Protectia Jurisdictionala A Drepturilor Fundamentale La Nivel National

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE DREPT
PROTECȚIA JURISDICȚIONALĂ A DREPTURILOR

FUNDAMENTALE LA NIVEL NAȚIONAL
- Teză de doctorat –
CONDUCERE ȘTIINȚIFICĂ:
Prof. Univ. Dr. Dan Claudiu DĂNIȘOR
Doctorand,
Mihaela D. MAZILU
Craiova
2016
ii
Motto:
„Numai atâta limitare de libertate este legitimă și nepremejdioasă, câtă este

strict necesară pentru evitarea unei limitări și mai mari. Apele vii stăvilite
și canalizate rămân fecunde, chiar dacă câte odată pricinuiesc pagube;
numai un nebun le poate dori perfecta solidaritate a înghețului[!]”.
(D. Barnoschi, Originile democrației române, Iași, 1922, p . 283)
ii
iii
CUPRINS
Introducere ............................................................................................................................ 1
Capitolul I: Mecanismele procedurale de protecție a drepturilor
fundamentale la nivel intern ........................................................................................... 8
Secțiunea I: Excepția de neconstituționalitate ................................................................. 10
1.Avantaje .................................................................................................................................................... 12
2.Dezavantaje ............................................................................................................................................ 14
Secțiunea II: Excepția de neconvenționalitate ................................................................. 16
1.Avantaje .................................................................................................................................................... 16
2.Dezavantaje ............................................................................................................................................ 17
Secțiunea III: Excepția de neconformitate cu dreptul UE ............................................. 20
1.Avantaje .................................................................................................................................................... 20
2.Dezavantaje ............................................................................................................................................ 22
Concluzii intermediare ............................................................................................................ 23
Capitolul II: Aplicarea dreptului UE și dreptului CEDO în cadrul controlului
de constituționalitate ...................................................................................................... 24
Secțiunea 1: Aplicarea dispoziţiilor Cartei DFUE ............................................................ 26
1.Impactul Cartei asupra înfăptuirii controlului de constituționalitate .......................... 26
2.Istoricul invocării ................................................................................................................................. 28
3. Condițiile aplicării .............................................................................................................................. 33
3.1. Condiția asigurării, garantării și dezvoltării prevederilor constituţionale în materia
drepturilor fundamentale ................................................................................................................................ 34
3.2. Condiția existenței, la nivelul dispozițiilor din Cartă, a unui nivel de protecție
echivalent celui din Constituție ..................................................................................................................... 36
4.Temeiul juridic al aplicării ............................................................................................................... 37
Concluzie intermediară ......................................................................................................................... 40
Secțiunea II: Aplicarea altor norme de drept UE în cadrul controlului de
constituționalitate ..................................................................................................................... 41
1.Condiţiile intrinseci ale aplicării .................................................................................................... 41
1.1.Sensul normei trebuie să poată fi stabilit în mod clar, precis şi neechivoc ......................... 42
1.1.1. Norma de drept european trebuie să fie suficient de clară, precisă și neechivocă
prin ea însăși .................................................................................................................................................... 42
1.1.2. Înțelesul normei de drept european să fi fost stabilit în mod clar, precis,
neechivoc, de către Curtea de Justiție ................................................................................................... 45
1.2. Conținutul normei de drept european trebuie să posede un anumit nivel de relevanță
constituțională ...................................................................................................................................................... 46
1.2.1. Conținutul normativ trebuie să fie de relevanță constituțională .................................. 46
1.2.2. Pragul de minimis al relevanţei constituționale ................................................................. 47
1.2.3. Aplicarea cerinței în plan practic ................................................................................................ 48
2.Autorul excepției trebuie să se afle în ipoteza prevăzută de norma interpusă ......... 49
3.Concluzii intermediare ...................................................................................................................... 50
Secțiunea 3: Clauza constituțională de conformare cu dreptul Uniunii: Decizia nr.
64/2015 ........................................................................................................................................ 52
1. Susținerele părților și rezumatul deciziei ................................................................................ 52
2. Consecințele de principiu ale Decizie nr. 64/2015 .............................................................. 59
2.1. Revirimentul cu privire la aplicarea dreptului Uniunii: ............................................................. 60
2.2. Noutățile deciziei și comparația cu jurisprudența Conseil Constitutionnel: ....................... 64
Secțiunea IV: Aplicarea subsidiară constituțională a Convenției .............................. 69
1. Decizia de principiu ........................................................................................................................... 70
2. Istoricul invocării CEDO pe rolul Curții Constituționale .................................................... 71
3. Obligația impusă instanțelor de a interpreta legea în conformitatea cu
interpretarea conferită Convenției de Curtea Constituțională ............................................ 79
3.1. Decizia nr. 269/2014 ................................................................................................................................. 80
iii
iv
3.2. Decizia nr. 19/2014 .................................................................................................................................... 82

3.3. Decizia nr.265/2014 .................................................................................................................................. 84
4. Concluzii intermediare ..................................................................................................................... 86
Concluziile capitolului .............................................................................................................. 88
Capitolul III: Controlul de conformitate cu dreptul Uniunii a normei
naționale .............................................................................................................................. 90
Secțiunea I: Domeniul dreptului Uniunii ........................................................................... 92
1. Condiția legăturii suficiente cu dreptul Uniunii .................................................................... 94
2.Condiția alternativă – aflarea în domeniul derogările de la libertățile economice
fundamentale ............................................................................................................................................. 97
3. Condiția alternativă – adoptarea unor norme procedurale de competență ............. 98
4. Condiția alternativă: exercitarea competențelor de sancționare de către statele
membre ...................................................................................................................................................... 100
5. Prezumția aflării în domeniul dreptului Uniunii ................................................................. 100
6. Concluzii intermediare ................................................................................................................... 103
Secțiunea II: Carta – instrument de aplicare indirectă în ordinea internă ........... 105
1.Obligația de interpretare conformă a normelor de drept intern cu dispozițiile din
Cartă ............................................................................................................................................................ 106
2.Obligația de interpretare conformă a normelor de drept UE cu dispozițiile din Cartă
........................................................................................................................................................................ 109
3. Excepții de la obligația de interpretare conformă cu dreptul UE ................................ 113
4.Obligația de interpretare coerentă a Cartei cu CEDO ......................................................... 115
Secțiunea III: Carta – instrument de aplicare directă în ordinea internă ............. 117
1. Drepturi fundamentale principiale ........................................................................................... 119
1.1. Dreptul de petiționare ............................................................................................................................ 120
1.2. Dreptul la muncă ...................................................................................................................................... 121
2. Drepturi fundamentale ce pot fi invocate cu efect direct ................................................ 121
2.1. Dreptul de proprietate ........................................................................................................................... 122
2.2.Dreptul fundamental la respectarea vieții de familie ................................................................ 125
2.3.Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă .................................................................................. 126
2.3.1. Elementele dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă ........................................ 127
2.3.2. Limitele dreptului la protecție jurisdicțională efectivă .................................................. 131
2.3.3. Aplicarea la nivel național a dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă ...... 133
2.3.4. Concluzii intermediare ................................................................................................................. 135
2.4. Dreptul fundamental la bună-‐administrare .................................................................................. 136
2.4.1. Elementele dreptului fundamental la bună administrare ............................................. 136
2.4.2. Jurisprudența Curții Constituționale cu privire la art. 41 din Cartă ......................... 140
2.4.3. Jurisprudența ÎCCJ cu privire la articolul 41 din Cartă ................................................... 141
2.4.4.Concluzii intermediare .................................................................................................................. 145
2.5. Dreptul la concediu pentru creșterea copilului .......................................................................... 146
3.Drepturi fundamentale ce pot fi invocate doar cu efect de excludere ........................ 147
Capitolul IV: Controlul de convenționalitate și dreptul UE ............................... 149
Introducere: Prezumția de protecție echivalentă ......................................................... 149
Secțiunea I: Controlul de convenționalitate aplicat de instanțele interne ........... 152
Introducere ............................................................................................................................................... 152
2. Prezumția de protecție echivalentă și dreptul Uniunii ..................................................... 154
2.2. Condițiile necesare pentru existența prezumției de protecție echivalentă .................... 156
2.4. Concluzii intermediare ......................................................................................................................... 163
3. ÎCCJ și dreptul CEDO ........................................................................................................................ 164
3.1. În contenciosul administrativ și fiscal ............................................................................................. 164
3.2. În contenciosul civil .................................................................................................................................. 167
3.3. În contenciosul penal .............................................................................................................................. 170
3.4. În deciziile în recursul legii și a dezlegărilor prealabile .......................................................... 171
3.5. Concluzii intermediare ........................................................................................................................... 172
4. Aplicarea CEDO în Germania, Marea Britanie, Franța, și Italia ..................................... 173
iv
v
4.1. Aplicarea CEDO în Germania ............................................................................................................... 173

4.2. Aplicarea CEDO în Marea Britanie .................................................................................................... 174
4.3. Aplicarea CEDO în Franța ...................................................................................................................... 175
4.4. Aplicarea CEDO în Italia ........................................................................................................................ 176
4.5. Aplicarea CEDO în Belgia ...................................................................................................................... 176
Secțiunea II: Controlul subsidiar de la nivelul CEDO și dreptul UE ......................... 179
1. Interpretarea evolutivă a Convenției și dreptul UE ........................................................... 179
1.1. Carta -‐ sursă de interpretare juridică a Convenției ................................................................... 179
1.2. Interpretarea în lumina altor dispoziții de drept UE ................................................................ 181
1.2.1. Exemple non-‐exhaustive ............................................................................................................. 181
1.2.2. Exemplu emblematic: Ullens de Schooten şi Rezabek .................................................... 183
1.2.2.1. Rezumatul cauzei și a considerentelor Curții ............................................................ 183
1.2.2.2. Consecințele Ullens de Schooten şi Rezabek ............................................................. 187
2. Curtea de la Strasbourg nu are competența de a sancționa, în principiu,
neconformitatea dintre dreptul intern și dreptul UE ............................................................. 191
3. Obligația de a invoca neconformitatea cu dreptul UE la nivel național: excepția de
inepuizare a căilor de atac ................................................................................................................. 192
Capitolul V: Limite și contralimite la aplicarea prioritară a dreptului Uniunii
la nivel național ............................................................................................................... 194
Secțiunea I: Identitatea națională constituțională: surse și conținut .................... 197
1.1. Articolul 4 alin. (2) din TUE ........................................................................................................... 199
1.2. Articolul 53 din Cartă ...................................................................................................................... 201
1.3. Jurisprudența CJUE privind identitatea națională ................................................................ 203
1.4. Concluzii intermediare ..................................................................................................................... 208
2.1. Jurisprudența din alte state membre cu privire la identitatea constituțională ............. 209
2.2. Jurisprudența Curții Constituționale din România .................................................................... 212
2.3. Conținutul normativ al identității constituționale din România ......................................... 214
2.4. Concluzii intermediare ........................................................................................................................... 217
Secțiunea II: Limita aplicării Titlului II din Constituție: cauza Melloni și
consecințele sale ...................................................................................................................... 219
1.Cauza Melloni .................................................................................................................................................. 219
2.Caducitatea parțială a articolului 20 alin.(2) ultima teză din Constituţie ............................ 223
2.1. Conflictul între standardele de protecţie conferite ................................................................... 224
2.2.Soluţii posibile ............................................................................................................................................ 226
Secțiunea III: Standardul național de protecție a drepturilor fundamentale –
parte a identității constituționale ...................................................................................... 229
1. Standardul național de protecție – standard minim de protecție ........................................... 229
1.1. Relativitatea standardului național de protecție .................................................................. 232
1.2. Standardul de protecție și necesitatea apărării identității ............................................... 233
2. Limită la aplicarea standardului mai ridicat de protecție: excepția nerespectării
nivelului minim garantat de Convenție ................................................................................................... 235
3. Concluziile secțiunii ................................................................................................................................... 236
Secțiunea IV: Standardul național de protecție – un interes național capabil de a
fi protejat? .................................................................................................................................. 238
Introducere .......................................................................................................................................................... 238
1. Interesul național, drepturile fundamentale și standardul mai ridicat de protecție ...... 239
2. Interesul național - standard normativ de evaluare a politicii publice ......................................... 240
3. Interesul național în jurisprudența Curții de Justiție ................................................................... 241
4. Interesul național și politicile publice ale unui stat membru al Uniunii Europene ......... 242
5. Protecția națională a drepturilor fundamentale – un interes public al statului ............... 245
6. Monopolul Curții de Justiție cu privire la aplicarea testului de proporționalitate .......... 247
Secțiunea V: Limită la limita constituțională a aplicării prioritare a dreptului
Uniunii: Regimul de Precauție ............................................................................................. 249
Introducere .......................................................................................................................................................... 249
v
vi
1. Regimul de Precauție ................................................................................................................................ 250

1.1. Momentul apariției acestui regim .............................................................................................. 250
1.2. Caracteristicile Regimului de Precauție .................................................................................. 252
1.2.1. Principiul Precauției: noțiune ....................................................................................... 252
1.2.2. Fundamentele Regimului de Precauție .................................................................... 253
1.2.2.1. Amenințarea adusă unității, aplicării prioritare și efectivității
dreptului UE ..................................................................................................................................... 254
1.2.2.2. Incertitudinea ................................................................................................................ 255
1.2.2.3. Acțiunea ............................................................................................................................ 255
2. Consecințele juridice ale acestui nou regim ..................................................................................... 256
2.1. Discreția interpretativă și Regimul de precauție .................................................................. 256
2.1.1. Principiul Precauției ca metodă de interpretare juridică ............................. 257
2.1.2. Schimbarea sarcinii probei ............................................................................................. 259
2.1.3. Limita impusă articolului 53 CEDO ................................................................................ 261
2.2. Competența de a nu respecta res interpretata național ................................................... 261
2.2.1. Obligația de a prezerva unitatea dreptului Uniunii ......................................... 262
2.2.2. Obligația de a nu aduce atingere aplicării prioritare a dreptului Uniunii
....................................................................................................................................................................... 264
2.2.3. Obligația de a nu aduce atingere efectivității dreptului Uniunii ............... 266
3. Concluziile secțiunii .................................................................................................................................... 267
Secțiunea VI: Identitatea națională constituțională – norme naționale de jus
cogens .......................................................................................................................................... 269
Introducere .......................................................................................................................................................... 269
1. Ambele concepte conțin norme care reflectă valori morale ..................................................... 271
2. Ambele concepte au o legătură intrinsecă cu protecția drepturilor fundamentale ....... 274
3. Ambele concepte conțin norme ce pot fi modificate doar prin norme de aceeași valoare
................................................................................................................................................................................... 278
4. Ambele norme sunt concepute pentru a se aplica cu prioritate absolută ........................... 279
5. Concluziile secțiunii .................................................................................................................................... 282
Concluziile capitolului ......................................................................................................................... 284
CONCLUZII GENERALE ................................................................................................... 290

vi
vii

ABREVIERI

Alin. – Alineat(ul)
Art. – Articol (ul)
Carta DFUE, Carta – Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
Convenția, CEDO – Convenția Europeană a Drepturilor Omului
CJUE, Curtea de la Luxembourg – Curtea de Justiție a Uniunii Europene
CCR – Curtea Constituțională a României
Curtea de la Strasbourg – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
ÎCCJ, Înalta Curte – Înalta Curte de Casație și Justiție
M. Of. – Monitorul Oficial al României
Nr. – număr(ul)
p. – pagina.
pp. – paginile
paragr. – paragraf(ul)
paras. – paragrafele
UE – Uniunea Europeană
vii
1
Introducere
Prolegomene. Încă din 1576 doctrina franceză părea să admită posibilitatea

contestării legilor ordinare în fața unei instanțe abilitate. La baza acestei idei se
afla considerația potrivit căreia sunt false și nule toate legile care sunt contrare
„legii lui Dumnezeu și a naturii”1. Pe de altă parte, deși profesorul Jean Bodin
susținea o astfel de nulitate, tot el sublinia necesitatea respingerii aplicării unui
drept la rezistență față de legea nedreaptă, deși din punct de vedere teoretic
admitea că în anumite situații, atât cetățenii cât și magistrații pot refuza
respectarea legilor contrare dreptului.2
După Jean Bodin, un alt mare reformator, profesorul Hans Kelsen se întreba nu
dacă dreptul de a contesta validitatea unei legi promulgate trebuie sau nu să
rămână doar pe hârtie, ci dacă acest drept implică și un control intrinsec de
constituționalitate care s-ar realiza prin raportare la catalogul de drepturi și
libertățile fundamentale conținut de altfel în orice constituție modernă, și apărut
ca rezultat al transpunerii cerințelor dreptului natural în dreptul pozitiv.3
Pornind de la ideile lui Bodin, dar și ale lui Kelsen, progrese considerabile au
fost realizate, «dreptul de rezistență» prezent în scrierile lui Bodin devenind
regula zilelor noastre, iar controlul intrinsec de constituționalitate al normelor -
piatra de temelie a protecției drepturilor fundamentale într-un stat de drept. De
altfel, profesorul Mathieu arată că, în prezent, „a contempla legea, așa cum ar
trebui să fie, înseamnă a avea în vedere mistica revoluționară a legii, Legea sacră,
îndumnezeită, operă de perfecțiune”, dar „a scrie despre lege, astfel cum ea este,

1
Precum este rezumat de Dieter Grimm, La souveraineté, în Traité international de droit constitutionnel (M.
Troper, D. Chagnollaud, (coord.)), Tome I, Paris, Dalloz, 2012, pp. 548 – 606, la p. 559. De asemenea, J. Bodin,
Six Livres de la Republique, Livre Troisième, Fayard, 1986, capitolul IV, la p. 98: "Mais si le magistrat cognoist
que le Prince casse le plus juste ou le plus proffitable edict, pour donner lieu au moins juste et moins proffitable
au public, il peut tenir l'execution de l'edict ou mandement en souffrance, jusques à ce qu'il faict ses
remonstrances, comme il est tenu de faire, non pas une, mais deux et trois fois" sau la p. 100: "Mais, dira
2
Dieter Grimm, La souveraineté, op. cit., la p. 559. A se vedea și L. Duguit, Traité de droit constitutionnel, 3ème
edition, tome III, ed. de Boccard, 1930, la p. 710: “J’apelle loi inconstitutionnele, toute loi contraire au droit
superieur écrit ou non écrit”. Pentru apariția acestei opinii și în America, a se vedea opinia lui Justice Coke în Dr.
Bonham's Case (1610), citat în American Constitutional Law (S. G. Wayne, editor), Louis Fisher, 1990, la p. 43:
"he said that when an act of Parliament "is against common right and reason, or repugnant, or impossible to be
performed, the common law will control it, and adjuge such Act to be void" dar a se vedea și opinia lui
Blackstone: "But if the Parliament will positively enact a thing to be done which is unreasonable, I know of no
power that can control it: and the examples usually alleged in support of this sense of the rule do none of them
prove, that, where the main object of a statute is unreasonable, the judges are at liberty to reject it; for that were to
set the judicial power above that of the legislature, which would be subversive of all government", W.
Blackstone, Commentaries, Book One, para. 3, Oxford, 1775, la p. 91 apud American Constitutional Law (S. G.
Wayne, editor), Louis Fisher, 1990, la p. 43.
3
H. Kelsen, Aperçu d'une théorie générale de l'État, Revue du droit public, 1926, la p. 603: "Issus de la doctrine
du droit naturel, qui admettait que l'Etat est limité par des regles absolues, provenant d'une instance qui lui serait
étrangere, ils font aujourd'hui l'objet, en tant qu'éléments du droit positif, de normes étatiques".
1
2
înseamnă a vorbi despre o regulă juridică, subordonată, relativizată, operă

imperfectă”.4
Întreaga lucrare ce urmează a se citi reprezintă o scriere despre o lege ce nu mai

este considerată a fi sacră pentru justițiabil, ci operă imperfectă supusă
permanent criticii judecătorului5, privită de altfel cu suspiciuni încă de la
începutul existenței sale juridice. Legea este nevoită să depășească nu numai
obstacolul politic dat de necesitatea existenței unei majorități suficiente pentru a
putea ființa, ci și obstacolul variatelor forme de control jurisdicțional.6
Se poate chiar afirma că într-un stat de drept care devine și constituțional, simpla
existență a legii pare a fi considerată o încălcare, sau o limitare nepermisă și
disproporțională a drepturilor și libertăților fundamentale ce devin astfel
indisponibile. În prezent, legicentrismul francez este în mod unanim condamnat
iar judecătorul-automat, judecătorul- soldat, judecătorul – doar «gură a legii» nu
mai există.7
De fapt, o triadă de controale este instituită la nivel național în urma consacrării

unei protecții multiforme conferite drepturilor fundamentale prin instrumente
naționale, internaționale și supranaționale.8 În urma aplicării acestor mecanisme
jurisdicționale de protecție a drepturilor fundamentale asistăm la o
metamorfozare a judecătorului de drept comun, acesta devenind «magistratul
suveran» din scrierile lui Bodin9. Prin intermediul acestui tip de judecător, statul
de drept postmodern nu mai rămâne un stat de drept legalist, ci devine un stat de
drept constituțional - întemeiat pe ideea potrivit căreia constituția și principiile
sale fundamentale vor juca rolul ce anterior fusese atribuit doar legii.10

4
B. Mathieu, La loi, 2éme ed., Dalloz, Paris, 2002, p. 1 apud H. Dumont, S. Van Drooghenbroeck, La loi, în
Traité international de droit constitutionnel (M. Troper, D. Chagnollaud, coord.), Dalloz, Paris, 2012, pp. 530-
572, la p. 530: songer à la loi, telle qu’elle devrai (?) etre, c’est avoir a l’esprit la mystique revolutionnaire de la
loi, la Loi sacrée, divinisée, oeuvre de perfection”: “ecrire sur la loi, telle qu’elle est, c’est parler d’une regle
juridique, subordonée, relativisée, oeuvre imparfaite”.
5
Sau chiar a autorităților administrative - în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, autoritățile administrative
având competența în temeiul jurisprudenței Costanzo (C-) a Curții de Justiție de a înlătura de la aplicare orice
normă de drept națională contrară dreptului Uniunii.
6
A se vedea și I. Deleanu, Redimensionarea funcției jurisdicționale, Dreptul, nr. 8/2006, pp. 9-24, la p. 17:
"Vremea infailibilității și intangibilității legii naționale este revolută și odată cu aceasta axioma separării puterii
judecătorești și puterii legiuitoare trebuie, parțial, reconsiderată".
7
Isabelle Boucobza, La fonction juridictionnelle et la production des normes, în Traite international de droit
constitutionnel, tome 2 "Divisions des pouvoirs", 2012, pp. 706-735, la p. 723.
8
Luigi Ferrajoli, Theorie des droits fondamentaux, în Traité international de droit constitutionnel, la p. 211.
9
Jean Bodin clasifică magistrații în funcție de puterile de care aceștia dispun în trei categorii: magistrații suverani
care nu trebuie să se supună decât maiestății suverane, magistrații mijlocii care trebuie să se supună magistraților
superiori și care ordonă celorlalți magistrați, și ceilalți magistrați (ordinari) care au comandament doar asupra
particularilor, trebuind totodată să se supună magistraților superiori (a se vedea J. Bodin, Les Six Livres de la
Republique, Livre Troisième, Fayard, 1986, la p. 90).
10
Ibidem.
2
3
Se promovează o nouă paradigmă a constituționalismului, aceea în care dreptul

nu mai este în mod exclusiv asimilat legiilor, ci legilor și Constituției11, pentru ca
în cazul statelor membre ale Uniunii Europene, noua paradigmă să fie chiar
depășită din moment ce dreptul nu mai este asimilat nu numai legilor și
Constituției, ci și dreptului CEDO și dreptului Uniunii privite în ansamblul lor.
Dar chiar „este nevoie de un text normativ pentru a fi liberi”?12
Dacă ne raportăm la inflaţia mecanismelor de protecţie a drepturilor

fundamentale13, răspunsul este unul în afirmativ, cu precizarea poate a faptului că
libertatea noastră juridică este direct proporţională cu suma textelor normative
expres prevăzute pentru protecţia acesteia. Apoi, dacă este nevoie, într-adevăr, de
texte normative - garanții pentru a fi liberi - cine îşi va aroga misiunea ultimă a
protecţiei şi deci a aplicării prin interpretare a textului normativ ce o conţine?
Din cauza prefigurării unui „constituţionalism la niveluri multiple”14, ne aflăm în
imposibilitatea de a conferi, la nivel teoretic, un răspuns care să ne servească
drept axiomă juridică.15
Vom constata însă, în cadrul acestei lucrări, că în această misiune de protecţie a

drepturilor fundamentale, atât Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene (în continuare, Carta), cât și Convenția Europeană a Drepturilor

11
Manuela Atienza, L’Argumentation, în Traité international de droit constitutionnel, tome I, Théorie de la
Constitution, pp. 506 – 543, la p. 511. A se vedea și N. Titulescu, Reflecții, Albatros, București, 1985, la p.5:
"Legea nu este decât o probă scrisă a unei părți din drept, ea nu este dreptul însuși" citat în I. Dogaru, Gh.
Dănișor, D. Dănișor, Teoria generală a dreptului, Themis, Craiova, 2000, la p. 217.
12
Întrebarea retorică îi aparţine lui F. Luchaire în L. Favoreaud (coord.), Cours Constitutionnelles europeennes et
droits fondamentaux, Editura Economica, Paris, 1981, la p. 64.
13
A se vedea Protocolul nr. 16 la Convenție în curs de ratificare
(http://www.echr.coe.int/Documents/Protocol_16_ENG.pdf), dar şi Proiectul de acord de Aderare a Uniunii
Europene la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
14
P.A. Capotosti, Quelles perspectives pour les rapports entre la Cour constitutionnelle et la Cour de justice des
Communautés européennes?, raport prezentat la Colocviul privind cooperarea între Curtea de Justiţie şi instanţele
naţionale, colocviu ce a avut loc la Luxemburg, la 3 decembrie 2002, cu ocazia celei de-a cincizecea aniversări a
Curţii de Justiţie, p. 6. De asemenea, G. Martinico, O. Pollicino, The interaction between Europe’s legal systems,
Editura Edward Elgar Publishing, 2012, p. 7 sau Otto Pfersmann, La production des normes: production
normative et hierarchies des normes, în Traité international de droit constitutionnel, tome 2, Distributions des
pouvoirs, pp. 484-528, la p.520, nota de subsol 60.
15
Pentru constituţionalişti, răspunsul ar fi, desigur, judecătorul constituţional. Pentru convenţionalişti: judecătorul
de drept comun şi, în subsidiar, judecătorul de la Strasbourg. Pentru unionalişti: judecătorul de drept comun sau
cel constituţional – în colaborare cu judecătorul de la Luxemburg – prin iniţierea mecanismului de trimitere
preliminară. Pentru reformiştii constituţionalişti globalişti, răspunsul ar fi o „triadă”: toţi trei împreună în urma
dezvoltării unor reguli procedurale de interacţiune. A se vedea și noțiunea de "sistem constituțional compus"
dezvoltată de I. Pernice, în European Constitutional Law Review, nr. 1/2005, pp. 99-103 la care trimite V.
Duculescu, Dreptul Constituțional European - O "sfidare" la adresa dreptului constituțional clasic sau un
concept nou în dezbaterea juriștilor?, în Despre constituție și constituționalism. Liber Amirocum Ioan Muraru,
Hamangiu, 2006, București, la p. 282: "acest sistem constituțional compus (...) implică o relație de interacțiune și
complementaritate între două - sau mai multe - nivele, pe baza respectului drepturilor omului, principiilor statului
de drept, ca și principiului fundamental al subsidiarității și proporționalității"sau la p. 283: "În opinia profesorului
Pernice, Constituțiile naționale și dreptul primar al Uniunii Europene urmează a fi considerate ca două elemente
ale unui sistem unic, compus sau integrat, sau mai simplu, de a considera acest ansamblu de norme constituționale
la două nivele ca fiind o Constituție compusă, Constituția Europeană".
3
4
Omului (în continuare, Convenție) dobândesc, pe cale pretoriană, un statut sui

generis aflat încă în curs de fundamentare şi că, deşi în sistemul de drept român
mecanismele jurisdicționale de protecţie a drepturilor fundamentale par a fi
dezvoltate pe un plan orizontal și necoordonat16, instanţa română de contencios
constituţional manifestă tendinţa rearanjării lor pe un plan vertical și ierarhizat,
subordonând standardele de protecţie internaţionale şi supranaţionale celui
conferit la nivel constituţional național și garantat în cadrul controlului de
constituționalitate.17
Întrebarea de cercetare. Prezenta lucrare reprezintă un demers complex care

pornește de la necesitatea structurării manierei în care atât drepturile
fundamentale ale Uniunii Europene, cât și dreptul CEDO, sunt invocate în mod
concomitent pe rolul judecătorului din România. În urma acestui demers, vom
observa că asistăm la un grad ridicat de diversificare jurisdicțională a protecției
drepturilor fundamentale, protecție care deși apare organizată într-un mod plural,
este rareori cu adevărat pluralistă. De aceea, principala întrebare la care lucrarea
dorește să identifice răspunsuri este următoarea:
Cum este aplicat dreptul Uniunii și dreptul CEDO în materia protecției

jurisdicționale naționale a drepturilor și libertăților fundamentale?
Ca atare, demersul are drept scop oferirea de răspunsuri care să atingă nu numai
date abstracte și generale, dar și maniera reală în care organele jurisdicționale, și
în special cele supreme, decid în mod concret rezultatul unei spețe atunci când
incidente sunt nu numai drepturile și libertățile fundamentale precum sunt
protejate de Constituție, ci și drepturile fundamentale precum sunt protejate de
către Convenție și dreptul Uniunii, în acest ultim caz cu raportare specială la
dispozițiile din Cartă.
Demersul este unul complex, deoarece ne aflăm în prezența unor norme care
autorizează transferul de competență în materia protecției drepturilor
fundamentale spre o autoritate non-națională, pentru ca apoi să avem norme non-
naționale adoptate în baza acestei competențe, de multe ori chiar pe cale
pretoriană, și care prezintă drept caracteristică principală obligația de a fi aplicate
cu prioritate față de normele naționale cu care s-ar afla eventual în conflict, și
indiferent de faptul că normele naționale ar proteja chiar drepturi fundamentale
de valoare constituțională.
Metodologie și terminologie. În prezenta lucrare vom aplica în mod

concomitent mai multe metode pentru identificarea răspunsurilor vizate. Prin

16
Din cauza diferitelor clauze de trimitere, respectiv art.20 din Constituţie, art. 53 din Convenţie, art. 53 din
Cartă.
17
Preferând astfel să acționeze în spiritul monismului cu subordonarea dreptului UE constituției naționale.
4
5
intermediul metodei comparative vom arăta răspunsurile prezente în diferite

sisteme de drep (sistemul CEDO, sistemul Uniunii Europene și în sistemele de
drept ale altor state membre ale Uniunii Europene). Metoda comparativă va fi
însoțită de metoda istorică, căutând să identificăm permutările operate în cadrul
aceluiași sistem prin impunerea, cu trecerea timpului, a unor tendințe noi în
soluționarea acelorași probleme juridice. Mai menționăm că o componentă
importantă și constantă în diferitele etape argumentative ale lucrării o reprezintă
studierea cazurilor practice, cercetarea prezentând un puternic caracter empiric
dat de necesitatea de «a fotografia» întocmai maniera în care interacționează
diferitele mecanisme de protecție a drepturilor fundamentale la nivel intern
(național). Se va analiza jurisprudența română, cât și cea străină, precum
jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului, dar și jurisprudența diferitelor instanțe de
contencios constituțional din state membre ale Uniunii Europene și prin
intermediul căreia s-a recepționat și transpus, la nivel național, atât jurisprudența
CEDO, cât și jurisprudența CJUE. În același timp, și ca rezultat al analizei
analitice, lucrarea propune câteva soluții noi în materia protecției judiciare a
drepturilor fundamentale, punând la dispoziția instanței naționale concepte în
temeiul cărora aceasta își va putea declara competența de a garanta eventuala
protecție mai extinsă oferită drepturilor fundamentale prin intermediul
Constituției României, și asta inclusiv în cazurile în care situația de fapt se află în
sfera de acțiune a dreptului Uniunii - menit să se aplice prioritar. În ceea ce
privește terminologia utilizată, vom apela la noțiunea de drepturi fundamentale
înțeleasă lato sensu, cuprinzând atât drepturile consacrate în Constituția
României, cât și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și în Carta
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene sau în principiile generale de drept
al Uniunii. În plus, vom apela la noțiunea de „standard mai ridicat de protecție”
cu sensul de a sublinia faptul că în cadrul unui conflict normativ, standardul mai
ridicat este cel care asigură suspendarea sau invalidarea normei supuse
controlului și opozabilă de altfel justițiabilului, atunci când aplicarea standardelor
echivalente nu ar conduce la constatarea fie a neconformității, fie a recunoașterii
încălcării dreptului fundamental invocat a fi nerespectat prin norma ce reprezintă
obiectul controlului.
Structură. Lucrarea este structurată în trei părți. Prima parte, formată din
capitolul I, redă în mod comparativ diferitele mecanisme procedurale prin care
drepturile fundamentale pot fi în mod eficient invocate pe rolul instanței de drept
comun din România. Vom observa avantajele și dezavantajele excepției de
neconstituționalitate, excepției neconformității cu dreptul CEDO (‘excepția de
neconvenționalitate’) precum și avantajele și dezavantajele mecanismului în
cadrul căruia se va verifica, de către instanța de drept comun, conformitatea cu
dreptul UE a normei interne aplicabile cauzei pendinte (‘excepția de
neconformitate cu dreptul UE’). Scopul analizei comparative este dat de
5
6
necesitatea de a sublinia faptul că aceste excepții procedurale declanșează,

fiecare în parte, un control instrinsec al normei ce are drept obiectiv eliminarea,
modificarea sau inaplicarea normelor contrare drepturilor și libertăților
fundamentale. Invocarea concomitentă a acestor excepții este realizată cu scopul
garantării pentru justițiabil a aplicării controlului care este capabil de a oferi
protecția cea mai sporită acelor drepturi și libertăți care ar risca altfel să fie
afectate în mod nelegitim.
Partea a II-a, formată din capitolele II, III și IV continuă cu analiza condițiilor în
care dispozițiile de drept UE și drept CEDO pot fi invocate pe rolul instanțelor
naționale, acestea devenind norme de referință în raport de care un control
intrinsec al normei urmează să fie în mod concret realizat. Ca atare, vom analiza
diferitele tipuri de control jurisdicțional existente la nivel național, accentul fiind
pus în primul capitol pe maniera în care normele de drept UE și drept CEDO au
fost integrate în cadrul controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională
devenind competentă să realizeze un control ascuns de conformitate cu dreptul
UE și dreptul CEDO în cadrul propriului control de constituționalitate. Vom
observa astfel cum instanța de contencios constituțional național stabileşte şi
uniformizează marja de acţiune a normei de drept al Uniunii care conferă o
protecție drepturilor fundamentale ale justițiabilului (în continuare, și unional18)
precizând, prin condiţionare, inclusiv modalităţile în care aceasta va produce
efecte în cadrul unui control de constituţionalitate. În capitol III, vom continua
analiza arătând maniera în care drepturile fundamentale ale dreptului Uniunii pot
fi invocate, direct sau indirect, pe rolul instanței de drept comun pentru a asigura
dreptul justițiabilului la un control autonom de conformitate ce își are sursa în
articolul 148 alin. (2) și (4) din Constituție. Ultimul capitol din această parte va
privi controlul de convenționalitate, respectiv acel control în cadrul căruia
instanța de drept comun verifică dacă dreptul CEDO este respectat de puterea
legiuitoare și executivă națională, având în același timp obligația să aplice și un
control ascuns de conformitate cu dreptul Uniunii din moment ce normele de
drept UE sunt folosite de Curtea de la Strasbourg pentru a conferi o interpretare
evolutivă drepturilor fundamentale garantate în Convenție și Protocoalele
aferente.
Partea a III-a, formată din capitolul V, se concentrează pe maniera în care aceste

mecanisme de control a normei juridice - fie ele de sorgine constituțională,
convențională sau unională - dau naștere la diferite probleme specifice acestei
constelații jurisdicționale atunci când standardul de protecție cel mai ridicat este
asigurat doar prin intermediul Constituției, sau doar prin intermediul legilor
adoptate de legiuitorul național. Vom arăta astfel limitele și contralimitele
invocării aplicării cu prioritate a drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene,

