolului XIV (două din
patruzeci). Iată aşadar un prim indiciu, care trebuie totuşi luat cum grano salis. Pentru a opta între
Franţa central-septentrională a celei de-a doua jumătăţi a secolului XIV şi Burgundia secolului XV, şi
pentru a circumscrie mai exact zona de origine a manuscrisului ne rămân de cercetat indicaţiile de
natură textuală şi artistică.
În ce priveşte textul acestui tip de carte, de regulă el are următoarea structură, după cum o
rezumă John Harthan: 1. Calendar; 2. Pericope evanghelice (sequentiae evangeliorum); 3. Rugăciunea
Obsecro te; 4. Rugăciunea O intemerata; 5. Ceasurile Fecioarei (Horae Beatae Mariae Virginis); 6.
Ceasurile Sfintei Cruci (Horae Sanctae Crucis); 7. Ceasurile Sfântului Duh (Horae Sancti Spiritus); 8.
Psalmii de pocăinţă (Psalmi poenitentiales); 9. Litania sfinţilor (Letania); 10. Priveghiul morţilor
(Vigiliae defunctorum); 11. Troparele diverşilor sfinţi (Suffragia sanctorum)22. Fireşte, această structură
permite un anume grad de variaţie, după cum reiese şi din ms. III.87 al Bibliotecii Batthyaneum, care
este organizat după cum urmează:

[lipseşte Calendarul]

1r–9r Pericope Evanghelice

1r ‚Inicium sancti euuangelii secundum Johannem’; 3r ‚Sequencia sancti
euuangelii secundum lucam’; 5v ‚Sequencia sancti euuangelii secundum
matheum’; 8r ‚Sequencia sancti euuangelii. Secundum marcum’.
9v–10v nescrise; [lipsesc Obsecro te şi O intemerata]

11r–70r Ceasurile Fecioarei [după un rit francez] şi alte rugăciuni23

[fără rubrică]; 11r ‚Domine labia mea aperies’; 11v ‚Inuitatorium’, etc.; 69v ‚Cy
apres sensuit vne tres deuote oroison de la passion nostre seigneur ihesu crist; Et
sachiez qui de bon cuer la dit a ieun. il a. mil ans de vrai pardon.’

71r–92v Psalmii de pocăinţă

71r ‚Cy commencent les .vii. pseaumes. Domine ne in furore tuo arguas me...’;
83r ‚Cy commencent les .xv. pseaulmes. Ad dominum cum tribularer clamaui’.

93r–105v Litania
93r ‚Letania’

106r–119r Rugăciune pentru rănile Mântuitorului

106r ‚Cy commencent les .v. plaies nostre [seigneur] et quiconques les dira
descontes ne mourra le iour qui de bon cuer les a[u]ra dittes.’

119v–129r Ceasurile Crucii

119v ‚Cy commencent les heures de la croix’

129v–137v Ceasurile Sfântului Duh

129v ‚Cy commancent les heures du saint esprit’

138r–145v Alte rugăciuni către Sfânta Fecioară

138r ‚Cy commence vne deuote oroison de nostre dame. Deprecor te domina...’;
143v ‚Cy apres commencent les cinq gaudes nostre dame’

22
Harthan, p. 15.
23
Pentru structura completă a acestora, cf. anexa.
62 Adrian Papahagi

146r–205v Troparele Sfinţilor

146r ‚Cy commancent les suffrages des sains et premierement de la trinite et des
apostres et des martirs des confesseurs et des uierges et non uierges’; 147r ‚De
cruce antiphona’; 148v ‚De sancto michele antiphona’; 149v ‚De sancto iohanne
baptista a<ntiphona>.’; 150v ‚De beato iohanne euuangelista antiphona’; 151v
‚De beato petro antiphona’; 152v ‚De sancto paulo antiphona’; 153v ‚De sancte(!)
andrea antiphona’; 154v ‚Sanctorum philippi et iacobi a<ntiphona>’; 155v ‚De
omnibus sanctis antiphona’; 156v ‚Sancti stephani prothomartiris a<ntiphona>’;
157v ‚Sanctus dyonisius antiph.’; 158v ‚De sancto christoforo antiphona’; ‚Sancte
(!) laurencii antiph.’; 161r ‚Sancti desiderii antiphona’; 162r ‚De sancto thoma
antiphona’; 163r ‚De sancto giorgio antiph.’; 164r ‚De sancto eustachio
antiphona’; 165r ‚De sancto anthonii confessoris (!) a<ntiphona>’; 166r ‚De beato
fiacro antiphona’; 167r ‚De sancto leonardo antiphona’; 168r ‚De sancto martino
antip.’; 169r ‚De sancto nicholao antiphona’; 170r ‚De sancte gislene (!)
antiphona’; 171r ‚De sancte ludouice (!) antiphona’; 172r ‚Sancte francisse (!)
antiphona’; 173r ‚Cy commencent les memoires de plusieurs vierges et martires.
De marie magdalene premierment’; 174r ‚De beata anna antiphona’; 175v ‚De
beata katherina antiphona’; 176v ‚De sancta margaretha antiphona’; 198r ‚Dittes
de touz sains apres chascune heure comme vous le trouueres apres chascune heure
car il se doit dire selon lusage de romme. antaine de touz sains’

