Ştefan Boncu – Psihologie socială

Cursul 14
GÂNDIREA DE GRUP

1. Decizii colective inadecvate

Irving Janis este un specialist respectat în domeniul dinamicii grupului, care a studiat
toată viaţa structura grupului, leadershipul, stress-ul şi conflictul în grupuri, dar şi schimbarea de
atitudine. El s-a impus însă definitiv prin conceptul de gîndire de grup şi prin cercetările realizate
în acest domeniu. Cercetînd istoria politică recentă, Janis a observat că au existat situaţii în care
grupuri alcătuite din politicieni abili şi din experţi au luat decizii ce au condus la eşecuri
răsunătoare. Ca psiholog social, Janis a dorit să explice cum astfel de decizii stupide, conducînd
la catastrofe politice, militare ori financiare, reprezintă uneori rezultatul deliberării în grupuri.
Dezastrul militar american de la Pearl Harbour, de exemplu, poate fi pus pe seama gîndirii
de grup. În săptămînile care au precedat atacul japonez, comandanţii din Hawaii primiseră
informaţii asupra intenţiei Japoniei de implica Statele Unite în război. Spionii precizau în
rapoartele lor că acţiunea militară, dorită de japonezi fulgerătoare va avea loc undeva în Pacific.
Planurile japonezilor au devenit vizibile cînd navele lor s-au îndreptat spre Pearl Harbour, dar
nici atunci membrii consiliului de apărare din jurul amiralului Kimmel nu au luat în seamă
rapoartele piloţilor de pe avioanele de recunoaştere, subestimîndu-şi adversarii şi supraestimînd
propria capacitate defensivă. Rezultatul a fost că alarma a fost dată abia cînd navele americane
fără apărare se aflau în bătaia tunurilor japoneze.
Preşedintele Lyndon Johnson obişnuia să ia cina în fiecare joi seara cu un grup de experţi
în politică externă şi experţi militari. În opinia lui Janis, care a intervievat mai tîrziu pe unii din
participanţi, acest grup este vinovat de escaladarea războiului din Vietnam în perioada 1964 -
1967. Membrii grupurilor au avut toată vremea convingerea că bombardamentele americane şi
misiunile de distrugere ale infanteriei vor aduce Vietnamul de Nord la masa tratativelor. Ei au
ignorat orice informaţie care infirma această credinţă şi au continuat să-l sfătuiască pe preşedinte
să trimită trupe în zonă, în ciuda avertizărilor serviciilor de informaţii şi ale majorităţii aliaţilor
Statelor Unite. Consecinţele au fost tragice: de partea vietnamezilor, peste un milion de morţi,
majoritatea civili nevinovaţi, de partea americanilor 47000 de morţi.
Una din hotărîrile absurde emanate de un grup alcătuit din oameni deosebit de competenţi
se referă la paraşutarea în 1961 în Golful Porcilor de pe coasta cubaneză a 1400 de exilaţi
cubanezi ce fuseseră pregătiţi de serviciile secrete americane. Ei aveau sentimente anti-castriste şi
Ştefan Boncu – Psihologie socială
Cursul 14
sperau să poată răsturna regimul de la Havana. Forţele lui castro au ucis aproape 200, şi au făcut
prizonieri restul, silindu-i pe americani să-i răscumpere pe o sumă uriaşă. Decizia cu privire la
această invazie fusese luată de un grup de înalţi funcţionari americani, între care miniştri şi
specialişti în strategie militară şi în politică externă, conduşi de preşedintele J.F. Kennedy.
Preşedintele i-a forţat pe membri să ajungă la consens foarte repede şi, ca atare, presiunile spre
uniformitate au devenit puternice, făcînd să dispară opiniile dizidente.
Într-o carte celebră, din 1972, intitulată “Victime ale gîndirii de grup”, Janis a considerat
că ceea ce s-a întîmplat în aceste situaţii ilustrează exemplar deteriorarea procesului de luare a
deciziei pe care el a numit-o gîndire de grup. “Groupthink” se referă la tendinţa membrilor
grupului de a ajunge la solidaritate şi coeziune, tendinţă care-i face să ocolească orice chestiuni
ce ar conduce la dispute. În astfel de cazuri, dacă membrii anticipează contra-argumente cu
privire la o anumită problemă, ei evită să ridice problema respectivă. Dacă cred că nu se poate
răspunde la o întrebare, nu o pun. De aceea, ca rezultat al pornirii iraţionale de a menţine
unanimitatea şi coeziunea, deciziile grupului sunt nerealiste şi lipsite de simţ practic.
Janis a considerat că termenul de gîndire de grup se referă la situaţii în care presiunile din
grup duc la diminuarea eficienţei mentale a indivizilor, la deteriorarea simţului realităţii şi a
judecăţii morale. Gîndirea de grup este un gen de gîndire în care se angajează indivizii cînd sunt
puternic implicaţi într-un grup coeziv, cînd dorinţa lor de a perpetua consensul depăşeşte
motivaţia de a cerceta realist celelate alternative. Ea poate să apară în orice grup de decizie (de
pildă, în grupul familial ori într-un grup de colegi care hotărăsc unde îşi vor petrece vacanţa)
atunci cînd sunt întrunite următorele condiţii:
1. Coeziune puternică;
2. Izolarea grupului;
3. Lipsa unor proceduri temeinice de a căuta şi a evalua alternativele;
4. Leadership directiv;
5. Presiunea timpului, determinînd stress şi convingerea că există puţine şanse să se
găsească o soluţie mai bună decît cea favorizată de lider ori de o altă persoană influentă.
Janis s-a folosit de exemple celebre pentru a arăta că acest fenomen poate afecta orice
grup, inclusiv grupuri compuse din indivizi strălucitori sau din experţi în problema în care se ia
decizia.
Ştefan Boncu – Psihologie socială
Cursul 14