18
Folosim noțiunea de „unional”, o noțiune sui generis, drept corespondent, în ordinea juridică a Uniunii
Europene, a noțiunilor de „drept statal” sau „drept federal”.
6
7
precizând caracteristicile identității constituționale naționale, precum și

asemănările acesteia cu noțiunea de jus cogens prezentă în dreptul internațional
public. Aceste noțiuni, alături de cea de „interes național” vor fi prezentate ca
limite în fața forței de unificare a sistemelor de protecție congruente a drepturilor
fundamentale care acționează la nivel național, obligând instanțele naționale să
păstreze norma națională ce asigură un grad mai ridicat de protecție deși aceasta
ar fi considerată - din cauza contradicției sale cu dreptul Uniunii - o normă
viciată și deci inaplicabilă.
Concluziile generale individualizează și rezumă răspunsurile întrebării de

cercetare, indicând în același timp direcții noi de cercetare ce ar putea urma
prezentei lucrări, și care ar fi necesare în dezbaterea actuală cu privire la
structurarea regimurilor de reglementare sectorială a drepturilor și libertăților
fundamentale.
7
8
Capitolul I: Mecanismele procedurale de protecție a drepturilor

fundamentale la nivel intern
Drepturile fundamentale impun – pentru a fi eficace – introducerea de garanții.19

Garanțiile sunt create prin intermediul unor legi de aplicare ce instaurează
mecanisme de control în toate stadiile de punere în aplicare a normelor.20 De
altfel, un drept fără garanții nu ar exista deloc21, sau, în cuvintele profesorului
Guastini, ar reprezenta doar un “drept pe hârtie”, sau un “drept fals” – în opoziție
cu “drepturile adevărate”, respectiv acele drepturi care pot fi revendicate în fața
autorităților de către un subiect de drept determinat (justițiabilul).22
În ordinea de drept a unui stat membru al Uniunii Europene acționează nu un

singur sistem de garanții, ci trei sisteme de protecție a drepturilor fundamentale
care au la bază punerea în aplicare a trei instrumente diferite, dar fundamentale:
Constituția23, Convenția și Carta DFUE24. Aceste sisteme de protecție sunt parțial
complementare, prezentând însă și riscul unei asimetrii atât cu privire la
domeniul de acțiune a protecției astfel conferite, cât și în ceea ce privește
standardul protecției25 ce poate fi oferită prin intermediul acelor instrumente.26
Cu privire la această “dezordine în protecție” s-a afirmat că instanțele statelor
membre ale Uniunii Europene se află plasate în centrul unui sistem “înodat” de
surse de drept, de jurisdicții și de instrumente de drepturi fundamentale care se
află - uneori - chiar în competiție.27

19
A se vedea și B. Constant, Cours de politique constitutionnelle, 2ème édition, Paris, 1872, la p.150: “Les
garanties à la liberté individuelle sont la condition première et le but unique de la réunion des hommes sous
l’empire des lois”.
20
Luigi Ferrajoli, (trad. Eleonora Bottini), Theorie des droits fondamentaux, în Traité international de droit
constitutionnel, 2012, la p. 217-218.
21
Luigi Ferrajoli, op. cit. la p. 218 cu trimitere la Guastini, Diritti [1994], în Distinguendo. Studi di teoria e
metatoria del diritto, Giappichelli, Torino, 1996, p. 151- 152.
22
Ricardo Guastini, Distinguendo: studi di teoria e metatoria del diritto, editura Giappichelli, Torino, 1996, p.
151- 152 apud Luigi Ferrajoli, op. cit. la p. 218, nota de subsol nr. 4.
23
Cu excepția, de exemplu, a Olandei unde nu există nici curte constituțională, și nici competența instanțelor de
drept comun de a verifica dacă dreptul aplicabil este în conformitate cu propria Constituție.
24
În același sens, Avocatul general afirmă următoarele: această misiune de protective [a drepturilor
fundamentale] este asigurată la trei niveluri diferite, nivelul naţional, cel al Consiliului Europei şi cel al Uniunii
Europene, niveluri care se dezvoltă, cel puţin în parte, simultan şi, cel mai important, care sunt inspirate de
aceleaşi valori. Ele se întâlnesc frecvent şi pot uneori să se suprapună, dar nu creează niciun obstacol
insurmontabil cât timp competenţele respective sunt respectate cu convingerea că fiecare le exercită pe ale sale
oferind garanţii depline acestui sistem de coabitare. Dialogul între interpreţii constituţionali supremi în Europa
permite consolidarea unui discurs comun. (C- 303/05, Advocaten voor de Wereld, EU:C:2006:552, pct. 81)
25
Particularii beneficiază de nivelul de protecție juridică necesar pentru a asigura respectarea drepturilor sau
libertăților care le sunt garantate.
26
Pentru legătura factuală dintre sistemul Convenției și sistemul Uniunii Europene, a se vedea și Zdzisław
Kędzia, Relationship between the ECHR and the Charter of Fundamental Rights after the EU's Accession to the
Convention, în Jan Barcz (ed.) Fundamental Rights Protection in the EU, C.H. Beck, Varșovia 2009, pp. 224-
248, la p. 224.
27
N. Fennelly, Human Rights and the National Judge: His Constitution; The European Union; The European
Convention, ERA Forum, 2011, nr. 12, pp. 87-103, la p. 89.
8
9
În ceea ce privește modalitățile prin care aceste instrumente de protecție sunt

utilizate în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe naționale, normele de
procedură din România nu stabilesc o ordine de invocare, atât justițiabilul cât și
judecătorul având dreptul și, respectiv competența de a invoca aplicarea unui
control al unei dispoziții de drept național care poate cuprinde, la rându-i, trei
subcontroale, nefiind astfel exclus ca atât Constituția, cât și Convenția, dar și
Carta DFUE să fie invocate pe rolul aceleiași instanțe de drept comun. În plus,
respectiva instanță de drept comun are competența de a acționa ex officio, având
astfel posibilitatea de a trimite - în urma propriei aprecieri - o excepție de
neconstituționalitate, dar și de a realiza atât un control autonom de conformitate a
normei cu dreptul CEDO ('control de convenționalitate'), precum și un control de
conformitate a normei cu dreptul UE - în această ultimă situație existând chiar
posibilitatea de a colabora în mod direct cu instanța de la Luxembourg.
Se observă astfel cum în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe de drept
comun din România, norma ce urmează a fi aplicată poate fi bănuită nu numai că
nu ar respecta Constituția, ci și Convenția Europeană a Drepturilor Omului28 (în
continuare, CEDO) dar și dreptul Uniunii, în ansamblul său.29
Urmează să creionăm avantajele și dezavantajele pe care le prezintă solicitarea

realizării unuia dintre cele trei controale, comparându-le la final între ele. Aceste
trei mecanisme de protecție considerăm a fi activate în cadrul unui litigiu, prin
invocarea unei excepții, pe care alegem să o numim fie excepția de
neconstituționalitate - când controlul este raportat la Constituție (secțiunea I), fie
excepția de neconvenționalitate - când controlul este raportat la CEDO (secțiunea
II), fie excepția de neconformitate - când controlul este raportat la dreptul UE
(secțiunea III).

28
"Astfel, cum judicios s-a precizat, neconcordanța dintre o normă internă și o normă din Convenție poate fi
invocată atât în fața instanței judecătorești - ca excepție de neconstituționalitate (considerăm că autorul a dorit să
spună excepție de neconvenționalitate - n.n.) -, cât și în fața Curții Constituționale, bineînțeles prin procedura
stabilită de lege pentru sesizarea acesteia - ca excepție de neconstituționalitate - , fără să opereze principiul electa
una via" cu trimitere la C.-L. Popescu, Protecția internațională a drepturilor omului - surse, instituții, proceduri,
Editura All Beck, București, 2000, p. 264 și urm.
29
În prezenta teză ne vom limita doar la Carta DFUE - parte a dreptului Uniunii, și nu la întreg ansamblu de drept
al Uniunii. Toate considerațiile privitoare la Carta DFUE, din punct de vedere procedural, pot fi de altfel aplicate,
mutatis mutandis și în cazul aplicării altor norme de drept al Uniunii în cadrul unui control de conformitate cu
dreptul Uniunii realizat de instanța de drept comun.
9
10
Secțiunea I: Excepția de neconstituționalitate
În cadrul teoriei ierarhiei normative, credinței că ierarhia normelor reprezintă un

datum obiectiv și constitutiv al ordinii juridice, i s-a adăugat, treptat, și nădejdea
potrivit căreia efectivitatea unei ierarhii presupune și crearea unor mecanisme de
control a respectării acelei ierarhii. Prin urmare, emergența progresivă a
controlului de legalitate a actelor administrative a fost însoțită, câteva decenii
mai târziu, și de instituția controlului de constituționalitate al legilor.30 De altfel,
în viziunea lui Michel Tropper superioritatea unei norme față de o alta este dată
tocmai de posibilitatea de a o anula pe cea inferioară în caz de contradicție -
prezența posibilității de anulare fiind astfel cea care dă naștere superiorității
normative.31 În lipsa unui astfel de control, orice interpret al legii ar putea viola
normele cărora se presupune că ar trebui să se supună, și în legătură cu care are
misiunea de a le aplica.32 De aceea, superioritatea unei norme nu ar exista într-o
ordine de drept fără aplicarea unui control de conformitate care să-i dea
efectivitate.
Apoi, acum 100 de ani, Kelsen considera că fără un control de constituționalitate,

Constituția nu poate fi considerată ca fiind obligatorie pe de-a întregul
[“pleinement obligatoire”]33. Mai mult, fără un control de constituționalitate, nu
am avea nici ierarhie normativă, dar nici acte contrare Constituției.34 Pentru ca un
stat de drept să fie un stat de drept în mod complet, acesta trebuie să instituie
controale de concretizare a normei, de la gradul cel mai scăzut, până la gradul cel
mai ridicat al unei norme, respectiv până la Constituție.35 Totodată, în aceeași
perioadă cu Kelsen, profesorul Boris Mirkine-Guetzevitch afirma că supremația
puterii constituante pe care poporul francez modern a moștenit-o de la Revoluția
franceză își găsește exprimarea concretă chiar prin introducerea unui control de
constituționalitate al legilor cu scopul de a se oferi garanții reale împotriva
arbitrariului puterii legislative.36

30
Veronique Champeil-Desplats, Hierarchie des normes, principe justificatif de la suprematie de la constitution
în Traité internationail de droit constitutionnel, tome I, Theorie de la Constitution, pp. 734-764, la p. 745.
31
Filosoful francez oferă ca exemplu superioritatea Constituției din Statele Unite ale Americe care, deși reală, nu
a existat anterior deciziei Marbury a Curții Supreme. De asemenea, se arată că superioritatea preambulului
Constituției franceze de la 1958 asupra legii ordinare a rezultat din momentul pronunțării deciziei Consiliului
Constituțional francez în 1971 (M. Troper, Droit constitutionnel et theorie generale de l’Etat, în Traité
international de droit constitutionnel, pp. 198 - 225, la p. 221).
32
Veronique Champeil-Desplats op. cit. la p. 745.
33
H Kelsen, La garantie..., Revue du droit public, 1928, p. 250 apud Veronique Champeil-Desplats, op. cit. la p.
745.
34
M. Troper, Le probleme de l’interpretation et la theorie de la supralegalite constitutionnelle în Recueil d’etudes
en l’hommage a Charles Eisenmann, Paris, 1975, la p. 142-143 apud Veronique Champeil-Desplats, op. cit. la p.
745.
35
Otto Pfersmann, La production des normes: production normative et hierarchies des normes, în Traité
international de droit constitutionnel, tome 2, Distributions des pouvoirs, 2012, pp. 484-528, la p.506.
36
B. Mirkine – Guetzevitch, Les nouvelles tendances du droit constitutionnel, Revue du droit public, 1928, la p.
38 și urm.: “La primauté du pouvoir constituant, que les peuples modernes ont hérité de la Revolution francaise, a
son expression concrete dans le controle de la constitutionalité des lois. Celui-ci seul peut donner des garanties
10
11
Rezultă că mecanismul controlului de constituționalitate ce ia naștere prin

intermediul excepției de neconstituționalitate reprezintă una dintre măsurile pe
care dreptul le ia pentru înlăturarea din sistem a legii contrare dreptului.37 Acest
control38 este - după cum deja știm din facultate – de două tipuri: control de
constituționalitate abstract și aprioric promulgării legii, și control de
constituționalitate concret - acesta din urmă ajungând pe rolul Curții
Constituționale a României prin intermediul excepției de neconstituționalitate
formulate fie la cererea unui justițiabil sau a procurorului, fie ex officio, și de
regulă în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe de drept comun.39
Instrumente analoage excepției puse la dispoziția justițiabilului român există și în

alte state membre ale Uniunii Europene. În Franța, în 2008, s-a adoptat
posibilitatea de a controla constituțional o normă după ce aceasta a fost
promulgată40 iar în Germania, potrivit articolului 100 din Legea Fundamentală,
orice instanță are obligația de a suspenda cauza și de a trimite o excepție de
neconstituționalitate (‘konkrete Normenkontrolle’) de fiecare dată când va
considera că o dispoziție normativă emisă de Parlament este, la prima vedere,

réelles de la légalité superior de la constitution, et aussi des libertes individuelles (…) Le principe de légalité ne
peut pas etre consideré comme l’unique garantie des libertes individuelles; garantissant l’individu contre
l’arbitraire du pouvoir executive, il laisse le citoyen sans defence devant l’arbitraire du legislateur, capable de
promulguer une loi contraire au principe de la liberte individuelle proclamé par la Constitution. Voila pourquoi le
controle de la constitutionnalite des lois est une garantie indispensable des libertes individuelles”.
37
În acest sens Kelsen afirma: “[D]reptul însuși pare să ia în calcul un drept contrar dreptului și să-i confirme
existența prin aceea că ia măsuri multiple al căror scop este distrugerea dreptului contrar dreptului.” (H. Kelsen,
Doctrina pură a dreptului, Humanitas, București, 2000, la p. 320).
38
Pentru o succintă dar perfectă caracterizare a controlului de constituționalitate, a se vedea G. Gîrleșteanu,
Consideraţii privind Decizia nr. 783 din 26 septembrie 20121 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a
Hotărârii Parlamentului României nr. 28/2012 privind desemnarea membrilor Consiliului de administraţie al
Societăţii Române de Televiziune, în Pandectele Române, nr. 11/2012, consultată on-line la www.idrept.ro: “o
dimensiune a statului român o reprezintă justiţia constituţională, înfăptuită de Curtea Constituţională, autoritate
publică politico-jurisdicţională care se situează în afara sferei puterii legislative, executive sau judecătoreşti, rolul
său fiind acela de a asigura supremaţia Constituţiei, ca Lege fundamentală a statului de drept. Supremaţia Legii
fundamentale este, aşadar, de esenţa exigenţelor statului de drept, reprezentând, totodată, "o realitate juridică ce
implică consecinţe şi garanţii". Între consecinţe se enumeră deosebirile dintre Constituţie şi legi şi, nu în ultimul
rând, compatibilitatea întregului drept cu Constituţia, iar între garanţii se regăseşte controlul constituţionalităţii.
Astfel, controlul de constituţionalitate, în ansamblul său, şi, integrat acestuia, controlul de constituţionalitate al
hotărârilor Parlamentului care pun în discuţie valori şi principii constituţionale, nu este numai o garanţie juridică
fundamentală a supremaţiei Constituţiei, el reprezentând "un mijloc pentru a înzestra Curtea Constituţională, cu o
capacitate coerentă de expresie, de natură să asigure eficient separaţia şi echilibrul puterilor într-un stat
democratic".
39
Articolul 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 republicată în Monitorul Oficial cu numărul 807 din data de 3
decembrie 2010. A se vedea și Ș. Deaconu, Instituții politice, C.H. Beck, București, 2015, la p. 277: "[p]rocedura
de control a posteriori a legii, declanșată prin excepția de neconstituționalitate, ce constituie un incident similar
unei cereri prejudiciale ivite în cursul unui proces în fața instanțelor judecătorești și pe care judecătorul a quo, în
fața căruia s-a ridicat acest incident, o trimite judecătorului a quem spre soluționar[e]".
40
A se vedea și B. Diamant, Opinii cu privire la controlul post legem de constituționalitate introdus în Franța în
anul 2008, Revista de Drept Public, nr. 4/2013, pp. 112-113. De reținut că pentru constituționalitatea decretelor
cu caracter normativ se pronunță Conseil d’Etat, Conseil Constitutionnel având competența doar pentru
dispozițiile legislative (a se vedea și F.-X. Millet, The French Constitutional Council and the CJEU: between
splendid isolation, communication and forced dialogue, în The role of Constitutional Courts in multilevel
Governance, Intersentia, 2012, pp. 251-264, la p. 255)
11
12
incompatibilă cu Legea Fundamentală. Astfel, inclusiv în Germania, niciun

judecător de drept comun nu poate decide dacă o dispoziție conținută într-o
lege41 este contrară Constituției federale, din moment ce Curtea Constituțională
Federală a Germaniei deține monopolul asupra controlul de constituționalitate al
legilor.42 Constatăm că atât în Germania, cât și în Franța și România controlul de
constituționalitate al legilor este unul centralizat, excepția de neconstituționalitate
reprezentând mecanismul prin care se asigură menținerea centralizării, și mai
ales unitatea ordinii de drept naționale.
Astfel, excepția de neconstituționalitate pare a fi o necesitate atunci când

justițiabilul dorește îndepărtarea legii care i-ar aduce atingere drepturilor și
libertăților sale fundamentale, din moment ce instanțele de drept comun nu au
dreptul nici măcar să lase norma inaplicabilă în cauza supusă judecății dacă
situația de fapt este una pur internă. Totuși, datorită mecanismelor paralele de
protecție a drepturilor fundamentale, necesitatea invocării excepției de
neconstituționalitate pentru a obține cel puțin inaplicarea legii în cauza pendinte
nu mai pare atât de stringentă din moment ce același efect poate fi obținut fără a
se apela la judecătorul specializat de contencios constituțional, de fiecare dată
când situația se va afla în domeniuld de aplicare al dreptului Uniunii, sau, cel
puțin, în domeniul de aplicare al dreptului CEDO. Ca atare, urmează să redăm
avantajele și dezavantajele excepției de neconstituționalitate, pentru a observa
totuși în care situații un asemenea control ar reprezenta de fapt o necesitate
pentru garantarea utilizării unei apărări complete a drepturilor fundamentale la
nivel intern, presupunând că situația de fapt se află în cadrul aplicării atât a
dreptului Uniunii, cât și a dreptului CEDO.
1.Avantaje
Invocarea excepției de neconstituționalitate prezintă un prim avantaj față de

excepția de neconformitate cu dreptul Uniunii (și Carta DFUE) deoarece Carta
DFUE poate fi aplicată în cadrul controlului de constituționalitate inclusiv în
acele situații în care dispozițiile din Carta DFUE nu ar fi capabile de aplicare
directă pe rolul instanței de drept comun. Acesta avantaj este evidențiat în cauza
Mascolo - ce a ajuns pe rolul Curții de Justiție în urma trimiterii preliminare
formulate de Curtea Constituțională din Italia, și unde autorii excepției de
neconstituționalitate au apelat la judecătorul de contencios constituțional întrucât
norma de drept UE nu putea fi folosită nici în scopul unei interpretări conforme a

41
Lege stricto sensu - acele acte normative emise de un Parlament sau cu aprobarea ulterioară a Parlamentului, și
nu de un organ executiv ce dobândește puteri normative, nefiind astfel acoperite în această accepțiune și actele
administrative cu un caracter normativ.
42
C. U. Schmid, From Pont d'Avignon to Ponte Vecchio: The Resolution of Constitutional Conflicts between the
European Union and the Member States through Principles of Public International Law, YEL, 1998, vol. 18,
nr.1, pp. 415-476, la p. 425, nota de subsol 40.
12
13
dispoziției naționale - norma națională fiind considerată a fi formulată în mod

neechivoc, dar nici pentru a garanta o aplicare directă la nivel național, întrucât
litigiul era unul între particulari, și deci orizontal.43
Un al doilea avantaj pentru justițiabil constă în faptul că deși dispoziția de drept

intern aplicabilă s-ar putea dovedi a fi în conformitate cu standardul de protecție
impus de Carta DFUE și implicit de Convenție44, aceasta ar putea fi - în
continuare - în contradicție cu standardul de protecție asigurat de dispozițiile din
Constituție, norma considerată a se afla în contradicție cu un drept sau libertate
fundamentală riscând să fie declarată neconstituțională deși ar fi satisfăcut testul
de conformitate cu dreptul UE incident și jurisprudența aferentă a Curții de
Justiție.
Al treilea avantaj este dat de faptul că deciziile Curții Constituționale sunt

definitive, iar în cazul unui răspuns pozitiv din partea Curții Constituționale,
cauza poate fi considerată – în principiu - ca și câștigată. Superiorem non
recognoscent. Totodată, o declarație de neconstituționalitate ce este ignorată de
judecătorul de drept comun va duce la concluzia ulterioară - de pe rolul Curții de
la Strasbourg - a faptului că ingerința adusă drepturilor fundamentale ale
reclamantului nu era prevăzută de lege, din moment ce legea fusese declarată
neconstituțională.45
Ultimul avantaj, dar unul doar de viitor, este acela în care Curtea Constituțională
va alege, în temeiul Protocolului nr. 16 la Convenție46, să dialogheze cu instanța
de la Strasbourg solicitând astfel interpretarea unor dispoziții din Convenție
raportat la norma internă supusă controlului de constituționalitate beneficiind
indirect și de un control de convenționalitate realizat de 5 judecători ai Marii
Camere a CEDO, și fără a pierde totuși dreptul de a adresa, ulterior, o plângere
pe rolul acesteia din urmă.47

43
Hotărârea Curții de Justiție în C-22/13, Mascolo, ECLI:EU:C:2014:2401, paragr. 39.
44
A se vedea art. 52 alin. (3) din Cartă: În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor
drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,
înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu
împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.
45
A se vedea hotărârea R & L, s.r.o. și alții împotriva Cehiei, nr. 37926/05, paragr. 116 cu trimitere la Kurić și
alții împotriva Sloveniei [MC], nr. 26828/06 din 12 iunie 2012, paras. 347-49 disponibilă și în limba română pe
HUDOC.
46
Alături de Curtea Constituțională, vor putea solicita avizul Curții de la Strasbourg și curțile de apel dar și Înalta
Curte de Casație și Justiție. Protocolul nr. 16 a fost adoptat de Comitetul Miniştrilor la data de 10 iulie 2013 și
deschis spre semnare la 2 octombrie 2013, România semnându-l la 14 octombrie 2014 (a se vedea și
aici:http://www.conventions.coe.int/Treaty/Commun/QueVoulezVous.asp?NT=214&CM=8&DF=14/10/201
4&CL=ENG ).
47
Opinia preliminară a Curții de la Strasbourg emisă în temeiul articolului 2 alin. (2) Protocolului 16 din
Convenție are valoarea unui aviz consultativ conform articolului 5 din același protocol, nefiind astfel nici
obligatorie sau opozabilă Curții de la Strasbourg în eventualitatea unei plângeri individuale adresate ulterior în
temeiul articolului 35 din Convenție.
13
14
2.Dezavantaje

Pentru ca un control de constituționalitate să reprezinte și un control de
conformitate cu dreptul UE, norma de drept UE trebuie să îndeplinească mai
mult condiții cumulative de aplicare.48 De aceea, justițiabilul nu are garanția că,
în practică, instanța de contencios constituțional va realiza în cadrul controlului
de constituționalitate și un control de conformitate cu dreptul Uniunii, și implicit
cu Carta DFUE. Prin urmare, este posibil ca nivelul de protecție garantat prin
intermediul controlului de constituționalitate să fie unul mai scăzut decât cel
asigurat de către Carta DFUE sau de drepturile fundamentale detaliate în
dispoziții din directive sau regulamente UE. De aceea, invocarea unei excepții de
neconstituționalitate în cauzele care se află în domeniul dreptului UE poate
conduce la pierderea de timp prețios atunci când instanța de trimitere va
suspenda cauza cât timp excepția de neconstituționalitate se va afla pe rolul
Curții Constituționale.
Un al doilea dezavantaj este dat de faptul că răspunsul negativ al Curții

Constituționale poate să rămână ineficient ori de câte ori, ulterior, instanța de
drept comun ar ajunge la concluzia autonomă că dreptul CEDO conferă o
protecție mai sporită decât cea conferită prin interpretarea Constituție de Curtea
Constituțională și impune astfel anumite măsuri raportat la dispoziția legală
criticată, precum aceea de înlăturare și/sau de interpetare conformă cu dreptul
CEDO aplicabil.49 De altfel, există și jurisprudență CEDO în care Curtea de la
Strasbourg a considerat că ingerința adusă de o normă națională unui drept
protejat de Convenție nu era justificată sau proporțională cu scopul urmărit, deși
aceeași normă fusese anterior declarată ca fiind constituțională de către instanța
de contencios constituțional națională.50

48
Vezi capitolul II, mai jos, secțiunile I, II și III.
49
A se vedea Decizia nr. 29/2011 a Înalte Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ) pronunțată în cadrul procedurii de
recurs în interesul legii (RIL), unde se afirmă: “Având în vedere cele anterior stabilite cu privire la caracterul
obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi al considerentelor acestora, în limitele controlului de
constituţionalitate, Înalta Curte reţine că instanţele judecătoreşti nu erau în drept să facă aprecieri asupra unor
critici de neconstituţionalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivităţii legii, formulate de părţile
din litigiile deduse judecăţii şi care au fost soluţionate diferit. Instanţele de drept comun ar fi fost îndrituite la o
evaluare separată a chestiunii retroactivităţii legii numai în cazul în care această analiză se impunea în mod
distinct, din perspectiva Convenţiei europene a drepturilor omului, altfel decât în contextul "ingerinţei" în analiza
de convenţionalitate în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale”. Același dezavantaj este prezent și în Franța: potrivit Conseil Constitutionnel, o
autorizație de exploatare și concesionare nu reprezintă un "bun" în sensul dreptului de proprietate, deși o astfel de
autorizație este considerată de către Curtea de la Strasbourg ca atrăgând aplicarea articolului 1 din Protocolul nr. 1
la Convenție (decizia 2011-141-QPC versus cauza CEDO Posti Rahko împotriva Finlandei, nr. 27824/95, din 24
septembrie 2002, la paragr. 76-77).
50
Exempli gratia: hotărârea Maslak împotriva Slovaciei, nr. 15259/11 din 28 aprilie 2015, disponibilă doar în
limba engleză pe HUDOC; hotărârea Béláné Nagy v. Hungary, nr. 53080/13 din 10 februarie 2015, sau
hotărârea Čikanović v. Croatia, nr. 27630/07 din 5 februarie 2015. Totodată, există hotărâri în care CEDO a
condamnat statul membru, deși curtea constituțională națională realizase anterior un control de constituționalitate
și aplicând în acel control chiar dispozițiile CEDO în temeiul cărora - totuși - Curtea de la Strasbourg a considerat
necesar să condamne respectivul stat (hotărârea Dimech împotriva Maltei, nr. 34373/13, din data de 2 aprilie 2015
14
15
Al treilea dezavantaj este dat de faptul că până în prezent instanța de contencios

constituțional din România nu a ales să dialogheze cu instanța de la Luxembourg
pe calea trimiterii preliminare motiv pentru care justițiabilul nu poate beneficia
de eventualul ajutor interpretativ și evolutiv conferit de Curtea de Justiție, în
cauzele care necesită o analiză mai complexă. Un astfel de dezavantaj va putea fi
totuși înlăturat pe viitor, de la caz la caz, din moment ce Curtea Constituțională
are competența de a apela la procedura trimiterii preliminare, și chiar fără
solicitarea expresă a autorului excepției.51

sau hotărârea Chinnici împotriva Italiei (nr. 2), nr. 22432/03, din data de 14 aprilie 2015 sau hotărârea Agrati
împotriva Italiei, nr. 43549/08 5087/09 6107/09 din data de 7 iunie 2011 la care trimite A. Guazzarotti,
Strasbourg Jurisprudence as an Input for Cultural Evolution in Italian Judicial Practice, în The constitutional
relevence of the ECHR in domestic and European Law (G. Repetto, coord.), Intersentia, 2013, la p. 66-67. A se
vedea și Valentin Constantin, Constituția României din perspectiva supremației dreptului (rule of law), în
Comentarii la Constituția României, Polirom, București, 2010, la p. 197: "[j]urisprudența Curții de la Strasbourg
indică suficiente derapaje și sugerează limite considerabile ale protecției constituționale a drepturilor omului în
plan intern".
51
În acest sens, a se vedea decizia nr. 354/2013 a Curții Constituționale: "Prin prisma condiţionalităţii cumulative
enunţate rămâne la aprecierea Curţii Constituţionale aplicarea în cadrul controlului de constituţionalitate a
hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau formularea de către ea însăşi de întrebări preliminare în
vederea stabilirii conţinutului normei europene. O atare atitudine ţine de cooperarea dintre instanţa
constituţională naţională şi cea europeană, precum şi de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuţie
aspecte ce ţin de stabilirea unor ierarhii între aceste instanţe" (s.n.-M.M.-B.). Totodatată, și G. Zanfir, Curtea
Constituţională a României şi procedura întrebărilor preliminare. De ce nu?, Revista Română de Drept
European, nr. 5/2011, pp. 82-97 sau K. Benke, Competenţa instanţelor constituţionale în raport cu aceea a Curţii
de Justiţie a Comunităţilor Europene în lumina jurisprudenţei acestora, Dreptul, nr. 11/2008, pp. 99-139, sau T.
Toader, M. Safta, Dialogul judecătorilor constituționali, Universul Juridic, 2015, pp. 93-122.
15
16
Secțiunea II: Excepția de neconvenționalitate

Aplicarea directă a dispozițiilor din Convenție de către instanțele de drept comun
a condus, la fel ca și în Franța, la emanciparea judecătorului român față de
dogmele separației de puteri, instanțele de drept comun devenind instanțe de
protecție a drepturilor fundamentale prin intermediul competenței de a controla
convenționalitatea dispozițiilor legale naționale.52
Dar o atare competență a condus și la apariția unor incoerențe între controlul

realizat de judecătorul de drept comun și cel realizat de judecătorul de contencios
constituțional, atunci când în cadrul controlului se aplică aceleași norme de
referință, respectiv drepturile și libertățile prevăzute în Convenție precum sunt
interpretate, eventual, și în lumina dispozițiilor din Cartă.
Prin urmare, atunci când aceeași normă de referință este folosită de două instanțe
pentru a opera un control al normei subordonate, considerăm că teoria lui
Dworkin potrivit căreia ar exista - aproape întotdeauna - un singur răspuns corect
pentru fiecare caz53, rămâne inaplicabilă. De aceea, un astfel de control are
avantajele și dezavantajele lui pe care urmează să le redăm.
1.Avantaje
Un prim avantaj al invocării excepției de neconvenționalitate raportat la cea de

neconformitate cu dreptul UE este dat de faptul că domeniul de aplicare al
dreptului CEDO nu este limitat de vreo conferire anterioară de competență unor
instituții supranaționale, precum este cazul în cadrul dreptului UE. Prin urmare,
și spre deosebire de Carta DFUE, aplicarea CEDO nu este limitată de un
domeniu specific de aplicare, pe lângă cel special dat de fiecare dispoziție a
Convenției în parte.54 Astfel controlul de convenționalitate nu impune și un
control suplimentar de admisibilitate a controlului - precum este cazul atunci
când s-ar invoca aplicarea dreptului UE și conformitatea cu Carta DFUE a unor
dispoziții de drept intern.55
Cu privire la această diferentță, Curtea de Justiție preciza următoarele în Dereci

și alții :

52
Cu privire la emanciparea judecătorului francez, a se vedea E. Lambert Abdelgawad, A. Weber, The Reception
process in France and Germany, în H. Keller, A. Stone Sweet, A Europe of Rights, 2008, Oxford University
Press, pp. 107- 164, la p. 117.
53
Manuela Atienza, L’Argumentation, în Traié international de droit constitutionnel, 2012, tome I, Theorie de la
Constitution, pp. 506 – 543, la p. 530.
54
Pentru capacitatea dreptului CEDO de a cuprinde mai multe situații de fapt decât dreptul UE, a se vedea cauza
Oliari și alții împotriva Italiei, nr. 18766/11 36030/11, la paragr. 142, in fine.
55
Pentru domeniul de aplicare al Cartei DFUE, a se vedea capitolul III, secțiunea I.
16
17
[în] cazul în care instanța de trimitere consideră, în lumina circumstanțelor din

acțiunile principale, că situația reclamanților din acțiunile principale intră în
domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, aceasta va trebui să examineze dacă
refuzul acordării dreptului de ședere acestor reclamanți aduce atingere
dreptului la respectarea vieții private și de familie prevăzut la articolul 7 din
cartă. În schimb, dacă instanța consideră că situația nu intră în domeniul de
aplicare al dreptului Uniunii, va trebui să efectueze o astfel de examinare în
lumina articolului 8 alineatul (1) din CEDO[.]56
Un al doilea avantaj este dat de faptul că în cadrul unui control de

convenționalitate, întreaga procedură de control se desfășoară pe rolul instanței
de drept comun, iar în cazul unei interpretări nefavorabile justițiabilului, acesta
va avea deschisă o cale de atac în care va putea critica chiar interpretarea
respectivă, aspect ce nu este posibil în cadrul unui control de constituționalitate,
decizia Curții Constituționale fiind definitivă. De altfel, ulterior, justițiabilul va
avea deschisă calea acțiunii pe rolul Curții de la Strasbourg, îndeplinând condiția
admisibilității impusă de articolul 35 alin. (1) din Convenție, respectiv
necesitatea respectării principiului subsidiarității și invocarea astfel – de
principiu – a drepturilor CEDO mai întâi pe rolul instanțelor naționale.
Un al treilea avantaj in reliquum tempus constă în faptul că în urma semnării

Protocolului nr. 16 la Convenție, și după intrarea sa în vigoare, anumite instanțe
de drept comun din România vor avea competența de a solicita interpretarea
oficială a Curții de la Strasbourg, procedura fiind, pe alocuri, asemănătoare cu
cea existentă în ceea ce privește solicitarea interpretării Curții de Justiție în
temeiul articolului 267 TFUE, diferența esențială fiind faptul că pronunțarea
Curții de la Strasbourg nu atrage, în caz de nerespectare, aceeași sancțiune ca cea
existentă la nivelul Uniunii, având totodată un caracter pur consultativ.
2.Dezavantaje
Un posibil viitor dezavantaj este dat de faptul că în alte state membre, atunci
când instanțele de drept comun consideră că ar exista un conflict între o normă de
drept intern și o dispoziție din Convenție, acestea sunt obligate de către curtea
constituțională națională, pe cale pretoriană, de a invoca din oficiu excepția de
neconstituționalitate, trimițând astfel cauza instanței de contencios constituțional
pentru a verifica, în mod centralizat, daca norma internă este într-adevăr în
conflict cu dreptul CEDO, dispozițiile din Convenție fiind aplicate ca norme
interpuse sau norme directe de referință în cadrul controlului de
constituționalitate astfel declanșat. Printr-o astfel de intervenție, instanța de
contencios constituțional a considerat că va garanta deplina efectivitate a

56
Hotărârea în C- 256/11, Marea Cameră, Dereci și alții, EU:C:2011:734, paragr. 72.
17
18
dreptului CEDO la nivel intern, dar și egalitatea în drepturi între justițiabili prin
asigurarea unei practici unitare date de aplicarea uniformă a dreptului CEDO la
nivel intern.57 Totuși, în prezent, Curtea Constituțională din România nu a
considerat necesar să impună pe cale pretoriană, și în numele unității ordinii de
drept naționale, o astfel de obligație de trimitere din oficiu a excepției de
neconstituționalitate. Astfel, un prim dezavantaj nu există momentan și în
România - dar este posibil să apară în urma interpretării conforme a dispozițiilor
care permit invocarea ex officio a excepției de neconstituționalitate cu cerințele
existenței unei practici unitare.
Un alt dezavantaj – actual de această dată - poate fi dat de faptul că interpretarea

conferită de instanță în cadrul controlului de convenționalitate nu se bucură de
autoritatea lucrului interpretat, rezultatul acestui control putând fi înlăturat de
către instanța superioară în grad - sau chiar de Curtea Constituțională dacă va fi
chemată concomitent sau ulterior să se pronunțe pe calea excepției – această din
urmă instanță alegând eventual să ceară și opinia Curții de la Strasbourg, după ce
protocolul 16 la Convenție va intra în vigoare.58
Tertio, prin invocarea excepției de neconvenționalitate instanța de drept comun

poate oferi doar o reparație ad casum în comparație cu excepția de
neconstituționalitate care poate oferi o reparație cu efect erga omnes. Un astfel
de dezavantaj nu este considerat de doctrină a fi un dezavantaj propriu-zis atunci
când cauza poate ajunge, în recurs, până la curtea supremă de drept comun
deoarece în astfel de situații este rar ca o instanță inferioară s-ar opune ierarhiei
normative stabilite deja de Curtea Supremă din moment ce cauza ar ajunge - în
final- până la aceasta din urmă.59 Totodată, dezavantajul este doar indirect pentru
justițiabil, din moment ce pentru acesta este suficient ca efectul de
neconformitate să fie inter partes.

