Psihologia generală

GÂNDIREA CA PROCES PSIHIC SUPERIOR

Argument
Cunoaşterea lumii este un proces complex şi laborios, pe care omul îl realizează folosindu-se de
o serie de instrumente psihice cum sunt: gîndirea, memoria sau imaginaţia.
Gîndirea este unul dintre cele mai complexe procese psihice implicate în activitatea cognitivă a
omului. Autorii descriu acest proces din mai multe puncte de vedere şi anume cu referire la natura,
conţinutul, mecanismele, structura şi rolul lui pentru cunoaşterea umană. Specificitatea psihologică a
gîndirii rezidă în unitatea ansamblului ei de caracteristici.
Prin aportul pe care şi-l aduce la cunoaşterea structurilor invariante ale realităţii, gîndirea
conferă comportamentului uman trăsătura raţionalităţii. Gîndirea, ca funcţie adaptivă, nu se
exercită permanent. Omul gîndeşte în deosebi cînd este solicitat de probleme, de situaţii inedite
pentru care nu dispune, în repertoriul său – de acte învăţate, de soluţii gata-făcute.

Conţinut:
1. Definirea conceptului de gîndire.
2. Caracteristicile şi funcţiile gîndirii.
3. Operaţiile fundamentale ale gîndirii.
4. Formele gîndirii.
5. Felurile/ tipurile gîndirii.
6. Particularităţile individuale ale gîndirii.
7. Procesele gîndirii.
8. Gîndirea omului şi „gîndirea” maşinii.
9. Centralitatea gîndirii.

1. Definirea conceptului de gîndire

În vederea circumscrierii unui fenomen atît de complex cum este gîndurea, unii autori
consideră importantă abordarea lui din cel puţin trei perspective: 1. funcţională; 2. istorică şi
psihogenetică; 3. semiotică (structural-operatorie).
Din punct de vedere funcţional, adică al rolului sau funcţiei pe care îl joacă în dinamica
pesonalităţii, gîndirea este o modalitate specifică a vieţii de relaţie, un schimb specific între
organism şi mediu. Specificitatea acestui schimb rezidă în procesul complementar de asimilare
a mediului la structurile cognitive ale subiectului şi de acomodare a acestor structuri la
constrîngerile realităţii. Rezultatul principal al acestui proces este cunoaşterea realităţii şi, ca
urmare, sporirea adaptabilităţii fiinţei umane. Prin gîndire, omul îşi dirijează comportamentele,
îşi planifică acţiunile, proiectează scopuri, alege mijloace pentru realizarea lor optimă etc.
Din punct de vedere istoric şi psihogenetic, gîndirea este - prin origine - acţiune.
Principala condiţie a apariţiei gîndirii este deci interiorizarea acţiunii. Procesul de constituire a
gîndirii prin „interiorizarea acţiunii” antrenează două mecanisme: mecanismul operatoriu
(transformarea acţiunii în operaţie) şi mecanismul semiotic (trecerea de la acţiunea asupra
obiectelor la operaţii asupra reprezentărilor, semnelor, simbolurilor acestor obiecte).
În ceea ce priveşte funcţionarea semiotică, gîndirea este capacitatea individului de a opera
cu semne / simboluri ca substitute ale obiectelor şi actelor externe. Omul – cum scrie P. Fraisse
– ajunge să opereze cu / prin semne, în primul rînd cu cele lingvistice, ca şi cu referenţii
acestora. Limbajul verbal reprezintă la om mecanismul semiotic prin excelenţă, fără să fie
1
 Psihologia generală

unicul. Ca urmare, şi dobîndirea limbajului sporeşte considerabil capacitatea operatorie a

omului, gîndirea logică se poate dobîndi independent de limbaj (Calancea V., 2010).
Gîndirea este un proces psihic superior, care ocupă o poziţie centrală în sistemul psihic
uman şi îndeplineşte un rol decisiv în cunoaştere. Dacă procesele senzoriale realizează legături
directe cu mediul, gîndirea efectuează o reflectare mijlocită a realităţii căutînd să surprindă
dincolo de forme conţinuturile, dincolo de fenomene esenţialul, dincolo de concret generalul.
Gîndirea se defineşte ca procesul psihic cognitiv care reflectă în mod abstract şi general
esenţa lucrurilor şi a relaţiilor dintre ele, utilizînd limba (sau alt sistem de semne) ca instrument,
şi are drept produse noţiuni, judecăţi, raţionamente.
Dacă gîndirea extrage şi prelucrează invarianţi cognitivi cu ajutorul unui sistem complex de
operaţii, aceşti invarianţi sunt sistematizaţi în cadrul unor clase, categorii de obiecte, fenomene,
a unor concepte, noţiuni vehiculate cu ajutorul judecăţilor şi raţionamentelor.
 Categorizare şi prototipuri
Demersul cel mai simplu pe care gîndirea umană îl poate face în faţa unei avalanşe de
informaţii este acela de a le ordona, clasifica sau categoriza, respectiv de a le grupa pe categorii
după anumite criterii. Cercetătoarea E. Rosch a demonstrat cum categoriile de bază sunt
reprezentate printr-un singur cuvînt în limbajul natural şi aceste cuvinte au cea mai mare
frecvenţă în limbajul vorbit, ele fiind numite prototipuri.
Prototipul întruneşte într-un mod empiric, în baza experienţei proprii şi în baza experienţei
unei anumite culturi şi civilizaţii, la un moment dat, trăsăturile comune cele mai evidente ale
unei categorii.
 Concepte empirice, concepte ştiinţifice
Categorizarea şi prototipurile fac parte din activitatea de conceptualizare a gîndirii. Prin
conceptualizare, gîndirea elaborează modele mintale ale realităţii. Sunt modele informaţionale
care condensează, conservă, sistematizează trăsăturile comune, general valabile pentru o
întreagă categorie de obiecte-fenomene.
Conceptele empirice, după cum arată M. Zlate (psiholog român), integrează trăsături
concrete, particulare, însuşiri locale restrictive, dependenţe accidentale şi neesenţiale. Ele se
constituie în copilărie şi pe parcursul şcolarităţii prin acumularea şi sistematizarea unei
experienţe concret intuitive, într-o manieră accentuată, de jos în sus, de la aspecte particulare,
de la obiecte şi situaţii particulare, de la obiecte şi situaţii concrete, care se organizează în
reprezentări cu un grad din ce în ce mai mare de generalizare, dar şi cu un grad scăzut de
esenţializare. În mod obişnuit, conceptele empirice uzează de limbajul cotidian şi de accea
sunt mai puţin riguroase, iar în comunicarea lor sunt personalizate prin expresii şi
exemplificări proprii limbajului natural.
Conceptele ştiinţifice se achiziţionează în mod obişnuit prin învăţare, educaţie, asimilare
de cunoştinţe ştiinţifice sistematizate în cunoaşterea umană la un moment dat. Prin demersul
descendent, se porneşte de la legi, norme, reguli, principii, definiţii. Noţiunile ştiinţifice
înglobează trăsături esenţiale, dar nu sunt reductibile la o anumită însuşire.
Conceptele ştiinţifice utilizează limbaje specializate proprii diferitelor domenii ale
cunoaşterii, cum ar fi limbajul matematicii, informaticii, gramaticii, fizicii, chimiei,
psihologiei etc. Este un limbaj riguros, structurat în definiţii, legi, principii, trăsături
definitorii şi nu admite abateri.