2. Căutarea prematură a acordului

Cercetătorul american a considerat încă de la început că interacţiunile total non-
conflictuale într-un grup de decizie pot indica deja apariţia fenomenului de gîndire de grup.
Consensul stabilit fără o dezbatere reală conduce adesea la eşecuri. Janis a stabilit patru simptome
ale acordului prematur datorat presiunii grupului:
Presiunile puternice spre conformism - Presiuni spre uniformitate există în orice grup. În
cazul fenomenului de gîndire de grup, aceste presiuni devin evidente şi deosebit de nocive. Nu
există toleranţă pentru devierile de la opinia majoritară şi în unele cazuri se iau măsuri foarte dure
împotriva celor ce nesocotesc consensul. În grupul preşedintelui Kennedy, critica planului de a
trimite împotriva lui Castro pe cei 1400 de exilaţi devenise un tabu pe care-l susţinea toată lumea.
Grupul dezvoltase o normă cu privire la interzicerea obiecţiilor critice, iar presiunea grupului
asigura conformismul fiecărui membru în faţa acestei norme.
Auto-cenzurarea ideilor deviante - Deşi se spune că “tăcerea e de aur”, în grupurile care
iau decizii, reţinerea de a manifesta dezacordul poate compromite total decizia. În grupul lui
Kennedy, mulţi membri au avut îndoieli, dar nu le-au exprimat, anticipînd reacţia negativă a
grupului.
Prezenţa paznicilor minţii (mindguards) - Janis a format acest termen prin analogie cu
termenul de bodyguard. La fel cum un bodyguard protejează o persoană de agresiunea fizică, tot
aşa mindguard-ul o protejează de informaţia despre care el crede că ar diminua încrederea
persoanei în grup şi ar afecta abilitatea grupului de a formula o soluţie potrivită. Paznicul minţii
poate controla canalele de informaţie, ţinînd informaţia dăunătoare consensului departe de grup,
pierzînd-o, uitînd să o menţionze sau făcînd-o irelevantă şi nedemnă de atenţia grupului. Pe de
altă parte, paznicii minţii încearcă să prevină contaminarea cu idei deviante, îndepărtîndu-i pe
membrii dizidenţi sau silindu-i să păstreze tăcerea. În grupul lui Kennedy, fratele preşedintelui,
Robert Kennedy şi secretarul de stat au acţionat ca mindguarzi. De pildă, secretarul de stat a
primit un memoriu de la un senator ce participase la una din şedinţe şi care se pronunţa astfel
împotriva planului; secretarul de stat n-a făcut însă cunoscut grupului conţinutul acestui
memoriu.
Unanimitatea aparentă - Presiunea spre uniformitate, auto-cenzurarea, acţiunea paznicilor
minţii conduc la un acord iluzoriu între opinii. Păstrînd exemplul grupului lui Kennedy, trebuie
Ştefan Boncu – Psihologie socială
Cursul 14
spus că de la început întregul grup a adoptat soluţia invaziei, iar discuţiile ulterioare n-au fost
decît prilejuri de a stabili detaliile. O atmosferă bizară de consens asumat a caracterizat întîlnirile,
căci fiecare membru ajunsese la concluzia grşită că ceilalţi sunt, în plan intim, de acord cu planul.
Cu toţii preferau o atmosferă liniştită şi prietenească în locul unor discuţii violente şi
contradisctorii.