57
Astfel a procedat Curtea Constituțională din Cehia (a se vedea decizia nr. 403/2002 la care face trimitere M.
Tomoszek, The Czech Republic, în How Constitutions Change (D. Oliver, C. Fusaro, coord.), Hart, Oxford, 2011:
"In case of a conflict between a domestic act and an international treaty, all courts would have to bring the case to
the Constitutional Court, which could give a binding and final ruling on the question and strike down the
domestic act if necessary"), dar și Curtea Constituțională din Italia (a se vedea deciziile nr. 348 și 349 din 22 și 24
octombrie 2007 la care trimite G. Martinico, Is the European Convention going to be Supreme?, EIJL, 2012, pp.
401-424, la p. 411).
58
Pentru efectele juridice negative și pozitive ale adoptării acestui Protocol nr. 16, a se vedea și C. Valentin, Al
treilea pilon al Noii Reforme la Curtea Europeană a drepturilor omului, Noua Revistă a Drepturilor Omului
(NRDO), nr. 1/2015, pp. 3-7: "O întrebare importantă și care pretinde un răspuns pe cît posiil clar și precis este
următoarea: Care este autoritatea noilor avize?" (la p. 5).
59
în Traite international de droit constitutionnel, tome I, Theorie de la Constitution, pp. 734-764, la p. 753. A se
vedea de altfel și reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție conținută în decizia nr. 27/2011 RIL prin care se
impune instanțelor de drept comun să nu declare admisibile acțiuni în revendicare întemeiate direct pe
coroborarea normelor de drept comun cu articolul 13 din Convenția și articolul 1 la Protocolul nr. 1 din
Convenție.
18
19
Quatro, justițiabilul nu se poate baza doar pe excepția de neconvenționalitate

atunci când ar dori să lase inaplicabilă o normă internă deoarece ar însemna că ar
renunța la posibilitatea ca propria Constituție să îi confere o protecție mai sporită,
riscând astfel să nu beneficieze de avantajele unui standard de protecție mai
ridicat conferit la nivel național în urma unei interpretări evolutive a Constituției
realizată de către Curtea Constituțională.60 Altfel spus, apelând doar la o excepție
de neconvenționalitate, justițiabilul dă de înțeles că renunță la posibilitatea ce nu
este de altfel exclusă nici de articolul 53 din Convenție61, și care este în mod
expres inclusă în articolul 20 alin. (2) ultima teză din Constituție.62

60
A se vedea afirmația Curții Constituționale în decizia nr. 64/2015 în sensul că "dreptul este viu". A se vedea și
Ș. Deaconu, Drept constituțional, C.H. Beck, 2013, la p. 159: "[t]ratatele internaționale referitoare la drepturile
omului nu conțin decât un standard minim de garanție al drepturilor omului pe care statele trebuie să le respecte
fără a putea deroga de la aceste îndatoriri" (s.n.-M.M.-B.).
61
Doctrina consideră că articolul 53 din Convenție conține principiul clauzei cele mai favorabile, regăsit de altfel
și în articolul 5 din Pactul Internațional al Drepturilor Civile și Politice (a se vedea H.Dumont, S. Van
Drooghenbroeck, La loi, în Traité international de droit constitutionnel (M. Troper, D. Chagnollaud, eds.),
Dalloz, Paris, 2012, pp. 530-572, la p. 551).
62
În Franța, atunci când instanța supremă de contencios administrativ (Conseil d'Etat) consideră că norma
națională este conformă cu CEDO, trimite ex officio o excepție de neconstituționalitate (QPC), pentru a oferi
ocazia Consiliului Constituțional să constate că totuși norma ar fi contrară drepturilor fundamentale naționale,
deși conformă cu CEDO (a se vedea CE din 14 aprilie, decizia nr. 336735, Epous Labane la care trimite S. Vidal,
L’inconventionnalite d’une loi de validation déclarée constitutionnelle, RfDA nr. 2/2012, pp. 650 – 661, la 653).
19
20
Secțiunea III: Excepția de neconformitate cu dreptul UE
În cazul existenței unei norme de drept, conformitatea și validitatea sunt

proprietăți distincte deși conexe. Conformitatea, în sens strict, reprezintă
proprietatea unei norme valide care respectă ansamblu cerințelor ce o privesc. Se
poate astfel întâmpla ca o normă să fie, prin definiție, validă - în sensul că
respectă normele referitoare la producerea sa, dar să nu respecte și celelalte
cerințe de conformitate ierarhică. Într-o astfel de situație avem de a face cu o
normă care deși este validă, ea este totuși viciată.63
Atunci când o normă este validă dar neconformă cu cerințele dreptului UE,
înseamnă că ea este viciată ori de câte ori ar trebui să se aplice în domeniul de
aplicare al dreptului Uniunii. Altfel spus, norma rămâne validă și perfect
aplicabilă și eficientă în situațiile care scapă domeniului de aplicare al unei
norme de drept UE față de care se află în conflit deoarece, de exemplu, situația
de fapt privește o persoană care nu s-ar afla totuși în domeniul de aplicare
personal al dispoziției de drept UE altfel incidente.64.
Invocând excepția de neconformitate cu dreptul UE, justițiabilul are astfel

posibilitatea de a obține înlăturarea de la aplicare a normei naționale65 care
rămâne totuși o normă validă în sistemul de drept național, aparținând puterii
legiuitoare naționale competența de a o abroga - și asta doar eventual.66 O astfel
de invocare reprezintă avantaje, dar și dezavantaje. Urmează să le redăm:
1.Avantaje
Excepția de neconformitate cu dreptul UE reprezintă solicitarea adresată instanței

de a asigura aplicarea cu prioritate a dispozițiilor de drept UE - drept care conține
și drepturi fundamentale ale Uniunii - în cazul constatării existenței unor
dispoziții naționale contrare, și oferind astfel o reparație ad casum în caz de
neconformitate.

63
Otto Pfersmann, La production des normes: production normative et hierarchies des normes, în Traité
international de droit constitutionnel, tome 2, Distributions des pouvoirs, pp. 484-528, la p. 496.
64
În Franța, un astfel de efect a fost confirmat - raportat la dreptul UE - încă din 1989 în cauza Nicolo a Conseil
d' Etat.
65
"Uneori, în această calitate, el [judecătorul național - n.n.] fiind chiar obligat să sacrifice o normă a propriului stat
în beneficiul normei comunitare".
66
în Traite international de droit constitutionnel, tome I, Theorie de la Constitution, pp. 734-764, la p. 753. A se
vedea, cu privire la obligația de abrogare, și Decizia nr. 64/2015 a Curții Constituționale a României prin care s-a
impus, în temeiul articolului 148 alin. (2) și (4) obligația legiuitorului național de a pune în acord în mod
permanent şi continuu legislaţia naţională infraconstituţională cu actele obligatorii ale Uniunii Europene.
20
21
Avantajul major oferit de excepția de neconformitate cu dreptul UE este dat de

faptul că o astfel de invocare reprezintă și condiția sine qua non pentru ca ulterior
instanța să adreseze, în temeiul articolului 267 din TFUE, întrebări preliminare
instanței de la Luxembourg, solicitând astfel o interpretare care se va aplica cu
autoritate de lucru interpretat (res interpreta)67, interpretare ce este opozabilă și
Curții Constituționale – în eventualitatea în care o excepție de
neconstituționalitate ar fi în același timp pendinte. Acest avantaj ar fi și mai
evident atunci când deși Curtea de Justiție nu ar avea competența să se pronunțe
cu privire la conformitatea dreptului intern cu dreptul UE, aceasta ar preciza
totuși că dreptul Uniunii se opune unei dispoziții de drept național precum cea
incidentă, arătând și măsurile concrete ce trebuie adoptate de către instanța
națională pentru a remediat încălcarea directă adusă dreptului fundamental al
justițiabilului conferit nemijlocit de dreptul Uniunii.
Un al doilea avantaj este dat de faptul că domeniul de aplicare material al

dreptului Uniunii - și implicit al Cartei DFUE - este cu mult mai larg decât
domeniul dreptului CEDO, Carta conținând și drepturi care sunt ridicate la
rangul de a fi fundamentale ce nu se regăsesc încă protejate în alte instrumente
internaționale68, fiind astfel posibil ca inclusiv Constituția României să nu
protejeze anumite drepturi fundamentale recunoascute de Carta DFUE, acestea
fiind considerate a nu avea relevanță constituțională. De aceea, în toate aceste
situații, excepția de neconformitate cu dreptul UE reprezinta mecanismul prin
care justițiabilul poate obține protecția unui drept fundamental ce nu este astfel
recunoscut nici la nivelul Convenției, nici la nivelul Constituției.69

67
Acest avantaj este subliniat și de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia nr. 11/2014 de respingere ca
inadmisibilă a cererii de pronunțare a unei dezlegări prealabile: "Obiter dictum, Înalta Curte apreciază că scopul
demersului judiciar urmărit de instanţa de trimitere, respectiv obţinerea opiniei entităţii competente să analizeze
conformitatea prevederilor ordonanţei de urgenţă cu dreptul comunitar, putea fi realizat, în condiţii de plenitudine
juridică, prin admiterea cererii formulate de recurentul-reclamant şi, în temeiul art. 267 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene, sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară."
(publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 831 din14 noiembrie 2014).
68
În acest sens, a se vedea și Concluziile Avocatului General în C- 34/09, EU:C:2010:560 în care se arată că “în
măsura în care sunt invocate drepturi fundamentale recunoscute de cartă și care nu au corespondent în CEDO, va
fi necesară dezvoltarea unei jurisprudențe separate [a Curții de Justiție]”, nota de subsol 112. De asemenea, a se
vedea și C-465/07, Elgafaji, EU:C:2009:94, unde Curtea de Justiție a arătat că dreptul UE secundar conferea o
protecție mai sporită decât cea garantată de Convenție prin articolul 3 CEDO (a se vedea în mod special paragr.
28). A se vedea și Ș. Deaconu,Uniunea Europeană după Tratatul de reformă de la Lisabona, Revista Română de
Drept Comunitar, nr. 5/2009, accesat on-line la www.idrept.ro : "Recunoscând schimbarile ce au avut loc în
societate, carta nu reglementeaza doar drepturile traditionale (dreptul la viata, dreptul la libera exprimare sau
acces liber la justitie) ci si drepturi noi neincluse în Conventia europeana pentru protectia drepturilor si a
libertatilor fundamentale ale omului din 1950, precum dreptul la protectia datelor sau bioetica".
69
A se vedea și A. Rosas, Implementing EU law in the Member States: some observations on the applicability of
the Charter of Fundamental Rights, în L. Weitzel, Mélanges en hommage à Albert Weitzel. L'Europe des droits
fondamentaux, Paris, Pedone, 2013, pp. 185-200, la p. 188: "The Charter also contains some new fundamental
rights which are not necessarily to be found in the European Convention on Human Rights or other international
human rights instrument or even in national constitutional Bills of Rights. From a substantive point of view, it
may thus matter whether one applies EU fundamental rights or national law" (s.n.-M.M.-B.).
21
22
2.Dezavantaje
În primul rând, și în comparație cu excepția de neconstituționalitate, excepția de

neconformitate cu dreptul UE are aceleași dezavantaje precum în cazul excepției
de neconformitate cu dreptul CEDO.
Un dezavantaj special și diferit este dat de faptul că în cazul invocării unei

excepții de neconformitate cu dreptul Uniunii, instanța ultimă în grad de la nivel
național va fi obligată să sesizeze Curtea de Justiție pentru a se pronunța cu
privire la interpretarea dispozițiilor de drept UE ce ar urma apoi să fie aplicate de
pentru a realiza comparația «normă internă - normă de drept UE», pronunțare
care se poate dovedi în dezavantajul justițiabilului, chiar dacă inițial instanța
primă în grad ar fi considerat că dreptul UE ar fi conferit o anumită protecție care
ar fi dat dreptul de a înlătura de la aplicare norma internă vătămătoare pentru
drepturile fundamentale ale justițiabilului. Acest dezavantaj există doar în cazul
controlului de neconformitate cu dreptul Uniunii, deoarece în cazul controlului
de neconformitate cu dreptul CEDO, instanța ultimă în grad nu are ocazia să
întrebe Curtea de la Strasbourg - la cererea unei autorități publice - dacă raportat
la norma incidentă, dreptul CEDO ar impune într-adevăr inaplicarea normei
naționale. Prin urmare, în cazul excepției de neconvenționalitate, dacă
judecătorul va conferi o interpretare eronată a cerințelor dreptului CEDO, dar în
avantajul justițiabilului, Curtea de la Strasbourg nu va avea ocazia să contrazică
în mod direct instanța internă - cu excepția situației când cauza privește un raport
orizontal, inter privatos, iar partea vătămătată de o astfel de interpetare eronată ar
depune o plângere, ulterior, pe rolul CEDO.
Al doilea dezavantaj este dat de faptul că drepturile din Carta DFUE pot oferi un
standard de protecție mai scăzut decât cel oferit de Constituție, deși prezumat a fi
la același nivel cu cel oferit de Convenție. Explicația pentru o astfel de
posibilitate constă în faptul că "apărarea drepturilor fundamentale în spațiul
Uniunii trebuie asigurată în cadrul structurii și obiectivelor acesteia"70, Curtea de
Justiție având grijă să le confere o interpretare ce nu ar risca să pună în pericol
structura și obiectivele economice ale Uniunii, și asta spre deosebire de Curtea de
la Strasbourg sau judecătorii de la București care atunci când interpretează
drepturile fundamentale nu sunt preocupați să pondereze interpretarea din
necesitatea de a nu aduce atingere altor obiective non-fundamentale. În plus,
atunci când trebuie să se procedeze la ponderarea a două drepturi fundamentale
opozabile și ocrotite la nivelul Uniunii, s-a arătat că "ponderarea care trebuie
efectuată între diferitele drepturi fundamentale nu impune în mod necesar același
răspuns după cum este efectuată în cadrul național sau la nivelul Uniunii"71.

70
Hotărârea din 17 decembrie 1970, Internationale Handelsgesellschaft, cauza 11/70, Rec., p. 1125, paragr. 4.
71
Concluziile Avocatului general din data de 12 iunie 2012, C-283/11, punctul 80.
22
23
Concluzii intermediare
Din lista avantajelor și dezavantajelor redate mai sus, ceea ce reiese cu siguranță
este necesitatea ca pentru a fructifica întreaga gama de garanții pe care un drept
fundamental o oferă justițiabilului, acesta din urmă va avea obligația de a apela la
întreaga panoplie, invocând excepția de neconstituționalitate, dar și excepția de
neconformitate cu dreptul UE, precum și o excepție de neconformitate cu dreptul
CEDO - toate acestea pe rolul judecătorului de drept comun național.
Această utilizare tridimensională este necesară din moment ce ceea va refuza să

ofere ca protecție Curtea Constituțională, va putea fi contrazis de ceea ce va
afirma Curtea de Justiție, sau ceea ce va nega și Curtea de Justiție, confirmând
cele analizate deja de Curtea Constituțională, va putea fi totuși afirmat, în
avantajul justițiabilului, de Curtea de la Strasbourg, iar pentru a avea acces la
judecătorul de la Strasbourg este necesar, în principiu, invocarea excepției de
neconformitate cu dreptul CEDO pe rolul instanței naționale de drept comun.72
Ca atare, în următoarea parte a lucrării vom analiza maniera în care puterea

judecătorească își exercită principala funcție - apărarea drepturilor fundamentale
ale justițiabililor.

72
A se vedea și ideea avansată în doctrină potrivit căreia și invocarea excepției de neconstituționalitate este
necesară a fi realizată înainte de sesizarea Curții de la Strasbourg: "L'exception d'inconstitutionnalite peut donc
etre qualifiee de voie interne de recours au sens de l'art. 13 de la Convention europeenne des droits de l'homme
(...) c'est pour cela qu'il faut considerer cette voie interne de recours comme un voie accessible au requerant au
sens de l'art 13 et de l'art. 35 para. 1 de la Convention" (C. -L. Popescu, L'exception d'inconstitutionnalité en tant
que recours interne avant une requête individuelle devant la Cour Européenne des droits de l'homme, în Despre
Constituție și Constituționalism. Liber Amicorum Ioan Muraru, Hamangiu, București, 2006, pp. 184-198, la
p.189).
23
24
Capitolul II: Aplicarea dreptului UE și dreptului CEDO în cadrul
controlului de constituționalitate
În 1929 Kelsen se întreba retoric: Ar trebui să se permită tribunalului

constituțional să anuleze actele supuse controlului său pentru motivul că ar fi
contrare dreptului internațional?73 Dacă răspunsul oferit era unul
circumstanțiat, în doctrina referitoare la aplicarea dreptului UE în cadrul
controlului de constituționalitate s-a arătat că pentru a fi eficient la nivel național,
dreptul UE are nevoie să se folosească de constituțiile statelor membre pentru a
dobândi cu adevărat o aplicare uniformă și prioritară precum este impusă de
jurisprudența Curții de Justiție.74 De altfel, articolul 148 alin. (2) și (4) din
Constituție impune în sarcina Curții Constituționale din România aplicarea
normelor de drept UE ca norme de referință indirecte în cadrul controlului de
constituționalitate. Totodată, tot pentru garantarea efectivității, dar nu a dreptului
UE, ci a dreptului CEDO, articolul 20 din Constituție impune aplicarea dreptului
CEDO ca norme de referință în cadrul controlului de constituționalitate, Curtea
Constituțională fiind obligată de voința constituantă de a-și asuma rolul de
judecător primar de drept CEDO, deși nu este totuși clar dacă dispozițiile CEDO
pot fi aplicate ca norme directe de referință în cadrul controlului, sau doar
indirecte.75
De aceea, constituția unui stat membru UE nu mai reprezintă doar “garanția

poporului”, precum o definea Benjamin Constant, ci și garanția aplicării cu
prioritate la nivel național atât a dreptului unional, cât și a dreptului CEDO.76
Apoi, atât dreptul CEDO, cât și dreptul Uniunii trebuie aplicat de Curtea
Constituțională în cadrul unui control de constituționalitate pentru că astfel se
asigură nu numai unitatea ordinii de drept interne, cât și securitatea juridică a

73
H. Kelsen, La garantie juridictionnelle de la Constitution (La justice constitutionnelle), Revue du Droit Public,
1928, pp. 197-257, la p. 237: "Faut-il permettre aussi au tribunal constitutionnel d’annuler les actes etatiques
soumis a son controle pour contrariete au droit international?"
74
F. X. Millet, L'Union européenne et l'identité constitutionnelle des États membres, LGDJ, 2013, la p. 185, nota
de subsol 154: Le droit de l'Union doit pouvoir s'appuyer sur les constitution nationales afin d'assurer son
effectivité (fonction instrumentale des constitutions des Etats).
75
A se vedea și Valentin Constantin, Incertitudini și câteva efectivități, Universul Juridic, 2014, la p. 71 et seq.:
"Faptul că nici judecătorul nostrul de drept comun, și, se pare, nici judecătorii Curții Constituționale nu reușesc să
constituie "prima linie de apărare a drepturilor omului" nu este un rău necesar sau un rău inevitabil. Modul în care
se aplică un tratat este o chestiune care aparține dreptului intern. Consecințele violării tratatului aparțin dreptului
internațional. Dacă dorim ca un tratat să se aplice în mod diferit, schimbarea este ceva la îndemâna noastră, chiar
dacă presupune un oarecare efort conceptual și câteva exerciții de imaginație".
76
Ca urmare a acestei obligații, Curtea Constituțională este nevoită să declare în 2015 că: "Pentru aceste motive,
Curtea constată că dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 nu încalcă dreptul la un
proces echitabil şi dreptul la apărare, reglementate la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie, la art. 6 din
Convenţie şi la art. 48 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene" (s.n.-M.M.-B.) (decizia
nr. 24/2015, publicată în Monitorul Oficial cu nr. 236 din 7 aprilie 2015, paragr. 32).
24
25
justițiabililor77, evitându-se o fragmentare a dreptului național ca urmare a

inaplicării normei naționale78 ori de câte ori judecătorul de drept comun ar
considera că aceasta este contrară fie dreptului CEDO, fie dreptului Uniunii.
Ca atare, acest capitol își propune să analizeze, pe de o parte, condițiile în care

Curtea Constituţională a României a ales să dea glas necesității respectării
concrete a dreptului UE de către legiuitorul național prin instaurarea a două
decizii de principiu diferite, în funcție de situația în care norma de drept UE este
cuprinsă fie într-o dispoziție din Carta DFUE (secțiunea 1), fie într-un alt act
obligatoriu de drept UE primar sau secundar (secțiunea 2), pentru ca apoi să
discutăm noutatea adusă în 2015 prin descoperirea de Curtea Constituțională a
clauzei constituționale de conformare cu dreptul Uniunii (secțiunea 3). Apoi, în
ceea ce privește receptarea dreptului CEDO, vom dedica o secțiune aparte în care
vom realiza, pe de o parte, istoricul aplicării dreptului CEDO în cadrul
controlului de constituționalitate, iar pe de altă parte vom aduce în prim-plan cât
dezvoltările apărute cu privire la competența Curții Constituționale datorită
impunerii a unei unice interpretări autentice a Convenției la nivel intern prin
intermediul controlului exercitat asupra deciziilor cu efect erga omnes ale ÎCCJ
(secțiunea 4). Scurte concluzii de capitol vor urma.

77
„Le Conseil constitutionnel, s’il veut garantir l’unité de l’ordre juridique français et la sécurité juridique qui en
découle pour les justiciables, est (...) tenu de s’inspirer (...) etroitement de la jurisprudence de la Cour de
Strasbourg” (L’influence de la Cour europeenne des droits de l'homme sur le Conseil constitutionnel” disponibil
pe pagina de interne a Conseil Constitutionnel și citat de Roman Tiniere, Constitutionalité et conventionnalité,
Question prioritaire de constitutionnalité et droit européen des droits de l’homme. Entre equivalence et
complementarite, Presentation par Romain Tiniere, RfDA 2012, nr. 4, juilet-aout 2012, 28, p. 621 -624, la p. 622.
coloana II).
78
Din moment ce atât articolul 20, cât și articolul 148 din Constituție conferă competența judecătorului național
de a înlătura de la aplicare norma internă în caz de conflict cu drepturile fundamentale precum sunt protejate de
dispozițiile CEDO și de drept UE; și interpretate de Curtea de la Strasbourg și Curtea de la Luxembourg.
25
26
Secțiunea 1: Aplicarea dispoziţiilor Cartei DFUE
În decizia de principiu nr. 871/2010, Curtea Constituţională a precizat, pentru

prima dată, condiţia de aplicare a Cartei, respectiv atunci când aceasta asigură,
garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor
fundamentale.
Urmează să abordăm79 (1) maniera în care acest nou instrument de protecţie a

drepturilor fundamentale a fost utilizat la nivel supranaţional (Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene („Curtea de la Luxembourg”)), internaţional (Curtea
Europeană a Drepturilor Omului (în continuare, “Curtea de la Strasbourg” sau
„CEDO”)) şi naţional (instanţele de contencios constituţional din statele
membre) pentru ca mai apoi să analizăm, raportat la România, (2) istoricul
invocării Cartei în cadrul controlului de constituţionalitate intrinsec80, dar şi (3)
condiţiile ce au fost impuse aplicării acesteia de către Curtea Constituţională (în
continuare, Curtea). Ca punct final, vom arăta temeiul juridic al acestei aplicări
(4), precum şi concluziile care se impun (5).
1.Impactul Cartei asupra înfăptuirii controlului de

constituționalitate
Înainte de dobândirea forței obligatorii, recunoaşterea Cartei ca parte a

constituționalității interne naționale și utilizarea ei în scopul controlului de
constituționalitate de către instanțele naționale specializate a cunoscut două
direcții majore.
Pe de o parte, dispoziţiile din Cartă au fost invocate încă din anul proclamării
sale. Acesta este cazul Tribunalului Constituţional din Spania care a invocat art.
8 din Cartă ca susținere în interpretarea conferită dreptului fundamental la
protecția datelor cu un caracter personal81.

79
O parte din această secțiune a fost publicată în Revista de Științe Juridice, 2014, supliment, pp. 51-63: M.
Mazilu-Babel,"Aplicarea dispozițiilor din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ca norme de
valoare constituțională în cadrul controlului de constituționalitate".
80
Naţional şi supranaţional. Numim control de constituţionalitate supranaţional controlul de validitate al normelor
de drept derivat al Uniunii cu normele de drept primar al Uniunii, control care este realizat, în principiu, doar de
către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, instanţele naţionale putând constata numai validitatea normelor
unionale, nu şi invaliditatea lor (a se vedea jurisprudenţa Foto Frost). O excepție unilaterală de la această
jurisprudență o reprezintă Curtea constituțională din Polonia care a statuat că va controla validitatea normelor de
drept derivat al Uniunii prin raportarea la Constituție (a se vedea Trybunał Konstytucyjny, Decizia nr. SK 45/09;
Dz.U. Nr 254, poz. 1530 din 16.11.11, un rezumat fiind disponibil în limba franceză în “Reflets”, nr. 2/2011, p.
20 http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2011-12/fr_2011_reflets2.pdf . Pentru o primă
trimitere preliminară realizată de Tribunalul Constituțional din Polonia cu privire la validitatea unei dispoziții
directivale, a se vedea C- 390/15 pendinte.
81
Decizia Tribunalului Constituțional nr. 292/2000 din 30 noiembrie 2000, Decizia Tribunalului Constituțional
nr. 41/2006 din 13 februarie sau Decizia Tribunalului Constituțional nr. 176/2008 din 22 decembrie 2008,
26
27
De cealaltă parte a „baricadei” s-au aflat curţile constituţionale (numite în

doctrina de specialitate „reticente”82) care au refuzat să aplice dispoziţiile din
Cartă atât timp cât acestea erau lipsite de forţă juridică obligatorie, iar Curtea
Constituţională din Belgia reprezintă un astfel de exemplu83.
Această dihotomie a început să se disipeze odată cu intrarea în vigoare a Cartei și

aplicarea ei în mod direct de către instanțele naționale de drept comun. În acest
sens, chiar Curtea Constituțională din Belgia va declara că va aplica dispozițiile
din Cartă - și fără atașarea unei condiții adiacente de admisibilitate - folosind
drept parametru constituțional al recepției articolele 10 și 11 din Constituția
Belgiei84.
În plus, instanţa de contencios constituţional din Austria, prin decizia de

principiu din 14 martie 201285, a statuat că dispozițiile din Cartă vor fi aplicate ca
norme directe de referință în cadrul controlului de constituţionalitate, având
aceeași valoare constituțională precum dispozițiile din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului86. Totodată, Carta va fi aplicată nu numai în cadrul controlul
de constituţionale al legilor, ci şi în cel al actelor administrative, sub condiţia
adiacentă ca dispoziţiile din Cartă să privească drepturi, şi nu doar principii.87 În

disponibile spre consultare la http://www.tribunalconstitucional.es/ [ultim dată accesat în data de 1 septembrie
2015].
82
Cu privire la sintagma de “curţi constituţionale reticente”, a se vedea M. Bobek, Consecinţele mandatului
european al instanţelor de drept comun asupra statutului curţilor constituţionale, în Revista Română de Drept
European, nr. 1/2012.
83
Decizia nr. 10 din 23 ianuarie 2008 (paragr. B.2.1 şi B.2.2.) sau Decizia nr. 58 din 19 martie 2009, disponibile
spre consultare la http://www.const-court.be/ “à défaut d’inscription de la Charte dans un texte normatif de valeur
contraignante qui s’imposerait à la Belgique, les moyens sont irrecevables dans la mesure où ils sont pris de la
violation de dispositions constitutionnelles combinées avec des dispositions de la Charte.”
84
A se vedea Decizia Curţii Constituţionale din Belgia nr. 197/2011, disponibilă spre consultare în limba franceză
la http://www.const-court.be/ “La Cour n’est pas compétente pour contrôler directement des normes législatives
au regard de dispositions conventionnelles. Toutefois, parmi les droits et libertés garantis par les articles 10 et 11
de la Constitution figurent les droits et libertés résultant de dispositions conventionnelles internationales liant la
Belgique. Tel est le cas des dispositions conventionnelles mentionnées par les deux questions préjudicielles. En
ce que celles-ci se réfèrent à ces dispositions conventionnelles, combinées avec les articles 10 et 11 de la
Constitution, elles sont recevables.[…] “Les mêmes dispositions ne violent pas les articles 10 et 11 de la
Constitution, lus en combinaison avec l’article 6 de la Convention européenne des droits de l’homme et avec les
articles 20, 21 et 47 de la Charte des droits fondamentaux de l’Union européenne”
85
Verfassungsgerichtshof, Decizia nr. U 466/11-18 et U 1836/11-13 disponibilă spre consultare la
www.vfgh.gv.at
86
De precizat că în Austria, la început, Curtea Constituţională a refuzat să acorde valoare constituţională
Convenţiei ca ulterior, printr-o modificare a Constituţiei, acest lucru să-i fie impus. Ulterior modificării, Curtea
Constituţională a conferit, printr-o decizie interpretativă, efect rectroactiv calităţii de normă de rang constituţional
acordată Convenţiei. A se vedea P. Cede, Report on Austria and Germany, în Martinico and Pollicino (ed.), The
National Judicial Treatment of the ECHR and EU Laws, editura Europa Law Publishing, Groeningen, 2010, p.
63.
87
E. Breves, notă la decizia Curţii Constituţionale din Austria, în Reflets, nr. 2/2012, p. 7 disponibilă spre
consultare pe http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2012-07/fr_2012_reflets2.pdf (ultima dată
accesat pe 10 decembrie 2013). Cu privire la distincția dintre „drepturi” și „principii”, a se vedea în special
punctul 43 și urm. din Concluziile avocatului general Cruz Villalón prezentate la 18 iulie 2013 în cauza
Association de médiation sociale, C‑176/12, EU:C:2013:491.
27
28
aceeaşi notă şi la jumătate de an distanţă, Tribunalul Constituţional din Spania a

statuat că, în baza art. 10 alin. (2) din Constituţie88, normele directe de referință
vor fi intepretate în conformitate cu dispozițiile din Cartă ce privesc drepturi
fundamentale analoage89.
În România, Cartei i s-a refuzat caracterul de instrument de interpretare a

drepturilor fundamentale garantate de Constituţie atât timp cât Tratatul de la
Lisabona nu a fost intrat în vigoare deşi, începând cu anul 2004, autorii
excepţiilor de neconstituţionalitate au insistat în a-i invoca, alternativ dar numai
în subsidiar, dispoziţiile.
Urmează să redăm (2) istoricul invocării, dar şi (3) condiţiile impuse acestei
aplicări.
2.Istoricul invocării
Drepturile şi principiile fundamentale conţinute în Cartă au fost invocate, pe

calea excepţiei de neconstituţionalitate, pentru prima dată într-o cauză din 2004,
care mai fusese, de altfel, pe rolul Curţii Constituţionale cu un an mai devreme,
trimisă fiind la cererea aceluiaşi justiţiabil. Astfel, alături de dispoziţiile
constituţionale presupuse a fi pertinente, Curţii Constituţionale i s-a cerut să
constate şi încălcarea dispoziţiilor referitoare la drepturile omului şi libertăţile
fundamentale din pactele, tratatele şi convenţiile internaţionale ratificate de
România, […]- dispoziţiile art. 20, 21, 25, 26, 40, 41, 52 şi 53 din Carta
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene90.
Anul 2005 a început cu invocarea întregului capitol „Solidaritate”91, iar în 2006,

Curtea a ţinut să precizeze expressis verbis că aplicarea dispoziţiilor Cartei în
cadrul controlului de constituţionalitate nu este posibilă, de vreme ce procesul de

88
Art. 10 alin. (2) din Constituţia Spaniei este echivalentul juridic al art. 20 alin. (1) din Constituţia României
consacrând instrumentele internaţionale de protecţie a drepturilor fundamentale ca surse de interpretare a
drepturilor fundamentale din Constituție: "Prevederile referitoare la drepturile și libertățile fundamentale
recunoscute prin Constituție sunt interpretate în baza Declarației Universale a Drepturilor Omului și a tratatelor și
acordurilor internaționale privitoare la acestea, ratificate de Spania".
89
TCS Dec. nr. 198/2012, disponibilă spre consultare pe www.tribunalconstitutional.es (ultima dată accesată pe
10 decembrie 2013).
90
Decizia nr. 571/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 14 ianuarie 2005.
91
Autorul invocă, de asemenea, încălcarea următoarelor dispoziţii din acte internaţionale ori a actelor
internaţionale în integralitatea lor: Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
Protocolul nr. 11 şi Protocolul nr. 12 adiţionale la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale; art. 1, art. 3 şi art. 5 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale; art. 8, art. 9, art. 10, art. 21, art. 28 şi art. 30 din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului; Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice; art. 2, art. 3, art. 5 şi art. 6 din
Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare, precum şi Capitolul IV
"Solidaritate" din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Decizia nr. 264/2005, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 30 iunie 2005. Precizăm că excepţia a fost inadmisibilă din
cauza lipsei de legătură între dispoziţiilor legale supuse controlului şi soluţionarea cauzei de pe rolul instanţei de
trimitere.
28
29
aderare al României la Uniunea Europeană nu s-a încheiat92. Pe de altă parte,

refuzul de a le aplica nu a oprit judecătorul constituţional român să
concluzioneze, în acelaşi an, că art. 17 din Cartă nu are incidență în cauză93.
În 2007, imediat după ce condiţia aderării României la Uniunea Europeană s-a

îndeplinit, Curtea Constituţională a adăugat la considerentele anterioare, statuând
că aplicarea în cadrul controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor din Carta
drepturilor fundamentale, raportat la art. 148 din Constituţie, nu este posibilă
atâta vreme cât Tratatul de la Lisabona nu a intrat încă în vigoare.94 Pe de altă
parte, cu numai o lună înainte, aceeaşi instanţă afirmase că „organizarea judiciară
se instituie având ca finalitate asigurarea respectării drepturilor şi a libertăţilor
fundamentale ale persoanei, prevăzute, în principal, în următoarele documente:
[…]Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
[şi] Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europen[e] 95.(s.n.)
În 2008, Carta a fost invocată în 7 cauze96. Exempli gratia, Curtea a fost chemată
să analizeze conformitatea dispoziţiilor din Codul familiei, prin care se impuneau
o prezumţie relativă a comunităţii de bunuri97, cu rigorile dreptului de
proprietate, astfel cum este prevăzut acesta în art. 17 din Cartă. Curtea a ales însă
să ignore trimiterea la Cartă realizată de către autorul excepţiei.