206r–290r Ceasurile Fecioarei [după ritul roman]

206r ‚Cy apres sensuiuent les pseaumes que vous deuez dire a matines selon lusage
de romme’; 251r ‚Cy apres sensuit lordenance comment uous deuez dire uos
heures de nostre dame selon lusage de romme...’; 268r ‚Cy apres sensuit matines
de nostre dame et toutes les heures selon lusage de romme que vous deuez dire
depuis le commancement de lauent iusques a noel’; 279r ‚Cy sensuit comment on
doit dire les heures de nostre dame selon lusage de romme depuis noel iusques a la
chandeleur’; 285r ‚Cy apres sensuit selon lusage de romme comment vous deuez
dire uos vespres...’

290v–348r Priveghiul morţilor

290v ‚Cy apres sensuit uigiles de mors’

Două elemente sunt esenţiale în încercarea de a determina originea şi aria geografică în care a
fost folosită o astfel de carte: prezenţa anumitor sfinţi în calendar, în litanii, şi în tropare, şi ritul sau
uzajul liturgic al Ceasurilor Fecioarei. Identificarea cultului regional al unor anumiţi sfinţi este un
criteriu de localizare foarte precis. Din nefericire, calendarul manuscrisului nostru nu s-a păstrat, iar
sfinţii din litanie şi din tropare nu ne indică decât ceea ce ştiam deja, şi anume că manuscrisul este
francez. Astfel, Sf. Dionisie, episcop al Parisului († ca. 250), Sf. Ilarie, episcop de Poitiers († ca. 368),
Sf. Martin, episcop de Tours († 397), menţionaţi în litanie (f. 95r) sunt sfinţi veneraţi în întregul
spaţiu francez. De asemenea, deşi este patroana Parisului, Sf. Genoveva († ca. 502–512), care apare în
litanie la f. 96r, se bucura şi ea în evul mediu de un cult care depăşea capitala regatului Franţei. Ace-
laşi lucru este valabil şi pentru sfinţii pomeniţi în tropare (ff. 146r–205v). Aşadar, nici unul dintre
sfinţii francezi pomeniţi în manuscris nu trimite cu necesitate spre un cult regional, ceea ce nu ne
permite să identificăm dioceza pentru care a fost copiat manuscrisul nostru. Acest fapt ar putea indica
însă că acest ceaslov era destinat unui personaj care nu aparţinea unei dioceze regionale clar circum-
scrise, sau era legat în principal de Paris.
Un alt element care de regulă indică cu oarecare precizie locul pentru care a fost compus ceas-
lovul este structura Ceasurilor Fecioarei (Horae Beatae Mariae Virginis). Se vorbeşte în acest caz de
 Este aşa-zisul Codex Burgundus un manuscris burgund? 63

usus, adică de uzajele liturgice specifice fiecărei dioceze. Uzajul poate fi desprins din combinaţia anti-
foanelor şi capitolelor care sunt citite la fiecare ceas canonic (matutinum, laudes, prima, tertia, sexta,
nona, vesperae, complectorium). În manuscrisul albaiulian, avem două seturi de Ceasuri ale Fecioarei,
urmând ritul francez (ff. 11r–70r) şi pe cel roman (ff. 206r–290r). Problema identificării uzajului se
pune, fireşte, doar în cazul Ceasurilor de rit francez, a căror structură completă poată fi găsită în
anexa studiului de faţă.
Falconer Madan, director al Bibliotecii Bodleiene la începutul secolului trecut şi autorul unui
impresionant catalog al colecţiei de manuscrise oxoniene, considera că din combinaţia a patru ele-
mente structurale ale Ceasurilor Fecioarei poate fi dedusă dioceza sau regiunea căreia îi era destinat
un anume ceaslov24. Acest test de localizare propune identificarea antifonelor şi capitolelor care se
citesc la ceasul întâi şi al nouălea (prima, nona). Folosind acest test, pentru manuscrisul nostru rezultă
schema următoare (v. şi anexa):