3. Percepţii eronate în gîndirea de grup

Obiectiv vorbind, planul grupului de decizie al lui Kennedy presupunea: atacarea fără
declaraţie de război a unei naţiuni mici, declanşarea unui război civil, angajarea de mercenari,
dezinformarea celorlalte state cu privire la rolul SUA în această invazie, dezinformarea
cetăţenilor americani, etc. Toate aceste aspecte sunt îndoielnice din punct de vedere moral şi este
puţin probabil că fiecare membru al grupului luat separat le-ar fi acceptat. După ce a studiat
stenogramele întîlnirilor, Janis a stabilit că aceste erori de judecată au fost cauzate de patru tipuri
de iluzii. Evident, astfel de iluzii apar în orice grup afectat de gîndirea de grup.
Iluzia de invulnerabilitate - La fiecare întîlnire era vădit un sentiment de încredere şi
siguranţă. Membrii simţeau că planul lor este infailibil, produs al unei comisii ce nu putea face
greşeli. Kennedy reprezenta în ochii tuturor supraomul, întrunind absolut toate calităţile.
Atmosfera era entuziastă şi euforică, fiecare din cei prezenţi avînd convingerea că un astfel de
grup alcătuit din bărbaţi competenţi şi puternici n-ar putea fi tras la răspundere pentru eventualele
decizii eronate. Astfel de sentimente de încredere şi forţă sunt de folos echipelor sprtive, dar nu
grupurilor de decizie.
Iluzia moralităţii - Deşi planul de a invada Cuba reprezenta, de fapt, un atac prin
surprindere, neprovocat, al unei mari puteri asupra unei ţări mici şi lipsite de apărare, grupul nu
şi-a pus niciodată întrebări cu privire la moralitatea planului. Fără îndoială că fiecare membru a
invocat în intimitate principiile drepturilor omului şi ale dreptăţii, dar în faţa dorinţei grupului de
a pune capăt regimului castrist, ei nu dădeau glas acestor remuşcări. Cauza democraţiei le oferea
o justificare suficientă.
Percepţii eronate asupra out-group-ului - În general, conflictul între grupuri conduce la/
sau este cauzat de percepţii eronate asupra grupului advers. Membrii comisiei împărtăşeau o
opinie negativă despre Castro şi politica sa internă. Castro era văzut ca un lider slab, un comunist
Ştefan Boncu – Psihologie socială
Cursul 14
rău intenţionat şi demagog, incapabil să înţeleagă că ţara sa va fi atacată. Capacitatea sa militară,
ca şi controlul său asupra armatei şi asupra cetăţenilor au fost subestimate.
Raţionalizarea colectivă - Odată ce se angajează într-o acţiune, indivizii încearcă să
diminueze conflictul legat de alegere, evitînd informaţia ce infirmă alternativa aleasă şi căutînd
informaţie care o confirmă. Cînd individul face parte dintr-un grup de decizie, aceste tactici
decizionale defensive pot fi comunicate celorlalţi. În grupul lui Kennedy, acţiunea nedreaptă a
fost justificată invocîndu-se idealurile democratice şi importanţa libertăţii.

4. Cauze ale gîndirii de grup

Deşi presiunile spre conformism şi percepţiile eronate pot fi socotite cauze ale gîndirii de
grup, Janis a preferat să le numească simptome. El a sugerat următoarele cauze ale fenomenului
(le-am amintit deja atunci cînd am precizat condiţiile): coeziunea, izolarea grupului, stilul
liderului şi necesitatea imperioasă resimţită de membrii grupului de a lua o decizie.
Coeziunea grupului - Janis a precizat în repetate rînduri că acest factor este cel mai
important. Deşi coeziunea joacă în general un rol pozitiv, stabilind legături de simpatie şi atracţie
între membri, coeziunea extremă poate avea efecte negative. O definiţie clasică afirmă că acest
termen se referă la măsura în care membrii doresc să rămînă în grup.
Membrii grupului de decizie al lui Kennedy s-au simţit foarte bine împreună, atmosfera a
fost agreabilă, nimeni n-a dorit să părăsească grupul. Totuşi, coeziunea a făcut ca gîndirea critică
să se prefacă în gîndire de grup.
Izolarea - Una din caracteristicile evidente ale grupului pe care îl avem în vedere a fost
izolarea lui în raport cu alţi experţi. Izolarea a prevenit pătrunderea ideilor critice din exterior.
Membrii au avut toată vremea convingerea că surpriza invaziei este factorul principal al
succesului. Deşi existau muţi ofiţeri experţi în problemele cubaneze, n-au fost contactaţi.
Stilul de leadership - Stilul lui Kennedy, maniera sa de a conduce şedinţele au repezentat
un alt parametru al situaţiei de grup ce a contribuit la apariţia gîndirii de grup. Preşedintele
controla în întregime discuţia, ridicînd numai anumite chestiuni şi cerînd să răspundă numai
anumitor membri. Discuţiile absolut libere au fost posibile numai la sugestia lui.
Presiunea psihică pe care o resimt membrii - În astfel de situaţii un factor facilitator este
presiunea exercitată asupra grupului pentru a ajunge la o decizie. Deşi s-ar putea crede că
Ştefan Boncu – Psihologie socială
Cursul 14
problemele foarte importante se bucură de o tratare deosebit de atentă, de multe ori lucrurile nu se
petrec deloc aşa. Cu cît importanţa problemei creşte, cu atît membrii grupului de discuţie devin
mai preocupaţi să reducă posibilitatea de a greşi şi mai puţin preocupaţi de a procesa informaţia
raţional.