92
O critică suplimentară susţine încălcarea Recomandării (2002)2 privind accesul la documente oficiale,
adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, precum şi încălcarea Capitolului 2 (în realitate Titlul I
– Art. 11-17) din Carta Drepturilor a Uniunii Europene, referitor la libertatea de informare. Cu privire la aceste
susţineri, Curtea Constituţională constată că sunt neîntemeiate. Pentru a aplica dispoziţiile prevăzute de art. 148
din Constituţie trebuie ca procesul de aderare a României la Uniunea Europeană să fie încheiat, astfel că la data
pronunţării prezentei decizii nu poate fi analizată eventuala contradicţie între textele de lege criticate şi
prevederile documentelor internaţionale menţionate, Decizia nr. 568.2006, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 890 din 1 noiembrie 2006.
93
Totodată, [autorul excepţiei] apreciază că prevederile legale criticate contravin şi dispoziţiilor „art. 1 din
primul Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
potrivit cărora orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale, ale art. 17 pct. 2 din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, conform cărora nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa, şi
ale art. 17 pct. 1 din Carta drepturilor fundamentale adoptată de Consiliul Europei în reuniunea din 7 decembrie
2000".
94
Decizia nr. 1175/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 56 din 24 ianuarie 2008. Mai precizăm
că Tratatul de la Lisabona, deşi a fost ratificat de către statul român prin Legea nr. 13/2008, a intrat în vigoare în
data de 1 decembrie 2009.
95
Decizia nr. 1014/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 816 din 29 noiembrie 2007, ratio reluat
şi în Decizia nr. 575/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 4 iulie 2008. Astfel,
deşi drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei erau şi sunt prevăzute inclusiv în Cartă, iar organizarea
judiciară din România se instituie având ca finalitatea asigurarea respectării lor, Carta nu putea fi aplicată în
cadrul controlului de constituţionalitate prin intermediul art. 148 din Constituție, atât timp cât Tratatul de la
Lisabona nu era intrat în vigoare.
96
Decizia nr. 184/2008, Dec. nr. 338/2008 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 288 din 14
aprilie 2008, Dec. nr. 99/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 28 februarie 2008,
Dec. nr. 814/2008 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 30 iulie 2008, Dec. nr.
1361/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 9 februarie 2009, Dec. nr. 575/2008
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 4 iulie 2008 şi Dec. nr. 1102/2008, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 778 din 20 noiembrie 2008.
97
Decizia nr. 184/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 1 aprilie 2008.
29
30
În 2009, cu toate că doar în 4 cauze98 autorii excepţiei au înţeles să facă trimitere

şi la dispoziţiile Cartei, instanţa de contencios constituţional a ţinut să repete că
aplicarea în cadrul controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu este posibilă atâta vreme cât
Tratatul de la Lisabona nu a intrat încă în vigoare99. Între timp, acest tratat
fusese însă ratificat de către statul român100.
În 2010, Carta apare invocată în 19 cauze101 şi în varii domenii de reglementare:

în materia pensilor, în materia politicii de echilibru bugetar, în materia accesului
la informaţiile cu caracter public, în materia reorganizării unor autorităţi publice,
în materia legii partidelor, precum şi în materia contenciosului administrativ102.
Tot în 2010, Curtea a stabilit şi parametrii de invocare specifici: prevederile

invocate din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene […] sunt
aplicabile în controlul de constituţionalitate în măsura în care asigură,
garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor
fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel
puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului.103.
În anul următor, deşi dispoziţiile Cartei au fost invocate în 26 de cauze, doar în

4104 dintre ele Curtea Constituţională a făcut trimitere la condiţiile de principiu
ale aplicării. Într-o cauză care privea excepţia de neconstituţionalitate a unor
dispoziţii din Legea contenciosului administrativ şi în situaţia concretă a
executării unor sancţiuni pecuniare dispuse prin hotărâre judecătorească
definitivă, Curtea a concluzionat, prin raportare la art. 1 din Cartă, că o sancţiune
pecuniară ca cea aplicată în speţa de pe rolul instanţei de trimitere nu aduce
atingere demnităţii umane (inviolabile), din moment ce este stabilită prin
intermediul unei hotărâri judecătoreşti105.

98
Decizia nr. 66/2009 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 4 martie 2009, Dec. nr.
264/2009 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.198 din 30 martie 2009, Dec. nr. 615/2009
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 391 din 10 iunie 2009 şi Dec. nr.1255/2009 publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783, din 30 noiembrie 2009.
99
Decizia nr. 66/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 4 martie 2009.
100
A se compara efectul acestei ratificări, cu efectul conferit Cartei ca urmare a declaraţiei politice realizate de
către Comisia Europeană. Astfel, declaraţia a condus la intrarea voluntară într-un angajament folosit apoi de către
Curte pentru a face trimitere la dispoziţiile Cartei ca instrument de interpretare a principiilor generale, și asta
înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona.
101
Conform bazei de date juridice www.idrept.ro.
102
Decizia nr. 805/2010 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 14 iulie 2010.
103
Decizia nr. 871/2010, publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010.
104
Decizia nr. 4/2011 publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 21 martie 2011, Dec. nr.
765/2011 publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 6 iulie 2011 , Dec. nr. 1471/2011
publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 16 ianuarie 2012 și Dec. nr. 1479/2011 publicată
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 25 ianuarie 2012.
105
Cu privire la critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 20 din Constituţie şi la art. 1 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Curtea reţine că „[..] de principiu, prevederile Cartei drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene sunt aplicabile în controlul de constituţionalitate în măsura în care asigură,
garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura
30
31
În 2012, Carta a fost invocată în 41 de cauze106, şi doar în 3107 s-a făcut trimitere
la decizia de principiu adoptată în 2010. Astfel, în cauza care privea
constituţionalitatea art. 1 pct. 11 şi a art. 299 alin. 11 din Codul de procedură
civilă raportat la art. 47 din Cartă, Curtea a afirmat (nedezvoltând ulterior) că, în
prezenta cauză, textele de lege criticate nu contravin acestor dispoziţii europene
(Carta DFUE-n.n.), analizate prin prisma dispoziţiilor art. 148 din
Constituţie.108
În 2013, dispoziţiile Cartei au fost invocate în 13 cauze109, dar în niciuna dintre

ele Curtea nu a trimis la condiţia alternativă dezvoltată pe cale pretoriană. Pe de
altă parte, aceasta a apelat la o rară analiză pe fond a domeniilor de aplicare
ratione personae şi ratione materiae ale Cartei. Astfel, în Decizia nr. 12/2013, s-
a constatat în mod judicios că un stat membru şi implicit autorităţile publice din
acel stat nu se află în domeniul pasiv de aplicare ratione personae a art. 41 din
Carta DFUE110. S-a precizat că respectiva dispoziţie asigură dreptul la o bună
administrare raportat la instituţiile, organele şi agenţiile Uniunii, cu privire la
activitatea acestora din urmă.111 Prin urmare, Curtea nu s-a considerat obligată,
raportat la art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, să apeleze la dispoziţiile din
Cartă în cadrul acelui control. Apoi, în Decizia. nr. 79/2013112, Curtea a statuat
că dispoziţiile legale ce urmau a fi controlate raportate la art. 50 din Carta nu se
aflau în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii şi, prin urmare, nici în
domeniul de aplicare al Cartei. Totuşi, Curtea nu a motivat de ce normele din

în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului.
Ţinând cont că dispoziţiile art. 1 din aceasta se referă la demnitatea umană, care este inviolabilă, nu se poate
susţine că o sancţiune procedurală pecuniară aplicată de instanţă conducătorului autorităţii publice în scopul
asigurării executării unei hotărâri judecătoreşti - astfel cum prevede textul de lege criticat - ar afecta demnitatea
umană a conducătorului autorităţii publice respective.” Decizia 1479/2011, publicată în Monitorul Oficial al
României, partea I, nr. 59 din data de 25 ianuarie 2012.
106
Conform bazei de date www.idrept.ro.
107
Decizia nr. 967/2012 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012,
Dec. nr. 206/2012 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 17 aprilie 2012, Dec. nr.
453/2012 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 20 iunie 2012.
108
Decizia nr. 967/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012.
109
Decizia nr. 9/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 25 februarie 2013, Dec.
nr. 12/2013 cu opinie separată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,, nr. 114 din 28 februarie
2013, Decizia nr.17/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 19 februarie 2013, Dec.
Nr. 79/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 12 aprilie 2013, Dec. Nr. 307/2013,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 476 din 31 iulie 2013.
110
Această interpretare este confirmată şi de jurisprudenţa Curţii de Justiţie, respectiv de Hotărârea din 21
decembrie 2011, Cicala, cauza C‑482/10, paragr.28, unde Curtea a subliniat în mod expres că, potrivit modului
de redactare, art. 41 alin. (2) lit. (c) din Cartă nu se adresează statelor membre, ci numai instituţiilor şi organelor
Uniunii.
111
Decizia nr. 12/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 28 februarie 2013. Pe de
altă parte, în doctrină s-a afirmat, cu trimitere la dispoziţiile Cartei, că: „poate fi menţionată, totodată, şi
recunoaşterea unui „drept la buna administrare”, care acordă oricărei persoane dreptul de a fi audiat înaintea
adoptării unei măsuri defavorabile, de a avea acces la dosarul său şi de a obţine motivarea deciziilor luate în
administraţie” – T. Corlăţean, Izvoare convenţionale ale Uniunii Europene în domeniul protecţiei drepturilor
fundamentale ale omului, în „Dreptul”, nr. 8/2012, lap. 250.
112
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 12 aprilie 2013.
31
32
Codul silvic nu se aflau în sfera de aplicare a dreptului unional. De altfel, nici

condiția atașată și reformulată a aplicării nu a fost dezvoltată sau invocată.

În 2014, dispozițiile Cartei au fost invocate în 35 de cauze113. În decizia nr.
440/2014, Curtea Constituțională nu s-a limitat să facă trimitere doar la articolele
7 și 8 din Cartă, aceasta indicând inclusiv jurisprudența interpretativă a Curții de
Justiție114 prin care s-a anulat directiva ce a reprezentat motivul pentru adoptarea
legii care forma obiectul controlului de constituționalitate. De altfel, o asemenea
lege a fost adoptată după ce, în 2009, precedenta lege fusese declarată
neconstituțională115. Curtea Constituțională concluzionează:

[Î]n ceea ce priveşte efectele deciziilor sale, Curtea reaminteşte caracterul
definitiv şi general obligatoriu al acestora. Prin urmare, în cazul de faţă,
având în vedere şi Hotărârea din 8 aprilie 2014 a Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene, odată cu publicarea în Monitorul Oficial al României,
Partea I, a prezentei decizii, devine lipsită de temei juridic, atât din punct
de vedere al dreptului european, cât şi al celui naţional, activitatea de
reţinere şi folosire a datelor generate sau prelucrate în legătură cu
furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice accesibile publicului sau
de reţelele de comunicaţii publice[.] 116

Tot în 2014 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate
prin care se contestau prevederile care stabileau rambursarea eșalonată a taxei pe
poluare percepute contrar dreptului UE și precum fusese constatat de Curtea de
Justiție117. Astfel, Curtea a analizat dacă această eșalonare încalcă sau nu dreptul
de proprietate al justițiabililor - cetățeni ai Uniunii, stabilind că "legiuitorul a
respectat hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene tocmai prin emiterea
actului normativ, act pe care Curtea Constituţională îl apreciază ca fiind în
conformitate cu prevederile Constituţiei" deși instanța de sesizare, respectiv
Tribunalul Timiș aprecia că actul legislativ este contrar articolului 17 și 52 din

113
Decizia 244/2014, Decizia 373/2014, Decizia 440/2014, Decizia 225/2014, Decizia 347/2014, Decizia
288/2014, Decizia 175/2014, Decizia 8/2014, Decizia 92/2014, Decizia 354/2014, Decizia 237/2014, Decizia
647/2014.
114
A se vedea paragr. 24-38 cu trimitere la Hotărârea din 8 aprilie 2014, pronunţată în cauzele conexate C-293/12
- Digital Rights Ireland Ltd împotriva Minister for Communications, Marine and Natural Resources şi alţii - şi C-
594/12 - Karntner Landesregierung şi alţii.
115
Prin Decizia nr. 1258/2009. Pentru comparația dintre cele două legi, a se vedea paragr. 49-52 din Decizia nr.
440/2014 din 8 iulie 2014 publicată în M. Of. Nr. 653/2014.
116
Decizia nr. 440 din 3 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 527 din 30 iulie 2012.
Această declarație va conduce la încălcarea dreptului CEDO, respectiv a articolului 8 din Convenție, din moment
ce ingerința adusă dreptului la viață privată nu va mai fi prevăzută de lege conform cerințelor articolului 8 alin.
(2) din Convenție.
117
Pentru jurisprudența CJUE pertinentă, a se vedea paragr. 51 din Decizia nr. 676/2014.
32
33
Carta DFUE. În prezent, și Curtea de Justiție a fost sesizată de același Tribunal

Timiș pentru realizarea unui control de conformitate a normei interne cu
dispozițiile aplicabile din Carta DFUE, și cu privire la care Comisia Europeană
deja și-a exprimat opinia că dispozițiile din Cartă ar fi încălcate118, trimițând în
acest sens la jurisprudența Dangeville119 a CEDO, și contrazicând cele statuate de
Curtea Constituțională. Rămâne de văzut dacă și Curtea de Justiție va contrazice,
la rândul său, cele statuate de Curtea Constituțională cu privire la conformitatea
cu dreptul Uniunii a normei naționale supuse anterior controlului de
constituționalitate.

Apoi, în 2015 Carta a fost invocată în 25 de cauze.120 În decizia nr. 17/2015121,
Curtea Constituțională a apelat la jurisprudența Curții de Justiție folosită în
decizia nr. 440/2014 cu privire la articolul 7 și 8 din Carta DFUE, pentru a
declara neconstituțională și Legea privind securitatea cibernetică a României deși
domeniul de reglementare al legii excedea domeniul material de aplicare al
dreptului Uniunii și implicit al Cartei DFUE și a jurisprudenței Curții de Justiție
atașată acesteia. Și tot în 2015, Curtea Constituțională a fost chemată să verifice
dacă au fost încălcate următoarele articole din Carta DFUE: articolul 48 alin.
(2)122, articolul 27123, articolul 52 alin. (1)124, articolul 21125, articolul 17126,
articolul 47127.
3. Condițiile aplicării
În decizia de principiu nr. 871/2010, Curtea Constituțională a statuat că

prevederile Cartei sunt aplicabile în cadrul controlului de constituţionalitate în
măsura în care asigură, garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în
materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor

118
A se vedea paragr. 30 din Observațiile scrise depuse de Comisia Europeană în cauzele conexate Ciup și
Câmpean.
119
Hotărârea Dangeville împotriva Franței din 16 iulie 2002, Recueil des arrêts et décisions, 2002-III.
120
Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie
2015, Decizia nr. 24 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 236 din data de 7 aprilie
2015, Decizia nr. 64/2015, Decizia 82/2015, Decizia 75/2015, Decizia 65/2015, Decizia 146/2015, Decizia
494/2015, Decizia 279/2015, Decizia 292/2015, Decizia 243/2015, Decizia 395/2015, Decizia 180/2015.
Rezultatul este oferit în urma căutării în baza de date www.idrept. ro până în data de 24 septembrie 2015.
121
Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 79 din data de 30 ianuarie 2015.
122
Decizia nr.24/2015 de respingere a excepției, publicată în Monitorul Oficial nr. 236 din data de 7 aprilie 2015.
123
Decizia nr. 64/2015 de admitere a excepției, publicată în Monitorul Oficial nr. 286 din 28 aprilie
2015.Totodată, a se vedea și Decizia nr. 494/2015 publicată în Monitorul Oficial nr. 621 din 14 august 2015.
124
Decizia nr. 82/2015 de respingere a excepției, publicată în Monitorul Oficial nr. 294 din 29 aprilie 2015.
125
Decizia nr. 113/2015 de respingere a excepției, publicată în Monitorul Oficial nr. 302 din 4 mai 2015 și decizia
381/2015 publicată în Monitorul Oficial nr. 563 din 28 iulie 2015.
126
Decizia nr. 184/2015 publicată în Monitorul Oficial nr. 377 din 29 mai 2015.
127
Decizia nr.382/2015, Decizia nr.242/2015, Decizia nr.395/2015, Decizia nr. 243/2015, Decizia nr. 395/2015
sau Decizia nr. 243/2015 (citarea completă a deciziilor este disponibilă la finalul tezei, în lista de bibliografie).
33
34
de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul

drepturilor omului.
Observăm cum, prin această singură condiție, reformulată cu câteva cuvinte mai
apoi, Curtea Constituțională a României a admis aplicarea Cartei în cadrul
controlului de constituționalitate ca o cvasinormă directă de referință deși, pe de
altă parte, a impus acest invocări o condiție ce necesită o acțiune de interpretare
pe fond a drepturilor fundamentale ocrotite unitar la nivelul Uniunii Europene.
Urmează să analizăm această condiționalitate alternativă:
3.1. Condiția asigurării, garantării și dezvoltării prevederilor constituţionale
în materia drepturilor fundamentale
În primul rând, această cerință tripartită reprezintă exprimarea cu alte cuvinte a

celei de-a doua condiții impuse aplicării normelor de drept al Uniunii in genere
ca norme interpuse în cadrul controlului de constituționalitate128.
Astfel, pe de o parte, norma de drept al Uniunii – normă interpusă – trebuie ca,

prin conținutul lor normativ, să se cirscumscrie unui anumit nivel de relevanță
constituțională, astfel încât să susțină o posibilă încălcare de către legea
națională a Constituției129, iar pe de altă parte, dispoziţiile din Cartă trebuie să
asigure, să garanteze și să dezvolte un drept fundamental/drept al omului
conținut în Constituție.
Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională refuză să confere valoare constituțională

autonomă dispozițiilor din Cartă, insistând asupra necesității corelării
conținutului normativ al dispozițiilor de drept al Uniunii cu cel al dispozițiilor
cuprinse în Constituție. Numai într-o astfel de situație pot dispoziţiile Cartei să
determine Curtea să realizeze un control de conformitate „ascuns” cu dreptul
Uniunii – parte a controlului de constituționalitate, impunând eventual
suspendarea cu efect erga omnes a dispoziției legale controlate.130
În ceea ce privește modul practic în care Curtea Constituțională a înțeles să

verifice îndeplinirea acestei cerințe tripartite, nu există până în prezent o detaliere
a raționamentului juridic aplicat. Fraza imediat următoare celei de referință este o
simplă formulare de trimitere la întreg raționamentul juridic realizat cu privire la
aplicarea altor norme fundamentale. Astfel, ea se limitează să statueze că

128
În acest sens, a se vedea decizia de principiu a Curţii, respectiv Decizia nr. 668/2011, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 11 iulie 2011.
129
A se vedea și Decizia nr. 394/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 713 din 20
noiembrie 2013.
130
Mai observăm că prima condiţie pentru ca o normă de drept al Uniunii Europene să acţioneze ca o normă
interpusă în cadrul controlului de constituţionalitate nu este cerută a fi îndeplinită şi în cazul aplicării dispozițiilor
din Cartă, deşi ele sunt în egală măsură norme de drept unional.
34
35
prevederile cuprinse în Cartă nu sunt cu nimic afectate pentru toate

considerentele sus-menţionate.131 Această trimitere superfluă poate fi explicată
prin faptul că deși, în teorie, Curtea Constituțională admite că dispozițiile din
Cartă pot dezvolta dispozițiile din Constituție, în practică, în cadrul verificării,
aceasta pornește de la premisa că protecția conferită de Cartă este cel mult egală
cu cea conferită de Constituție, conservând astfel, în toate situațiile, ipoteza de la
art. 20 alin. (2) ultima teză din Constituție.
În al doilea rând, susținem că aceast condiție de aplicare impusă pe cale

pretoriană va fi întotdeauna îndeplinită atunci când prevederile din Constituție
garantează, raportat la un drept fundamental anume, doar o protecție echivalentă
cu cea impusă de Convenție, fiind cunoscut faptul că judecătorul de contencios
constituţional are obligația, în baza principiului omogenității, de a interpreta
drepturile fundamentale astfel încât să asigure și să garanteze pe cele conținute în
Convenție132 și doar eventual să le dezvolte, dacă dispozițiile din Constituție
conferă o protecție mai sporită.
În restul situațiilor133, instanța de la București rămâne să decidă, de la caz la caz,

dacă standardul asigurat de Cartă este la cel puțin același nivel cu cel asigurat de
Constituție, urmând eventual să adreseze, pentru lămuriri și precizări
suplimentare cu privire la standardul garantat la nivel unional, întrebări
preliminare Curții de Justiție134.
Prin urmare, Carta nu conferă, pentru judecătorul de contencios constituțional

din România drepturi fundamentale “independente” de conținutul normativ al

131
O astfel de trimitere este realizată, uneori, și cu privire la incidența dispozițiilor CEDO în cadrul controlului de
constituționalitate . Astfel, în decizia nr. 135/2014 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 321 din data de 5
mai 2014, Curtea constată: “Pentru motivele mai sus arătate, dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr.
51/1995 nu aduc atingere nici prevederilor constituţionale ale art. 20 raportate la prevederile art. 14 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 20 din Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului” (s.n. – M.M.-B.)
132
Această obligaţie în interpretare este impusă Curţii Constituţionale - raportat la interpretarea drepturilor
fundamentale din Cartă, de art. 52 alin.(3) şi art. 53 din Cartă, iar cu privire la drepturile fundamentale analoage
din Constituţie, de art. 20 alin. (1) din Constituţia României.
133
Atunci când dreptul protejat de Cartă nu se regăseşte în Convenţie, ci doar în Constituţie, sau atunci când
protecţia asigurată la nivelul Uniunii este mai extinsă (a se vedea art. 52 alin. (3) din Cartă). Prima situaţie este
întâlnită în materia drepturilor sociale fundamentale unde Carta, spre deosebire de Convenţie, instituie numeroase
norme sociale, precum interzicerea discriminării, interzicerea muncii copiilor, precum şi interzicerea sclaviei şi a
muncii forţate, libertatea de întrunire, dreptul de negociere colectivă şi dreptul la grevă al lucrătorilor.
134
Menţionăm că până în prezent, 8 instanţe specializate de contencios constituţional din statele membre au
adresat întrebări preliminare Curţii de Justiţie, ultimele trei fiind Conseil Constitutionnel (a se vedea cauza C-
168/13 PPU Jeremy F. finalizată prin decizia nr. 2013-314 QPC, disponibilă on-line aici: www.conseil-
constitutionnel.fr/decision/2013/2013314qpc.htm), apoi Curtea Constituțională Federală din Germania (a se vedea
cauza C-62/14, Gauweiler și alții, încă nefinalizată la nivel național), dar și Curtea Constituțională din
Luxembourg (a se vedea cauza C-321/15 pendinte). În plus, Curtea Federală Constituţională din Germania a
stabilit prima dată premisele unui dialog în hotărârea din 24 aprilie 2013 1 BvR 1215/07, dar refuzând să intre în
dialog, invocând jurisprudenţa CILFIT apud F. Fontannelli, Hic sunt Nationes: The elusive limits of the EU
Charter and the German Constitutional Watchdog, în „European Constitutional Law Review”, vol. 9, nr. 2,
septembrie 2013, p. 328.
35
36
Constituției. Astfel, dacă nu se poate identifica o dispoziție pertinentă în

Constituție, justițiabilul nu are dreptul in limite litis să o invoce în cadrul unui
astfel de control specializat. Dar satisfacerea acestei condiții nu pare totuși a fi
suficientă pentru a garanta aplicarea Cartei și a jurisprudenței interpretative a
Curții de Justiție. Carta mai trebuie să asigure și un nivel de protecție echivalent
celui din Constituție (3.2.)
3.2. Condiția existenței, la nivelul dispozițiilor din Cartă, a unui nivel de
protecție echivalent celui din Constituție
Prevederile din Cartă sunt aplicabile în cadrul controlului de constituționalitate

doar în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor
constituţionale în domeniul drepturilor omului.
Prin reformularea condiției, Curtea Constituțională fixează două teoreme cu

privire la aplicarea standardului de protecție asigurat de Cartă, drepturilor și
libertăților justițiabilului european.
Prima constă în faptul că dispozițiile din Cartă vor fi aplicate de facto doar dacă
standardul de protecție conferit este mai ridicat decât cel garantat prin dispozițiile
din Constituție. Considerăm acest lucru evident, deoarece atunci când nivelul de
protecție conferit de Cartă este echivalent celui garantat de normele
constituționale, utilitatea aplicării Cartei este inexistentă. De altfel, este de
preferat ca judecătorul să se raporteze cu prioritate, dacă este îndeajuns, la
normele pe care este specializat să le interpreteze și să le aplice.
A doua teoremă constă în impunerea condiţiei de a nu se aduce atingere, prin

intermediul aplicării Cartei, nivelului de protecție mai ridicat decis a fi conferit în
Constituție. Astfel, Curtea dorește să se asigure că, în continuare, teza finală din
art. 20 alin. (2) va rămâne posibilă. Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională îți
creează, pe cale pretoriană, garanția că propriul raționament juridic va prima, în
numele standardului de protecție mai ridicat conferit, față de orice altă
interpretare realizată de către Curtea de Justiție drepturilor analoage celor din
Constituție și conținute în Cartă.
Pe de altă parte, semnalăm faptul că în urma jurisprudenței Melloni135, instanța

de contencios constituțional nu mai păstrează prerogativa de a garanta aplicarea
unui standard mai ridicat de protecție decât în mod excepțional, și asta de fiecare
dacă când reglementările interne ce sunt supuse controlului se află în domeniul
de “acțiune” al dreptului Uniunii.

