Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Relații Româno-Iugoslave in Perioada Interbelica
Relații Româno-Iugoslave in Perioada Interbelica
După Primul Război Mondial, iau naștere o serie de noi state, printre care și Regatul Sârbilor,
Croaților și Slovenilor, ce reunea populațiile slave din sud-estul Europei. Deși din punct de
vedere structural statul iugoslav era mai complex decât România Mare, existau diferențe
etnice, lingvistice, politice, religioase și economice. Astfel, 74% din populație vorbea limba
sârbo-croată și 8,5% erau vorbitori de slovenă, minoritățile etnice reprezentând 16-18% din
populație. Din punct de vedere economic, cea mai dezvoltată şi mai avansată provincie era
Slovenia, iar cele mai sărace zone erau Bosnia, Herţegovina, Macedonia şi Muntenegru.Din
punct de vedere religios, 47,67% erau ortodocși, 39,20% erau catolici și 11,22% erau
musulmani1.
Din punct de vedere politic, sârbii dominau scena, considerând că Regatul Serbiei a
contribuit cel mai mult la unificarea tuturor slavilor din sud. După proclamarea regatului la
data de 1 decembrie 1918, au început eforturile de unificare instituţională şi de consfinţire
politico-diplomatică internaţională a graniţelor noului stat. Astfel, se constituie un parlament
central, rezultat din fuziunea Skupštinei sârbeşti de la Belgrad cu părţi din adunările din
Muntenegru, Vojvodina şi alte teritorii care se aflaseră sub dominaţia austro-ungară2.
La alegerile pentru Adunarea Constituantă din noiembrie 1920, 65% din populație s-a
prezentat la vot. Dintr-un total de 419 locuri ale Adunării, 94 au fost ocupate de democrații
sârbi, 89 de radicalii sârbi conduși de Nikola Pašić, 58 de comuniști, 50 de Partidul Țărănesc
Croat condus de Stjepan Radić, 27 de partidele clericale slovene și croate, 24 de musulmanii
din Bosnia și Herțegovina, și 10 de social democrați. Comuniștii au fost excluși tocmai prin
votul Adunării și se formează un nou guvern alcătuit din democrații și radicalii sârbi, avându-
l ca prim- ministru pe Nikola Pašić. Sarcina noului guvern era să supravegheze elaborarea
unei noi constituții. Încă din acest moment încep neînțelegerile dintre sârbi și croați, aceștia
din urmă decizând să boicoteze lucrările Adunării Constituante. La 28 iunie 1921, cu voturile
a 223 de deputaţi din cei 258 prezenţi, este adoptată Constituţia. Aceasta era un document
centralist, care practic extindea Constituţia sârbă din 1903 la scara întregului stat iugoslav.
Ţara a fost împărţită în 33 de banovine, Partidul Comunist a fost scos în afara legii, iar
revoltele din Kosovo au fost reprimate3.
Perioada 1921-1928 este una de refacere economică vizibilă, mai ales în intervalul
1924-1926. În schimb, instabilitatea guvernamentală continuă, se formează diverse guverne
de coaliţie, mai ales între radicali şi democraţi, dar şi între democraţi şi ţărăniştii croaţi
conduşi de Stjepan Radić, în 1925. În 1926 a murit liderul radical sârb Nikola Pašić. În iunie
1928, în timpul unor dezbateri parlamentare, deputatul muntenegrean Puniša Račić şi-a atacat
1
Stevan K. Pavlowitch, Istoria Balcanilor 1804-1945, traducere de Andreea Doica, Iași, Editura Polirom,
2002, pp. 243-244
2
Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, vol II: Secolul al XX-lea, traducere de Mihai-Eugen Avădanei, Iași,
Institutul European, 2000, pp. 158-159
3
R. J. Crampton, Europa Răsăriteană în secolul al XX-lea… şi după, traducere de Cornelia Bucur, București,
Editura Curtea Veche, 2002, pp. 158-160
cu pistolul mai mulţi colegi croaţi. În urma rănilor, Stjepan Radić a murit, iar tensiunile între
sârbi şi croaţi au cunoscut o perioadă de escaladare. Regele Aleksandar I l-a numit în fruntea
guvernului pe slovenul Anton Korošec, singurul ne-sârb care a deţinut acest post în toată
perioada interbelică. Regele Aleksandar I le-a propus conducătorilor croaţi şi sloveni ruperea
paşnică de Iugoslavia, însă aceştia au refuzat, temându-se de un atac italian. În aceste
condiţii, a luat naştere o mişcare croată secesionistă radicală numită Ustaša, sub conducerea
lui Ante Pavelić4.