5. Abordări cantitative
Janis a fost acuzat mereu că a făcut multe afirmaţii nefondate. Într-adevăr, deşi formaţia
lui este de psiholog experimentalist, deşi a publicat multe studii riguroase asupra schimbării de
atitudine, el nu a căutat argumente cantitative pentru conceptul de groupthink, dînd prilej multora
să-l atace. Metoda lui este criticabilă: şi-a strîns datele prin interviuri cu cei ce au participat la
evenimente şi cu observatorii avizaţi din epocă şi nu le-a analizat cantitativ, ci a procedat la o
reconstrucţie intuitivă a episoadelor istorice.
Există, totuşi, studii cantitative care confirmă ideile lui Janis. În cadrul acestora, sunt
prezente două abordări: analiza de conţinut şi experimentul.
Philip Tetlock, de pildă, a realizat în 1979 analize de conţinut asupra discursurilor
politicienilor importanţi implicaţi fie în situaţii în care, potrivit lui Janis, a apărut gîndirea de
grup, fie în situaţii de criză rezolvate cu succes, în care nu au existat efecte vizibile ale gîndirii de
grup. Tetlock a constatat că primul grup avea o percepţie mai simplistă asupra chestiunilor de
politică externă şi folosea constant epitete pozitive cu privire la Statele Unite şi la aliaţii lor, ceea
ce indică o percepţie biasată asupra in-group-ului. De asemenea, politicienii afectaţi de gîndirea
de grup făceau referiri mai negative la oponenţii lor interni sau externi. Concluziile acestea au
oferit o evidenţă empirică analizelor lui Janis.
Cît priveşte experimentul ca metodă de explorare a gîndirii de grup, vom cita demersul
Mattiei Flowers din 1977. Această cercetătoare a folosit un plan 2x2, manipulînd două premise
ale gîndirii de grup: stilul de leadership (în acest caz, complicii care jucau rolul de lider erau
instruiţi să încurajeze ori să descurajeze discutarea alternativelor) şi coeziunea (coeziunea slabă a
fost obţinută prin alcătuirea unor grupuri de subiecţi care nu se cunoşteau între ei, iar cea înaltă
prin utilizarea unor grupuri de prieteni). Rezultatele experimentului au confirmat parţial ipotezele
lui Irving Janis. Cercetătoarea americană a constatat că stilul de leadership deschis a determinat
Ştefan Boncu – Psihologie socială
Cursul 14
grupurile să găsească mai multe soluţii şi să utilizeze mai multă informaţie disponibilă. Cît despre
efectele coeziunii, ele n-au putut fi puse în evidenţă.

6. Prevenirea gîndirii de grup

În principiu, orice încercare de a combate gîndirea de grup trebuie să se bazeze pe
evitarea instituirii premature a acordului, fără a compromite coeziunea de grup. Pot fi utilizate
următoarele strategii:
a. Încurajarea exprimării deschise a ideilor alternative.
b. Leadership adecvat şi eficient - liderul trebuie să refuze să-şi exprime opinia la
începutul întîlnirii; să ceară o dezaprobare reală; să-i convingă pe ceilaţi că atitudinea critică este
binevenită; să permită reunirea grupului de cîteva ori fără ca el să asiste.
c. Grupuri multiple de discuţie pe aceeaşi temă.
d. Folosirea unui avocat al diavolului - această strategie garantează examinarea dovezilor
ce există împotriva deciziei grupului.
e. Invitarea unor experţi din afară pentru a evalua decizia de grup.
f. Încurajarea membrilor de a discuta cu cei apropiaţi lor despre decizia de grup şi a
culege feed-back-uri.
g. Informarea membrilor asupra fenomenului de gîndire de grup, asupra cauzelor şi
consecinţelor acestuia.