135
Hotărârea din 26 februarie 2013, Melloni, C‑399/11, EU:C:2013:107.
36
37
Acest lucru reiese din faptul că art. 53 din Cartă a fost interpretat în Melloni
sensul că prin acesta nu se permite, în mod general, unui stat membru să aplice
standardul de protecție a drepturilor fundamentale garantat de constituția sa,
deoarece o astfel de posibilitate ar conduce la atingerea principiului supremației
dreptului Uniunii, care reprezintă o caracteristică esențială a ordinii juridice a
Uniunii136. Prin urmare, invocarea de către un stat membru a unor dispoziții de
drept național, fie ele de natură constituțională, nu poate afecta efectul dreptului
Uniunii pe teritoriul acestui stat137.
Întrucât analiza consecințelor jurisprudenței Melloni asupra art. 20 alin. (2)

ultima teză din Constituție excede scopul acestei secțiuni138, ne limităm în a
puncta faptul că instanța de contencios constituțional de la București va fi
obligată să-și reconsidere condiția de principiu impusă deoarece aceasta
constituie o barieră în fața asigurării efectului util deplin al dispozițiilor din Cartă
ori de câte ori judecătorul va trebui să pună în echilibru două drepturi
fundamentale opozabile. Într-o atare situație de conflict, Curtea Constituțională
este oprită să confere o protecție mai sporită unui drept fundamental spre
detrimentul standardului garantat celuilalt prin dispozițiile din Cartă și de
jurisprudența interpretativă a Curții de Justiție.139
De aceea, susținem că dispozițiile Cartei trebuie aplicate necondiționat, în cadrul

controlului de constituționalitate cu scopul de a se evita apariția oricărei coliziuni
între diferitele standarde de protecție, atunci și numai atunci când situația juridică
supusă controlului se află în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii140.
Revenind la situația din prezent, urmează (4) să identificăm parametrul

constituțional ce a permis Curții să aplice Carta, deși doar la nivel declarativ, în
cadrul controlului de constituționalitate.
4.Temeiul juridic al aplicării

136
A se vedea Avizul 1/91 din 14 decembrie 1991, Rec., p. I‑6079, paragr. 21, şi Avizul nr. 1/09 din 8 martie
2011, paragr. 65.
137
A se vedea în special Hotărârea din 17 decembrie 1970 Internationale Handelsgesellschaft, 11/70, Rec.,
p. 1125, paragr. 3, şi Hotărârea din 8 septembrie 2010 Winner Wetten, C‑409/06, Rep., p. I‑8015, paragr. 61.
138
Consecințele jurisprudenței Melloni vor fi analizat în detaliu în capitolul final al tezei, a se vedea infra.
139
Exempli gratia, atunci când libertatea de exprimare ar beneficia de un standard mai ridicat de protecţie decât
cel garantat prin Cartă şi Convenție, riscând astfel să se aducă atingere nivelului de protecţie garantat de Cartă,
nivel care ar fi, la rândul lui, mai ridicat decât cel conferit prin dispoziţiile art. 8 din Convenție şi impus de altfel a
fi aplicat prin intermediul art. 20 din Constituţia României.
140
Există totuşi o posibilă rezervă, respectiv atunci când dreptul fundamental protejat la un nivel mai ridicat de
Constituţie face parte din rândul celor care stabilesc identitatea naţională constituţională a României. În acest
sens, a se vedea şi art. 4 alin. (2) din Tratatul Uniunii Europene dar şi JHR, LB, After Åkerberg Fransson and
Melloni, în „European Constitutional Law Review”, 9/2013, 169-175 la p. 173.
37
38
Dacă iniţial invocarea dispoziţiilor din Cartă în cadrul controlului de

constituționalitate a fost realizată și aprobată tacit141 prin raportarea făcută de
autorul excepției la art. 20 alin. (1) din Constituție, în jurisprudența de dată
recentă Curtea a precizat142 că temeiului prin care aceasta va opera controlul de
constituționalitate uzitând de dispozițiile Cartei va fi art. 148 din Constituţie.
Astfel, invocarea art. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene
prin raportare la art. 20 din Constituția României este incorectă143, deoarece
Carta, potrivit art. 6 alin. 1 din Versiunea Consolidată a Tratatului privind
Uniunea Europeană, are aceeaşi valoare juridică cu cea a Tratatului privind
Uniunea Europeană şi a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, care,
în înţelesul art. 148 din Constituţia României, reprezintă tratatele constitutive
ale Uniunii Europene. Aşadar, în sistemul constituţional românesc, Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu intră sub incidenţa art. 20 din
Constituţie, care se referă la tratatele internaţionale privind drepturile omului,
astfel încât autorul excepţiei ar fi trebuit să invoce normele cuprinse în Cartă
prin raportare la art. 148 din Legea fundamentală144.
Diferența dintre aplicarea Cartei DFUE în baza art. 148 din Constituție față de
aplicarea ei sub incidența art. 20 alin. (1) din Constituție constă în faptul că, în
timp ce justițiabilul - raportat la art. 148, are dreptul să invoce Carta doar în
domeniul de aplicare al dreptului Uniunii145, conform art. 20 alin. (1) acesta este
legitimat să ceară aplicarea ei ca sursă de interpretare a drepturilor
constituționale analoage, în domeniul de aplicare național al acestora, domeniu
care depășește astfel limita generală de aplicare a dreptului Uniunii, respectiv
doar în cauzele ce se află în domeniul dreptului Uniunii146.
În jurisprudența sa din 2013, Curtea refuză să aplice considerentele de principiu

adoptate în legătură cu aplicarea Cartei ori de câte ori norma supusă controlului
nu intră în domeniul ratione materiae general al Cartei, respectiv în domeniul de
aplicare al dreptului Uniunii și a art. 148 din Constituție. Acest refuz lipsește
justițiabilul de dreptul său conferit în baza art. 20 alin. (1) din Constituție, dacă
este să considerăm că dispozițiile din Cartă au, ca efect juridic, forța echivalentă
a unui tratat internațional147 care privește domeniul drepturilor şi libertăţile

141
Ca urmare a trimiterii realizate de autorul excepţiei la art. 20 din Constituţie şi a lipsei unor precizări de
corectare a Curţii constituţionale în cadrul considerentelor deciziei pronunţate ulterior.
142
Fără însă a declara excepţia drept inadmisibilă prin invocarea unui viciu de procedură.
143
Decizia nr. 206/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 17 aprilie 2012.
144
Ibidem.
145
A se vedea art. 51 din Cartă.
146
A se vedea art. 52 din Cartă.
147
În doctrină, s-a afirmat că funcţionarea UE […] este reglementată în realitate în trei tratate: Tratatul asupra
Uniunii Europene, Tratatul de modificare a Tratatulului asupra Uniunii Europene şi Carta Drepturilor
fundamentale care devine, la rândul său, izvor principal al dreptului European (U.E.) al drepturilor omului , T.
Corlăţean, op. cit. De asemenea, a se vedea şi încadrarea Cartei la categoria „Tratate în vigoare”, în secţiunea
COLECŢII pe pagina oficială de internet a dreptului Uniunii Europene, www.eur-lex.eu, dar şi faptul că are
aceeaşi valoare juridică precum Tratatele Uniunii Europene (specificat în art. 6 alin.(1) TUE).
38
39
fundamentale. Cu alte cuvinte, considerăm că art. 148 are valoare de legi

generali în comparație cu art. 20 pe care îl socotim a fi lex specialis în materia
protecției drepturilor și libertăților fundamentale.
În plus, din moment ce judecătorul constituțional român este obligat să apeleze la

Convenție și jurisprudența adiacentă (în temeiul art. 20 alin. (1) din
Constituție)148, iar Curtea de la Strasbourg folosește inclusiv dispozițiile Cartei
DFUE în interpretarea evolutivă a drepturilor fundamentale protejate prin
Convenție, constatăm că, mediat, Carta DFUE este aplicată oricum în cadrul
controlului de constituționalitate prin intermediul art. 20 din Constituție ori de
câte ori, în pronunțarea deciziilor, Curtea Constituțională din România va apela
la jurisprudența CEDO149 în care Carta a fost folosită în scop interpretativ.150
De aceea, Curtea Constituțională ar trebui să renunțe la simpla folosire a art. 148

alin. (2) și (4) din Constituție ca parametru constituțional pentru aplicarea Cartei
în cadrul controlului de constituționalitate și să se raporteze, în schimb, la art. 20
din Constituție, pentru a reflecta, la nivel de principiu, efectele practice ale Cartei
prin aplicarea ei, timp de un deceniu, în interpretarea articolelor din Convenție de
chiar Curtea de la Strasbourg.

148
Prima decizie în care judecătorul constituţional român a confirmat obligaţia şi, deci, competenţa de a aplica
dispoziţiile din Convenţie în cadrul controlului de constituţionalitate a normelor este Dec. nr. 81/1994, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 14 din 25 ianuarie 1995. „Dacă, atât timp cât România nu a fost
membră a Consiliului Europei şi nu a aderat la Convenţia Europeană a DrepturilorOmului, interpretarea art. 8
al convenţiei, prin deciziile de speţă ale Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, nu au avut nici
o relevanţă pentru legislaţia şi jurisprudenţa română, după intrarea României în Consiliul Europei şi după
aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al
României,Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994) datele problemei s-au schimbat fundamental. La această schimbare
obligă însăşi Constituţia României, care în art. 20 alin. (1) precizează că dispoziţiile sale, în materia drepturilor
şi libertăţilor cetăţenilor,vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratatela care România este parte, or,Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, începând cu data de 31 mai 1994, a devenit un atare tratat” (vom face trimitere la această decizie și în
secțiunea III a acestui capitol, vezi infra).
149
Drept exemplu, a se vedea Bayatyan c. Armeniei, cererea nr. 23459/03, pct. 106, Pour ce qui est de l’Europe,
il convient de mentionner la proclamation en 2000 de la Charte des droits fondamentaux de l’Union européenne,
entrée en vigueur en 2009. Alors que l’article 10 de la Charte reprend quasiment mot pour mot en son premier
paragraphe le libellé de l’article 9 § 1 de la Convention, son second paragraphe énonce expressément que « [l]e
droit à l’objection de conscience est reconnu selon les lois nationales qui en régissent l’exercice » (paragraphe
57 ci-dessus). Une adjonction aussi claire ne peut être qu’intentionnelle (voir, mutatis mutandis, Christine
Goodwin, précité, § 100, et Scoppola, précité, § 105) et reflète la reconnaissance unanime du droit à l’objection
de conscience par les Etats membres de l’Union européenne, ainsi que le poids qui est accordé à ce droit dans la
société européenne moderne.
150
A se vedea și I. Deleanu, Obligativitatea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului și ale Curții de
Justiție a Comunităților Europene, Dreptul, nr. 2/2007, pp. 28-43, la p. 40: "Uneori, Curtea Europeană și-a
argumentat soluția invocând jurisprudența Curții de Justiție. Cum hotărârii Curții Europene sunt indubitabil
obligatorii pentru statele contractante la Convenție și, de asemenea, pentru jurisdicțiile naționale, rezultă că și pe
această cale, indiresctă, sunt în egală măsură obligatorii hotărârile Curții de Justiție, invocate în considerentele pe
care se sprijină în mod necesar dispozitivul hotărârii organului de jurisdicție creat prin Convenție" sau "Cu privire
la prima categorie de norme comunitare [privind drepturile și libertățile- n.n.], ar urma să se facă aplicarea
dispozițiilor art. 20 din Constituție, astfel de norme având forța supralegislativă și valoare interpretativă
constituțională" (la p. 41).
39
40
Concluzie intermediară
În primul rând, am observat că deși Carta reprezintă un act juridic al Uniunii

Europene ce conține tot norme de drept UE, Curtea Constituțională a dezvoltat o
linie jurisprudențială diferită de cea privitoare la noțiunea de "normă
interpusă"151 introdusă pentru aplicarea normelor de drept al Uniunii în cadrul
unui control ex ante sau a posteriori de constituționalitate.
În al doilea rând, concluzionăm că judecătorul de contencios constituțional din

România alege, fără nicio motivare suplimentară, să nu „importe” standardul de
protecție conferit prin Cartă la fel cum a recepționat protecția conferită de alte
instrumente internaționale ce privesc drepturi fundamentale și să ignore faptul că
inclusiv CEDO folosește dispozițiile din Cartă pentru a interpreta evolutiv
propriile norme conținute în Convenție. Prin urmare, Curtea Constituțională
refuză aplicarea necondiționată a Cartei prin raportare la art. 20 din Constituție.
În fine, dacă inițial Curtea Constituțională a României a refuzat să accepte

aplicarea Cartei fie doar ca pe un act juridic cu valoare interpretativă, în prezent,
raportat la art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, Curtea se arată dispusă, în
teorie, să opereze un control al dispoziţiilor interne cu dispozițiile din Cartă, însă
numai după satisfacerea unei condițiii impuse pe cale pretoriană, condiție
devenită, susținem noi, caducă urmare a jurisprudenței Melloni a Curții de
Justiție, ori de câte ori situația se află în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii
și cel puțin în situațiile care privesc garantarea unui standard mai ridicat de
protecție prin dispoziții legislative naționale atunci când standardul de protecție a
fost armonizat total la nivelul Uniunii.

151
A se vedea capitolul II, secțiunea II, infra.
40
41
Secțiunea II: Aplicarea altor norme de drept UE în cadrul

controlului de constituționalitate
Această secțiune152 are la bază o jurisprudenţă devenită constantă a Curţii

Constituţionale din România în care figurează, ca un laitmotiv, noţiunea de
“normă interpusă”. Astfel, orice normă de drept al Uniunii, alta decât cele
conținute în Carta DFUE, și al cărei conţinut este suficient de clar, precis şi
neechivoc, dar şi care prezintă, totodată, un anumit nivel de relevanţă
constitutională - va fi aplicată în cadrul unui control de conformitate operat de
către instanța de contencios constituțional din România.
De aceea, ne propunem să analizăm aceste condiții în detaliu și, totodată, să

conturăm câteva axiome juridice menite să faciliteze situaţia “beneficiarului”
direct al unei astfel de aplicării – justițiabilul din Uniunea Europeană. În cele ce
urmează, vom analiza (1) condiţiile cumulative impuse prin considerentele de
principiu adoptate, ca mai apoi să identificăm concluziile care se cer printr-o
astfel de practică a Curţii Constituţionale153 (2).
1.Condiţiile intrinseci ale aplicării
Având drept temei art. 148 alin. (2) şi alin. (4) din Constituţie, Curtea a statuat
că “folosirea unei norme de drept european, în cadrul controlului de
constituţionalitate, ca normă interpusă […] implică […] o condiţionalitate(sic!)
cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi
neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar,
precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte,
norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă
constituţional[ă].” (s.n.-M.M.-B.).
Urmează să arătăm că, în timp ce prima condiţie va fi, ipso facto, îndeplinită de
orice normă de drept unional care întruneşte condiţiile efectului direct, în ceea ce
priveşte cerinţa unui anumit nivel de relevanţă constituțională - ea se va regăsi
doar în normele care îşi vor afla finalitatea “oglindită” şi într-o dispoziţie
constituţională. În mod corelativ, vom aborda şi excepția invocării, respectiv

152
O parte din această secțiune a fost publicată în Dreptul, nr. 11/2013, M. Mazilu-Babel, Condițiile impuse
pentru folosirea unei norme de drept al Uniunii Europene în cadrul controlului de constituționalitate.
153
Decizia nr.950/2012 publicată în Monitorul Oficial al României”, partea I, Nr. 20 din 10 ianuarie 2013,
Decizia nr. 668/2011, publicată Monitorul Oficial al României”, partea I nr.487 din 8 iulie 2011, Decizia nr.
903/2011 publicată în Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 673 din 21 septembrie 2011, Decizia nr.
921/2011, publicată în Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 673 din 21 septembrie 2011, Decizia nr.
669/2011, publicată în Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 524 din 26 iulie 2011, Decizia nr. 738/2011,
publicată în Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 524 din 26 iulie 2011, Decizia nr. 802/2011, publicată în
Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 603 din 26 august 2011, Decizia nr. 1088/2011, publicată în
Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 668 din 20 septembrie 2011, Decizia nr. 468/2012, publicată în
Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 524 din 27 iulie 2012.
41
42
atunci când Curtea va constata că situația de fapt nu intră în domeniul material de

aplicare al normei interpuse.
1.1.Sensul normei trebuie să poată fi stabilit în mod clar, precis şi neechivoc
Această primă cerinţă este o condiție de cognoscibilitate prin care instanța

constituțională, pentru a asigura respectarea principiului separației puterilor, se
declară competentă în a aplica normele interpuse în cadrul contenciosului
constituţional, doar dacă acestea nu prezintă probleme în privinţa întelesului lor.
De aceea, este necesar ca, înainte de a declanșa procedeul sancționator de
înlăturare din ordinea internă a unei reglementări naționale contrare dreptului
unional, să existe un “temei clar”154 în izvoarele de drept al Uniunii.
În consecinţă, Curtea a impus satisfacerea a trei criterii cumulative – suficient de

clar, precis și neechivoc - îndeplinirea lor fiind analizată fie prin raportarea la
însuși conținutul normei (1.1.1.), fie la jurisprudența instanței de la Luxembourg
(1.1.2.).
1.1.1. Norma de drept european trebuie să fie suficient de clară, precisă și
neechivocă prin ea însăși
Ne aflăm, date fiind aceste cerințe, în prezenţa unei unităţi dialectice sui
generis155. Primele două criterii (“suficient de clară şi precisă”) sunt identice cu
cele stabilite de către Curtea de Justiție pentru ca o dispoziție de dreptul unional
să poată avea efect direct în ordinea internă a fiecărui stat membru, posibilitate
confirmată atunci când norma comunitară [acum unională] este clară, precisă și
necondiționată156. În ceea ce priveşte jurisprudenţa comunitară [acum unională],
precizăm că în cazul dispoziţiilor de drept primar al Uniunii, judecătorul de la
Luxembourg a apelat la sintagma “clară şi necondiţionată” iar în cazul
dispoziţiilor de drept derivat, în special în cazul prevederilor unei directive,

154
Altfel spus, judecătorul de contencios constituțional național nu dorește să afecteze gradul marjei de apreciere
de care dispune orice stat membru atunci când legiferează în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii. În acest
sens, a se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 383/2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.281 din
data de 21 aprilie 2011, „Cu toate acestea, având în vedere locul pe care reglementările comunitare îl ocupă,
potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie, în raport cu legile interne, Curtea este chemată să invoce în jurisprudenţa
sa actele obligatorii ale Uniunii Europene de fiecare dată când acestea vor fi relevante cauzei, atât timp cât
conţinutul lor nu este echivoc şi nu se solicită o interpretare proprie.” (s.n. – M.M.-B.). Analiza cu privire la
marja de apreciere și limitarea ei prin acțiunea judecătorului constituțional depășește însă scopul acestei lucrări.
155
Împrumutăm această expresie de la prof. univ. dr. Deleanu, a se vedea I. Deleanu, “Accesibilitatea” şi
“previzibilitatea” legii în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţional române,
„Dreptul”, nr. 8/2011, p. 52-82 , la p. 53. Totodată, această trăsătură reiese și din modul în care Curtea de Justiție
verifică îndeplinirii cerinţelor efectului direct. Exempli gratia, Hotărârea din 4 octombrie 2001, Jiménez Melgar,
C‑438/99, Recueil de la Jurisprudence de la Cour de Justice (în continuare, Recueil), p. I‑6915, paragr. 32 și
urm.
156
A se vedea Hotărârea din 5 februarie 1963, van Gend & Loos “textul articolului 12 conține o interdicție clară și
necondiționată” (s.n.-M.M.-B.) (26/62, Recueil, p. 1).
42
43
Curtea a apelat la cerinţa ca dispoziţiile să fie, cu privire la conținutul

normativ,“necondiţionale şi suficient de precise”157.
Observăm, pe de altă parte și la o primă vedere, existența unei diferențe între

criteriile impuse de Curtea de Justiție și cele impuse de Curtea Constituțională a
României. Pentru a fi normă interpusă, dispoziția de drept unional trebuie să fie
neechivocă, iar pentru a putea acționa cu efect direct în ordinea internă, ea
trebuie să fie necondiționată. Întrebarea care transpare este dacă o normă
interpusă ce poate produce efect direct este ab initio o normă cu un conținut
normativ suficient de clar, precis și neechivoc158?
Urmează să răspundem:
Pentru Curtea de Justiție, o normă dintr-o dispoziție de dreptul Uniunii este

suficient de precisă atunci când enunță o obligație în termeni neechivoci159. De
aceea, în cauza Klattnner s-a statuat că “o dispoziție comunitară este
necondiționată în cazul în care enunță o obligație care nu este însoțită de nicio
condiție și nici nu este subordonată, în privința executării sau a efectelor,
intervenției vreunui act fie al instituțiilor Comunității Europene, fie al statelor
membre. Aceasta este suficient de precisă pentru a fi invocată de un justițiabil și
aplicată de instanța națională atunci când enunță o obligație în termeni
neechivoci”160 (s.n.-M.M-B). În mod adiacent, avocatul general Villalon a
susţinut, cu referire la efectul direct al normelor de drept international (în speţă,
acordul TRIPS161), că acestea nu sunt „suficient de precise și de necondiționate”,
cu alte cuvinte nu conțin „o obligație clară și precisă”, necondiționată, „în ceea

157
“Inconditionnelles et suffisamment précises”, Hotărârea Curții din 19 ianuarie 1982, Becker, 8/81, Rec., p. 53,
paragr. 25. Pentru dispoziţiile unui regulament, a se vedea Concluziile avocatului general prezentate la 15 iulie
2010 în cauza SGS Belgium, C-367/09, paragr. 49 “În consecință, concluzionăm că articolele 5 și 7 din
Regulamentul nr. 2988/95 nu au, în sine, efect direct în sensul că pot constitui temei juridic autonom pentru
aplicarea unei sancțiuni” (s.n. – M.M.-B.), disponibile spre consultare la www.curia.eu (ultima dată accesat la 27
mai 2013).
158
Ridicarea acestei întrebări prezintă o deosebită utilitate practică deoarece doar în situații excepționale o normă
de drept comunitar [acum al Uniunii] nu a fost considerată ca îndeplinind condițiile efectului direct. De altfel,
doamna judecător Prechal, în activitatea sa extra-judiciară, a constatat că problematică efectului direct, raportată
la o perioadă de analiză de cinci ani, nu a pus cu adevărat o problemă Curții de Justiție decât în doar 10 cauze iar
acestea priveau efectul direct al acordurilor internaționale încheiate de către Uniunea Europeană sau doar
problema aplicării orizontale a dispozițiilor care aveau deja recunoscut efectul direct în plan vertical. De aceea,
calitatea unei norme de drept unional de a avea efect direct ar trebui prezumată, prezumţie care ar putea fi
răsturnată doar după ce Curtea de Justiţie ar pronunţa o decizie în sens contrar, la solicitarea preliminară a
instanţei naţionale. În acest sens, a se vedea şi S. Prechal, Direct effect: Reconsidered, Redifined and Rejected, p.
17-39, la p. 17 şi p.26 în Direct Effect- Rethinking a classic of EC legal doctrine, de J.M. Prinssen, A.
Schrauwen, Editura Europa Law Publishing, Groningen, 2002.
159
Hotărârea din 1 iulie 2010, Gassmayr, cauza C-194/08, Rep., I-6281, paragr. 45.
160
Hotărârea din 29 mai 1997, Klattner, cauza C-389/95, Rec., p. I-2719, paragr. 33 la care face trimitere și
avocatul general în Concluziile prezentate la 4 decembrie 2008 în cauza Gómez,Limón Sánchez, Camacho, C-
537/07 disponibile spre consultare la www.curia.eu (ultima dată accesată la 27 mai 2013).
161
Acordul TRIPS face pare din Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului care a fost semnat de
Uniune și ulterior aprobat prin Decizia 94/800 iar Curtea de Justiţie este competentă să se pronunțe cu titlu
preliminar asupra interpretării acestui acord, a se vedea Hotărârea din 11 septembrie 2007, Merck Genéricos –
Produtos Farmacêuticos, C-431/05, Rep., p. I-7001, paragr. 31.
43
44
ce privește executarea sau efectele acesteia, de adoptarea unui act ulterior”162. Ca

atare, conform jurisprudenţei constante a instanţei de la Luxembourg, o obligaţie
exprimată în termeni neechivoci este sine qua non conținută într-o normă de
drept al Uniunii suficient de precisă și clară pentru a putea produce efect direct în
ordinea internă.
În consecință, prezentăm următoarea axiomă juridică: o normă de drept unional

care poate produce efect direct în ordinea internă a unui stat membru
îndeplinește, în mod automat, și prima condiție impusă de judecătorul
constituţional român pentru a putea fi considerată drept o “normă interpusă”.
De aceea, autorul sesizării va trebui doar să invoce existența unei jurisprudențe163
prin care s-a stabilit efectul direct al respectivei norme de dreptul Uniunii, pentru
ca apoi să pretindă Curţii să recunoască, fără niciun demers cognitiv suplimentar,
îndeplinirea cerințelor ce formează prima condiție a normei interpuse.
Totuși, nu doar normele164 de drept unional care pot produce efect direct vor
impune obligația Curții de a le aplica ca norme interpuse. Acest lucru este
evident întrucât instanța de la Luxemburg corelează cerința de precizie cu cerința
de univocitate, necondiționalitatea fiind un criteriu suplimentar165. Prin urmare,
inclusiv dispozițiile care nu îndeplinesc ultima cerinţă a efectului direct, cum este
de altfel cazul deciziilor-cadru166, pot confirma totuși prima condiție impusă
pentru a acţiona ca normă interpusă. De aceea, orice dispoziție de drept unional
care poate, conform jurisprudenței Curții de Justiție, să producă un efect
indirect de interpretare conformă, va îndeplini a fortiori și prima condiție de
existență ca normă interpusă. De altfel, axioma anterioară poate constitui una
dintre explicaţiile pentru care Curtea a statuat că, alternativ, va apela la

162
Concluziile avocatului general prezentate la 31 ianuarie 2013 în cauza Daiichi Sankyo și Sanofi-Aventis
Deutschland, C-414/11, paragr. 89, disponibile spre consultare la www.curia.eu (ultima dată accesată la 27 mai
2013).
163
Fie o jurisprudență de interpretare a Curții de Justiție, fie o jurisprudență unitară a instanțelor din România
cu privire la calitatea de efect direct a dispoziției respective. Drept exemplu, Hotărârea din 24 noiembrie
2011, ASNEF și FECEMD (cauzele conexate C-468/10 și C-469/10, nepublicată încă în Repertoriu,
dispozitiv) va servi despre dovadă a faptului că articolul 7 lit. f din Directiva 95/46/CE are efect direct si prin
urmare va satisface ab initio prima condiție pentru a acționa ca normă interpusă în cadrul controlului de
constituționalitate. A se vedea, de asemenea, şi Sentinţa nr. 28/2010 a Curţii constituţionale din Italia,
paragr.5 disponibilă spre consultare în limba italiană la următoarea adresă:
http://www.cortecostituzionale.it/ (ultima dată accesată la 27 mai 2013) şi prin care se face trimitere la
decizia instanţei supreme naţionale prin care se stabilise, deja, faptul că o dispoziţie nu producea efect direct.
164
Înțelegem a introduce în noțiunea de “norme” atât dispoziţiile de dreptul Uniunii dar şi principiile generale
(nescrise) ale dreptului unional capabile de a produce, de altfel, efect direct. În acest sens, a se vedea
jurisprudența Kücükdeveci (Hotărârea din 19 ianuarie 2010, Kücükdeveci, cauza C-555/07, Rep., p. I-365).
165
Pentru această delimitare, a se vedea și Concluziile avocatului general prezentate la 16 decembrie 2010 în
cauza C-115/09, pct. 48 și urm.
166
Potrivit unei jurisprudenţe constante, deciziile-cadru ale Uniunii Europene nu pot produce efect direct în
ordinea internă a unui stat membru. A se vedea Hotărârea din 16 iunie 2005, Pupino, C-105/03, Rec., p.
I-5285, paragr. 33 și urm. Precizăm că odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, decizia-cadru
nu se mai regăsește printre actele juridice ale Uniunii. În acest sens, a se vedea art. 288 din versiunea
consolidate a Tratatului de Funcţionare a Uniunii Europene, în “Jurnalul Oficial al Uniunii Europene”, C 83
din 30 martie 2010.
44
45
jurisprudență167 Curții de Justiție prin care s-a stabilit, în mod clar, precis și
neechivoc, sensul normei unionale invocate (1.1.2)
1.1.2. Înțelesul normei de drept european să fi fost stabilit în mod clar,
precis, neechivoc, de către Curtea de Justiție
În ceea ce privește rolul jurisprudenței ca izvor formal de drept, profesorul Al.

Văllimărescu afirma că “dacă este adevărat că istoria se repetă, că istoria este un
ciclu închis în care evenimentele se succed spre a reveni neîncetat, aceasta se
poate vedea astăzi [în anii 1920- paranteza noastră- M.M.-B.] cu jurisprudenţa şi
doctrina care încep să revină la vechiul lor rol.”168
Astfel, în decizia următoare celei de principiu și la aproape un veac distanță de

cele menționate mai devreme, Curtea Constituțională a preferat să se raporteze în
mod direct la jurisprudența Curții de Justiție169 dispunând că “înțelesul normei
europene a fost deslușit de Curtea de Justiție a Uniunii Europene”170 (s.n.- M.M.-
B.). În alte cuvinte, chiar dacă la o primă vedere dispozițiile nu par a fi suficient
de clare, precise și neechivoce, ele pot dobândi această calitate printr-o
intervenție interpretativă punctuală a judecătorului de la Luxembourg. Totodată,
judecătorul constituțional sugerează că nu va mai aplica o analiză intrinsecă a
cogniscibilității normei dacă există o jurisprudență de interpretare direct
pertinentă a instanţei de la Luxembourg171. Bineînțeles, sensul normei poate fi
deslușit de Curtea de Justiție și în urma cererilor de pronunţare sosite din alte
state membre, iar luarea în considerare a unei astfel de jurisprudențe reprezintă
doar adaptarea- în contextul constituțional- a excepțiilor permise prin hotărârea
Cilfit și alții172. Totuși, în cuprinsul considerentelor și până în acest moment,

167
Această jurisprudență poate fi inclusiv aceea prin care s-a stabilit că dispoziția în cauză nu este susceptibilă
de efect direct deoarece nu satisface criteriul “necondiţionalităţii”. În acest sens, a se vedea Hotărârea din 10
aprilie 1984, Von Colson și Kamann , cauza 14/83, Rec., p. 1891.
168
Al. Văllimărescu, Curs de enciclopedia dreptului, 1929, la p. 107.
169
Hotărârea din 7 aprilie 2011,Tatu, cauza C-402/09, Rep. 2011 I-02711.
170
Decizia nr. 673 din 31 mai 2011, publicată în “Monitorul Oficial al României”, nr. 524 din 26 iulie 2011.
171
Raportată direct la o situație de fapt ce a fost supusă analizei Curții de Justiție în cadrul procedurii
trimiterii preliminare și care viza și norma de drept intern care formează obiectul controlului de
constituționalitatea. De aceea, în toate deciziile care au vizat constituționalitatea taxei de poluare, judecătorul
constituțional s-a limitat în a statua că prima condiționalitate a fost satisfăcută din moment ce exista deja o
jurisprudență a Curții de Justiție care a abordat în mod clar, precis și neechivoc înțelesul articolului 110
TFUE raportat la situația de fapt care a constituit, de altfel, și obiectul cauzei de pe rolul instanței de trimitere
a excepției de constituționalitate. A se vedea și situația peculiară în care Curtea Constituțională trimite la
jurisprudența Curții de Justiție deși autorul excepției nu invocase deloc aplicarea unei norme de drept UE în
cadrul controlului de constituționalitate, iar situația de fapt nu se afla – de altfel – în domeniul de aplicare
material al dreptului Uniunii (Decizia nr. 365/2014 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 587 din data de
6 august 2014, paragr. 40).
172
“instanțele naționale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern sunt obligate,
atunci când în fața lor se ridică o problemă de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a
Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că problema invocată nu este relevantă, că dispoziția
comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a
dreptului Uniunii se impune într-un mod atât de evident, încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile” (s.n. –
45
46
Curtea a făcut trimitere numai la jurisprudența de interpretare pornită la cererea

instanțelor naţionale din România.
1.2. Conținutul normei de drept european trebuie să posede un anumit nivel
de relevanță constituțională

În ceea ce privește cerinţa cumulativă a prezenței unui anumit nivel de relevanță
constituțională (sau valoare constituțională173) constatăm că judecătorul
constituțional impune întrunirea cumulativă a următoarelor atribute: (1.2.1.)
conţinutul normativ să fie de relevanță constituțională și (1.2.2.) relevanța
constituțională să prezinte un anumit grad de satisfacere. Numai într-o astfel de
situație, normele de drept european (al Uniunii) vor putea “să susţină posibila
încălcare de către legea naţională a Constituţiei”.
1.2.1. Conținutul normativ trebuie să fie de relevanță constituțională
Cu titlu introductiv, precizăm că, începând cu 2010174 există o jurisprudență

abudentă a prin care se face trimitere la un astfel de concept, însă nu și în
contextul specific al aplicării unei norme interpuse. Astfel, în decizia nr.
942/2010175 Curtea a statuat că “în cauza de faţă o eventuală omisiune legislativă
nu are relevanţă constituţională, din moment ce sporurile sau adaosurile la salariu
nu se circumscriu vreunui drept fundamental cuprins în Constituţie[.]”. Per a
contrario și mutatis mutandis, conținutul normativ al normei interpuse trebuie să
prezinte potențialul de a se circumscrie, cel puțin, unui singur drept fundamental
garantat în Constituție176.
Ulterior, în decizia nr. 92/2012177 Curtea a reținut că “politica legiuitorului în

domeniul salarial nu poate fi cenzurată de instanţa constituţională sub aspectul
reînvierii unor forme de drepturi salariale ce nu au relevanţă constituţională, deci
care nu ţin indisolubil de dreptul la muncă sau la salariu.”. Mutatis mutandis,
norma interpusă va avea relevanță constituțională dacă drepturile sau interesele
protejate țin indisolubil de un drept sau principiu de valoare constituțională.
În plus, s-a statuat că “soluţiile legislative cuprinse în textele de lege menţionate

nu sunt de relevanţă constituţională, cu alte cuvinte ele reprezintă mai degrabă

M.M.-B), Luare de poziţie a avocatului general prezentată la 7 iunie 2010 în cauzele conexe Melki şi Abdeli,
paragr. 68.
173
Pentru această din urmă noțiune, a se vedea Decizia nr. 47/1996 publicată în “Monitorul Oficial al
României”, partea I, nr. 293 din 19 noiembrie 1996.
174
Decizia nr. 874/2010 publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010.
175
Publicată în „Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 544 din data de 4 august 2010.
176
În aceeaşi notă, a se vedea şi Decizia din 16 ianuarie 2007 a Curţii Constituţionale din Cehia, Pl. ÚS
36/05, paragr. 35 disponibilă spre consultare în limba engleză la adresa http://www.usoud.cz/ (ultima dată
accesată la 27 mai 2013).
177
Publicată în “Monitorul Oficial al României” cu numărul 228 din data de 5 aprilie 2012.
46
47
garanţii suplimentare de nivel legal în sprijinul activităţii sindicale, fără ca prin

eliminarea lor să fie pusă în discuţie sau afectată în vreun fel sau altul substanţa
art. 9 sau art. 40 din Constituție”. Prin urmare, conținutul normativ al unei
norme interpuse nu trebuie să reprezinte doar garanții suplimentare adoptate la
nivelul Uniunii Europene și care nu ar putea modifica prin intepretare, mai mult
sau mai puțin, substanța unui drept din Constituție.
Drept concluzie intermediară, o norma interpusă va prezenta relevanță

constituțională dacă dreptul sau interesul protejat se circumscrie unui drept
fundamental garantat de Constituție, fiind indisolubil de acesta și putând fi mai
mult decât simple garanții suplimentare adoptate la nivel unional178.
1.2.2. Pragul de minimis al relevanţei constituționale
Simpla relevanţă constituțională a conţinutului normei interpuse este necesară,

dar nu și suficientă pentru a garanta luarea în considerare, în cadrul controlului
de constituţionalitate, a normei de drept unional.
Pentru judecătorul constituțional, relevanța constituțională trebuie să se situeze la

un anumit nivel. Asistăm astfel la clasificarea normelor de drept european (al
Uniunii) în norme de “relevanță constituțională” și norme de “un anumit nivel de
relevanță constituţională”. Cele din prima categorie nu vor produce efect în
cadrul controlului de constituționalitate, urmând a fi aplicate doar de către
judecătorul de drept comun, ca parte a procesului de aplicare și interpretare a
legii.
În ceea ce priveşte sintagma “unui anumit nivel” atașată celei de a doua condiții,
ea este folosită, pentru prima dată, în cuprinsul unor decizii ale Curţii care au
avut drept obiect obligaţia asigurării unui anumit nivel de trai. În această privință,
Curtea a stabilit că “[a]sigurarea unui anumit nivel de trai […] reprezintă o
obligaţie de mijloace a statului, fără un conţinut fix şi care este influenţată direct
de condiţiile social-economice în care se adoptă astfel de măsuri[.]”.
Mutatis mutandis, considerăm că prin instaurarea acestui prag de minimis al

relevanţei constituţionale raportată la conţinutul normativ al normei interpuse,
Curtea îşi stabileşte doar o obligaţie de mijloace, fără un conţinut fix şi care

178
Axioma juridică este susţinută şi de doctrină, în sensul că magistratul-asistent şef al Curţii a afirmat, în
activitatea sa extrajudiciară, că neconstituţionalitatea unei norme interne nu poate rezulta numai din simpla sa
neconformitate cu norma comunitară iar curtea poate să constate neconstituţionalitatea legii naţionale numai
dacă este contrară implicit sau explicit vreunui text constitutional, a se vedea K. Benke, Competenţa
instanţelor constituţionale în raport cu aceea a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene în lumina
jurisprudenţei acestora, „Dreptul”, nr,. 11/2008, p. 99-139, la p. 138.
47
48
poate fi influenţată direct sau indirect de condiţiile externe179 în care este

chemată să statueze.
1.2.3. Aplicarea cerinței în plan practic
Din cuprinsul deciziei nr. 950/2012180 poate fi observat modul în care Curtea
analizează îndeplinirea de către norma interpusă, prin conținutul său normativ, al
unui anumit nivel de relevanţă constituţională. În speță, judecătorul constituțional
a fost chemat să dispună cu privire la constituționalitatea dispozițiilor legale ce
stabileau condițiile în care ajutorul judiciar acordat ar trebui totuși să fie restituit.
Paradoxul a făcut ca dispozițiile supuse controlului să fi fost adoptate tocmai
pentru a asigura transpunerea în dreptul intern a Directivei nr. 2003/8/CE181.
Autorul excepției a susținut că datorită neconcordanței legii de transpunere cu

directiva, dispoziția internă trebuie să fie declarată neconstituțională182. În alte
cuvinte, justițiabilul a dorit să impună judecătorului constituțional obligația de a
declanșa o procedură de eliminare din sistem a dispozițiilor interne neconforme
doar cu dreptul UE. Drept răspuns, Curtea a considerat că directiva în cauză nu
conține dispoziții “care să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță
constituțională neputându-se argumenta prin simpla invocare a directivei, o
posibilă încălcare de către legea naţională a vreunei prevederi constituţionale”.
De altfel, se subliniează că nici autorul excepției nu a indicat “dispoziţiile

constituţionale pretins încălcate, pentru ca, în cazul în care Curtea constată o
nerespectare a normei interpuse, să poată analiza conformitatea legii naţionale în
raport cu acestea.” (s.n.-M.M.-B.). Acest decidendi confirmă faptul că în cadrul
unui control de constituționalitate va opera, într-adevăr, și un control de
conformitate “ascuns” cu dreptul UE dar și că judecătorul constituțional va
dispune de această competență doar în măsura în care, ulterior, va exista o
dispoziție constituțională care să “găzduiască” dreptul sau interesul conținut, în
primul rând, în norma interpusă.