Prima Nona
Antiphona Assumpta est... Antiphona Alma virgo...
Capitulum Hec est virgo sacra... Capitulum Per te Dei genitrix...

Această combinaţie nu se regăseşte totuşi printre cele citate de Madan; cea mai apropiată vari-
antă, specifică uzajului francez în secolul XIII, este:

Prima Nona
Antiphona Tota pulchra... Antiphona Alma virgo...
Capitulum Hec est virgo sacra... Capitulum Per te Dei genitrix...25

Testul lui Madan a fost însă adesea criticat şi socotit reductiv, astfel încât cercetătorii de azi iau
în consideraţie întreaga structură a Ceasurilor Fecioarei26. Cel mai complet instrument disponibil în
prezent este situl internet dedicat ceasloavelor medievale de Erik Drigsdahl, Late Medieval and
Renaissance Illuminated Manuscripts – Books of Hours 1400–153027. Urmând sugestiile de localizare
ale lui Drigsdahl, se ajunge însă la o cacofonie de uzaje contradictorii:
Matutinum
Invitatorium In honore beatissime Marie... (Germania, Nordul Olandei)
Ad Tertiam
Antiphona Sub tuam protectionem... (Metz, St. Magloire)
Ad Sextam
Antiphona Sancta Maria virgo... (Bruges, St. Donatien)
Capitulum Virgo Dei genitrix... (Laon şi Flandra)
Ad Complectorium
Capitulum Gaude Maria virgo... (Laon etc.)

24
F. Madan, „The Localization of Manuscripts“, in Essay in History Presented to Reginald Lane Pool, ed. by H. W. C.
Davis, Oxford, Clarendon Press, 1927 (retipărit 1969): „Appendix. Hours of the Virgin Mary (Tests for Localization)“,
pp. 21–29.
25
Madan, p. 29.
26
Iată critica adusă sistemului lui Madan de Erik Drigsdahl „The Madan tests are still in use among some art historians
and other manuscript scholars. They were very important at their time, but have long been inadequate and misleading. It
is very unfortunate that the system has led to the erroneous impression that it is sufficient to note the incipits of Prime
and None. This is not the case!“ (Erik Drigsdahl, Late Medieval and Renaissance Illuminated Manuscripts — Books of
Hours 1400–1530, sit internet accesibil la adresa: http://www.chd.dk/use/madantest.html).
27
cf. supra.
64 Adrian Papahagi