Pe plan extern, în această perioadă, în anul 1921, statul iugoslav încheie Mica
Înţelegere, alături de România şi Cehoslovacia. În 1924 încheie un tratat cu Italia, dar în
1927, ca reacţie la semnarea unor documente italo-albaneze, încheie un tratat cu Franţa, care
va fi practic baza politicii externe a Iugoslaviei
La alegerile din 1935, Uniunea Radicală Iugoslavă a obţinut 1,7 milioane de voturi,
iar opoziţia circa 1,1 milioane. Însă, în acord cu legea electorală, partidului de guvernământ i-
au fost acordate 303 mandate parlamentare, iar opoziţiei numai 67. S-a constituit în 1935 un
guvern al Uniunii Radicale Iugoslavă, sub conducerea lui Milan Stojadinović. În timpul
guvernării Stojadinović relațiile dintre România și Iugoslavia încep să se strice, prim-
ministrul iugoslav urmărind să aibă bune relații atât cu democrațiile occidentale și aliații lor,
dar și cu puterile revizioniste.
Cu excepția României, celelalte state ale Antantei Balcanice nu au privit cu ochi răi
această înțelegere, chiar dacă Bulgaria începuse să încalce anumite prevederi ale Tratatului de
la Neuilly-sur-Seine. Această apropiere era susținută și de Marea Britanie și Italia, care
considerau că doar așa se poate menține statu-quo-ul în Balcani15.
Pentru rolul avut de acesta în negocierile inițiale, Dučić a fost răsplătit, devenind
primul ambasador iugoslav în România, până în acel moment, Iugoslavia având doar
miniștrii fără rang ambasadorial în România.
Ciano a călătorit personal la Belgrad, unde, pe 25 martie 1937, a fost semnat un pact
de prietenie iugoslavo-italian, cu durata de 5 ani. Stojadinović credea că a reușit să evite
principalul scop al lui Ciano, anume semnarea unui tratat cu caracter militar. Ambii erau de
acord că scopul pactului era acela de a lăsa în urmă neînțelegerile, să îmbunătățească relațiile
bilaterale dintre cele două state și să dezvolte comerțul. Astfel, a fost semnat și un tratat
economic între cele două state19. Stojadinović considera că prin pactul de prietenie este
îndepărtat și pericolul croat, articolul 4 al tratatului stipulând trimiterea liderilor ustaši,
precum și a dizidenților croați din Italia în coloniile italiene din Africa. Articolul 1 al
tratatului era văzut însă ca fiind cel mai important, prin acesta cele două țări fiind de acord să
își respecte frontierele. O altă problemă rezolvată prin tratat a fost cea a minorității iugoslave
din Italia. Stojadinović se plângea că sunt peste 500 000 de minoritari sloveni și croați, care
riscă să fie ”italienizați”. Ciano i-a garantat prim-ministrului iugoslav că aceștia vor avea
învățământ în limba lor20. Pactul rezolva și problemele dintre cele două state în privința
Albaniei, Roma urmând să informeze Iugoslavia de orice acțiune urma să ia acolo, lucru
respectat doar pe durata mandatului lui Stojadinović21.