179
Un exemplu de condiție externă ar fi existenţa pe rolul Curții de Justiție a unei acțiuni pentru constatarea
neîndeplinirii obligațiilor introdusă de către Comisia Europeană în temeiul articolului 258 TFUE ca urmare a
existenței, la nivel legislative naţional, a unor dispoziții considerate contrare dreptului Uniunii.
180
Publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 20 din data de 10 ianuarie 2013.
181
Directiva 2003/8/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de îmbunătățire a accesului la justiție în litigiile
transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind asistența judiciară acordată în astfel de
litigii, ‘Jurnalul Oficial al Uniunii Europene“ L 26, p. 41, Ediţie specială, 19/vol. 6, p. 41.
182
A se vedea cuprins decizie: “În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în
esenţă, că textele criticate vin în conflict cu Directiva Consiliului Uniunii Europene 2003/8CEE(sic!) din 27
ianuarie 2003 de îmbunătăţire a accesului la justiţie în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme
minime comune privind asistenţa judiciară acordată în astfel de litigii, întrucât stabilesc un prag valoric
dincolo de care beneficiarul ajutorului public judiciar în materie civilă este obligat la restituirea sumelor
primite cu acest titlu.” (s.n.).
48
49
Se instituie astfel un control de constituționalitate în etape, dispoziția legislativă

fiind declarată neconstituțională doar în măsura în care substanța normei
interpuse se regăsește exprimată și într-o dispoziție cuprinsă în Constituție. In
adagio, dispozițiile constituționale incidente vor trebui însă să fie invocate, în
mod efectiv, de către autorul excepției, Curtea considerând că nu dispune de
competența de a adăuga ex officio norme de drept constituțional complementare,
sub aspect normativ, celor de drept UE analoage.
Această cerință sine qua non suplimentară și procedurală este specifică doar
judecătorului constituțional român, ea neexistând la nivelul supranațional al
Curții de Justiție. Drept exemplu, în cauza DEB și tot cu privire la invocarea
aplicării dispozițiilor directivei 2003/8/CE în realizarea unui control de
conformitate la nivelul judecătorului a quo, instanța de trimitere183 ca și autorul
excepției, a invocat doar dispozițiile directivei. Curtea de Justiție a stabilit însă că
“se impune reformularea întrebării adresate în sensul că aceasta privește
interpretarea principiului protecției jurisdicționale efective, astfel cum a fost
consacrat la articolul 47 din cart[ă].”184
2.Autorul excepției trebuie să se afle în ipoteza prevăzută

de norma interpusă
Curtea Constituțională a statuat că deoarece “autorul excepției nu se află în

ipoteza prevăzută de regulamentul Uniunii Europene”185 (s.n.-M. M.-B.) excepția
de neconstituționalitate trebuie respinsă fără a se mai intra pe fondul analizei în
sensul controlului conformității dintre dispoziția legală invocată ca fiind
neconstituțională și norma de drept european interpusă celei de referință”. (s.n.-
M. M.-B.). Astfel spus, chiar dacă cele două condiții cumulative apriorice sunt
satisfăcute, dacă autorul excepției nu va arăta in limite litis că situația de fapt de
pe rolul instanței de trimitere se află în domeniul de aplicare al normei interpuse,
atunci Curtea nu se va considera competentă să o aplice.
Printr-o astfel de limitare, Curtea refuză să confere un efect de răspândire sau

polenizare a întregii Constituţii cu înțelesul normativ al dreptului Uniunii, atunci
când normele supuse controlului de constituţionalitate nu intră în domeniul de
aplicare al normei interpuse. Astfel, Curtea constituţională păstrează “pure”

183
Ce poate fi considerată, prin analogie, drept autorul excepției de neconstituționalitate care sesizează Curtea
Constituțională prin intermediul instanței care judecă a quo.
184
A se vedea Hotărârea din 22 decembrie 2010, DEB, cauza C-279/09, Rep., p. I-13849, paragr.33. O
asemenea reformulare a fost realizată de către Curtea de Justiție deoarece domeniul de aplicare al directivei
nu era pertinent pentru soluționarea cauzei de pe rolul instanței de trimitere, dar, pe de altă parte, cauza intra
în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii și prin urmare, în domeniul de aplicare al Cartei Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene (în continuare, carta), respectiv al articolului 47 alin.(3) din cartă. În alte
cuvinte, Directiva 2003/8/CE conține o decizie fundamentală de concepție și de valoare a dreptului unional,
decizie ce se regăsește, în prezent, și în cuprinsul Cartei.
185
Decizia nr. 468/2012 publicată în “Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 524 din 27 iulie 2012.
49
50
dispozițiile constituționale dacă acțiunea principală privește o dispoziție de drept

națională care se explică într-un context pur intern.
O asemenea limitare ar putea fi mai ușor înțeleasă dacă ne-am raporta, prin
analogie, la situația în care instanța de trimitere trebuie să refuze trimiterea
excepției deoarece dispoziția legală ce trebuie analizată nu are legătură cu
soluționarea cauzei186. De fapt, Curtea Constituțională consideră că autorul
excepției nu poate fi beneficiarul unui control constituțional “îmbogățit” prin
interpretarea dispozițiilor din Constituție în lumina normei interpuse, din
moment ce aceasta din urmă nu este pertinentă sau necesară pentru soluționarea
cauzei de pe rolul instanței de trimitere.
3.Concluzii intermediare
În primul rând, constatăm că prin apariţia pretoriană a noțiunii de “normă

interpusă”, instanța de contencios constituţional a realizat un act de recepție sui
generis, preluând printr-un izvor specific – dispoziţia constituţională - anumite
norme de drept al Uniunii187.
În al doilea rând, observăm că prin intermediul unui edictuum perpetuum, art.

148 alin. (2) și (4) din Constituţie devine parametrul constituțional utilizat pentru
a extinde indirect norma de referință și la normele de drept al Uniunii care
trebuie să îndeplinească nu una, ci două condiții cumulative. Cu privire la
acestea, am arătat că orice normă de drept al Uniunii care prezintă calitatea de a
produce efect direct, va îndeplini, în mod automat, și prima condiție pentru a
acționa ca o normă interpusă. În ceea ce privește a doua cerință, criteriul impus a
fi satisfăcut permite Curții să opteze, în mod arbitrar, fie pentru aplicarea in
concreto a normei interpuse, fie pentru “ignorarea” ei, transformând obligația
impusă prin articolul 148 alin.(4) într-un simplu drept de opțiune pentru instanța
de contencios constituțională. Totodată, Curtea își rezervă posibilitatea, în același
context al drepturilor și în niciun caz al obligațiilor de rezultat, de a utiliza
jurisprudența Curții de Justiție, în alte cuvinte, de a interpreta ce a statuat
judecătorul de la Luxemburg188.

186
Atunci când cerința de la articolul 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale republicată („Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010)
nu este satisfăcută.
187
Acest act de recepțiune reprezintă o adaptare în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii și în cadrul
controlului de constituționalitate a teriei recepțiunii tradiționale a normelor de drept international. Pentru
detalii cu privire recepțiunea clasică, a se vedea I. Gâlea, Analiza critică a normelor Constituției României
referitoare la relația dintre dreptul internațional și dreptul intern, “Analele Universităţii din Bucureşti”, nr
1/2009, p. 22- 36, la p. 24.
188
În alte cuvinte, chiar dacă la o primă vedere, dispozițiile nu par suficient de clare, precise și neechivoce,
ele pot dobândi această calitate după intervenția interpretativă a Curții de Justiție.
50
51
In fine, judecătorul constituțional român pare a ignora jurisprudența Melki și

Abdeli189, unde Curtea de Justiție a statuat că este incompatibilă cu cerințele
inerente naturii înseși a dreptului Uniunii orice practică judiciară ce ar avea drept
efect diminuarea eficacității dreptului Uniunii la nivel național190.

189
Hotărârea din 22 iunie 2010, Melki și Abdeli, cauzele conexate C‑188/10 și C‑189/10, Rep., p. I‑5667,
paragr. 44 şi urm.
190
O astfel de diminuare are loc ori de câte ori o normă de drept al Uniunii nu poate fi aplicată, din motive ce
țin inclusiv de caracterul orizontal al litigiului, de către judecătorul a quo, soluția astfel pronunțată fiind
contrară dreptului Uniunii în condițiile în care, la invocarea excepției de neconstituționalitate, judecătorul
constituțional a refuzat să elimine norma de drept intern contrară ce a stat, de altfel, la baza emiterii soluției
contradictorii.
51
52
Secțiunea 3: Clauza constituțională de conformare cu dreptul Uniunii:

Decizia nr. 64/2015
Decizia nr. 64/2015191 a Curții Constituționale a României privește contestarea

unor dispoziții legislative considerate a fi contrare dreptului Uniunii, și implicit
Constituției României. Curtea a profitat de oportunitatea de a aplica în
soluționarea controlului atât dispoziții de drept UE primar, cât și dispoziții de
drept UE secundar, precum au fost de altfel interpretate de Curtea de Justiție,
consacrând pe cale pretoriană și noțiunea de "clauză de conformare a dreptului
național cu dreptul Uniunii"192, clauză cuprinsă de Curte în cuprinsul articolului
148 alin. (2) și (4) din Constituție.193 Urmează să redăm mai întâi argumentele
părților și să rezumăm hotărârea CCR (1), pentru ca în a doua parte să arătăm
consecințele acestei decizii de principiu, trimițând, pentru analogie și
diferențiere, la jurisprudența instanței de contencios constituțional din Franța (2).
1. Susținerele părților și rezumatul deciziei
Autorul excepției critică faptul că dispozițiile incidente sunt contrare Constituției

deoarece acestea înlătură, în cazul procedurii de insolvență, dreptul salariațiilor la
consultare și informare atunci când au loc concedieri colective. A doua critică are
la bază faptul că prin dispoziții speciale se instituie o derogare de la dispozițiile

191
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015. Această decizie a stat și
la baza adoptării următoarelor decizii nr.: 61/2015, 280/2015, 220/2015, 340/2015, 494/2015. O variantă a
acestei secțiuni a fost publicată în Pandectele Române, nr. 9/2015.
192
Pentru o posibilă inspirație doctrinară cu privire la o atare clauză, a se vedea și I. Deleanu, Obligativitatea
hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului și ale Curții de Justiție a Comunităților Europene,
Dreptul, nr. 2/2007, pp. 28-43, la p. 42-43: [P]ornind de la premisa inevitabilității aplicării directe și cu
prioritate a normelor comunitare în dreptul intern, inclusiv a hotărârilor Curții de Justiție pronunțate în
interpretarea și aplicarea lor unitară - trei soluții de compatibilizare ar fi posibile (...) b) nuanțarea prin
interpretare de către Curtea Constituțională a acelorași dispoziții constituționale, prin calificarea prevederilor
art. 148 din Legea fundamentală ca având semnificația unei "clauze de deschidere[.]"
193
Pentru punctul incipient al apariției acestei noi jurisprudențe, a se vedea G. Gîrleșteanu, Consideraţii
privind Decizia nr. 1039 din 5 decembrie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor
Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004
şi ale art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în Pandectele Române,
nr. 3/2013, disponibil spre consultare on-line la www.idrept.ro: “În contextul de faţă, Curtea relevă faptul că
exerciţiul competenţei legislative de la nivelul art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, în sensul introducerii unui nou motiv de revizuire a hotărârilor judecătoreşti, care
se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, efectivizează în fapt un principiu constituţional
consacrat prin prisma art. 148 alin. (2) din actul fundamental, principiul priorităţii dreptului comunitar.
Scopul şi efectul juridic al normării constă astfel în reglementarea unui mijloc procedural care să permită
reformarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate de o instanţă judecătorească, cu
încălcarea dreptului Uniunii Europene, în deplin acord cu principiul constituţional enunţat. Norma de
abrogare, Legea nr. 299/2011, trebuia, prin paralelism, să respecte aceleaşi exigenţe de conformitate cu
principiul priorităţii dreptului comunitar, dar, în fapt, prin eliminarea acestui mijloc procedural care permitea
redeschiderea unor procese soluţionate irevocabil, dar în cursul cărora s-a încălcat dreptul Uniunii Europene,
efectul juridic constă în însăşi nerespectarea principiului: astfel, norma juridică este neconformă conţinutului
actului fundamental şi intrinsec neconstituţională.” (s.n.-M.M.-B.)
52
53
articolului 69 din Codul muncii, afectând astfel și termenul de preaviz ce trebuie

respectat în cadrul unei concedieri colective. (para. 4)
În susținerea acestor motive de neconstituționalitate se invocă și David Claes și

alții194 - hotărâre interpretativă a Curții de Justiție - unde instanța de la
Luxembourg a conferit o interpretare directă dreptului fundamental al salariaților
de a fi consultați și informați. Se mai arată că în respectiva hotărâre, societatea se
afla chiar în etapa lichidării judiciare. Autorii excepției consideră hotărârea Curții
de Justiție ca fiind obligatorie pentru statele membre, impunând obligația
recunoașterii dreptului la consultare și informare inclusiv în cadrul procedurii de
insolvență. (para. 5)
Ultimul motiv al excepției privește modul neclar, imprecis și lipsit de

previzibilitate al textului normativ deoarece nu se poate detecta intenția
legiuitorului cu privire la termenul de preaviz. În susținerea acestui motiv se
menționează cauze precum Rotaru împotriva României195.(para. 6 și para. 16)
Motivarea în drept este întemeiată pe art. 1 alin. (1) privind obligativitatea

respectării Constituției și a supremației sale, pe articolul 21 alin. (3) privind
dreptul la un proces echitabil coroborat cu articolului 41 alin. (2) privind dreptul
la măsuri de protecție socială. În subsidiar, se invocă și articolul 6 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului (în continuare, CEDO), articolul 29 din Carta
socială europeană, articolul 27 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene (în continuare, Carta DFUE) dar și Directiva 98/59/CE - transpusă în
România prin articolele 69 și următoarele din Codul muncii. (para. 15)
Ambele instanțe de trimitere, respectiv Curtea de Apel București și Tribunalul

București, apreciază că excepția de neconstiționalitate este neîntemeiată, situația
angajatorului aflat în insolvență fiind diferită față de orice altă situație,
justificându-se astfel termene și norme derogatorii de la norma generală cuprinsă
în Codul Muncii. Se consideră că de fapt problema este dată de conflictul legilor
în timp, acesta nefiind și un conflict de constituționalitate. (para. 7 și 8)
Avocatul Poporului consideră că dispozițiile legale sunt constituționale deoarece

eventualele necorelări dintre Codul muncii și Legea nr. 85/2006 nu pot fi
invocate ca motiv pentru susținerea unei excepții de neconstiuționalitate. (para.
9)

194
Hotărârea Curții în David Claes (C-235/10), Sophie Jeanjean (C-236/10), Miguel Rémy (C-237/10),
Volker Schneider (C-238/10) şi Xuan-Mai Tran (C-239/10) împotriva Landsbanki Luxembourg SA,
EU:C:2011:119, Rep. 2011 I-01113.
195
Cauza Rotaru împotriva României (MC), cererea nr. 28341/95,, CEDO 2000-V.
53
54
Urmează decizia Curții unde se arată, cu titlu preliminar, că deși dispozițiile

supuse controlului au fost între timp abrogate aceasta va analiza totuși
constituționalitatea normelor criticate, având în vedere jurisprudența proprie196
dar și dispozițiile articolului 343 din Legea nr. 85/2014. (para. 14)
Pe fond, Curtea observă din oficiu faptul că în cuprinsul dispoziției criticate sunt
menționate două teze - ambele reprezentând norme derogatorii în raport cu
reglementarea - cadru în vigoare, respectiv Codul muncii și mai ales prevederile
art. 69-73 şi ale art. 75 alin. (1). (paragr. 17) Arătând aceste diferențe, aceasta
statuează că prima teză va fi analizată în raport nu numai cu dispozițiile art. 41
alin. (2), dar și cu ale art. 148 alin. (2) și (4) din Constituție, în timp ce
dispozițiile celei de-a doua teze prezentă în legea criticată vor forma obiectul
unui control redus doar la art. 1 alin. (5) din Constituție.
Curtea reia jurisprudența potrivit căreia protecția socială a muncii reprezintă o

componentă esențială a dreptului la muncă, fiind atât un drept fundamental al
justițiabilului, cât și o obligație pentru stat, impunând în sarcina acestuia o
garantare efectivă în toate situațiile în care justițiabilul se află într-un raport de
muncă pe o poziție de inferioritate economică. Garanțiile privesc, în viziunea
Curții, atât reglementarea legală a raporturilor de muncă prin asigurarea
stabilităţii acestora, dar și a drepturilor şi obligaţiilor angajatorilor şi ale
angajaţilor. Scopul acestor garanții este dat de necesitatea de a se asigura atât
desfăşurarea raporturilor juridice de muncă într-un cadru legal, judicios şi
echitabil, cât și apărarea deopotrivă a intereselor legitime - atât ale angajatorilor,
cât şi ale salariaţilor.197 Drept urmare, Curtea consideră că angajatorii trebuie să
fie împiedicați să dispună în mod abuziv, nelegal și nejustificat - din proprie
iniţiativă - încetarea raporturilor de muncă, asigurându-se totodată exercitarea
dreptului de apărare împotriva oricăror măsuri nelegale și neîntemeiate.198
A doua parte a deciziei începe cu precizarea introductivă a faptului că dispozițiile

conținute în Codul muncii au o valoare infraconstituțională, aceste dispoziții
consacrând caracterul efectiv al drepturilor fundamentale la muncă şi la protecţia
socială a muncii. (para. 19)
Raportându-se apoi la prevederile articolului 41 alin. (2) din Constituție, Curtea

constată că sintagma "alte situaţii specifice, stabilite prin lege" - reprezintă
intenția puterii constituante de a permite configurarea și structurarea dreptului la
protecție socială "într-un mod dinamic, permiţând adaptarea sa noilor realităţi

196
Decizia nr. 766/2011 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011.
197
Cu trimitere la Decizia nr. 506 din 4 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 982 din 4 noiembrie 2005.
198
Cu trimitere la Decizia nr. 205 din 26 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
588 din 19 septembrie 2001 sau Decizia nr. 252 din 18 septembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 736 din 19 noiembrie 2001.
54
55
economice sau sociale care intervin în evoluţia societăţii"199. Referindu-se apoi

la metoda ce trebuie aplicată în interpretarea dispozițiilor Constituției, Curtea
arată că "dreptul este viu"200 iar "drepturile fundamentale nu au o existenţă
abstractă201 în contextul în care înseşi conceptele constituţionale sunt supuse la
rândul lor unei viziuni interpretative evolutive".202 Totodată, Curtea precizează că
instanța de contencios constituțional cu sediul la București "este unica autoritate
publică care are competenţa de a da o interpretare obligatorie textului
Constituţiei". Rezultă că enumerarea cuprinsă în art. 41 alin. (2) din Constituție
stabilește un standard minim de protecție a acestui drept fundamental la protecție
socială, deși Constituția permite legiferarea cu privire la "alte situații specifice".
(para. 20)
Motivarea Curții continuă prin stabilirea în avantajul legiuitorului a existenței

unei marje de apreciere, marjă ce diferă ca întindere în funcție de caz, și anume,
în funcție de situația în care norma supusă controlului fie afectează chiar
elementele componente ale dreptului fundamental – acestea fiind elemente
inerente existenței sale constituționale -, fie doar pe cele de natură pur legală.
(para. 21) Astfel Curtea constată că informarea și consultarea angajaților
reprezintă veritabile măsuri de protecție socială ce caracterizează însuși dreptul
fundamental de a beneficia de măsuri de protecție socială a muncii. (para. 22)
Urmează apoi afirmarea faptului că intenția legiuitorului constituant a fost aceea

de a impune - prin intermediul articolele 11 și 20 alin. (1) din Constituție - un
nivel de protecție constituțională a drepturilor și libertăților fundamentale care se
află cel puțin la nivelul celui prevăzut în actele internaționale de protecție a unui
drept analog. O astfel de dorință politică se concretizează prin obligația de a
interpreta drepturile și libertățile fundamentale conținute în Constituția României
în conformitatea cu actele internaționale pertinente. Dând efect voinței

199
Cu trimitere la Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 160 din 9 martie 2012 pentru competența de a interpreta normele constituționale într-un mod dinamic și
evolutiv.
200
Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3
august 2011 şi Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691
din 22 septembrie 2014. Prin această expresie, Curtea Constituțională se arată pregătită să îmbrățișeze
doctrina interpretării dinamice care are în centrul ei nevoia adaptării continue a dreptului exigențelor vieții
sociale. Astfel, Curtea constituțională apare pregătită să nu mai confere o interpretare fixistă, ci să schimbe
semnificația textului în lumina circumstanțelor, și evident, în lumina sentimentelor judecătorilor Curții cu
privire la ce este just (a se vedea R. Dworkin, Freedom’s Law. The Moral Reading of the Constitution,
Oxford, 1996). S-a afirmat că doctrina dinamică favorizează o interpretare numită evolutivă, urmărind astfel
să remedieze dezavantajele unei constituții îmbătrânite și ale lipsei unei revizuiri constituționale (Riccardo
Guastini, L’interpretation de la constitution, Traite international de droit constitutionnel, tome I, Theorie de la
Constitution, 466 – 503, la p. 483).
201
Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din
20 decembrie 2011.
202
Decizia nr. 498 din 10 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 28 iunie
2012, sau Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, paragraful 171, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014
55
56
legislatorului constituant, Curtea interpretează dispozițiile constituționale

incidente în lumina dispozițiilor pertinente din Carta socială europeană - parte a
dreptului intern. Se constată, prin urmare, că dreptul la protecție socială a muncii
cuprinde ca elemente componente informarea şi consultarea angajaţilor. (para.
23)
Curtea concluzionează intermediar, arătând că trimiterea generică la lege din teza

a doua a articolului 41 alin. (2) din Constituție reprezintă de fapt permisiunea
conferită Curții Constituţionale ca, prin jurisprudenţa sa, să constituţionalizeze
acele drepturi ale angajaţilor prevăzute de lege care reprezintă fie o transpunere a
unor prevederi din tratate internaţionale la care România este parte, fie măsuri de
protecţie socială a muncii cu un impact social-economic deosebit. (para. 24) Se
arată că printr-o astfel de sintagmă se permite constituționalizarea pe cale
pretoriană a măsurilor de protecție socială a muncii reglementate prin tratate
internaționale, precum și a celor prevăzute prin lege ca urmare a unor obligații
internaționale asumate de statul român, sau adoptate ca urmare a necesității
reglementării unor măsuri cu impact social-economic deosebit (para. 24 cu
reluare la para. 25)
Se constată că dreptul la informare și consultare nu se plasează în coordonatele

unei simple opțiuni legislative, acest drept făcând - nici mai mult, nici mai puțin -
parte în mod inerent din conținutul normativ al dreptului fundamental la măsuri
de protecţie socială a muncii. (para. 26) Rezultă că informarea și consultarea
angajaților sunt elemente componente ale acestui drept fundamental având
valențe constituționale203 care se alătură astfel, pe cale interpretativă, celor expres
menționate de legiuitorul constituant în articolul 41 alin. (2) din Constituție.
(para. 27). Drept urmare, dreptul respectiv cuprinde orice procedură de
concediere colectivă, fiind indiferent oricăror particularități precum aceea dată de
momentul în care concedierea colectivă ar interveni. (para. 28) Deși legiuitorul
are competența de a configura acest drept, implementându-l prin norme specifice,
respectând de altfel proporționalitatea prin adoptarea unor eventuale măsuri de
restrângere, Curtea arată că totuși legiuitorul nu are competența sau posibilitatea
ca prin reglementare să suprime acel drept fundamental, sau una dintre
componente sale esențiale. (para. 28) Astfel, negarea totală a acelui drept prin
intermediul unui text legal neechivoc reprezintă o încălcare a Constituției, fără a
mai fi necesar să se analizeze proporționalitatea măsurii. (para. 29)
Urmează partea a treia în care Curtea analizează - în cadrul controlului -

eventuala încălcare a unor acte ale Uniunii Europene.

203
Cu trimitere la Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
477 din 12 iulie 2012 pentru noțiunea de valențe constituționale.
56
57
Curtea reține - printr-o trimitere coroborată la dispoziții din Carta DFUE, din
Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene ('TFUE') și la Directiva 98/59/CE
(în continuare, directiva) astfel cum a fost interpretată de Curtea de Justiție în
David Claes și alții - faptul că respectivele "consultări prevăzute la articolul 2 din
Directiva 98/59 se referă nu numai la posibilităţile de a evita sau de a reduce
numărul de concedieri colective, ci şi la posibilităţile de a atenua consecinţele
acestora prin recurgerea la măsuri sociale însoţitoare vizând, printre altele, sprijin
pentru redistribuirea sau recalificarea lucrătorilor concediaţi", Curtea de Justiție
stabilind că "până la încetarea definitivă a personalităţii juridice a unei instituţii
cu privire la care se dispune dizolvarea şi lichidarea, trebuie îndeplinite
obligaţiile care decurg din articolele 2 şi 3 din Directiva 98/59". De asemenea,
se mai trimite și la faptul că instanța de la Luxembourg a statuat deja că
"obligaţiile care revin angajatorului în temeiul acestor articole trebuie executate
de conducerea instituţiei în cauză, cât timp aceasta rămâne în funcţie, chiar cu
competenţe limitate în ceea ce priveşte administrarea respectivei instituţii, sau de
lichidatorul acesteia, în măsura în care administrarea instituţiei menţionate este
preluată în totalitate de acest lichidator" (s.n. – M.M.-B.)204. Drept urmare,
Curtea Constituțională arată că "obligaţiile de informare şi consultare prevăzute
de directivă trebuie respectate indiferent că faţă de societate a fost deschisă
procedura reorganizării judiciare sau cea a lichidării".
Urmează apoi considerentul în care Curtea Constituțională reiterează rolul

actelor de drept UE în cadrul controlului de constituționalitate. Pentru instanța de
contencios constituțional a României, Carta DFUE "este un act distinct ca natură
juridică de celelalte tratate internaţionale la care face referire art. 20 din
Constituţie, astfel încât textul constituţional care o vizează este art. 148 din
Constituţie şi, de principiu, dispoziţiile sale sunt aplicabile în controlul de
constituţionalitate în măsura în care asigură, garantează şi dezvoltă prevederile
constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în
care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în
domeniul drepturilor omului" (s.n.-M.M.-B.).205 Curtea apoi arată că, în viziunea
sa, nu există niciun motiv pentru a se îndepărta de la această jurisprudență.
Totodată, nu există niciun motiv pentru a se aplica aceleași condițiuni și “în
privinţa exigenţelor care rezultă atât din tratatele constitutive ale Uniunii
Europene, cât şi din actele secundare ale acesteia, în speţă, directivele” (paragr.
33)
Se reiterează apoi propriile considerente de principiu adoptate pe cale pretoriană,

și care privesc actele obligatorii ale Uniunii Europene – norme interpuse în

204
Paragr. 29 din hotărârea David Claes și alții, cu trimitere la punctul 2 din dispozitiv.
205
433 din 28 iunie 2010, şi Decizia nr. 206 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 254 din 17 aprilie 2012.
57
58
cadrul controlului de constituționalitate. Astfel, se arată că "folosirea unei norme

de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă
celei de referinţă implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia
României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie
suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi
fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene şi, pe de altă parte, norma să se circumscrie unui anumit nivel de
relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila
încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă
în cadrul controlului de constituţionalitate".206
Curtea realizează apoi analiza pe fond a îndeplinirii condiționalității mai sus-

menționate ('test preliminar de aplicare a dreptului UE'), arătând că art. 153 alin.
(1) lit. e) TFUE, art. 27 din Carta DFUE şi art. 2 şi 3 din Directivă au un conţinut
suficient de clar, precis şi neechivoc, mai ales prin prisma interpretării date în
David Claes și alții.
Se subliniază că actele Uniunii Europene protejează, prin conținutul lor normativ,

dreptul la "informarea şi consultarea lucrătorilor" vizând în mod direct și dreptul
fundamental la protecţia socială a muncii prevăzut de art. 41 alin. (2) din
Constituţie - "text constituţional care asigură un standard de protecţie egal cu cel
rezultat din actele Uniunii Europene"207. Rezultă astfel că "actele Uniunii
Europene anterior menţionate au, în mod evident, o relevanţă constituţională,
ceea ce înseamnă, pe de o parte, că se circumscriu şi se subsumează art. 41 alin.
(2) din Constituţie (...) fără a încălca identitatea constituţională naţională" (s.n. –
M. M. – B.)208.
Se afirmă apoi că este de competenţa Curţii Constituţionale constatarea existenţei

acestei neconcordanţe normative între actele Uniunii Europene şi cele naţionale,
și că recurgerea doar la aplicarea principiului constituțional al priorității de
aplicare a actelor Uniunii Europene de către instanțele de drept comun nu poate
constitui unica soluție finală, din moment ce art. 148 alin. (2) din Constituţie
cuprinde în mod implicit "o clauză de conformare a legilor interne cu actele
Uniunii Europene"209. Prin urmare, Curtea arată că încălcarea obligației
constituționale de conformare cu dreptul Uniunii "trebuie sancţionată ca atare".
De aceea, nepunerea de acord a dispoziţiilor art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea

206
Cu trimitere la Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
487 din 8 iulie 2011.
207 Curtea a ajuns la concluzia că art. 41 alin. (2) din Constituție oferă același standard pentru cel garantat la
nivelul UE prin interpretarea Curții de Justiție în David Claes și alții deoarece a ales să interpreteze art. 41
alin. (2) în lumina actelor de drept internațional analoage (a se vedea paragr. 24 și 25 din decizie).
208
479 din 12 iulie 2012.
209
Cu distincţiile realizate în Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragr. 455.
58
59
nr. 85/2006 cu actele obligatorii Uniunii Europene cu relevanţă constituţională în

perioada de activitate a Legii nr. 85/2006 constituie eo ipso o încălcare a
prevederilor art. 148 alin. (4) din Constituţie. (paragr. 33)
În partea finală, Curtea analizează conformitatea cu articolul 1 alin. (5) din

Constituție a termenului de preaviz aplicabil în procedura insolvenței. Curtea
arată că dispoziția constituțională invocată "consacră principiul respectării
obligatorii a legilor" și că "deși poate să fie dificil să se redacteze legi de o
precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţea
nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii" (s.n. – M. M. – B.). Curtea
consideră că dispozițiile ce stabilesc termenul sunt precise şi previzibile,
destinatarul normei juridice fiind capabil să îşi adapteze conduita în funcţie de
conţinutul acesteia, astfel încât nu se poate reţine încălcarea art. 1 alin. (5) din
Constituţie. În partea finală se arată că excepţia de neconstituţionalitate
reprezintă un mijloc de apărare pus la îndemâna justiţiabilului, decizia pronunțată
de Curtea Constituțională cu privire la neconstituționalitatea unei dispoziții
naționale aplicându-se în mod direct tuturor litigiilor pendinte, și reprezintă, de
asemene, cauză de revizuire a hotărârilor judecătoreşti deja pronunțate. (paragr.
40)
În concluzie, și cu majoritate de voturi, Curtea constituțională declară

neconstituționalitatea tezei întâi a articolului 86 alin.(6) din Legea 85/2006.
2. Consecințele de principiu ale Decizie nr. 64/2015
În această parte ne vom referi doar la implicațiile deciziei 64/2015 cu privire la

aplicarea normelor de drept UE ca norme de o cvasivaloare constituțională210 din
moment ce sunt "norme interpuse" în cadrul controlului de constituționalitate. Nu
vom acoperi astfel problema specifică dreptului fundamental la protecție socială
a lucrătorilor, dorind să analizăm doar procedeul prin care Curtea Constituțională
justifică aplicarea dreptului Uniunii în cadrul controlului de constituționalitate, și
consecințele raționamentului asupra considerentelor de principiu anterior
stabilite. Drept urmare, vom arăta posibila existență a unui reviriment implicit
dar parțial (2.1) pentru ca apoi să indicăm consecințele și concluziile aferente
(2.2)

210
Despre valoarea constituțională a normelor de drept UE, a se vedea și Ș. Deaconu, Tratatul de aderare a
României la Uniunea Europeană - parte a acquis-ului constituțional?, în Despre Constituție și
constituționalism. Liber Amirocum Ioan Muraru, Hamangiu, București, 2006, pp. 267-277, la p. 275:
"Termenul de acquis constituțional nu este încă încetățenit și nici reglementat juridic, așa cum se întâmplă în
cazul termenului de acquis comunitar introdus prin Tratatul de la Maastricht din 1992. Cu toate acestea,
evoluțiile recente în plan juridic ale Uniunii Europene, în ciuda eșecului înregistrat în Franța și Olanda la
referendumurile organizate pentru ratificarea Tratatului instituind o Constituție pentru Europa, ne fac să
vorbim tot mai mult despre un sistem de norme juridice cu valoare constituțională, atât pentru Uniunea
Europeană, cât și pentru statele membre ale Uniunii" (s.n.-M.M.-B.).
59
60
2.1. Revirimentul cu privire la aplicarea dreptului Uniunii:
Până la pronunțarea în această cauză, Curtea Constituțională a României aplica,

și doar în alternativ, două decizii de principiu211 ori de câte ori era pusă în situația
de a decide in limine litis dacă o normă de drept al Uniunii va fi sau nu aplicată
în cadrul unui control de constituționalitate, realizând astfel și o delimitare între
normele de drept UE - dispoziții din Carta DFUE; și normele de drept european
(sic!) - alte acte obligatorii ale Uniunii Europene. Printr-o atare jurisprudență,
dispozițiile din Carta DFUE erau aplicate ca instrument de interpretare a
normelor din Constituție doar "în măsura în care asigurau, garantau şi dezvoltau
prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte,
în măsura în care nivelul lor de protecţie era cel puţin la nivelul normelor
constituţionale în domeniul drepturilor omului" - în timp ce celelalte "norme de
drept european" (al Uniunii - n.n.) erau folosite ca "norme interpuse" dacă
îndeplineau "o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fi fost
suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi
fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene şi, pe de altă parte, norma trebuia să se circumscrie unui anumit nivel
de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină
posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de
referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate".
Dar, prin considerentele adoptate în decizia 64/2015 Curtea lasă impresia -

inițial - că urmează să renunțe la jurisprudența referitoare la normele de drept UE
- norme interpuse, urmând să aplice tuturor dispozițiilor de drept UE (secundar
sau primar) același test de admisibilitate a aplicării precum cel ce a luat naștere
pentru dispozițiile din Carta DFUE. În acest sens, Curtea afirmă că "nu există
nici motiv[sic!] de a se îndepărta de la această jurisprudenţă [cea referitoare la
Carta DFUE -n.n.] şi să o aplice mutatis mutandis şi în privinţa exigenţelor care
rezultă atât din tratatele constitutive ale Uniunii Europene, cât şi din actele
secundare ale acesteia (sic!), în speţă, directivele"212. Considerăm că este doar o
eventuală impresie, fie pentru faptul că nu reușim să înțelegem conținutul frazei
anterior redate deoarece întreaga frază ni se pare a fi formulată deficitar, - fie
doar pentru că această declarație este urmată de aplicarea numai a jurisprudenței
referitoare la normele de drept UE - norme interpuse, și indiferent de faptul că
unele dispoziții sunt conținute chiar în Carta DFUE, controlul de aplicare al
normelor UE fiind realizat en bloc. Se poate astfel observa că CCR sfârșește prin
a nu aplica deloc jurisprudența de principiu stabilită în decizia nr. 871/2010213, și

211
A se vedea secțiunea I și II din capitolul III al acestei teze.
212
Paragr. 30.
213
Aceasta este prima decizie în care Curtea Constituțională enumeră condițiile în care o dispoziție din Carta
DFUE va fi aplicată în cadrul controlului de constituționalitate. Totuși, în cadrul motivării, Curtea trimite pe
lângă această decizie, și la Decizia nr. 206/2012 - decizie în cuprinsul căreia se trimite la aceeași
condiționalitate, invocându-se însă drept temei pretorian decizia nr. 1479/2011. Considerăm însă că decizia
60
61
de aceea declarația de la finalul paragrafului 30 pare paradoxală și contradictorie.