Astfel, elemente diverse din structura textului nostru sugerează dioceze diferite pentru
folosinţa cărora ar fi fost compuse Ceasurile Fecioarei din ms. III.87, ceea ce este fără îndoială
imposibil. Singura explicaţie pentru această deficienţă a testelor lui Drigsdahl poate fi data
manuscrisului nostru. Dat fiind că savantul danez examinează cu precădere (dar nu exclusiv)
manuscrise ulterioare lui 1400, dacă manuscrisul nostru aparţine veacului XIV, este firesc ca el să nu
se regăsească pe lista lui Drigsdahl.
În concluzie, testul lui Madan sugerează că Ceasurile ms. III.87 urmează, cu o anumită
deviere, un rit francez existent încă din secolul XIII, iar cel al lui Drigsdahl este fie neconcludent, fie
exclude o dată a manuscrisului nostru ulterioară anul 1400. Rămâne ca examinarea aspectelor
artistice ale manuscrisului să ne ofere date mai sigure despre originea, data şi destinaţia codicelui
albaiulian.
Într-adevăr, trei elemente artistice sugerează o datare a manuscrisului în a doua jumătate a
secolului XIV, şi atribuirea sa unui atelier parizian: ancadramentul miniaturilor, ornamentarea mar-
ginilor paginii şi realizarea fundalurilor. Privindu-le împreună şi completându-le cu indicaţiile mai
puţin sigure oferite de paleografia şi textul manuscrisului, înclin să cred că epoca cea mai probabilă a
realizării codicelui este perioada domniei regelui Carol V al Franţei (1364–1380)28, fără a exclude însă
nici deceniul de dinainte şi de după această perioadă.
Se remarcă în primul rând ancadramentul picturilor principale în rame cvadrilobate de
inspiraţie arhitecturală (fig. 9). În sine, această filiaţie arhitecturală nu este caracteristică perioadei
dominate de patronajul lui Carol V, ci picturii gotice franceze în general29. Unii savanţi atribuie
popularitatea acestor medalioane cvadrilobate influenţei exercitate de Giotto (ca. 1267–1337) asupra
lui Jean Pucelle (activ între ca. 1320–1350), şi de acesta din urmă asupra întregii picturi franceze de
carte a secolului XIV (fig. 1 şi 2)30. Încă din vremea lui Jean Pucelle, marginile acestor medalioane
sunt uneori încadrate de o bandă roşu-alb-albastră31, dar acesta devine un element constant al picturii
pariziene de carte abia sub Carol V, şi, contrar opiniei lui Marcel Thomas, iese treptat din modă după
138032. Putem fi aşadar de acord cu François Avril33 şi cu Patrick Boucheron, care consideră într-o
analiză recentă că „bordura cvadrilobată roşu-alb-albastră identifică creaţia pictorilor de carte din

28
Pictura de carte din timpul domniei lui Carol V al Franţei este extrem de bine documentată. A se vedea, printre
altele: Léopold Delisle, Fac-simile de livres copiés et enluminés pour le Roi Charles V. Souvenir de la journée du 8 mars 1903,
[Paris, Bibliothèque Nationale, 1903]; François Avril, Jean Lafaurie (ed.), La Librairie de Charles V, Paris, Bibliothèque
Nationale, 1968; Le roi Charles V (1338–1380) et son temps. 1000 enluminures du Département des Manuscrits, accesibilă
pe internet la adresa: http://www.bnf.fr/enluminures/accueil.htm.
29
Otto Pächt, Buchmalerei des Mittelalters. Eine Einführung, München, Prestel, ed. a 5-a, 2004, p. 193: „Eine
spezifische Eigentümlichkeit der gotischen Miniaturmalerei Frankreichs ist die Ornamentalisierung der Bildfeldform
mittels von der Architektur entlehnter Zierformen, Vierpässen und medaillonartigen Maßwerkinnenräumen“.
30
Marcel Thomas, „L’enluminure parisienne à l’époque de Charles V“, in François Avril, Jean Lafaurie (ed.), La
Librairie de Charles V, p. xv: „Il est des modes décoratives (la disposition des sujets dans des médaillons polylobés, par
exemple, et leur encadrement par des bandes tricolores), où l’on a parfois voulu voir une marque distinctive de l’époque
de Charles V: elles remontent en fait beaucoup plus haut. Mis en honneur par l’école de Giotto, de tels médaillons
apparaissent déjà dans la Bible de Robert de Billyng qui nous a révélé le nom de Jean Pucelle, et l’on continuera à les
rencontrer bien après la fin du règne de Charles V. “.
31
Este greşit să vorbim însă, în această epocă, despre „culorile Franţei“. Tricolorul albastru-alb-roşu a devenit steagul
Franţei abia în 27 Pluviose (15 februarie) 1794, aliind culorile Parisului (roşu-albastru) cu albul monarhiei. Aceste culori
nu se regăsesc în heraldica regilor aparţinând dinastiei de Valois (1328–1589), ale căror însemne sunt crinii aurii pe fond
albastru.
32
Thomas, cf. supra.
33
François Avril, Manuscript Painting at the Court of France. The Fourteenth Century (1310–1380), New York, George
Braziller, 1978, p. 68: „ a multi-lobed frame with a three-coloured border, a pattern which will be used frequently during
the reign of Charles V”.
 Este aşa-zisul Codex Burgundus un manuscris burgund? 65