2
 Psihologia generală

Spre deosebire de conceptele emprice, cele ştiinţifice nu sunt personalizate, nu exercită

un ataşament afectiv, pentru că sunt neutre, aparţin cunoaşterii universale, nu pot fi contrazise,
puse la îndoială.

2. Caracteristicile şi funcţiile gîndirii

Pentru a explica noţiunea de gîndire vom prezenta cele mai semnificative caracteristici
psihologice ale acesteia
1. Caracterul informaţional-operaţional. Această caracteristică denotă că gîndirea este un
mecanism de prelucrare, interpretare şi evaluare a informaţiilor. Ea nu se mulţumeşte, aşa
cum face percepţia, cu însuşirile exterioare ale obiectului şi fenomenelor, ci accede la
surprinderea însuşirilor interne ale acestora şi mai ales a relaţiilor dintre ele.
2. Caracterul mijlocit şi mijlocitor, adică gîndirea nu operează asupra realului, asupra
obiectelor şi fenomenelor, ci asupra informaţiilor furnizate de senzaţii, percepţii şi
reprezentări. Ea este mediată de informaţiile stocate în memorie şi poate cel mai pregnant,
gîndirea este mijlocită de limbaj. Deci, valoarea şi calitatea gîndirii vor depinde de
calitatea factorilor mijlocitori. Dar şi gîndirea le mijloceşte şi le influenţează pe toate
celelalte, contribuind la sporirea eficienţei lor. Ea atribuie un înţeles imaginilor perceptive,
utilizează denumiri verbale, se implică activ în marea majoritate a procedeelor
imaginaţiei, direcţionează fluxurile afectiv-motivaţionale, contribuie la realizarea
reglajului voluntar.
3. Caracterul generalizat şi abstractizat. Generalizînd şi făcînd abstracţie de la obiectivele
concrete, gîndirea se îndepărtează doar aparent de realitate, ceea ce-i oferă posibilitatea de
a se debara de încărcătura elementelor nesemnificative.
4. Caracterul finalist. Prin caracteristica respectivă se are în vedere că omul îşi stabileşte
scopul nu în timpul desfăşurării activităţii, ci cu mult înainte de a trece la executarea ei.
Cînd gîndirea s-a finalizat într-un anume produs (idee, judecată, raţionament), se trece
adeseori la raţionalizarea lor. Omul nu gîndeşte doar de dragul de a gîndi, ci cu un dublu
scop: pentru a-şi declanşa, organiza şi optimiza propria sa activitate, fie pentru a justifica
sau motiva prin explicaţii şi argumente acţiunile deja săvîrşite, chiar dacă aceste cauze
sunt altele decît cele care au stat realmente la baza comportamentelor executate.
5. Caracterul multidirecţional. Această caracteristică ne spune că spre deosebire de alte
mecanisme psihice orientate spre o singură dimensiune temporală (percepţia spre prezent,
memoria spre trecut, imaginaţia spre viitor), gîndirea le cuprinde pe toate cele trei. Prin
aceasta, ea serveşte la permanenta ordonare şi corelare a diferitelor „stări” ale obiectului
cunoaşterii (Aniţei M., 2005).
Unităţile (componentele) de bază ale gîndirii:
 imaginea – reprezentarea mintală a unui obiect specific, unitatea cea mai primitivă a
gîndirii;
 simbolul – o unitate mai abstractă, care redă obiectul, evenimentul, cel mai simplu
simbol fiind cuvîntul;
 conceptul – o etichetă pusă unei clase de obiecte, evenimente, care au în comun cîteva
atribute;
 operaţia – acţiune interiorizată, reversibilă, care serveşte la formarea conceptelor sau
la rezolvarea problemelor;
 regula sau legea – cea mai complexă unitate a gîndirii, ce presupune stabilirea relaţiei
3
 Psihologia generală

dintre două sau mai multe concepte.