De fapt, Curtea realizează, în paragraful următor, o permutare jurisprudențială în
sens invers - aplicând jurisprudența statuată cu privire la "normele interpuse" și
în cazul dispozițiilor din Carta DFUE, respectiv raportat la articolul 27 al
acesteia.
De aceea, considerăm că instanța de contencios constituțional produce în

cuprinsul considerentelor un reviriment implicit, alegând să renunțe - fie doar
pentru moment - la jurisprudența consacrată prin decizia nr. 871/2010, și să
aplice astfel numai condiționalitatea stabilită prin decizia de principiu nr.
668/2011214, cu adăugarea unei limite (sau condiții adiacente): identitatea
constituțională națională. Astfel, dispozițiile din Carta DFUE se aplică în cadrul
acestei decizii nu "dacă asigură, garantează şi dezvoltă prevederile
constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în
care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în
domeniul drepturilor omului" ci dacă astfel de norme sunt suficient de clare,
precise şi neechivoce prin ele însele sau înţelesul acestora a fost stabilit în mod
clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă
parte, normele incidente prezintă o relevanță constituțională215 - fără a încălca
totuși identitatea constituțională.
Următoarele motive se pot afla la baza acestui reviriment nedeclarat:
Primo, este posibil ca instanța de contencios constituțional să fi considerat că

cerințele impuse pentru aplicarea Cartei DFUE reprezentau de fapt exprimarea în
alte cuvinte a celei de-a doua condiții pentru aplicarea normelor de drept UE ca
norme interpuse. Referitor la această echivalență, argumentam în 2013 că
necesitatea "asigurării, garantării și dezvoltării prevederilor constituţionale în
materia drepturilor fundamentale" reprezintă "exprimarea cu alte cuvinte a celei

de principiu nu este și cea din 2011, ci numai cea din 2010 deoarece decizia 871/2010 este prima decizie prin
care s-a consacrat competența Curții Constituționale de a aplica dispozițiile din Carta DFUE ca instrument de
interpretare a drepturilor și libertăților fundamentale analoage (a se vedea și M. Mazilu-Babel, Aplicarea
dispoziţiilor Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ca norme de valoare constituțională în
cadrul controlului de constituţionalitate, Revista de Științe Juridice, 2014 Supliment, pp. 51- 63, la p. 59).
Curtea nu este deloc consecventă în invocarea deciziei de principiu, indicând nu numai decizia nr. 871/2010,
ci și decizia nr. 1.237/2010 (în decizia nr. 173/2015 de exemplu), sau decizia nr. 244/2014 (paragr. 21 al
decizie nr. 173/2015).
214
Pentru efectele deciziei nr. 668/2011, a se vedea și M. Mazilu-Babel, Condițiile impuse pentru folosirea
unei norme de drept al Uniunii Europene în cadrul controlului de constituționalitate, Dreptul, nr. 11/2013,
pp. 181- 191, la p. 182 dar și M. Mazilu-Babel, Triada curților și protecția drepturilor și a libertăților
fundamentale într-o Uniune Europeană a cetățenilor, Revista Română de Drept European, nr. 5/2011, pp. 98
- 110, la p. 108.
215
Cu mențiunea că CCR înlocuiește sintagma " un anumit nivel de relevanță constituțională" cu "relevanță
constituțională". Pentru o critică a sintagmei "un anumit nivel de relevanță constituțională", a se vedea M.
Mazilu-Babel, Condițiile impuse pentru folosirea unei norme de drept al Uniunii Europene în cadrul
controlului de constituționalitate, Dreptul, nr. 11/2013, pp. 181-191, la p. 187-189.
61
62
de-a doua condiții impuse aplicării normelor de drept ale Uniunii in genere ca
norme interpuse în cadrul controlului de constituționalitate"216.
Secundo, este posibil ca instanța de contencios constituțional să fi constatat că

pentru a putea verifica dacă "nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul
normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului", aceasta ar trebui să
clarifice mai întâi care este nivelul de protecție impus în mod concret de Cartă217,
având astfel obligația de a trimite întrebări preliminare judecătorilor de la
Luxembourg ori de câte ori nu s-ar fi aflat sub incidența excepțiilor Cilfit și
alții218. Cu privire la această obligație, susțineam în 2011 că instanța de la
Luxembourg va fi întotdeauna singura autoritate care va stabili gradul de
întindere a protecției jurisdicționale conferite de către un drept fundamental
conținut în Carta DFUE. Această concluzie este confirmată și de Curtea de
Justiție, prin afirmarea în 2013 a faptului că "autoritățile și instanțele naționale
sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale,
cu condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de
cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și
caracterul efectiv ale dreptului Uniunii"219 (s.n.-M.M.-B.) Prin urmare, se poate
presupune că judecătorii de la București nu au dorit ca opțiunea de a trimite
întrebări preliminare să devină de fapt o obligație în urma jurisprudenței Melloni,
riscând altfel să încalce atât articolul 6 CEDO220, cât și articolul 267 TFUE - în
eventualitatea unui refuz de a solicita interpretarea Curții de Justiție pentru
stabilirea in concreto a standardului de protecție impus de dispozițiile Cartei
DFUE cerute de justițiabil a fi aplicate și în cadrul unui control de

216
M. Mazilu-Babel, Aplicarea dispoziţiilor Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ca norme
de valoare constituțională în cadrul controlului de constituţionalitate, publicat în 25 decembrie 2013 în
Revista de Note și Studii Juridice pe JURIDICE.ro.
217
Deoarece "dreptul este viu" nu doar pentru Curtea Constituțională a României, ci și pentru Curtea de
Justiție a Uniunii Europene. A se vedea și G. Zanfir, Protecția datelor personale, C. H. Beck, București, 2015,
la p. 1: "Dreptul a răspuns întotdeauna, precum o oglindă, realității. Pe măsură ce dinamica realității - care ne
interesează în dimensiunea ei socială - se schimbp, reflexia se schimbă și ea, iar dreptul evoluează dependent
de această dinamică".
218
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că cerințele articolului 6 CEDO se aplică și în cazul
procedurii de pe rolul unei instanțe de contencios constituțional atunci când cauza privește un litigiu ce are
drept obiect drepturile civile sau penale menționate în articolul 6 alin. (1) din Convenție (Krcmar și alții
împotriva Cehiei, cererea nr. 35376/97, paragr.36 disponibilă doar în limba engleză pe HUDOC: according to
the Court’s case-law, Article 6 § 1 applies to proceedings before Constitutional Courts), dar și faptul că
articolul 6 CEDO impune ca o instanță să motiveze temeinic refuzul de a trimiteri întrebări preliminare Curții
de Justiție, atunci când aceasta poate fi considerată că soluționând în mod irevocabil cauza (cauza Dhahbi
împotriva Italiei, paragr. 31-34 cu trimitere la decizia Vergauwen și alții împotriva Belgiei, cererea
nr.4832/04, paragr. 89-90, disponibilă pe HUDOC).
219
Hotărârea din 26 februarie 2013 [Marea Cameră], C-399/11, Melloni, EU:C:2013:107, paragr. 60.
220
Pentru încălcarea articolului 6 CEDO din cauza refuzului nemotivat al instanței naționale de a trimite
întrebări preliminare, a se vedea cauza Dhahbi împotriva Italiei, cu rezumat în franceză disponibil în Reflets,
nr. 2/2013, accesibil on-line la: http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2014-
07/reflets.02.2014.pdf și cu prezentare în limba română realizată de Dragoș Călin în Revista Forumul
Judecătorilor, nr. 2/2014.
62
63
Tertio, se poate argumenta că un alt posibil motiv ar fi dat de faptul că s-a dorit
ca prin acest reviriment să se impună condiții suplimentare pentru aplicarea
dispozițiilor Cartei DFUE în cadrul controlului de constituționalitate deoarece pe
lângă necesitatea satisfacerii condiției de existență a unei anumite relevanțe
constituționale, dispozițiile Carte vor fi aplicate doar dacă vor avea un înțeles
clar, precis și neechivoc. Altfel spus, dacă înțelesul este echivoc - și jurisprudență
clarificatoare a Curții de Justiție nu există, Curtea Constituțională va refuza
aplicarea acestor dispoziții ale Cartei, neconsiderând că ar avea obligația de a
trimite întrebări preliminare, sau de a le aplica doar pentru că acestea prezintă
totuși relevanță constituțională. Astfel, Curtea nu numai că a restrâns șansele ca o
dispoziție din Carta DFUE să satisfacă testul admiterii aplicării de principiu, dar
totodată nu mai riscă să fie acuzată, fie doar și în doctrină221, că nu ar respecta
obligația de a trimite întrebări preliminare, și asta ori de câte ori verifică, sub
imperiu considerentelor deciziei 871/2010222 nivelul de protecție garantat de
Cartă.
Quatro, revirimentul este posibil să fi fost realizat deoarece Curtea

Constituțională a ajuns la concluzia că oricum dispozițiile din Carta DFUE sunt
folosite pentru a interpreta dispozițiile din alte acte de drept ale Uniunii
Europene, fiind cunoscut faptul că există o jurisprudență constantă a Curții de
Justiție prin care s-a stabilit obligația de interpretare conformă a dreptului UE
secundar cu dispozițiile din Carta DFUE223.
Drept concluzie intermediară, și înainte de a indica noutățile jurisprudențiale ex

novo, precizăm că este posibil ca de fapt Curtea Constituțională să nu fi dorit să
realizeze niciun reviriment jurisprudențial și că întreaga noastră interpretare este
eronată, și asta din cauza faptului că verificarea dublei condiționalități se
realizează en bloc în această decizie, și deci inclusiv raportat la articolul 27 din
Carta DFUE. Prin urmare, jurisprudența viitoare a Curții va rămâne să
confirme224 sau să nege definitiv explicațiile de mai sus.225

221 Dacă nu chiar pe rolul CEDO, printr-o interpretare coroborată a jurisprudenței Dhahbi împotriva Italiei
cu jurisprudența Krcmar și alții împotriva Cehiei (menționată extins la nota de subsol nr. 23 din prezentul
articol).
222
Sau a deciziei nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785
din 24 noiembrie 2010 (menționată recent în decizia nr. 394/2015, paragr. 27, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 561 din 28 iulie 2015. Precizăm că CCR nu este statornică în menționarea acelei
decizii de principiu, alegând să alterneze între decizia nr. 871/2010 și decizia nr. 1.237/2010.
223
A se vedea, de exemplu, Hotărârea Google Spain și Google (EU:C:2014:317, paragr. 68) sau Concluziile
Avocatului General în C-212/13, punctul 27.
224
Fie măcar în cauzele în care același magistrat - asistent va redacta considerentele deciziei.
225
Considerăm că simplul fapt că în câteva decizii ulterioare Curtea reia condiționalitatea specifică aplicării
dispozițiilor din Carta DFUE - și diferită de cea existentă pentru normele interpuse, este irelevant din moment
ce Curtea nici măcar nu analizează dacă respectiva condiționalitate este îndeplinită, limitându-se a arăta că:
"considerentele reţinute analizează toate aceste aspecte, fiind, în consecinţă, valabile şi cu privire la aceste
dispoziţii din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene" evitând astfel aplicarea oricărei analize
specifice. (Decizia nr. 173/2014, paragr. 21, sau Decizia nr. 184/2015 - paragr. 31).
63
64
2.2. Noutățile deciziei și comparația cu jurisprudența Conseil Constitutionnel:
Prin decizia din 24 februarie 2015, Curtea Constituțională novează în materia

aplicării dreptului UE în cadrul controlului de constituționalitate după cum
urmează:
În primul rând, Curtea reține că articolul 148 alin. (2) și (4) conține două
obligații: prima - este o obligație de rezultat și constă în datoria legiuitorului
român de a garanta, pe plan legislativ, cel puțin același nivel de protecție a
drepturilor și libertăților fundamentale precum cel prevăzut în actele obligatorii
ale Uniunii Europene; a doua - este o obligație de mijloace și constă în datoria
legiuitorului de a pune de acord în mod permanent şi continuu legislaţia
naţională infraconstituţională cu actele obligatorii ale Uniunii Europene. Prin
această noutate, o consecință logică și viitoare ar putea fi aceea în care Curtea
Constituțională va considera că dobândește și competența de a declara
neconstituțională orice inacțiune a legiuitorului național, stabilind în sarcina
acestuia o obligație expresă de a legifera - dar doar în domeniul de aplicare al
dreptului Uniunii incident.
A altă semnificativă noutate constă în faptul că prin considerentele decizie nr.

64/2015 se atașează de facto o a treia condiție cumulativă față de cele două
impuse prin decizia de principiu nr. 668/2010, respectiv necesitatea ca prin
îndeplinirea misiunii de a verifica dacă s-a asigura respectarea obligației de
conformare cu dreptul UE, Curtea să nu fie chemată să încalce identitatea
constituțională națională.226 Curtea Constituțională nu menționează în mod
explicit dacă necesitatea respectării identității constituționale reprezintă o
condiție aparte, sau dacă această cerință este - de fapt - parte integrantă a
necesității satisfacerii condiției de relevanță constituțională. Faptul că nu se
precizează expressis verbis existența unei triple condiționalități, ne determină să
nu putem încă susține cu deosebită convingere faptul că respectarea identității
constituționale reprezintă o obligație de sine stătătoare, ce va fi analizată ulterior
celei prin care se va stabili relevanța constituțională.
Urmează să evidențiem, cu scopul de a înțelege și mai bine consecințele deciziei

64/2015, faptul că noutățile de mai sus se aseamănă atât conceptual, cât și
funcțional, cu cele consacrate pe cale pretoriană - în 2004 și 2006 - de către
Conseil constitutionnel (Consiliul Constituțional din Franța), concepte care au
fost considerate în doctrina de specialitate franceză ca reprezentând momentul de
naștere al unei "revoluții jurisprudențiale"227:

226
A se vedea paragr. 32 cu trimitere, pentru noțiunea de identitate constituțională, la Decizia nr. 683 din 27
iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 12 iulie 2012.
227
Marie-Luce Paris, Europeanization and Constitutionalization:The Challenging Impact of a Double
Transformative Process on French Law, Yearbook of European Law, vol. 29 (1), pp. 21-64, la p. 58.
64
65
În urma deciziei nr. 2004-496 DC228, Conseil Constitutionnel a stabilit că

articolul 88-1 al Constituției Franței conține o cerință constituțională (exigence
constitutionnelle) de transpunere corectă a directivelor UE în dreptul intern
francez229 – dar că exercitarea acestei obligații nu reprezintă un mandat în alb
acordat puterii constituite pentru a încălca astfel și principiile inerente identității
constituționale a Franței, cu unica excepție a situației în care puterea constituantă
ar fi consimțit expres la o atare încălcare.230
Dar, în ciuda similitudinii conceptuale, există diferențe majore:
Primo, în România cerința constituțională de transpunere a unei directive este

conținută într-o normă implicită extrasă de Curtea Constituțională a României
din articolul 148 alin. (2) și (4), această normă purtând un nume specific,
respectiv acela de "clauză de conformare a legilor interne cu actele Uniunii
Europene"231. Totodată, această cerință nu reprezintă o statuare pretoriană
realizată cu scopul de autolimitare a competenței de control de care beneficiază
Curtea Constituțională. Altfel spus, articolul 148 alin. (2) și (4) din Constituție nu
este folosit ca instrument de interpretare a articolului 146 din Constituție,
neafectând astfel atribuțiile conferite Curții de legiuitorul constituant.232 De
aceea, Curtea Constituțională nu respinge, în principiu, și pentru moment, o
sesizare trimisă de instanța de drept comun pe motiv că aceasta este inadmisibilă
pentru simplul fapt că dispoziția ce formează obiectul controlului ar reprezenta
de fapt transpunerea în dreptul intern a acelor cerințe precizate într-o directivă
UE care nu lasă nicio marjă de apreciere statelor membre în transpunere.
Secundo, în România, Curtea Constituțională va controla, în temeiul

considerentelor de principiu adoptate în decizia nr. 64/2015, nu doar dispozițiile

228
Accesibilă on-line aici: www.conseil-constitutionnel.fr/decision/2004/2004496dc.htm [ultima dată accesat
în data de 26 august 2015].
229
Jean-Philippe Derosier afirma că în Franța, o lege de transpunere a unei directive care este contrară
directivei, este contrară, în principiu, și Constituție (Jean-Philippe Derosier, Hors-piste constitutionnel.
Quand le Conseil Constitutionnel decide de poser une question prejudicielle a la CJUE în L'Etat, le Droit, le
Politique. Mélanges en l'honneur de Jean-Claude Colliard (ed. D. Ribes), Dalloz, Paris, 2014, pp. 227-241,
la p. 233, cu trimitere la decizia nr. 2006-543 DC).
230
A se vedea Decizia nr. 2006-540 DC din 27 iulie 2006, paragr. 19 unde Conseil Constitutionnel a înlocuit
"disposition expresse contraire de la Constitution" stabilită în decizia nr. 2004-496 DC, cu "principes de
l'identité constitutionnelle".
231
Pentru sublinierea de către Prim-magistratul asistent al Curții Constituționale a României a acestei noi
denumiri, a se vedea M. Safta, Receptarea dreptului Uniunii Europene prin jurisprudenţa Curţii
Constituţionale a României. Selecţie decizii pronunţate şi publicate în perioada 1 ianuarie 2014 – 30 iunie
2015, RNSJ, 25 august 2015, JURIDICE.ro.
232
“[L]a transposition en droit interne d'une directive communautaire résulte d'une exigence constitutionnelle
à laquelle il ne pourrait être fait obstacle qu'en raison d'une disposition expresse contraire de la Constitution;
qu'en l'absence d'une telle disposition, il n'appartient qu'au juge communautaire, saisi le cas échéant à titre
préjudiciel, de contrôler le respect par une directive communautaire tant des compétences définies par les
traités que des droits fondamentaux garantis par l'article 6 du Traité sur l'Union européenne[.]” (s.n. - M. M.-
B.), decizia nr. 2004-496 DC, mai sus-citată, la paragr. 7.
65
66
normative care au drept ratio legis asigurarea obligației de transpunere în dreptul

intern a directivelor UE - obligație de altfel conținută și în articolul 4 alin. (3)
TUE - ci toate dispozițiile naționale care pot forma obiectul unui control de
constituționalitate, declarând neconstituționale pe toate cele care se vor afla într-
o neconcordanță normativă cu dreptul UE, sub condiția ca normele de drept UE
să satisfacă și „testul de aplicare”: să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă
prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi
neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; să prezinte relevanță
constituțională, și să nu aducă atingere identității constituționale naționale. 233
Tertio, în România nu toate dispozițiile dintr-o directivă vor fi capabile de a fi

aplicate prima facie în cadrul unui control de constituționalitate, Curtea
Constituțională alegând - spre deosebire de Conseil Constitutionnel - să aplice
dispozițiile de drept UE, și implicit și cele dintr-o directivă, doar dacă va
considera că al lor conținut normativ prezintă relevanță constituțională.
Quatro, se pare că pentru Curtea Constituțională neconcordanța normativă nu

trebuie să fie neapărat una manifestă pentru a da naștere la o declarație de
neconstituționalitate a normei interne. Altfel spus, Conseil Constitutionnel a ales
să declare o dispoziție națională ca fiind neconstituțională doar în situația în care
există riscul serios ca Franța să fie condamnată: fie de către Curtea de Justiție
pentru neîndeplinirea obligațiilor, fie de propriile instanțe naționale ordinare -
pentru fapta legiuitorului național de a legifera contrar cerințelor dreptului UE.234
Este de altfel știut faptul că „o încălcare a dreptului comunitar este în mod vădit
gravă atunci când aceasta a continuat în pofida pronunțării unei hotărâri care
constată încălcarea pretinsă a unei hotărâri preliminare sau a unei jurisprudențe
consacrate a Curții în materia respectivă din care rezultă caracterul nelegal al
comportamentului în cauză” (s.n. - M.M.-B).235 Totodată, pentru Curtea de
Justiție este irelevant dacă atragerea răspunderii Francovich este din culpa chiar
a legiuitorului național.236 Totuși, această diferență între România și Franța poate
fi una doar formală, deoarece se poate afirma că prima condiționalitate impusă de
Curtea Constituțională a României reprezintă reformularea condiției impuse de
Conseil Constitutionnel ca încălcarea să fie manifestă, din moment ce cerința
clarității, preciziei și univocului impune necesitatea existenței unei
neconformități evidente, ce ar ieși la lumină printr-o simplă interpretare ad
litteram realizată fie asupra dispozițiilor de drept UE incidente, fie asupra
jurisprudenței interpretative a Curții de Justiție. În alte cuvinte, și în România,
neconcordanța trebuie – în practică - să fie una manifestă, dar nu pentru motivele

233
A se vedea paragr. 32 din decizie.
234
Și doar în anumite condiții (a se vedea decizia nr. 2006-540 DC din 27 iulie 2006, accesibilă on-line:
www.conseil-constitutionnel.fr/decision/2006/2006540dc.htm [accesat ultima dată în 26 august 2015].
235 C-46/93 și C-48/93, paragr. 57.
236
A se vedea C-98/14, Berlington Hungary și alții, EU:C:2015:386, paragr. 103.
66
67
pentru care Conseil Constitutionnel a stabilit acest aspect, din moment ce Curtea
Constituțională nu are, în principiu, obligația să se pronunțe într-un anumit
termen.237
Quinque, Conseil Constitutionnel va putea, într-o situație de excepție, interveni

pentru sancționarea normei interne contrare unei directive, chiar dacă astfel
identitatea constituțională a Franței ar fi astfel încălcată, deoarece se rezervă
posibilitatea ca puterea constituantă să aprobe o astfel de încălcare – pe viitor. În
România, Curtea Constituțională consideră - deși doar implicit - că nerespectarea
identității constituționale nu poate fi niciodată aprobată, obligația de respectare
fiind una absolută, ce nu suportă nicio derogare. Rezultă că diferența existentă în
România este una ce se aseamănă cu logica jurisprudenței Lisabona a Curții
Constituționale Federale din Germania238 deși, în România, ca și în Franța,
revizuirea constituțională este supusă aprobării poporului suveran239, pe când în
Germania, modificarea Legii Fundamentale este votată doar de Bundestag și
Bundesrat.240
Drept urmare, constatăm că prin decizia nr. 64/2015 Curtea Constituțională a pus
bazele existenței unei noi clauze în cuprinsul articolului 148 alin. (2) și (4),
urmând să depindă doar de inventivitatea inițiatorilor controlului de
constituționalitate dacă această clauză va produce sau nu efecte juridice
revoluționare precum cele petrecute în Franța.241
Acum urmează să analizăm și maniera în care Curtea Constituțională a ales să se

raporteze la dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în

237
Mai precizăm că acest control operat de Conseil Constitutionnel este realizat doar în cadrul controlului a
priori de constituționalitate, și nu și în cadrul procedurii QPC deoarece Conseil Constitutionnel consideră că
obligația constituțională de a transpune directivele Uniunii nu ar face parte din drepturile și libertățile
conținute în Contituție (a se vedea decizia 2010-605, considerentul 19: Considérant, en revanche, que le
respect de l'exigence constitutionnelle de transposition des directives ne relève pas des « droits et libertés
que la Constitution garantit » et ne saurait, par suite, être invoqué dans le cadre d'une question prioritaire de
constitutionnalité;, accesibilă on-line aici: www.conseil-constitutionnel.fr/decision/2010/2010605dc.htm
[ultima dată accesat în 31 august 2015].
238
Jurisprudență la care de altfel trimite și Curtea Constituțională în Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 455, sau în decizia
nr. 682/2012: [d]e esenţa Uniunii este atribuirea de către statele membre a unor competenţe - tot mai multe la
număr - pentru realizarea obiectivelor lor comune, desigur, fără a se aduce atingere, într-un final, prin această
cedare de competenţe, identităţii constituţionale naţionale - Verfassungsidentitat (a se vedea Decizia
Tribunalului Constituţional german din 30 iunie 2009, pronunţată în Cauza 2 BvE 2/08, referitoare la
constituţionalitatea Tratatului de la Lisabona).
239
Cu excepția prevăzută la articolul 89 din Constituția Franței - deși inaplicabilă în cazul protejării identității
constituționale de către Conseil Constitutionnel în domeniul de aplicare a dreptului Uniunii din moment ce
Conseil Constitutionnel cere aprobarea puterii constituante, prin aceasta înțelegându-se ca fiind aplicabilă
doar procedura referendumului.
240
Articolul 79 alin. (2) din Legea Fundamentală ce este tradusă și în limba română la
http://codex.just.ro/Tari/DE [ultima dată accesat în data de 26 august 2015].
241
A se vedea și hotărârea Oliari și alții împotriva Italiei, Marea Cameră, din data de 21 iulie 2015, cererile
nr. 18766/11 și 36030/11, paragr. 183 și 184 cu privire la lipsa de inacțiune a legislativului și a executivului
în urma unor constatări ale Curții Constituționale cu privire la necesitatea de legiferare.
67
68
vedere mai ales faptul că aplicarea Convenției în cadrul unui control de

constituționalitate nu este supusă - spre deosebire de dreptul Uniunii și Carta
DFUE - niciunui eventual «test preliminar de admisibilitate».

68
69
Secțiunea IV: Aplicarea subsidiară constituțională a Convenției
Prin «aplicare subsidiară constituțională» înțelegem situația în care instanța de

contencios constituțional apelează la o normă sau principiu de drept CEDO cu
scopul de a interpreta dispozițiile Constituției în conformitate cu dreptul CEDO
și jurisprudența interpretativă a Curții de la Strasbourg.
Această modalitate de aplicare reprezintă doar unul dintre mecanismele prin care
drepturile CEDO devin efectiv protejate la nivel național. Ea este adiacentă
«excepției de neconvenționalitate» invocată direct pe rolul instanțelor de drept
comun în temeiul aceluiași articol 20 alin. (2) din Constituție.242
Cu privire la o astfel de aplicare a Convenției, s-a afirmat în doctrină că

drepturile omului precum sunt protejate la nivelul CEDO, prezintă un grad
ridicat de eficiență - la nivel național - atunci și doar atunci: (1) când sunt
opozabile cu aplicare directă vis a vis de toate autoritățile naționale care
acționează în exercițiul puterii publice; (2) când se bucură la nivel intern de
statutul de norme ce sunt cel puțin supralegislative (infraconstituționale), în
sensul că se află în ierarhia normativă cel puțin la un nivel superior normelor de
rang legislativ și (3) pot fi invocate în mod direct de către justițiabil pe rolul
instanței de drept comun, instanță ce va avea astfel competența să înlăture orice
normă internă față de care s-ar afla în conflict.243
Spre deosebire de jurisprudența Curții Constituționale raportat la normele de

drept UE aplicate ca norme interpuse în cadrul controlului de constituționalitate,
jurisprudența CCR este deosebit de cristalizată în ceea ce privește aplicarea
dispozițiilor CEDO drept criterii hermeneutice care astfel ajută la aflarea sensului
normelor constituționale ce asigură protecția drepturilor și libertăților
fundamentale.244

A se vedea și decizia nr. 599/2014 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial cu numărul 886
242
din data de 5 decembrie 2014, paragr. 31: “Echitatea procedurii consacrată de art. 21 alin. (3) din Constituţie
reprezintă o valorificare explicită a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. Eo ipso aceste exigenţe erau implicit aplicabile în justiţie în temeiul art. 20 din
Constituţie[.]”(s.n.-M.M.-B.).
243
H. Keller, A. Stone Sweet, Assessing the Impact of the ECHR on National Legal Systems, în A Europe of
Rights: The Impact of the European Convention on Human Rights on National Legal Systems, Oxford:
Oxford University Press, 677-712 apud M. Kokes, Piotr Mikuli, The Subsidiary application of the European
Convention on Human Rights by Constitutional Courts in the Czech Republic and Poland, în Transnational
Legal Processes and Human Rights (K. Topidi, L. Fielder, ed.), Ashgate, SUA, 2013, la p. 80
244
În doctrină, o astfel de jurisprudență a fost considerată ca dovedind "receptivitatea Curții Constituționale a
României față de normele Convenției, și hotărârile instanței europene, pe care nu numai că și-a sprijinit
adeseori soluțiile, dar de care s-a și prevalat pentru reconsiderarea propriei jurisprudențe, ori de câte ori a fost
necesar", I. Deleanu, Obligativitatea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului și ale Curții de Justiție
a Comunităților Europene, Dreptul, nr. 2/2007, pp. 28-43, la p. 35.
69
70
Vom reda condițiile în baza căreia jurisprudența interpretativă a CEDO este

utilizată de Curtea Constituțională pentru a înlătura din ordinea de drept internă,
cu efect erga omnes normele care sunt contrare drepturilor și libertăților protejate
de Convenție, sau doar pentru a oferi o interpretare conformă a dispozițiilor ce
formează obiectul controlului, salvându-le astfel validitatea intrinsecă.
1. Decizia de principiu
Decizia nr. 81/1994245 este prima decizie în cuprinsul căreia Curtea

Constituțională face trimitere la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Această decizie are drept obiect excepția de neconstitutționalitate a articolului
din Codul penal care incrimina actele sexuale între persoane adulte de același
sex. Răspunzând excepției, Curtea Constituțională arată, în mod introductiv,
următoarele:
Dacă, atât timp cât România nu a fost membră a Consiliului Europei şi nu

a aderat la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretarea art.
8 al convenţiei, prin deciziile de speţă ale Curţii Europene a Drepturilor
Omului de la Strasbourg, nu au avut nici o relevanţă pentru legislaţia şi
jurisprudenţa română, după intrarea României în Consiliul Europei şi
după aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Legea nr.
30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din
31 mai 1994) datele problemei s-au schimbat fundamental. La această
schimbare obligă însăşi Constituţia României, care în art. 20 alin. (1)
precizează că dispoziţiile sale, în materia drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor, vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte, or, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
începând cu data de 31 mai 1994, a devenit un atare tratat. Mai mult, în
alin. (2) al art. 20 din Constituţie se consacră principiul priorităţii normei
de drept internaţional: "Dacă există neconcordanţe între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care
România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale".
Se observă, din cele de mai sus, că între art. 8 al Convenţiei Europene a

Drepturilor Omului, aşa cum este acesta interpretat de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului de la Strasbourg, şi art. 200 alin. 1 din Codul penal
român există o atare neconcordanţă, care obligă Curtea Constituţională a
României la o decizie corespunzătoare. Înlăturarea conflictului dintre legea
penală internă şi textul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, aşa cum