timpul domniei lui Carol V“34. Următoarele două elemente de decoraţie vor confirma originea şi
datarea manuscrisului albaiulian.
Ornamentarea marginilor manuscriselor pictate cunoaşte o evoluţie treptată pe parcursul ulti-
melor două veacuri ale evului mediu. La sfârşitul acestui text sunt reproduse câteva specimene dispuse
cronologic (fig. 3–8), din care nădăjduiesc să reiasă în primul rând distincţia destul de netă între
gustul secolului XIV, în care principalul motiv decorativ este frunza de iederă (fig. 3–5) şi preferinţa
secolului XV pentru motive vegetale mai complexe, în care domină frunza de acantă, dar şi alte tipuri
de frunze, iar mai târziu chiar fructe (fig. 6–7). Este nostim de remarcat totodată că, în decurs de
două secole, vegetaţia acestor rinceaux se îndeseşte, urmând parcă legile botanicii. Modestele vrejuri şi
frunzuliţe de iederă aurite din ms. Paris, BN lat. 861, pictat de un elev al maestrului parizian Honoré
în primele decenii ale secolului XIV (fig. 3), sporesc în deceniile următoare (fig. 4), iar foiţei de aur i
se adaugă roşul şi albastrul atât de caracteristice picturii de carte pariziene. În fine, în vremea lui Carol
V, iedera invadează marginile (fig. 5), fără a lăsa însă impresia de hăţiş specifică marginilor din
manuscrisele veacului următor35. Această schimbare de modă, care intervine în anii 1390 este atât de
netă, încât este imposibil de confundat o carte a ceasurilor pictată în secolul XIV cu una aparţinând
secolului XV.
În fine, a treia evoluţie majoră în istoria picturii de carte în Occidentul secolelor XIV–XV,
este binecunoscută istoricilor de artă. Este vorba de afirmarea perspectivei şi, odată cu aceasta, de
atenţia tot mai mare acordată peisajului şi, în general, fundalului36. Şi aici, linia de demarcaţie
urmează destul de fidel trecerea dintre veacuri. În secolul XIV, elementele de peisaj apar, timide şi
stângace, dar, după cum se observă din figurile 9–11, ele se suprapun încă peste fundalul cadrilat
(damier), cu efect de mozaic sau de covor moştenit din secolul XIII, ceea ce distruge orice efect de
perspectivă37. Caracteristică pentru această perioadă, şi în special pentru epoca lui Carol V, este
apariţia unor copăcei sau boscheţi (boqueteaux), prezenţi şi în figurile 9–11. Deşi un ipotetic „Maître
aux Boquetaux“, activ în timpul lui Carol V, este pomenit încă în literatura de specialitate38, ar fi
pripit să atribuim manuscrisul albaiulian acestui artist-fantomă39. El aparţine totuşi, în mod vădit,
aceleiaşi epoci.
Punând cap la cap cele arătate mai sus, întrunim destule motive pentru a argumenta că
manuscrisul albaiulian este un produs al Parisului celei de-a doua jumătăţi a secolului XIV.
Medalioanele cvadrilobate încadrate de culorile roşu-alb-albastru, stilul rinceaux-urilor cu frunze de
iederă, precum şi tratamentul fundalurilor miniaturilor ne interzic să datăm manuscrisul mai târziu
de 1400. Luând în seamă analogiile cu numeroase manuscrise pictate pentru sau sub Carol V al
Franţei, înclin să datez codicele din colecţia lui Batthyány în perioada 1360–9040.

34
Patrick Boucheron, „Signes et formes du pouvoir”, in Jacques Dalarun (ed.), Le Moyen Âge en lumière, Paris, Fayard,
2002, p. 178: „ la bordure quadrilobée bleue, blanche et rouge identifie le travail des enlumineurs du règne de Charles V”.
35
Harthan, p. 96: „ In the margins the ivy-leaf tendrils are beginning to sprout from the bar borders, but with nothing
like the luxuriant growth they reached in the following century.”
36
Cf. Bernd Rau, Die ornamentalen Hintergründe in der französischen gotischen Buchmalerei, Stuttgart, Cantz, 1975.
37
Thomas, p. xx: „ ce décor n’était pas encore un véritable paysage, puisqu’il s’ouvrait sur la toile de fond des damiers
traditionnels“. Ingo F. Walter, Norber Wolf, Codices Illustres. The World’s Most Famous Illuminated Manuscripts, 400 to
1600, Köln, Taschen, 2005, pp. 231–33: „a conventional background, [...] with a carpet-like pattern of golden squares,
that destroys any sense of perspective“.
38
Avril, Manuscript Painting, p. 25: „the appearance of the famous «copses» (boqueteaux), a word used in the
designation of one of Charles V’s chief illuminators“.
39
Thomas, p. xx: „ces arbres à l’aspect d’ombrelle ou de champignon, si caractéristiques en France, à l’époque de
Charles V, qu’on a voulu jadis, bien à tort, y voir la marque de fabrique d’un imaginaire «Maître aux boqueteaux»“.
40
Câteva analogii doar: Paris, Bibl. Ste-Geneviève ms. 777 (Titus Livius, Ab urbe condita, ca. 1370; cf. Christopher De
Hamel, A History of Illuminated Manuscripts, Londra, Phaidon, 1986, p. 161; Avril, Manuscript Painting, pl. 32);
66 Adrian Papahagi