Prin acest pact, Iugoslavia se sustrăgea de la obligațiile sale în cadrul Micii Înțelegeri,
dar și față de Înțelegerea Balcanică, facilitând tendințele expansioniste italiene în Grecia și
Turcia. De asemenea, Iugoslavia nu mai putea interveni în cazul unui atac asupra
Cehoslovaciei. Opinia publică iugoslavă nu era de acord cu pactul, considerând că Iugoslavia
dezertează din tabăra democrațiilor occidentale22.
17
M. Stojadinovic, Iugoslavia fra le due guerre, trad. de Carlo Ciucci, Bologna, Editura Capelli, 1970, p. 168
18
Ibidem, p. 177
19
Jean Baptiste Duroselle, Istoria Relaţiilor Internaţionale, vol. I 1919-1947, trad. de Anca Airinei, București,
Editura Orizonturi, 2006, pp.334-337
20
M. Stojadinovic, op. cit. , p.170
21
S. Bianchini, op. cit., p. 48
22
D.C.A.A.R., fond Marele Stat Major- Secția 2 Informații, dosar. nr. 7, f. 357-358
În urma încheierii pactului iugoslavo-italian, Consiliul Micii Înțelegeri s-a întâlnit la
Belgrad, pe 1-2 aprilie 1937. Praga și Parisul, indignate de deciziile arbitrare luate de
iugoslavi în negocierile cu bulgarii și italienii, decizii care contraveneau principiilor
fundamentale ale Micii Înțelegeri, dar și pactului de prietenie cu Franța, se temeau că aceeași
abordare ar putea fi folosită de iugoslavi și în cazul încheierii unor înțelegeri cu Germania sau
Ungaria. Stojadinović aștepta să i se propună din nou extinderea Micii Înțelegeri într-o alianță
defensivă generalizată, propunere pe care ar fi urmat să o respingă. Stojadinović trăia cu
convingerea că în urma semnării pactului cu Italia, orice extensie a tratatelor anterioare
semnate de iugoslavi urma să fie privită de italieni ca un afront. De asemenea, prim-ministrul
Iugoslaviei credea că Victor Antonescu, care era încă indecis în privința extinderii alianței, va
arunca asupra lui ”frica de a refuza”. Totuși,mai credea că, în timpul vizitei sale în Ankara,
Antonescu ar fi fost sfătuit să nu semneze o alianță cu Franța23.
În situația internațională destul de volatilă din 1938 din urma Anschluss-ului, Mica
Înțelegere vedea cu suferință slăbiciunile Ligii Națiunilor, ale Franței și Marii Britanii,
garanții statu-quo-ului european. Bucureștiul și Belgradul au înțeles că, odată cu încălcarea
23
M. Stojadinović, op. cit., p. 176
24
D.C.A.A.R., fond Marele Stat Major- Secția 2 Informații, dosar nr.4, f. 366-370
25
Ibidem, f. 400-402
26
Leften S. Stavrianos, The Balkans since 1453, New York, NYU Press, 2000, pp.743-744
27
Emilian Bold, Ion Ciupercă, Europa în derivă, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2001, p. 100-101
tratatelor de pace, trebuie să ajungă la o înțelegere directă cu vecinii. Într-o încercare de a
preveni alăturarea Sofiei la Axă, Londra și Moscova îi cer acesteia să ajungă la o înțelegere
cu Înțelegerea Balcanică. Bulgarii au părut destul de receptivi la această propunere, neavând
nimic de pierdut, ci numai de câștigat. O înțelegere le putea conferi bulgarilor din nou dreptul
la armată, fără ca aceștia să își asume obligații. Astfel, pe 31 iulie, la Salonic, Înțelegerea
Balcanică face un prim pas în revizuirea tratatului de la Neuilly-Sur-Seine, când semnează o
înțelegere cu Bulgaria, conform căreia se renunța la folosirea forței în rezolvarea problemelor
între Bulgaria și statele membre ale Înțelegerii Balcanice. În plus, erau abolite prevederile
militare ale tratatului de la Neuilly-Sur-Seine, considerate drastice și draconice de către
britanici. Deși Bulgaria se reînarmase deja, această înțelegere îi legaliza acțiunea, în timp ce
Sofia nu renunța la tendințele revizioniste 28. În loc să își manifeste îngrijorarea privind acest
tratat, ziarul Times din Londra lăuda acțiunea, care urma să promoveze pacea și stabilitatea
politică în locul care a fost până nu de mult timp considerat butoiul cu pulbere al Europei.