Cînd utilizăm simboluri sau concepte, imagini interne şi cînd rezolvăm mintal probleme,
spunem că gîndim.
Unii autori pun semnul egalităţii între gîndire şi inteligenţă. Abia în anii ’40 Gaston Viand
precizează că inteligenţa este facultatea de a cunoaşte şi înţelege sau eficacitatea mintală
(randamentul mecanismelor mintale). Aşadar, inteligenţa include în sine gîndirea, dar nu se
reduce la ea. Există o relaţie de interdependenţă între ele, dar nu trebuie să se ajungă la
identificarea lor (Eţco C., Fornea Iu., 2007).
Gîndirea realizează următoarele funcţii:
 de a înţelege lumea şi pe sine ca element al acestei lumi;
 de a sesiza problemele cu care subiectul se confruntă în viaţa cotidiană;
 de a lua decizi în situaţii de alegere.

3. Operaţiile fundamentale ale gîndirii

Realizarea funcţiilor gîndirii se efectuează prin aplicarea unui set de operaţii.
Operaţiile gîndirii sînt definite drept acte automatizate care se produc în plan mintal şi
constituie elemente ale proceselor gîndirii. Ele reflectă semnele esenţiale ale gîndirii şi
caracterizează calităţile ei în procesul prelucrării informaţiei.
Operaţiile gîndirii sînt: analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea, concretizarea,
particularizarea, compararea, clasificarea, analogia etc.
Analiza este dezmembrarea mentală a unui întreg în părţile lui componente, separarea unei
laturi, însuşiri, părţi a obiectului, descompunerea lui în semne izolate în vederea determinării
proprietăţilor esenţiale pentru a le compara apoi în cadrul întregului. De exemplu, analiza
psihologică a unui comportament, analiza părţilor unei propoziţii etc.
Sinteza este unificarea mentală a părţilor, laturilor, semnelor, însuşirilor date izolat,
reconstruirea lor în întreg.
Deşi analiza pare a fi opusă sintezei, totuşi ele nu există niciodată izolate. Analiza şi sinteza
constituie două laturi interdependente ale aceluiaşi proces. Conexiunea şi interdependenţa dintre
analiză şi sinteză constituie esenţa procesului de gîndire.
Analiza şi sinteza se pot desfăşura practic (la dezmembrarea şi asamblarea obiectelor) sau
teoretic. Nivelul superior al analizei şi sintezei se atinge în timpul rezolvării problemei, atunci
cînd se recurge la reprezentări, imagini, noţiuni generalizate exprimate în cuvinte, formule,
scheme, desene, legi speciale.
Abstractizarea reprezintă o operaţie de evidenţiere a însuşirilor şi relaţiilor esenţiale comune
pentru mai multe obiecte şi fenomene. Spre deosebire de analiză, abstractizarea constă în
cunoaşterea unui aspect comun pentru o grupă sau clasă de obiecte. De exemplu, analizînd mai
multe obiecte din punctul de vedere al fragilităţii, cum sunt sticla, faianţa, cristalul, evidenţiem
însuşirea lor de bază - toate sunt fragile, în felul acesta putem conştientiza însuşirea dată a
corpurilor de acest tip în general.
Cu ajutorul abstractizării se formează noţiunile abstracte de: înălţime, grosime, mărime,
formă, substantiv, verb etc. Abstractizarea asistă la rezolvarea de probleme, la clasificarea
obiectelor etc.
Concretizarea apare ca proces invers al abstractizării şi generalizării. Ea reflectă trecerea
conştientă, logică de la general la particularul căruia îi aparţine. Deci, concretizarea este un
proces de ilustrare sau de lămurire a unei teze generale aducînd argumente care clarifică cele
4
 Psihologia generală

expuse. Concretizarea are o importanţă enormă, deoarece ea leagă cunoştinţele teoretice cu

practica şi ne ajută să cunoaştem adecvat realitatea.
Particularizarea este operaţia prin care se stabilesc trăsăturile specifice, proprii doar obiectului
dat. Se stabileşte originalitatea unui obiect sau a unei persoane.
Generalizarea este o operaţie de îmbinare a obiectelor şi fenomenelor după relaţiile lor comune
stabilite într-o clasă sau o categorie. La baza generalizării stă abstractizarea. Generalizarea se
reflectă prin concluzii, clasificări, reguli.
Generalizarea necesită o analiză profundă a însuşirilor esenţiale similare pentru toate
fenomenele şi obiectele, facîndu-se abstracţie de însuşirile secundare. Ea valorifică din plin atît
rezultatele activităţii analitico-sintetice, cît şi pe cele ale abstracţiei.
Sistematizarea (clasificarea) este ordonarea mintală şi consecutivă a obiectelor, care la
momentul dat se află în haos, dezordine. Altfel spus, a pune lucrurile în relaţiile lor logice, normale.
Compararea desemnează stabilirea mentală a similitudinilor şi diferenţelor esenţiale între
obiecte şi fenomene în baza unui criteriu. Compararea are un rol deosebit de mare în cunoaştere.
Ea participă la clasificarea obiectelor, la formarea conceptelor etc. Adesea ea este considerată ca
formă iniţială a cunoaşterii teoretice şi practice, ca o structură logică elementară a gîndirii.
Înţelegerea mai profundă a esenţei lucrurilor necesită evidenţierea relaţiilor lor interne, a
legităţilor şi calităţilor esenţiale. Aceasta se realizează cu ajutorul analizei şi sintezei operaţii
corelative ale gîndirii.
Analogia – este operaţia prin care se stabilesc asemănări dintre lucruri ce aparent sînt
„străine”, departe unul de altul. De exemplu, sistemul ştiinţelor psihologice este analogic
construcţiei atomului (Buzdugan T., 1999).