Deşi nu ezit să consider că acest manuscris este un produs al atelierelor pariziene, îmi este
imposibil – pentru moment, cel puţin – să identific artistul sau artiştii care l-au decorat, sau perso-
najul căruia îi era destinat ceaslovul. După cum ne reaminteşte François Avril, cunoscător fără egal al
picturii de carte din acea epocă, în secolul XIV „artele prezintă în Franţa aceeaşi puternică tendinţă de
centralizare pariziană care este valabilă şi pentru politica franceză“41. Deşi artiştii acestui secol provin
din toate colţurile septentrionului, şi cu precădere din nordul Franţei, din Flandra şi din Anglia,
creaţiile lor sunt caracterizate, după cum recunoaşte Avril, de o surprinzătoare „uniformitate stilis-
tică“. Deşi de excelentă calitate, manuscrisul nostru nu atinge totuşi măiestria artistică a cărţilor des-
tinate familiei regale. Cel mai probabil, comanditarul sau beneficiarul ms. III.87 era un personaj
aparţinând aristocraţiei franceze a celei de-a doua jumătăţi a veacului XIV, dar nu m-aş încumeta să
consider codicele albaiulian „un manuscris regal“, aşa cum crede Ileana Dârja.
O certitudine se impune totuşi la capătul acestui parcurs: nu ne aflăm în faţa unui manuscris
produs în secolul XV în Ducatul Burgundiei, şi nu văd nici un motiv pentru care am continua să
numim ms. III.87 al Bibliotecii Batthyaneum din Alba Iulia – „codex Burgundus“.

Cambridge, Fitzwilliam Museum, ms. 3–1954 (Ceaslovul lui Filip cel Îndrăzneţ, ca. 1370; cf. Harthan, pp. 94–95;
F. Wormald şi P. H. Giles, „Description of Fitzwilliam Museum ms. 3–1954. Book of Hours Made for Philippe le
Hardi“, Transactions of the Cambridge Bibliographical Society 4 (1964), pp. 1–28, pl. I–VI); Paris, BN ms. nouv. acq. fr.
4515 (Călătoriile lui Jean de Mandeville, 1371; cf. Delisle, nr. VI); Paris, BN ms. fr. 2813 (Grandes chroniques de France,
c. 1375–80; cf. Walther şi Wolf, pp. 231–33); Besançon, BM ms. 434 (Guillaume Peyraut, De l’enseignement des princes,
Paris, 1372; cf. Dalarun, pp. 174–176); Bruxelles, BR ms. 9505–6 (Aristotel, Etica în franceză, post 1370; cf. Avril,
Manuscript Painting, pl. 33).
41
François Avril, Manuscript Painting, p. 9: „the arts in France displayed the same strong tendency towards
centralization in Paris as was true of French politics”.
 Este aşa-zisul Codex Burgundus un manuscris burgund? 67

Anexă
Structura Ceasurilor Fecioarei (Horae Beatae Mariae Virginis) în ms. III.87