Britanicii chiar își exprimau speranța ca Bulgaria va accede în curând în rândul statelor
membre ale Înțelegerii Balcanice, lucru refuzat categoric de către bulgari29.
În cadrul sesiunii din 21-22 august 1938 de la Bled, consiliul Micii Înțelegeri a lăudat
înțelegerea de la Salonic, considerând-o un act de pace și colaborare în regiune. Într-o
înțelegere similară, Mica Înțelegere și Ungaria renunțau la folosirea forței în rezolvarea
problemelor și se revizuia tratatul de la Trianon în sensul creșterii puterii militare a Ungariei.
Diferența față de înțelegerea cu bulgarii o făcea un articol, care vorbea despre viitoare
înțelegeri privind statutul minorității maghiare de pe teritoriul celor trei state ale Micii
Înțelegeri30. Relațiile româno-maghiare au fost întotdeauna tensionate în problema minorității
maghiare din România, care alcătuia aproape 8% din populație, fiind amintită problema
optanților31.
Atât România, cât și Iugoslavia au văzut cu ochi buni înțelegerea de la Bled, însă din
motive diferite. Belgradul spera că printr-o înțelegere cu Budapesta, Italia nu mai intervenea
în favoarea Ungariei, iar România credea că această înțelegere va ține Iugoslavia departe de
Germania.
În cadrul întâlnirii lor din 21 septembrie, Stojadinović a pus la îndoială existența Micii
Înțelegeri, datorită faptului că, prin acceptarea propunerii franco-britanice, Cehoslovacia
încetase să mai existe în forma teritorială în care exista la încheierea alianței. Asigurându-l pe
Geblescu de intervenția iugoslavă pe lângă guvernele german și italian pentru ca Ungaria să
nu reacționeze în timpul crizei cehoslovace, Stojadinović se temea că Italia și Germania și-au
dat deja acordul pentru interesele poloneze și maghiare în Cehoslovacia, iar o intervenție
militară româno-iugoslavă urma să se lovească de armatele germano-italiene, și că, dacă a
fost acceptat dreptul la autodeterminare al germanilor din Cehoslovacia, același lucru trebuia
făcut și în cazul polonezilor și maghiarilor care trăiau acolo. Din moment ce Varșovia își
prezentase deja interesele pentru zona Teschen(Tešin, Cieszyn), iar dorința maghiară pentru
teritoriul cehoslovac era certă, Stojadinović era de părere că un conflict cu Ungaria ar duce
România și Iugoslavia într-un conflict și cu Polonia, aliatul României. Stojadinović punea
accentul și pe acordul cu Ungaria de la Bled, conform căruia nu existau litigii între cele două
țări și Ungaria. Pe de altă parte, România și Iugoslavia refuzaseră un pact de asistență
mutuală cu Cehoslovacia și Franța, prin care urma să fie evitat un conflict cu Germania.
Observând că Franța a abandonat definitiv Iugoslavia, liderul de la Belgrad era de părere că
țara sa nu poate opera schimbări în politica adoptată anterior, din moment ce Germania și
Italia dictau dintr-o poziție de forță termenii lor către Franța și Marea Britanie33.