4. Formele gîndirii
Gîndirea se desfăşoară şi există sub trei forme de bază: noţiune, judecată, concluzie.
Noţiunea este o formă a gîndirii în care se reflectă mijlocit însuşirile esenţiale comune ale
obiectelor, fenomenelor realităţii, exprimate prin cuvînt sau îmbinare de cuvinte.
De exemplu, prin noţiunea „copac” înţelegem nu un copac anumit (să zicem, stejarul), ci
orice copac: stejarul, vişinul, mărul etc. - toate speciile. Noţiunea dată reflectă aşa însuşiri
esenţiale comune, cum sînt prezenţa rădăcinii, tulpinii lemnoase şi relativ groasă, a coroanei.
Noţiunea poate fi exprimată printr-un cuvînt sau îmbinare de cuvinte. Nu orice cuvînt
desemnează o noţiune (interjecţiile „of”, „ah”, deşi sînt cuvinte, nu sînt noţiuni).
Noţiunile apar şi dispar în procesul practicii social-istorice. De exemplu, noţiunea „fax” a
apărut odată cu inventarea acestui aparat, iar noţiunea „feudalism” a dispărut concomitent cu
dispariţia acestei orînduiri sociale.
Noţiunile pot fi empirice şi ştiinţifice. Noţiunile empirice se formează în procesul practicii
cotidiene. La baza lor stau legăturile situative concrete. Ele nu sînt atît de exacte şi, de regulă,
omul nu le poate defini verbal. Noţiunile ştiinţifice omul le însuşeşte în procesul instruirii special
organizate.
O altă formă a gîndirii este judecata, în care noţiunile îşi deschid conţinutul şi în care se
realizează actul de gîndire. A gîndi înseamnă a judeca.
Ca formă a gîndirii, judecata se exprimă prin propoziţii. Propoziţia „Învăţarea necesită
muncă şi disciplină”, este o judecată care exprimă legătura stabilă dintre aşa noţiuni, ca
„învăţare”, „muncă”, „disciplină”.
Sunt diverse judecăţi:
5
 Psihologia generală

I. După cum se neagă sau se afirmă ceva:

a) afirmative (exemplu: psihologia este o ştiinţă);
b) negative (exemplu: gîndirea nu este o stare psihică);
c) nedefinite (exemplu: Marina este sora mea).
II. După raportul de adevăr:
a) adevărate (exemplu: mingea are forma specifică);
b) false (exemplu: vara ninge).
III. Judecăţi de relaţie - se stabileşte legătura dintre două sau mai multe obiecte.
IV. Judecăţi de apartenenţă - se stabileşte dacă un lucru aparţine unui grup.
V. Judecăţi de valoare - subiectului logic i se atribuie o valoare.
Uneori, în baza unei sau cîtorva judecăţi obţinem o judecată nouă, care se numeşte
concluzie.
Procesul de trecere de la o judecată la alta şi de la ele la concluzie se numeşte
raţionament.
De exemplu:
Judecata l. Florile sînt frumoase.
Judecata 2. Trandafirul este o floare.
Concluzie: Trandafirul este frumos.

Deosebim trei feluri de concluzii: inductive, deductive, prin analogie.

Inducţia este reflectarea procesului de trecere de la judecăţi particulare la o judecată generală.
De exemplu, în cl. I A sînt 24 elevi.
1. Elevul A învaţă bine.
2. Elevul B învaţă bine.
........................................
24. Elevul T învaţă bine.
Concluzie: Toţi elevii cl. IA învaţă bine.

Deducţia este reflectarea procesului de trecere la o judecată generală la judecăţi

particulare. De exemplu:
1. Toţi elevii clasei IA învaţă bine.
2. Bunescu este elev al cl. I A.
Concluzie: Bunescu învaţă bine.
Concluziile prin analogie se obţin prin analiza judecăţilor, obiectelor, fenomenelor
particulare cu unele însuşiri comune; ideea despre construirea avionului a apărut studiind zborul
păsărilor (Jelescu P, 2007).

5. Felurile/tipurile gîndirii
Gîndirea omului nu este uniformă, nu funcţionează la fel la toţi oamenii sau la unul şi
acelaşi om în momente şi în situaţii diferite. Există numeroase tipologii ale gîndirii după mai
multe criterii:
1. După orientare:
a) gîndirea direcţionată;
b) gîndirea nedirecţionată.

6
 Psihologia generală

Gîndirea direcţionată sau directă este sistemică şi logică, deliberată şi intenţionată, ghidată
de scop, cu ajutorul ei oamenii rezolvă probleme, formulează legi, îşi realizează obiectivele
propuse (drept exemplu tipic este sinectica, care se bazează pe respectarea unor reguli, pesupune
critică şi discuţii contradictorii).
Gîndirea nedirecţionată sau nondirectivă, se caracterizează prin mişcarea liberă, spontană a
gîndurilor, fară a fi orientată de un scop sau de un plan. Ea este implicată de imaginaţie, oamenii
recurgînd la ea pentru a se relaxa. Gîndirea nedirecţionată are o mare importanţă în pregătirea
momentului gîndirii direcţionate, productive, creatoare, contribuind astfel indirect la
soluţionarea problemelor.
2. După tipul operaţiilor presupuse:
a) gîndirea algoritmică;
b) gîndirea euristică (redate în tabelul de mai jos):
Caracteristici ale gîndirii algoritmice şi euristice

Gîndirea algoritmică Gîndirea euristică

- rigidă - flexibilă
- strict determinantă - în curs de determinare
- maxim automatizată şi stereotipizată - implică analiza prealabilă
- fixă şi reproductivă - decizia este plastică şi inovatoare
- grad mare de standardizare - grad mare de flexibilizare
- rutinieră, stăpînind teorii deja cucerite - evolutivă, descoperind teorii noi
- presupune prudenţă, comoditate - atitudini de iniţiativă, independenţă
- situaţii obişnuite - condiţii incerte, noi