Matutinum
Invitatorium In honore beatissime Marie…
Hymnus Quam terra pontus… Antiphona ps. 8 Benedicta tu…
Lectio I Sancta Maria virgo virginum… Responsorium I Sancta et immaculata…
Ad Laudes
Antiphona O admirabile…
Capitulum Hec virgo sancta… Hymnus O gloriosa domina…
Ant. super Benedictus O gloriosa…
Oratio Concede nos famulos…
Ad Primam
Hymni Veni creator spiritus…/ Memento
salutis… /Maria mater…
Antiphona Assumpta est…
Capitulum Hec est virgo sacra… Responsorium Ave Maria…
Oratio Famulorum tuorum…
Ad Tertiam
Hymnus Veni creator spiritus…
Antiphona Sub tuam protectionem…
Capitulum Paradisi porta… Responsorium Sancta Maria mater…
Oratio Protege Domine famulos tuos…
Ad Sextam
Antiphona Sancta Maria virgo…
Capitulum Virgo Dei genitrix… Responsorium Dignare me…
Oratio Beate et gloriose semper…
Ad Nonam
Hymnus Veni creator spiritus…
Antiphona Alma virgo…
Capitulum Per te Dei genitrix… Responsorium Post partum…
Oratio Adiuvet nos quesumus Domine…
Ad Vesperas
Antiphona Beata mater…
Capitulum Beata es Maria… Hymnus Ave maris stella…
Ant. super Magnificat Sancta Maria…
Oratio Deus qui de beate Marie…
Ad Complectorium
Antiphona Cum iocunditate…
Capitulum Gaude Maria virgo… Hymnus Fit porta Christi…
Ant. super Nunc dimiutis Ecce complecta sunt…
Oratio Graciam tuam quesumus…
68 Adrian Papahagi

IS THE SO-CALLED CODEX BURGUNDUS A BURGUNDIAN MANUSCRIPT?

Abstract

Alba Iulia, Batthyaneum Library, MS III.87 is a lavishly illuminated book of hours of French origin.
Despite its outstanding artistic quality, the manuscript is little known outside Romania, and has never been
included in surveys of French books of hours. In an album misleadingly entitled Codex Burgundus (Bucharest,
1975), the art historian Dan Simonescu confidently stated that the manuscript was made in fifteenth-century
Burgundy, but failed to bring any hard evidence in support of his hypothesis. The name, however, has clung
to the book.
As a matter of fact, there is every reason to date the manuscript in the second half of the fourteenth
century. One of the features of the manuscript is the presence of half-page miniatures placed within ‘a
multilobed frame with a three-coloured border, a pattern which will be used frequently during the reign of
Charles V’ (F. Avril, Manuscript Painting at the Court of France. The Fourteenth Century (1310–1380), New
York, 1978, p. 68). Other characteristic features of the manuscript’s decoration are the three-coloured ivy
leaves, rinceaux borders, and the decoration of the background of miniatures, which is mainly geometric and
architectural, with mosaic patterns as an undisputed favourite. The script, a textualis semi-quadrata also points
towards the same period.
When all these peculiarities have been considered, the manuscript can be ascribed to a Parisian
workshop from the age of Charles V (1364–1380) or thereabouts, and it would be a mistake to continue
calling it Codex Burgundus.
 Fig. 1. Giotto, frescă din Cappella degli Scrovegni, Fig. 2. Besançon, BM ms. 434, f. 2r, 1372.
Padova, c. 1306.

Fig. 3. Paris, BN ms. lat. 861, f. 147v, Paris, c. 1316-1328. Fig. 4. Paris, BN ms. n. a. lat. 3145, f. 109r, Paris, post 1336.
 Fig. 5. Paris, BN ms. lat. 18014, f. 76r, Paris, c. 1380. Fig. 6. Cambridge, Fitzwilliam Mus. ms. 62, f. 199r,
Angers, c. 1418.

Fig. 7. Londra, Victoria and Albert Mus. ms. Salting 1222, Fig. 8. Londra, Sir John Soane Mus. ms. 4, f. 137r,
f. 206r, Paris, c. 1470-80. Flandra, c. 1500.
Fig. 9. Alba Iulia, Biblioteca Batthyaneum, ms. III.84, f. 218v. Vestirea păstorilor (detaliu).
 Fig. 10. Paris, B. N., ms. nouv. acq. lat. 3145, f. 53r, Fig. 11. Cambridge, Fitzwilliam Museum, ms. 3–1954,
Paris, post 1336; „Ceasurile Ioanei de Navara” (1311– f. 199r, Paris, c. 1370; 'Orele lui Filip cel ÎndrăzneŃ,
1349), pictat de Jean Le Noir. Vestirea păstorilor. Ducele Burgundiei' (1363–1404), pictat de „Maître aux
Boquetaux”. Vestirea păstorilor.

Fig. 12. Londra, British Library, ms. Egerton 1068, f. 31r, c. 1500.
Carte a ceasurilor pictată în stilul maestrului Iacob din Besançon.