Convingerea lui Stojadinović (că Pactul Micii Înțelegeri nu mai era valid) a făcut
Bucureștiul să se îndoiască de loialitatea Belgradului în privința respectării tratatelor
bilaterale. Cerându-i-se să își expună părerea despre statutul relațiilor româno-iugoslave,
Stojadinović opina că relațiile sunt bazate pe Înțelegerea Balcanică, pe legăturile dinastice și
pe interesele comune care unesc cele două state. Considerând pactele nesemnificative,
Stojadinović îi transmitea lui Petrescu-Comnen că legăturile existente trebuie să se
intensifice, fiind de părere că este esențial ca cele două țări să fie puternice, unite și
înarmate34.
32
D.C.A.A.R., fond Marele Stat Major- Secția 2 Informații, dosar nr. 31, f. 28-29
33
Ibidem, f. 51-54
34
Ibidem, f. 55
35
Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei. O călătorie diplomatică întreprinsă în anul 1939, trad. de Rodica
Mihaela Scafeș, București, Editura Militară, 1992. p. 180
Cincar-Marković era un om impresionat de forța militară a Germaniei, iar Joachim von
Ribbentrop credea despre el că este de orientare pro-germană36.
În timpul vizitelor sale prin țările Axei din aprilie și mai, Aleksandar Cincar-
Marković ar fi primit asigurări că Iugoslavia nu va fi atacată în cazul unei crize regionale. În
timpul discuțiilor cu Ciano de la Veneția din 22 aprilie 1939, Cincar-Marković considera
anexarea Albaniei ca un fait accompli și o trata ca atare. Ciano îl sfătuia pe ministrul de
externe iugoslav să nu accepte vreo garanție din partea britanicilor, pentru că Italia avea de
gând să respecte integritatea teritorială a Iugoslaviei. În Berlin, von Ribbentrop îl asigura pe
Cincar-Marković că dacă Iugoslavia nu comitea nici o greșeală și nu trezea nici un fel de
suspiciune, era posibil să nu fie implicată în război. Gafencu considera că spre deosebire de
discuțiile purtate de el cu liderii Axei, în discuțiile cu Cincar-Marković aceștia au fost mult
mai expliciți, vorbindu-i direct despre război și convingându-l de avantajele care vin odată cu
adoptarea unei stări de neutralitate38.
36
M. Stojadinović, op. cit, pp. 340-341
37
Brendan Simms, Europa. Lupta pentru supremație de la 1453 până în prezent, trad. de Lucia Popovici, Iași
Editura Polirom, 2015. pp. 268-270
38
G. Gafencu, op.cit., p. 181
39
http://www.raistoria.rai.it/articoli-programma-puntate/i-diari-di-galeazzo-ciano/24793/default.aspx.
Italia40. Hitler considera totuși că era în interesul Iugoslaviei să își clarifice poziția față de
Axă, pentru că astfel separatiștii croați și sloveni ar vedea că nu au susținere, Germania fiind
pentru menținerea statu-quo-ului din Iugoslavia. Tot lui Cincar-Marković i se mai promitea
că o declarație de prietenie față de puterile Axei ar elimina ostilitatea italiană față de
Iugoslavia, Mussolini dorind să afle dacă are în iugoslavi un aliat sau un dușman. Pentru
Berlin, vizita a fost una eșuată, în timp ce pentru Prințul Paul a constituit o asigurare că
războiul este inevitabil, acesta începând reînarmarea țării și, totodată, un program de
fortificare a granițelor. Pe plan intern însă, se ajunge la o înțelegere între Zagreb și Belgrad.