Gîndirea algoritmică este bazată pe trecerea succesivă de la un ,,pas” la altul, ceea ce va

conduce în mod cert la rezolvarea problemei, pe cînd gîndirea euristică are caracter arborescent
(care are înfăţişarea unui arbore), din fiecare ,,nod” subiectul trebuind să aleagă o cale din mai
multe posibile, este o ,,scurtătură”, care ajută la reducerea efortului mintal rezultat sigur
(încercări şi erori).
3. După finalitate:
a) gîndirea reproductivă;
b) gîndirea productivă;
c) gîndirea critică.
Distincţia dintre primele două tipuri de gîndire a fost introdusă de către psihologul german
Selz, care consideră că procesul gîndirii trece treptat de la nivelul reproductiv al completării
lacunelor dintr-o problemă la nivelul productiv al elaborării unor soluţii noi. Drept exemplu
poate servi o întîmplare din viaţa celebrului matematician Gauss. Pe cînd acesta avea 6 ani,
profesorul a dat elevilor să calculeze cît mai rapid suma numerelor de la 1 la 10. În timp ce
colegii lui mai calculau încă, Gauss a sesizat o nouă legitate - faptul că suma termenilor din
poziţii extreme este 11, deci suma finală va fi 55. Exemplu de gîndire productivă:

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
(1+10) + (2+9) + (3+8) + (4+7) + (5+6) = 55

7
 Psihologia generală

Primul mod de operare al gîndirii este simplist, automatizat şi stereotipizat, pe cînd al doilea este
creativ.
Gîndirea critică se centrează pe testarea şi evaluarea soluţiilor şi exploatărilor posibile; este un
mod de abordare şi rezolvare a problemelor bazate pe argumente convingătoare, logice,
raţionale.
4. După sensul de evoluţie:
a) gîndirea divergentă;
b) gîndirea convergentă.
Gîndirea divergentă manifestă tendinţa de diversificare şi multiplicare a soluţiilor în raport cu
punctul iniţial de plecare, fiind semnul distinctiv al flexibilităţii şi mobilităţii intelectuale a
individului (prezenţa unor capacităţi cum ar fi: generarea a cît mai multor produse, combinarea
elementelor pentru obţinerea a cît mai multor variante etc.).
Gîndirea convergentă se mişcă în sens invers de la diversitate la unitate. Ea cuprinde capacităţi
de tipul următor: de a comprima un număr variat de structuri semantice într-un număr relativ limitat, de
a forma concepte pornind de la atributele obiectelor şi fenomenelor etc. (Savca L., 2005).
J.P. Guilford (psiholog american), demonstrează că în gîndirea convergentă relaţiile sunt extrase
din informaţia dată. Spre deosebire de ea, în gîndirea divergentă există o mai mare libertate în
producerea informaţiei, dar nu totală. Gîndirea divergentă a fost considerată caracteristica distinctivă a
creativităţii, pe cînd gîndirea convergentă, caracteristica distinctivă a inteligenţei.
5. După demersurile logice:
b) gîndirea inductivă;
c) gîndirea deductivă;
d) gîndirea analogică.
Gîndirea inductivă faciliteaza extragerea şi formularea unei concluzii generale dintr-o
multitudine de cazuri particulare. Ea surprinde regularitatea, ceea ce este comun, constant invariabil.
Gîndirea deductivă reprezintă mişcarea cunoaşterii în sens invers celei inductive, deci de la general
la particular; este un excelent mijloc de a controla conceptele, relaţiile şi legile obţinute prin gîndirea
inductivă.
Prin gîndirea deductivă, pornind de la o serie de legităţi deja stabilite, omul tinde spre obţinerea
unor noi informaţii şi ajunge întotdeauna la o anumită concluzie.
Gîndirea analogică constă în stabilirea similitudinilor dintre diverse obiecte, fenomene, evenimente,
idei etc., acolo unde ele par a nu exista, în transferul de informaţie de la un obiect cunoscut, asimilat, la
altul necunoscut încă. Pornind de la asemănările constante, gîndirea analoagă emite ipoteze, ce
urmează a fi verificate. Dacă gîndirea inductivă se bazează pe tratarea informaţiilor de aceeaşi
natură, gîndirea analogică cercetează fenomene extrem de variate.
6. După valoare:
a) gîndirea pozitivă;
b) gîndirea negativă.
Aflaţi în faţa unor situaţii neobişnuite, imprevizibile, frustrante sau stresante, oamenii se
angajează diferit în analizarea şi soluţionarea lor: unii se implică activ şi constructiv, iar alţii
pasiv, defensiv. Primii pun în funcţiune aşa-numita gîndire pozitivă (,,se poate”, ,,e greu, dar
posibil”, ,,să vedem cum putem ieşi din impas”), alţii dimpotrivă, fac apel la gîndirea negativă,
care-1 pune întotdeauna în faţă pe ,,nu”, (,,nu se poate”, ,,nu am nici o scăpare”, ,,nu cred că voi
fi în stare”).