Liderii politici croați au rămas consecvenți în cererile lor pentru un stat iugoslav federal și nu
unul centralizat. Într-o situație internațională din ce în ce mai amenințătoare, obiectivul lui
Dragiša Cvetković, cu susținerea Prințului Paul, era ajungerea la o înțelegere cu opoziția
croată. Negocierile au începul în aprilie 1939 și au avut loc sub auspiciile temerilor că
Iugoslavia va fi dezmembrată de presiunile Axei în cazul în care sârbii și croații nu vor
ajunge la o înțelegere41. Pactul de oțel dintre Germania și Italia, semnat la 22 mai 1939 obliga
cele două țări să -și acorde de îndată ajutor militar, politic și economic în cazul declanșării
unui război și să colaboreze în domeniile armatei și producției militare de război. Pactul
stipula că nici una dintre părțile semnatare nu va semna un tratat de pace fără acordul
celeilalte. Acesta punea o presiune mai mare pe sârbi și croați 42. Astfel, la 26 august 1939 este
semnat sporazum-ul ( înțelegerea) Cvetković-Maček, prin care Vladko Maček, liderul croat,
devenea vice-premier și totodată, Croația, Dalmația și districtele adiacente cu populație
majoritar croată se uneau într-o singură unitate administrativ-teritorială ce beneficia de
autonomie în cadrul statului iugoslav. Croația urma să aibă propriul parlament (sabor) și un
buget separat, în timp ce guvernul de la Belgrad urma să se ocupe de politica externă,
apărare, comerț, transporturi, securitate și educație43.
Cel de-al doilea război mondial începe pe 1 septembrie 1939 prin atacul german
asupra Poloniei. Franța și Marea Britanie răspund acestui atac declarând război Germaniei pe
3 septembrie. Două săptămâni mai târziu, rezistența poloneză cedează, și trupele sovietice
trec granița estică a Poloniei. Când războiul a început, Iugoslavia se găsea într-o situație
geografică neplăcută, fiind aproape în totalitate înconjurată de o țară beligerantă, Germania, o
țară așa-zisă neutră, Italia și de o serie de state mici și mijlocii a căror neutralitate era
dubioasă. Pentru a evita orice pericol, Belgradul trebuia să exerseze arta tergiversării și a
negocierii44.
Miniștrii de externe român și iugoslav au ținut întâlniri regulate între 1939 și 1940
prin care urmăreau să schimbe relațiile dintre cele două state. România urmărea să oprească
separararea Iugoslaviei de partenerii săi balcanici. În prudența lor, iugoslavii se opuneau
formării unui bloc balcanic al neutrilor. Gafencu considera că expusă la presiunile Germaniei
și Italiei și amenințată de revizionismul maghiar și bulgar, Iugoslavia era paralizată.
România, la rândul său, era amenințată de trei state care doreau câte o parte a teritoriului său,
40
Jacob B. Hoptner, Yugoslavia In Crisis 1934-1941, New York, Editura Literary Licensing, 2011, p. 147-149.
41
Gheorghe Zbuchea, Istoria Iugoslaviei, București, Editura Corint, 2001, p. 65
42
B. Simms, op. cit., pp. 270-271
43
Gh. Zbuchea, op.cit., pp. 66-67
44
J. B. Hoptner, op. cit., pp. 168-169
amenințarea cea mai mare fiind constituită de Uniunea Sovietică. Iugoslavia reprezenta
singura legătură a României cu Înțelegerea Balcanică și cu vestul. Belgradul i-a cerut
Bucureștiului să își îmbunătățească relațiile cu Sofia oferindu-i acesteia o parte din Dobrogea,
acest lucru trezind îngrijorări la București. Cea mai mare problemă a Înțelegerii Balcanice era
vidul geografic creat de Bulgaria, care refuza să intre în alianță până când cererile teritoriale
ale acesteia erau satisfăcute45.
45
L. S. Stavrianos, Balkan federation. A history of the movement toward Balkan unity in modern times,
Hamden, Archon Books, 1964. , pp. 338-341
46
Ioan Scurtu, Din viața politică a României( 1926-1947). Studiu privind istoria partidului național-țărănist,
București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983, p. 229
47
Ionuț Cojocaru, România și Turcia. Actori importanți în sistemul de relații interbelice(1918-1940),
Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2014, p. 207
48
D.C.A.A.R., Marele Stat Major- Secția 3 Operații, dosar nr. 12, f. 44-46
Balcanice49. În această perioadă, când atât Germania, cât și Uniunea Sovietică susțineau fățiș
pretențiile teritoriale ale Bulgariei, Cadrilaterul constituia pentru bulgari un minim necesar.
Sofia îi mărturisea Berlinului că va rezista ademenirilor venite dinspre Înțelegerea Balcanică
și că va declina orice cooperare economică cu statele sale membre50.
49
Ibidem, dosar nr. 38, f. 272-274
50
J. B. Hoptner, op. cit., p.165
51
Ibidem, p. 175-178
52
D.C.A.A.R., Marele Stat Major- Secția 2 Informații, dosar nr. 31, f. 161.
53
Ibidem, f. 162
politicii sale externe. În aceeași zi, România renunță la garanțiile franco-britanice din 13
aprilie 1939, din moment de ultimatumul sovietic a dovedit ineficiența acestora54.
Pe 8 iulie, Gigurtu anunța oficial noua direcție a politicii externe românești, explicând
că aceasta nu se datorează conflictului din Europa, ci constituia o întoarcere la relațiile
anterioare, care fuseseră stricate din considerente care nu mai erau de actualitate. Pe 11 iulie,
România se retrage din Liga Națiunilor, noul ministru de externe, Mihail Manoilescu
declarând că România sfârșise o iluzie politică care persistase prea mult, din moment ce nu
dăduse nici un rezultat. În același timp, Manoilescu concluziona că prezența României în
Liga Națiunilor nu mai avea nici un raționament57. De asemenea, Manoilescu îl instruia pe
ambasadorul Cădere să informeze guvernul iugoslav că România consideră tratatele existente
ca fiind valabile și că România își manifesta dorința de a colabora în contextul acestora în
continuare58.
Vara anului 1940 a fost una catastrofală pentru România. Regele Carol al II-lea a fost
considerat vinovat de toate pierderile teritoriale și obligat să abdice. La 4 septembrie 1940,
regele îl numeşte pe Antonescu în funcţia de preşedinte a Consiliului de miniştrii. În seara
imediată numirii în funcţie, generalul i-a cerut lui Carol să-l învestească cu puteri depline.
Deşi iniţial a refuzat, pe la orele 03:50 din dimineaţa zilei de 5 septembrie, regele a semnat
decretul prin care Ion Antonescu era învestit cu puteri depline în stat și cu titulatura de
Conducător al Statului59.
Totodată, era abrogată Constituţia din 27 februarie 1938 şi erau dizolvate Corpurile
legiuitoare. Pe fondul continuării manifestaţiilor publice, pe la orele 21:30, Antonescu îi cere
lui Carol să abdice, avertizându-l că în cazul unui refuz el nu mai răspundea de securitatea
persoanei şi anturajului regal. Într-o atmosferă extrem de tensionată, în dimineaţa zilei de 6
54
Cătălin Calafeteanu, România și ”micile puteri” vecine (1940-1944), București, Editura Enciclopedică, 2011,
p. 20
55
Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol și Mareșalul Antonescu : Relaţiile germano-române (1938-1944),
Editată de Stelian Neagoe, București, Editura Humanitas, 1994, p. 103
56
Aurică Simion, Dictatul de la Viena, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1972, p. 131
57
Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940, ediție de Valeriu Dinu, București,
Editura Enciclopedică, 1991, pp.13-14
58
A.M.R., fond Marele Stat Major- Secția 2 Informații, dosar nr. 33, f. 141
59
Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României,
București, Editura Corint Educational, 2014, p.379-380
septembrie 1940, Carol al II-lea a a semnat un manifest în care aprecia: „Azi, zile de vitregie
nespusă îndurerează ţara, care se găseşte în faţa unor mari primejdii. Aceste primejdii vreau,
din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut şi crescut, să le înlătur
trecând astăzi fiului meu, pe care ştiu cât de mult îl iubiţi, grelele sarcini ale domniei”.