8
 Psihologia generală

Gîndirea pozitivă se caracterizează prin raţionalitate de orientare activă, constructivă pe

direcţia depăşirii dificultăţilor, cea negativă prin pasivitate, neîncredere, lipsa angajării.
Persoanele, care gîndesc negativ, sunt mai puţin eficiente, prezintă ostilitate, anxietate,
nefericire, nu-şi fixează scopuri înalte, din frica de a nu le putea realiza. Anticiparea eşecului,
sentimentele de inferioritate le împiedică să-şi valorifice posibilităţile. Deci educarea gîndirii
pozitive devine o necesitate atît la nivel individual, cît şi la nivel instituţional.
7. După eficienţă:
a) gîndirea eficientă;
b) gîndirea neeficientă (ineficientă).
Sunt eficiente acele tipuri de gîndire, care sunt adaptate situaţiilor şi cerintelor acestora, iar
ineficiente sunt cele, care nu corespund sau se opun situaţiilor problematice. Dacă un individ se
află într-o situaţie relativ familiară pe care ar putea-o soluţiona apelînd la cîteva modalităţi
algoritmice, însă el caută, încearcă strategii noi apelînd la gîndirea euristică, atunci gîndirea sa va
fi ineficientă. Aşadar, nu există tipuri de gîndire exclusiv eficiente şi ineficiente, ci tipuri de
gîndire mai mult sau mai puţin eficiente sau ineficiente, în funcţie de modul lor de utilizare. Un
alt exemplu al gîndirii creatoare eficiente este cuplajul dintre gîndirea creatoare şi cea critică
(soluţiile formulate trebuie evaluate, testate), (Eţco C., 2007).

6. Particularităţile individuale ale gîndirii

Oamenii se deosebesc între ei şi prin anumite calităţi ale gîndirii. Acest fapt se
datorează diferitor circumstanţe: mediului în care au trăit şi au activat, modului de instruire şi
educaţie, exigenţelor sociale şi personale, tipului general de sistem nervos ş.a.
Se disting multiple calităţi de gîndire: flexibilitatea, profunzimea, spiritul critic,
divergenţa, vastitatea, rapiditatea, independenţa ş.a.
Flexibilitatea gîndirii se caracterizează prin uşurinţa ei de a trece de la o metodă de
rezolvare a problemei la alta, de la un procedeu la altul. Opusă flexibilităţii este rigiditatea -
o gîndire inertă.
Profunzimea gîndirii constituie capacitatea ei de a pătrunde esenţa lucrurilor,
fenomenelor, întrebărilor, de a înţelege şi de a prevedea desfăşurarea ulterioară a
evenimentelor etc. Calitatea opusă profunzimii este superficialitatea gîndirii - operarea ei
cu lucruri secundare.
Spiritul critic al gîndirii înseamnă capacitatea ei de a privi conştient lucrurile, de a le
aprecia la justa lor valoare, obiectiv. Şi, dimpotrivă, dacă omul nu este obiectiv, adecvat,
neconştientizînd acest fapt, el are o gîndire necritică.
Dacă în formularea, soluţionarea sau verificarea problemelor omul este capabil de a găsi
multiple căi, metode, procedee, tehnici etc., înseamnă că el are o gîndire divergentă. În cazul în
care el poate găsi numai o singură posibilitate de a formula, rezolva sau verifica problema el are o
gîndire convergentă.
Vastitatea gîndirii este capacitatea ei de a cuprinde multiple laturi ale întrebării abordate,
legăturile ei cu alte întrebări, domenii etc. Unilateralitatea este calitatea gîndirii de a aborda
problemele îngust, numai dintr-un singur aspect, nebănuind altele.
Rapiditatea gîndirii se caracterizează prin timpul cel mai scurt în care poate fi formulată,
rezolvată sau verificată o problemă. Opusă ei este lentabilitatea gîndirii, cînd omul gîndeşte
încet, tărăgănat.

9
 Psihologia generală

Independenţa gîndirii înseamnă desfăşurarea ei fără ajutorul cuiva, de sine stătător. În

cazul în care omul nu poate gîndi independent, ci sub influenţa cuiva, el manifestă
sugestibilitate şi este dependent.
Calităţile pozitive ale gîndirii se dezvoltă treptat prin instruire şi educaţie, prin
autoinstruire şi autoeducaţie, prin muncă asiduă şi perseverentă. Educatorul, învăţătorul trebuie
să cunoască aceste calităţi, să şi le formeze sie şi discipolilor săi (Jelescu P., 2007).

7. Procesele gîndirii
Înţelegerea este acel proces al gîndirii, care constă în suprapunerea sensului pe care îl poartă
un anumit simbol (semn) şi pe care îl exprimă:
 constituie un act intelectual, prin care se descoperă sensul cuvintelor, lucrurilor;
 este actul intelectual de surprindere a ideii exprimate într-un enunţ;
 descoperirea esenţei lucrurilor, care se află dincolo de perceptibil;
 stabilirea relaţiei dintre semnificant şi semnificaţie.
Prin urmare, a înţelege ceva ar însemna descoperirea sensurilor lucrurilor, care sunt latente,
ascunse, imperceptibile; este un act de trecere de la sesizabil, insesizabil.
Procesul înţelegerii are ca produs reuşita subiectului sau insuccesul lui. Ce înseamnă că
cineva a înţeles? Manifestările subiectului:
- acţiuni adecvate (Dă-mi jucăria - şi copilul aduce);
- el poate redefini termenul, lucrul etc. (poate reformula cu cuvintele sale);
- poate explica altcuiva;
- poate exemplifica, poate ilustra.
Felurile înţelegerii:
1. Adecvată - cînd subiectul înţelege exact; neadecvată - este o eroare a înţelegerii.
2. Complexă - surprinderea tuturor caracteristicilor esenţiale ale obiectului; parţială - sau
incompletă, surprinderea doar a unei părţi din caracteristicile esenţiale.
3. Clară - exactă, limpede; confuză - imprecisă.
4. Profundă - ce surprinde sensurile ascunse; superficială - surprinde doar partea vizibilă a
lucrurilor.
5. Lentă – înceată; promptă - rapidă.
6. Discursivă - o înţelegere desfăşurată pe etape; intuitivă - iluminare rapidă + învăţare
cognitivă (anterior).
Rezolvarea de probleme este acel proces al gîndirii, care constă în depăşirea prin mijloace
cognitive (nu acţiuni) a unui obstacol cognitiv şi transformarea necunoscutului în cunoscut.
- procesul de elaborare a soluţei problemei prin combinarea şi recombinarea datelor experienţei
anterioare în funcţie de cerinţele problemei;
- a rezolva o problemă înseamnă a-i găsi soluţia. Elementele procesului de rezolvare a problemei:
a) Problema este o dificultate cognitivă, un obstacol, care implică una sau mai multe
necunoscute şi fără de care repertoriul de răspunsuri (de care dispune subiectul la momentul dat)
este insuficient.
Problema apare atunci cînd subiectul îşi pune un scop şi nu ştie cum să ajungă la el. Apariţia
problemei provoacă o stare de alertă, nelinişte, care pîna la urmă se cristalizează într-un motiv de a
acţiona.
b) Situaţia de problemă este împrejurarea concretă, în care apare, se dezvoltă şi funcţionează
problema. Este situaţia, în care apare conflictul cognitiv între ,,nu ştiu” şi „ trebuie să ştiu”.
10
 Psihologia generală