Generalul Antonescu a semnat imediat un decret-lege în care se afirma că: „Având în vedere
actul de abdicare a M.S. regelui Carol al II-lea”, succesiunea la tron revenea Marelui Voievod
Mihai60.
Politica externă îndreptată spre puterile Axei a fost dovedită de generalul Antonescu,
care, într-o ședință a Consiliului de miniștrii din 21 septembrie declara că pactele, acordurile
și înțelegerile diplomatice încheiate de guvernele precedente nu mai sunt valabile, și că
România va marșa spre Axă, în spiritul garanțiilor primite pe 30 august. Încă de pe 7
septembrie, Antonescu ceruse ca ofițerii germani să vină în România și să pregătească
soldații români. Pe 10 octombrie, Hitler semnează directiva prin care erau trimiși 12 000 de
militari germani pe teritoriul României. Acestea trebuiau să staționeze două luni pe teritoriul
românesc61.
60
Paul al României, Carol al II-lea, rege al României, trad. de Ileana Vulpescu, București, Editura Holding
Reporter, 1991, pp. 220-221
61
A. Simion, Viața politică în România: 1918-1944, București, Editura Albatros, 1983, p. 121-127
62
Mihail Sturdza, România și sfârșitul Europei. Amintiri din țara pierdută, Alba-Iulia, Editura Fronde, 1994,
pp. 151-152
63
D.C.A.A.R., fond Marele Stat Major- Secția 2 Informații, dosar nr. 33, f. 163-164
BIBLIOGRAFIE
I . IZVOARE
A. Izvoare inedite:
GAFENCU, Grigore, Ultimele zile ale Europei. O călătorie diplomatică întreprinsă în anul
1939, trad. de Rodica Mihaela Scafeș, Editura Militară, București, 1992.
STOJADINOVIĆ, Milan, Iugoslavia fra le due guerre, trad. de Carlo Ciucci, Editura
Capelli, Bologna, 1970.
STURDZA, Mihail, România și sfârșitul Europei. Amintiri din țara pierdută, Editura Fronde,
Alba-Iulia, 1994.
BIANCHINI, Stefano, Problema iugoslavă, trad. de Luminița Cosma, București, Editura All,
1999
HOPTNER, Jacob B., Yugoslavia In Crisis 1934-1941, Editura Literary Licensing, New
York, 2011.
JELAVICH, Barbara, Istoria Balcanilor, vol II: Secolul al XX-lea, traducere de Mihai-Eugen
Avădanei, Iaşi, Institutul European, 2000.
NAUMESCU, Valentin (coordonator), România, Marile Puteri și ordinea europeană 1918-
2018, Iași, Editura Polirom, 2018.
PAUL al României, Carol al II-lea, rege al României, traducere de Ileana Vulpescu, Editura
Holding Reporter, București, 1991.
PAVLOWITCH, Stevan K., Istoria Balcanilor (1804-1945), trad. de Andreea Doica, Iaşi, Ed.
Polirom, 2002.
SCURTU, Ioan, Din viața politică a României( 1926-1947). Studiu privind istoria partidului
național-țărănist, Editura științifică și enciclopedică, București, 1983.
IDEM, Regimul politic din România în perioada septembrie 1940 - ianuarie 1941, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1976.
SIMMS, Brendan, Europa. Lupta pentru supremație de la 1453 până în prezent, trad. de
Lucia Popovici, Editura Polirom, Iași, 2015.
STAVRIANOS, Leften S., Balkan federation. A history of the movement toward Balkan
unity in modern times, Archon Books, Hamden, 1964.
IDEM, The Balkans since 1453, NYU Press, New York, 2000.