c) Rezolvitorul - subiectul, care îşi pune o problemă, caută şi-i găseşte soluţia.
d) Soluţia - răspunsul la întrebarea problemei sau rezultatul obţinut.
Există 2 tipuri de probleme:
1) problema bine definită, unde starea iniţială şi cea finală, operaţiile şi regulile sunt bine definite;
2) problema insuficient definită, în care aceste date nu sunt clar şi complet descrise.
Pentru ca o problemă insuficient definită să fie rezolvată cu succes, ea trebuie transformată în
problemă bine definită.
Fazele rezolvării problemelor:
1) surprinderea şi perceperea problemei (problema furnizată de viaţă este sesizată, iar cea
propusă de profesor este percepută);
2) analiza primară a problemei (ce este dat şi ce trebuie să se afle);
3) identificarea tipului de problemă pentru a şti ce strategii sunt binevenite;
4) elaborarea sau alegerea strategiei pozitive din cele deja existente;
5) elaborarea planului concret, detaliat al procesului de rezolvare a problemei (pas cu pas);
6) executarea planului (rezolvarea propriu-zisă);
7) verificarea sotuţiei obţinute (dacă este justă sau falsă);
Strategia reprezintă principiul sau modul general de rezolvare a problemei. Tipurite de strategii:
1. După criteriul direcţiei mişcării:
- strategii prospective, care se mişcă de la starea iniţială la cea finală;
- strategii retrospective, care se mişcă înapoi de la starea finală la cea iniţială.
2. După criteriul certitudinii rezolvării:
- algoritmică (exemplu: problema matematică) ce asigură 100% în obţinerea soluţiei corecte, este o
strategie sigură, ce garantează succesul;
- euristică (exemplu: tabla de şah) nu asigură întotdeauna succesul în obţinerea rezultatului, ea doar
uşurează accesul la soluţie.
Factorii care influenţează rezolvarea de probleme sunt:
 presiunea timpului, în general, lucrăm prost în criză de timp, dar pe unii criza de
timp îi stimulează;
 noutatea problemei: poate constitui pentru unii un factor inhibitor, dar pentru alţii
un factor stimulator;
 dificultatea problemei poate induce o stare de stres, de încordare, dar poate constitui
şi un factor stimulator al nevoii de competiţie;
 modul de formulare a problemei: problemele clar formulate, concise, fără exces de
date inutile sunt mai uşor rezolvate decît decît cele „îngropate în detalii;
 ambianţa: o ambianţă cu disconfort, cu zgomot, cu multe persoane, poate afecta
productivitatea rezolutivă;
 tensiunea emoţională prea puternică;
 lipsa de motivaţie sau motivarea excesivă prin teama de eşec, teama de sancţiuni
sau anticiparea unor recompense foarte mari;
 oboseala intelectuală, care afectează capacitatea de concentrare, coerenţa logică a
acţiunilor.
Sfaturi utile în activitatea de rezolvare de probleme, sistematizate de către M. Zlate, după
psihologii americani Ellis şi Schumacher:
 înainte de a rezolva o problemă trebuie să fiţi siguri că o înţelegeţi cu adevărat;
 reverificaţi datele din memorie, pentru a vă asigura că veţi progresa către obiectivul
11
 Psihologia generală

principal;
 încercaţi mai întîi ipoteza cea mai simplă, iar dacă aceasta eşuează, treceţi la ipoteze
mai complexe;
 învăţaţi să rezistaţi dificultăţilor, eşecurilor şi frustrărilor ce intervin în cursul
rezolvării problemelor;
 rămîneţi deschişi pentru opţiuni alternative şi abordări noi, nu manifestaţi fixitate,
rigiditate în descoperirea soluţiilor;
 dacă aţi ales o cale de acţiune, o ipoteză finală, mai aruncaţi o privire înainte de a
trece la fapte;
 explicaţi problema unei alte persoane, aceasta vă va ajuta în găsirea unei
perspective optime de abordare;
 nu vă preocupaţi un timp de problemă, lăsaţi-o deoparte, dar nu transformaţi această
perioadă de aşteptare (sau de incubaţie) într-o manieră sistemică de evitare a
problemelor.
Luarea deciziei este acel proces al gîndirii, care constă în a selecta o alternativă din mai multe
disponibile la un moment dat:
- este procesul de alegere a unei linii anumite de conduită într-o situaţie nedeterminată, incertă,
confuză;
- înseamnă a face o opţiune pentru o anumită alternativă, utilizînd unul sau mai multe criterii.
Fazele actului decizional:
1. identificarea tuturor alternativelor de conduită (,,Ce voi face eu?”);
2. obţinerea de informaţii pertinente fiecărei alternative (informaţia necesară şi suficientă);
3. analiza comparativă a beneficiului şi utilităţii aşteptate (însemnătatea) în legatură cu fiecare
alternativă şi întocmirea listei ierarhice, ordonate de alternative, conform semnificaţiei (I - cea
mai importantă, II - mai puţin importantă etc.);
4. luarea efectivă a deciziei sau opţiunea, conform criteriilor puse la bază.
Strategii sau tehnici de luare a deciziilor:
1. Raţionale - decidentul cunoaşte toate alternativele de conduită în situaţia dată şi are timp
suficient pentru a analiza şi evalua fiecare alternativă.
2. Intuitive (neraţionale) - se folosesc în cazul deficitului de timp şi de cunoştinţe. Sunt potrivite
în situaţiile cînd decizia trebuie luată la moment, prompt. Dacă strategiile raţionale fac apel exclusiv la
judecată, atunci cele intuitive se bazează pe inconştient.
Creativitatea - este o formaţiune psihologică, care, fiind pusă în funcţiune, produce ceva nou, original
şi socialmente util (Buzdugan T., 1999).

8. Gîndirea omului şi „gîndirea” maşinii

Astăzi există maşini ce pot integra, diferenţia, rezolva probleme matematice dintre cele mai
complicate. Maşinile joacă şah, traduc dintr-o limbă în alta, compun muzică ş.a. Dar nici una
dintre ele nu poate fi comparată cu gîndirea atît de bogată a omului. Maşina „gîndeşte” numai
după programa întocmită tot de gîndirea omului. „Gîndirea” maşinii depinde de gîndirea
omului. Problema pe care maşina o rezolvă n-are pentru ea nici un sens şi nici o valoare. Acest
fapt are o însemnătate mare şi constituie deosebirea calitativă principală dintre gîndirea omului şi
„gîndirea” maşinii. Maşinile ne pot ajuta să rezolvăm problema, dar nu să gîndească pentru noi.
Experimentele psihologice contemporane arată că gîndirea creatoare se dezvoltă fructuos în
timpul creării situaţiilor problematice, formulării şi rezolvării de sine stătător a problemelor.
12
 Psihologia generală

Instruirea ale cărei scopuri sînt atinse în procesul formulării şi rezolvării de sine stătător de către
elevi a problemelor, întrebărilor ce conţin implicit esenţa unor noi cunoştinţe, se numeşte
instruire problematizată. O asemenea instruire se înfăptuieşte treptat sub conducerea chibzuită a
pedagogului.

9. Centralitatea gîndirii
Există un puternic acord între autori în ceea ce priveşte recunoaşterea locului central
ocupat de gîndire în procesul cunoaşterii, a rolului enorm pe care gîndirea îl joacă în planul
general al activităţii umane.
 Gîndirea este trăsătura distinctivă cea mai importantă a psihicului uman,
definitorie pentru om ca subiect al cunoaşterii logice, raţionale.
 Este aşa deoarece gîndirea produce modificări de substanţă ale informaţiei cu care
operează. Gîndirea modifică natura informaţiei, ea face saltul de la neesenţial la esenţial,
de la particular la general, de la concret la abstract, de la exterior-accidental la interior-
invariabil.
 De asemenea, gîndirea antrenează toate celelalte disponibilităţi şi mecanisme
psihice în reaalizarea procesului cunoaşterii, nu doar pe cele de ordin cognitiv, după
cum s-ar părea la prima vedere ci şi pe cele afectiv-motivaţionale şi volitiv-reglatorii.
 Instituindu-se într-un fel de „start major”, după cum sugestiv se exprima Paul
Popescu-Neveanu (psiholog român), gîndirea orientează, conduce, valorifică maximal
toate celelalte procese şi funcţii psihice. Ca urmare a intervenţiei ei, percepţia devine
observaţie, adică o percepţie cu scop, ordonată şi planificată; comunicarea informaţiilor
dobîndeşte înţeles, fiind subordonată prin gîndire normelor logicii; memoria intră în
posesia unei forme superioare de memorare, şi anume memorarea logică, ce o
completează şi o depăşeşte pe cea mecanică; voinţa îşi precizează mult mai bine
scopurile pe baza predicţiei, îşi fixează mult mai uşor planuri folosindu-se de judecăţi şi
raţionamente.
 Centralitatea gîndirii în procesul cunoaşterii se explică şi prin capacitatea ei de a-şi
reintroduce propriile produse (idei, concepţii, teorii) în circuitul informaţional,
devenind, în felul acesta, un declanşator al unor noi procese intelectuale (Aniţei M.,
2005).

Întrebări de autoevaluare:
1. Ce deosebiri sunt între gîndire şi alte procese cognitive?
2. De ce operaţiile gîndirii nu sunt izolate, ci apar în blocuri interacţioniste (analitico-
sintetice, abstractiv-concretizatoare, generalizant-particularizatoare, inducti-deductive)?
3. Ce caracteristici şi funcţii ale gîndirii cunoaşteţi?
4. Enumeraţi operaţiile gîndiri. Care din ele este cea mai importantă?
5. Care sunt formele gîndirii?
6. Care sunt operaţiile gîndirii utilizate mai frecvent în procesul de învăţare?
7. Ce se întîmplă cu activitatea gîndirii în rezolvarea de probleme?
8. De care reguli trebuie să se ţină cont la rezolvarea de probleme?
9. Ce presupun procesele gîndirii?
10. „Gîndirea” maşinii este mai performantă decît gîndirea omului? De ce?
11. Meditaţi asupra afirmaţiei lui Honore de Balzac „Gîndirea este cheia tuturor comorilor”.
13
Psihologia generală

14