245
70
71
este acest text interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

conduce la admiterea, în parte, a excepţiei de neconstituţionalitate privind
art. 200 alin. 1 din Codul penal.
Prin intermediul considerentelor de mai sus, Curtea Constituțională subliniază că

existența unei neconcordanțe între dreptul CEDO – precum acesta este interpretat
de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, și legea penală internă impune
acesteia să admită, în parte, excepția de neconstituționalitate. Astfel, Curtea
constituțională afirmă că interpretarea instanței de contencios european de la
Strasbourg se impune și instanței de contencios constituțional de la București în
virtutea principiului subsidiarității dreptului CEDO. Excepția este doar în parte
admisă deoarece Curtea constituțională consideră că dreptul CEDO, prin articolul
8 din Convenție, nu vizează protejarea împotriva incriminării a oricăror raporturi
între persoane de același sex, ci doar pe cele stabilite între persoane majore de
acelaşi sex, liber consimţite, comise în privat, și sub condiţia să nu producă
scandal public.246
2. Istoricul invocării CEDO pe rolul Curții Constituționale
În anul 1993, dispozițiile Convenței au fost invocate în doar trei cauze pe rolul
Curții Constituționale a României. Anul următor, numărul s-a dublat247 - pentru
ca în 1996 să se tripleze.248
În decizia nr. 96/1996249 se reține, referitor la posibilitatea procurorului de a

introduce sine die un recurs în anulare, următoarele: Cât priveşte motivul
referitor la încălcarea cerinţei prevăzute de art. 6 pct. 1 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, de a se examina cauza într-un termen
rezonabil, este de reţinut că în practica Comisiei şi a Curţii Europene s-a
subliniat constant că această cerinţă nu se analizează în abstract, ci se

246
Împotriva acestei decizii, autorul excepției a introdus recurs pe rolul Plenului Curții Constituționale a Românie
care a fost respins prin decizia nr. 136 din 7 decembrie 1994 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 14 din
data de 25 ianuarie 1995.
247
Decizia nr. 47/1995, Decizia nr. 72/1995, Decizia nr. 73/1995, Decizia nr. 86/1995, Decizia nr. 108/1995,
Decizia nr. 129/1995.
248
Decizia 96/1996, Decizia 73/1996, Decizia 35/1996, Decizia 140/1996, Decizia 91/1996, Decizia nr. 27/1996,
Decizia nr. 99/1996, Decizia nr. 113/1996, Decizia nr. 71/1996, Decizia nr. 25/1996, Decizia nr. 107/1996,
249
Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 251 din data de 17 octombrie 1996 care a fost soluționată printr-o
decizie interpretativă, în sensul că s-a admis în parte excepţiile de neconstituţionalitate privind art. 330 indice 1
din Vechiul Cod de procedură civilă, constatându-se că ele sunt neconstituționale în măsura în care acestea se
aplică hotărârilor pronunțate înainte de 26 iulie 1993, data intrării în vigoare a Legii nr. 59/1993. Această decizie
a fost reiterată și în 1997, Curtea afirmând: “În ce priveşte posibilitatea atacării cu recurs în anulare a hotărârilor
judecătoreşti, pronunţate după data de 26 iulie 1993, soluţia pronunţată prin Decizia nr. 96 din 24 septembrie
1996 îşi păstrează valabilitatea, în temeiul art. 145 alin. (2) din Constituţie, neintervenind elemente noi care să
justifice schimbarea acestei soluţii”, decizia nr. 4/1997 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 202 din data de
21 august 1997.
71
72
raportează la fiecare caz, ţinându-se seama de durata procedurii, de natura

pretenţiilor, de complexitatea procesului, de comportamentul autorităţilor şi al
părţilor, de dificultatea dezbaterilor, de aglomerarea rolului instanţei, de
exercitarea căilor de atac etc. Pe de altă parte, astfel cum s-a reţinut şi în
decizia atacată, textul are în vedere celeritatea soluţionării procesului şi nu
interzicerea exercitării unei căi de atac care nu are prevăzut termen şi care,
doar ipotetic, se susţine că ar putea duce la depăşirea unui termen rezonabil.
Rezultă, aşadar, că simpla posibilitate de a exercita oricând recursul în anulare
nu contravine cerinţei de a examina cauza într-un termen rezonabil, examinarea
respectării ei făcându-se la o speţă determinată, astfel că şi acest motiv urmează
să fie înlăturat.
În anul 1997, Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost invocată în 65 de

cauze. Articolul care a stat pe buzele autorilor de excepții a fost articolul 6
alin.(1) CEDO. Curtea reține:
Cu privire la critica potrivit careia posibilitatea atacarii cu recurs in anulare a

hotararilor judecatoresti "oricand" ar incalca si prevederea art. 6 din Conventia
europeana a drepturilor omului, referitoare la judecarea cauzei intr-un termen
"rezonabil", Curtea constata ca prin Legea nr. 17 din 17 februarie 1997,
publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 26 din 18 februarie
1997, prevederile art. 3301 din Codul de procedura civila au fost modificate,
instituindu-se un termen de 6 luni pentru exercitarea recursului in anulare. in
aceasta situatie, urmeaza a se admite recursul [la decizia nr. 131/1996 – n.n.-
M.M.-B] si, in temeiul art. 25 din Legea nr. 47/1992, tinand seama de noua
redactare a art. 3301 din Codul de procedura civila, a se modifica decizia
atacata, in sensul respingerii exceptiei de neconstitutionalitate ca fiind lipsită de
obiect.250
O altă decizie notabilă este decizia nr. 255/1997251 în care autorul excepției
considera că dreptul CEDO impune obligația ca toate cauzele să ajungă și pe
rolul Curții Supreme a României. Drept răspuns, CCR arată că nici art. 13 din
Conventia europeana a drepturilor omului, care stipulează că orice persoana ale
cărei drepturi și libertăți recunoscute de această convenție au fost violate are
dreptul la recurs efectiv în fața unei instante naționale. Nici Constituția si nici
reglementarea internațională nu cuprind prevederi care să oblige la
posibilitatea exercitării recursului la Curtea Suprema de Justiție, în toate
cazurile, ca ultimă cale de atac.

250
Decizia nr. 92/1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 255 din 29 septembrie 1997.
251
Publicată în Monitorul Oficial nr. 269 din 7 octombrie 1997 și cu trimitere la decizia nr 131 din 29 octombrie
1996 a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 40 din 12 martie 1997.
72
73
Iar în decizia nr. 75/1997 Curtea Constituțională arăta că articolul 6 alin .(1) din
Convenție nu privește instanțele administrativo-jurisdicționale:
In legatura cu invocarea art. 6 pct. 1 din Conventia europeana a

drepturilor omului, se retine ca textul in cauza are in vedere neindoielnic
procesele desfasurate in cadrul activitatii instantelor judecatoresti. El isi
gaseste pe deplin aplicarea in dispozitiile art. 4 din Legea nr. 29/1990, asa
cum au fost modificate prin art. 3 pct. 1 din Legea nr. 59/1993, in sensul
valorificarii lui pe taramul recursului in contenciosul administrativ, care,
dupa cum s-a aratat se desfasoara in doua etape, mai intai la curtile de
apel si apoi, in casare, la Curtea Suprema de Justitie. Procedurii
administrativ-jurisdictionale nu i se pot aplica automat dispozitiile
valabile celei proprii instantelor judecatoresti, pentru ca, intre altele, si in
primul rand, acest fapt nu ar tine seama de caracteristicile recursului
ierarhic-administrativ, cu totul deosebit cel putin ca procedura, de
activitatea instantelor judecatoresti.
Tot în 1997, Curtea s-a pronunțat cu privire la momentul din care urmează să se
aplice dispozițiile Convenției în cadrul controlului de constituționalitate. Astfel,
în decizia nr. 471/1997 se arată:
Este adevarat ca dispozitiile art. 20 din Constitutie dau prioritate

reglementarilor internationale la care Romania este parte, in cazul in care
legile interne nu concurda cu acestea, dar aceste dispozitii, ca si orice alte
prevederi legale, nu pot avea caracter retroactiv si deci nu pot servi
pentru aprecierea dispozitiilor Decretului nr. 223/1974 si nici pentru
dezlegarea problemelor legate de raporturile juridice nascute si stinse
intr-un regim constitutional in care acest principiu nu era recunoscut.
Continuăm cu anul 1998 unde dispozițiile din Convenție au fost invocate în doar
16 cauze, majoritatea privind articolele din Codul de procedură penală care vizau
măsura arestării preventive252. În decizia 22/1998253, Curtea arată că “dreptul de a
fi judecat cu privire la impunerea măsurii de arestare de catre instanta
judecatoreasca constituie, in conceptia conventiei, un drept al omului, iar, potrivit
art. 20 alin. (2) din Constitutie, prevederile conventiei au prioritate fata de
reglementarile interne”.
Apoi, tot în anul 1997 și apelând la articolul 14 din Convenție citit în coroborare
cu diferite dispoziții din Constituție, Curtea Constituțională a putut declara
neconstituționale prevederile care retrăgeau dreptul la ajutorul de șomaj celor

252
A se vedea decizia nr. 110/1998, decizia nr. 111/1998, decizia nr. 108/1998, decizia nr. 106/1998, decizia nr.
25/1998, decizia nr. 107/1998, decizia 22/1998. Decizia 38/1998, decizia 148/1998 și decizia 112/1998.
253
Publicată în M.Of. 161 din 23-apr-1998.
73
74
care se înscriau, între timp, la o facultate254; sau a normelor care stabileau

sancțiuni penale doar pentru străini sau apatrizi255.
În 1999, Convenția a fost aplicată în 35 de cauze. Astfel, Curtea constituțională a

interpretat articolul 37 din Constituție în lumina articolului 11 CEDO256, articolul
48 alin. (3) în lumina art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție257, articolul 22 alin.
(2) în lumina articolului 3 CEDO258, dreptul la apărare în lumina articolului 6 pct.

254
Decizia nr. 81/1998 publicată în Monitorul Oficial 220 din 16-iun-1998: Principiul egalităţii în faţa legii şi a
autorităţilor publice se aplică, prin natura lui, tuturor drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie sau
lege. Acest principiu este prevăzut şi la art. 14 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
fost consacrat şi în practica jurisdicţională a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în cazul Marekx
contra Belgiei, Curtea Europeană a adoptat o soluţie în temeiul articolului sus-menţionat, reţinând că orice
diferenţă de tratament, făcută de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, trebuie să-şi găsească o justificare
obiectivă şi rezonabilă. Faptul că un şomer urmează cursurile unei instituţii de învăţământ superior nu constituie
o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru decăderea sa din dreptul la plata ajutorului de şomaj, care, aşa cum s-
a arătat, constituie un drept constituţional. De principiu, exerciţiul unui drept constituţional, cum este dreptul la
învăţătură, nu poate reprezenta un motiv de decădere din exerciţiul altui drept constituţional care este ajutorul
de şomaj. De asemenea, acest motiv nu se încadrează în nici una din ipotezele prevăzute la art. 49 alin. (1) din
Constituţie pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi.
255
Decizia nr. 66/1998 publicată în M.Of. 187 din 20-mai-1998: “Principiul egalitatii in fata legii si a autoritatilor
publice se aplica, prin natura lui, tuturor drepturilor si libertatilor consacrate prin Constitutie sau prin legi. De
aceea nu poate fi exclusa aplicarea acestui principiu pentru drepturile recunoscute prin art. 18 alin. (1) din
Constitutie, referitoare la protectia general asigurata cetatenilor straini si apatrizilor in ceea ce priveste persoana si
averea lor. In acelasi sens supt prevederile art. 14 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a
libertatilor fundamentale, care consacra principiul egalitatii si al nediscriminarii. Aceasta conventie, referindu-se
la dreptuile omului, eivdent ca are in vedere in mod necesar si pe cetatenii straini sau apatrizi. Tinand seama de
dizpozitiile art. 20 alin. (2) din Constitutie, prevederile conventiei europene au prioritate fata de reglementarile
interne. Dispozitiile art. 42, raportat la art. 39 din Decretul nr. 210/1960, sanctioneaza penal numai pe strainii care
nu au domicliul in Romania, creand astfel o discriminare pe criteriul domiciliului fata de strainii si apatrizii care
au domiciliul in Romania si pe criteriul cetateniei fata de cetatenii romani. Aceasta discriminare este
neconstitutionala fata de prevederile art. 16 alin. (1) din Constitutie si ale art. 14 din conventia europeana
mentuionata anterior.”
256
A se vedea decizia nr. 168/1999 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 85 din data de 24 februarie 2000:
“Referitor la domeniul reglementat prin art. 11 din convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin
hotărârea pronunţată în cauza "Le Compte, Van Leuven şi De Meyere contra Belgiei", 1993, a reţinut că o
organizaţie a medicilor belgieni, înfiinţată prin lege, nu constituie o formă de asociere care să intre sub incidenţa
art. 11 din convenţie. În motivarea hotărârii s-a arătat că această organizaţie are caracterul unei instituţii de drept
public, care, prin natura sa juridică şi funcţiile sale proprii, înde-plineşte o activitate de interes public, relevându-
se faptul că în acest fel ea se integrează în realizarea unor scopuri cu caracter general, profitabile deopotrivă şi
celor chemaţi să facă parte din această organizaţie.Aşa fiind, Curtea Constituţională reţine că în anumite situaţii
legiuitorul poate institui forme speciale de asociere ce urmăresc salvgardarea unor interese de ordin general şi
care, în perspectiva scopurilor pe care le urmăresc, nu reprezintă, în realitate, modalităţi înscrise în conceptul de
liberă asociere, astfel cum acesta este conturat prin prevederile art. 11 din convenţie şi, respectiv, prin cele ale art.
37 din Constituţie.” A se vedea și decizia 156/1999 Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 10 din data de 12
ianuarie 2000 unde Curtea coroborează articolul 37 alin.(1) din Constituție cu articolul 11 CEDO, dar și cu
articolul 20 din Declarația Universală a Drepturilor Omului: “examinând textele legale a căror
neconstituţionalitate se invocă, prin raportarea lor la dispoziţiile art. 37 alin. (1) şi ale art. 20 din Constituţie,
precum şi la textul art. 20 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi la cel al art. 11 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Constituţională reţine următoarel[e].”
257
Decizia nr. 107/1999 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 354 din data de 27 iulie 1999.
258
Decizia nr. 188/1999 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 64 din data de 14 februarie 2000: “dispoziţia
constituţională a art. 22 alin. (2) reproduce fidel dispoziţiile art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale (…) În interpretarea acestui text, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
reţinut că o pedeapsă penală nu echivalează, prin ea însăşi, cu o tortură sau cu un rău tratament şi că o astfel de
măsură ar putea căpăta un caracter degradant, deci contrar prevederilor art. 3 din convenţie, doar dacă aplicarea ei
ar produce "o umilire sau o dispreţuire a persoanei condamnate", în condiţiile în care ea "ar atinge un nivel
74
75
3 lit. c) CEDO259, articolul 16 alin.(1) în lumina “art. 7 din Declaraţia Universală

a Drepturilor Omului, care consacră egalitatea în faţa legii şi dreptul la o egală
protecţie a legii, precum şi referirea la dispoziţiile corespunzătoare din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi la cele din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”260 sau
“articolele 22, 23 şi 49, interpretate şi aplicate în concordanţă cu Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, conform art. 20
din Constituţia României”261.
În plus, Curtea a fost chemată să arate că nicio dispoziție din niciun act
internațional nu conferă protecția dreptului fundamental la greva foamei262; sau
că că articolul 6 alin.(1) din Convenție nu ar privi amenzile judiciare dispuse în
temeiul art. 198 alin. 1 lit. e) din Codul de procedură penală. În plus, Curtea
trasează, în 1999, o delimitare între pactele și tratatele internaționale la care
România este parte, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului afirmând:
“Curtea mai consideră că nu au fost încălcate nici dispoziţiile art. 20 din

Constituţie referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale
privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte, pentru că, aşa cum s-a arătat mai sus, prin dispoziţiile legale
care au făcut obiectul controlului de constituţionalitate aceste prevederi nu au
fost lezate, iar referitor la alte prevederi invocate (art. 6 alin. 1 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale), acestea nu au
incidenţă în cauză.” (s.n.-M.M.-B)263 Dar, într-o altă decizie, delimitarea este
înlăturată: „Examinând excepţia de neconstituţionalitate Curtea constată că prin
dispoziţia "dacă socoteşte necesar", cuprinsă în alin. 2 al art. 405 din Codul de
procedură penală, nu a fost încălcat dreptul oricărei persoane la judecarea în mod

deosebit, având un caracter diferit de elementele pe care le presupune, în mod normal, o pedeapsă judiciară"
(cazul "Tyrer contra Regatului Unit", 1978), ceea ce nu este cazul în care se află prevederea legală criticată prin
excepţia de neconstituţionalitate de faţă.
259
Decizia 144/1999 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 2 din data de 5 ianuarie 2000: “interpretând şi
aplicând dispoziţiile constituţionale privind dreptul la apărare, în concordanţă cu prevederile art. 6 pct. 3 lit. c) din
Convenție, (…) Curtea constată că aceste dispoziţii nu au fost încălcate prin textul de lege criticat (alin. 3 al art.
171 din Codul de procedură penală)”.
260
Decizia 202/1999 Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 68 din data de 16 februarie 2000.
261
Decizia nr. 142/1999 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 3 din data de 7 ianuarie 2000.
262
Decizia nr. 13/1999 publicata in Monitorul Oficial cu numarul 178 din data de 26 aprilie 1999 “Dreptul la
greva foamei nu este un drept constitutional, nominalizat ca atare printre drepturile si libertatile fundamentale
reglementate de Constitutie in cap. II al titlului II "Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale". Art. 40 din
Constitutie reglementeaza dreptul la greva ca un drept care apartine salariatilor, pentru apararea intereselor
profesionale, economice si sociale, drept ce poate fi exercitat in conditiile si in limitele stabilite de lege. Nici
reglementarile internationale invocate de autorul exceptiei - Declaratia Universala a Drepturilor Omului,
Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, Pactul international cu privire la
drepturile economice, sociale si culturale si Pactul international cu privire la drepturile civile si politice - nu
prevad dreptul la greva foamei. De altfel, insusi autorul exceptiei de neconstitutionalitate recunoaste ca dreptul la
greva foamei s-a impus ca drept fundamental al omului prin cutuma”.
263
Decizia nr. 145/1999 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 85 din data de 24 februarie 2000.
75
76
echitabil, în mod public şi într-un timp rezonabil, de către o instanţă

independentă şi imparţială instituită prin lege, drept prevăzut la art. 6 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
precum şi la art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile
şi politice.” (s.n.-M.M.-B.)264
Tot în 1999 Curtea aplică ex officio un articol din Convenție, în locul unui alt
articol care fusese în mod eronat invocat de către autorul excepției:
„Examinând excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale şi sub

aspectul concordanţei lor cu art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la dreptul la un proces echitabil,
Curtea constată că de fapt textul invocat nu se referă la căile de atac. O astfel de
referire se găseşte însă în Protocolul nr. 7 la convenţie (…) aşa fiind, dispoziţiile
legale criticate, care prevăd dreptul la un dublu grad de jurisdicţie, nu pot fi
considerate ca fiind contrare Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale[.]”265
Și tot în 1999 Curtea arată în mod expres faptul că nu poate reţine nici critica
privind neconcordanţa dintre dispoziţiile legale criticate, Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, deoarece acestea nu
conţin prevederi care să consacre gratuitatea actului de justiţie.266 Dar în decizia
200/1999 Curtea alege să ignore articolul 10 din Convenție, deși invocat de către
autor, soluționând cauza prin raportare doar la dreptul analog conținut în
Declarația Universală a Drepturilor Omului .267
În anul 2000, Curtea apelează la Convenție pentru a reveni asupra jurisprudenței

sale, declarând neconstituționale dispoziții pe care în 1998 le considerase a fi în
conformitate cu Legea fundamentală a României.268 Și tot în 2000, Curtea a
apelat la articolul 6 din Convenție pentru a justifica necesitatea existenței unor
pensii speciale pentru judecători.269

264
Decizia nr. 231/1999 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 131 din data de 28 martie 2000. A se vedea și
decizia 173/1999 publicată în Monitorul Oficial cu numarul 624 din data de 21 decembrie 1999 unde Curtea
coroborează articolul 11 din Declarația Universală a Drepturilor Omului cu articolul 6 alin.(2) CEDO referitor la
prezumția de nevinovăție
265
Decizia nr. 175/1999 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 11 din data de 13 ianuarie 2000.
266
Decizia n. 198/1999 Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 4 din data de 7 ianuarie 2000 sau Decizia nr.
211/1999 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 99 din data de 6 martie 2000.
267
Publicată în M.Of. 58 din 08-feb-2000.
268
Decizia nr. 208/2000 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 695 din data de 27 decembrie 2000.
269
Decizia 20/2000 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 72 din data de 18 februarie 2000.
76
77
Deoarece cu trecerea anilor, invocarea și aplicarea Convenției pe rolul Curții

constituționale a crescut exponențial270, urmează să renunțăm la realizarea unui
istoric pentru anii ce au urmat, cu excepția ultimilor doi ani, respectiv 2014 și
2015. Astfel, în 2014, Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost invocată
pe rolul Curții Constituționale în 425 de cauze. Următoarele sunt decizii notabile:
Primo, decizia nr. 599/2014 este decizia în care Curtea Constituționeală arată că
este îndreptățită să declare neconstituțională o dispoziție din Codul de procedură
penală deoarece pentru efecte similare România a fost condamnată la Strasbourg
în 2010.271
Secundo, decizia nr. 88/2014 este decizia unde Curtea consideră că protecția
articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție se aplică doar în cazul unui
proprietar, și nu cu privire la procedura ce trebuie urmată anterior stabilirii
calității de proprietar.272
Tertio, în decizia 341/2014 Curtea a invocat amplu jurisprudența Curții de la

Strasbourg cu privire la articolul 6 CEDO pentru a arăta de ce va dispune
neconstituționalitatea obligației de a fi reprezentat de un avocat în calea de atac a
recursului în materie civilă.273
Quatro, în decizia nr. 397/2014 Curtea apelează la jurisprudența Curții de la

Strasbourg pentru a oferi posibilitatea unei părți interesate de a ataca în fața unui
judecător rezoluția de clasare dispusă de inspectorul judiciar cu privire la fapta
unui magistrat.274
Quinque, în decizia nr. 265/2014 Curtea a apelat la o anume hotărâre a Curții de

la Strasbourg din care a preluat, de fapt, opinia separată a unui judecător,
presupunând că – de fapt – chiar Curtea de la Strasbourg ar fi statuat în același
sens.275

270
La o simplă căutare în baza de date idrept.ro, rezultă că: în 2000 dispozițiile Convenției au fost invocate în 51
de decizii ale CCR; în 2001, în 93 de cauze; în 2002, în 94 de cauze; în 2003, în 133 de cauze; în 2004, în 202
cauze; în 2005, în 228 cauze; în 2006, în 324 de cauze; în 2007, în 400 de cauze; în 2008 de 536 de ori; în 2009
de 742 de ori; în 2010 de 784 de ori; în 2011 de 747 de ori; în 2012, de 577 de ori; în 2013, de 286 de ori; în
2014 de 425 de ori iar în 2015, până la 1 septembrie 2015, de 264 de ori.
271
Hotărârea din 9 noiembrie 2010 pronunţată în Cauza AGVPS-Bacău împotriva României, cererea nr. 19750/03,
nepublicată încă în Monitorul Oficial dar disponibilă și în limba română pe HUDOC.
272
Deczia nr. 88/2014 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 281 din data de 16 aprilie 2014: “[i]nstanţa de
contencios constituţional, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a statuat că dispoziţiile
privind garantarea şi ocrotirea proprietăţii se aplică numai titularilor dreptului de proprietate (a se vedea în acest
sens Decizia nr. 23 din 8 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27
ianuarie 2009). Or, în prezenta cauză, autorilor excepţiei, aflaţi în etapa refuzului nejustificat al unităţii
deţinătoare în soluţionarea notificărilor, nu le-a fost recunoscută calitatea de proprietari[.]”
273
Decizia nr. 462/2014 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 775 din data de 24 octombrie 2014, paragr. 53.
274
Decizia nr. 397/2014 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 529 din data de 16 iulie 2014, paras. 31-35.
275
Decizia nr. 265/2014 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 372 din data de 20 mai 2014, paragr. 39:
“[C]urtea Europeană a Drepturilor Omului, într-o speţă relativ recentă, deşi nu a menţionat in terminis acest lucru,
77
78
Apoi, în anul 2015, Convenția apare invocată pe rolul Curții Constituționale în

264 de cauze276. În decizia 17/2015, Curtea a considerat că lipsa oricărei
prevederi în conţinutul legii prin care să se asigure posibilitatea persoanei ale
cărei drepturi, libertăţi sau interese legitime au fost afectate prin acte sau fapte
care au ca temei dispoziţiile Legii privind securitatea cibernetică a României de
a se adresa unei instanţe judecătoreşti independente şi imparţiale contravine
prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5), art. 21, precum şi art. 6 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.277
Într-un alt exemplu, Curtea arată că instanţa europeană de contencios a

drepturilor omului a decis că atunci când "acuzatul" se află în detenţie
provizorie, noţiunea de "înlesniri" poate include şi condiţiile de detenţie care
trebuie să îi permită să citească şi să scrie, pentru a se putea concentra suficient
pe pregătirea apărării, şi, în toate cazurile, durata procedurii, care nu trebuie să
pună acuzatul şi avocatul său în situaţia de a participa la proces în stare de
oboseală excesivă278, și de aceea, în cazurile în care propunerea de prelungire a
arestării preventive se depune cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei
măsurii, intervalul de timp rămas până la soluţionarea propunerii este
insuficient pentru pregătirea unei apărări efective, încălcându-se astfel art. 24
din Constituţie şi art. 20 din Legea fundamentală raportat la dispoziţiile art. 6
paragraful 3 lit. b) din Convenţie.279
Totodată, jurisprudența Curții de la Strasbourg a fost necesară Curții

Constituționale pentru a arăta de ce anumite dispoziții din Legea partidelor
politice280 au devenit – între timp – neconstituționale281. Curtea demonstrează, în
decizia nr. 75/2015, faptul că, în prezent, se impune reexaminarea dispoziţiilor
art. 19 alin. (3) din Legea nr. 14/2003282, pentru ca apoi să sublinieze că deși
“Curtea de la Strasbourg considera că libertatea de asociere nu este absolută (…)

a statuat că respectarea dispoziţiilor art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale impun, în cazul legilor penale succesive, alegerea globală a legii penale mai
favorabil[e]”. A se vedea, pentru o interpretare contrară interpretării date de Curtea Constituțională jurisprudenței
CEDO aplicabile, și lit. G din decizia Năstase împotriva României, cererea nr. 80563/12 , accesibilă numai în
limba franceză pe HUDOC: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-148926 [ultima dată accesat în data de 3
septembrie 2015].
276
Conform rezultatului ce apare în baza de date juridice www.idrept.ro
277
278
Decizia nr. 336/2015 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 342 din data de 19 mai 2015, paragr. 41.
279
Ibidem, paragr. 42.
280
Legea nr. 14/2003 republicată în Monitorul Oficial cu numărul 347 din data de 12 mai 2014.
281
Curtea mai fusese chemată să se pronunțe cu privire la constituționalitatea acestor dispoziții în decizii precum
Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996,
Decizia nr. 147 din 27 octombrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 1 martie
1999 dar și Decizia nr. 433 din 25 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 7
iunie 2006, şi Decizia nr. 954 din 6 iulie 2010 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 551 din 5
august 2010.
282
Decizia nr. 75/2015 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 265 din data de 21 aprilie 2015, paragr. 23.
78
79
marja de apreciere a statului este una limitată, fiind necesar ca excepţiile de la

regula respectării dreptului de asociere să fie interpretate strict şi impuse numai
cu motive convingătoare şi imperative, de natură a justifica restricţionarea
dreptului” iar “[m]arja limitată de apreciere a Statului face obiectul supravegherii
europene riguroase atât asupra legii, dar şi asupra deciziilor de aplicare a
acesteia, inclusiv asupra deciziilor judiciare”283. Prin urmare, apelând la
jurisprudența din care reieșea atenta supraveghere a Curții de la Strasbourg284,
Curtea Constituțională apreciază mai întâi că dispoziția în cauză reprezintă o
ingerință adusă dreptului la asociere, pentru ca apoi să analizeze dacă testul
proporționalității este trecut - concluzionând că dispoziţiile art. 19 alin. (3) din
Legea nr. 14/2003 reglementează o măsură ce, în raport cu actualul stadiu al
evoluţiei societăţii româneşti, nu mai corespunde cerinţelor sale de necesitate şi
că, prin caracterul său excesiv, aceasta duce la imposibilitatea exercitării
efective a dreptului de asociere, ceea ce echivalează cu afectarea dreptului în
însăşi substanţa sa285.
În consecință, observăm că începând cu data aderării României la Convenție,

dispozițiile acesteia s-au aplicat ca norme de valoare constituțională în cadrul
controlului de constituționalitate, permițând instanței de contencios constituțional
să interpreteze în mod dinamic și evolutiv dispozițiile Constituției României.
Înainte de a trece la următorul capitol, respectiv cel în care vom analiza controlul
de conformitate cu dreptul UE, alegem să supunem atenției un caz specific,
respectiv acela prin care Curtea Constituțională nu numai că realizează o
interpretare a Convenției în cadrul controlului intrinsec de constituționalitate, dar
și impune această interpretare instanțelor de drept comun, și în special Înaltei
Curți de Casație și Justiție (3).
3. Obligația impusă instanțelor de a interpreta legea în conformitatea

cu interpretarea conferită Convenției de Curtea Constituțională
Curtea Constituțională a fost chemată, în decursul ultimilor ani, să se pronunțe cu

privire la constituționalitatea interpretărilor cu efect erga omnes oferite de Înalta
Curte de Casație și Justiție.286 Astfel de controale de constituționale sunt fie

Decizia nr. 75/2015,, paragr. 24.
283
284
Curtea trimite la: Hotărârea din 27 aprilie 2010, pronunţată în Cauza Tănase împotriva Moldovei, paragraful
175, Hotărârea din 24 iunie 2008, pronunţată în Cauza Adamsons împotriva Letoniei, paragraful 123, Hotărârea
din 12 aprilie 2011, pronunţată în Cauza Partidul Republican al Rusiei împotriva Rusiei, Hotărârea din 3 februarie
2005, pronunţată în Cauza Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României (paragrafele 49,
51, 53 şi următoarele).
285
Paragr. 36.
286
Pentru o jurisprudență similară, a se vedea decizia 2010-39-QP, paragr. 3, fine prin care Conseil
Constitutionnel a stabilit justițiabilul are dreptul să conteste pe cale QPC și constituționalitatea prezumată a unei
interpretări jurisprudențiale constante conferite dispoziției ce formează obiectul principal al sesizării. („qu’en
posant une question prioritaire de constitutionnalite, tout justiciable a le droit de contester la constitutionnalite de
la portee effective qu’une interpretation jurisprudentielle constante confere a cette disposition”). Pentru
justificarea acestei competențe a Curții Constituționale, a se vedea și T. Toader, M. Safta, Rolul deciziilor
79
80
intrinseci, fie doar extrinseci. În cadrul controlului extrinsec de constituționalitate

Curtea este chemată să controleze dacă prin interpretarea conferită, Înalta Curte a
respectat limitele impuse de articolul 126 alin. (3) din Constituție287, iar în
cadrul celui intrinsec, limitele drepturilor conținute în Constituție sau
Convenție.288 Totodată, Curtea Constituțională a pronunțat decizii - precum
decizia nr. 269/2014 - prin care s-a stabilit, apelând și la dispozițiile aplicabile
din Convenție, maniera în care instanțele de drept comun trebuie să interpreteze
o lege pentru ca aceasta să fie aplicată într-un mod valid în soluționarea unui
litigiu pendinte.
Urmează să analizăm câteva exemple de acest fel:

3.1. Decizia nr. 269/2014
În decizia nr. 269/2014289, Curtea constituțională atrage atenția instanțelor de

drept comun cu privire la obligația de a interpreta o lege în conformitate cu
cerințele și garanțiile CEDO. Astfel, Curtea afirmă:
27. Or, în condiţiile în care un nou text de lege devine aplicabil proceselor
în curs de desfăşurare, riscul apariţiei unui dezechilibru procesual între
părţile din litigiu trebuie înlăturat de instanţele de judecată printr-o

interpretative în procesul de constituționalizare a dreptului, Dreptul, nr. 9/2014, la p. 85: “În cazul deciziei Curții
Constituționale de control al RIL-urilor, nu este în discuție autoritatea de lucru interpretat, ca în cazul recursului
în interesul legii, ci stabilirea interpretării constituționale a legii”.
287
A se vedea paragraful 26 din decizia 161/2015 publicată Monitorul Oficial cu numărul 352 din data de 21 mai
2015: "Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, concretizată prin Decizia nr. 349 din 17 iunie 2014,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 4 august 2014, ca premisă a analizei
constituţionalităţii textelor criticate în interpretarea dată de instanţa supremă, Curtea trebuie să stabilească mai
întâi dacă această interpretare se încadrează în limitele art. 126 alin. (3) din Constituţie" (s.n. - M.M.-B.). Pentru
o eventuală corobotate a articolului 126 alin. (3) din Constituție cu articolul 124 alin.(3) din Constituție a se
vedea și paragraful nr. 37 din Decizia nr. 393/2015 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 609 din data de 12
august 2015: “prevederile art. 124 alin. (3) din Constituţie nu sunt aplicabile în cauza de faţă, având în vedere că
se critică o normă de incriminare, iar nu dispoziţiile care reglementează procedura pronunţării hotărârilor
prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie” (s.n.-M.M.-B.).
288
A se vedea decizia nr. 349/2014 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 582 din data de 4 august 2014 unde
Curtea Constituțională subliniază că “urmează a analiza dacă stabilirea procedurii de judecată în cazul cererilor
întemeiate pe art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, prin decizia instanţei supreme, corespunde sau nu
coordonatelor constituţionale şi convenţionale invocate, precum şi voinţei legiuitorului” (s.n.), arătând apoi că
“Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 16 din 17 octombrie 2011 a realizat o coroborare între
conţinutul normativ concret al art. 136 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 şi Codul de procedură civilă din 1865,
calificând procedura prevăzută de acesta ca fiind una necontencioasă. Aşadar, Curtea consideră că se află în
faţa unei veritabile operaţiuni de interpretare în sensul art. 126 din Constituţie, cu respectarea, întru totul, a
competenţei de legiferare a Parlamentului prevăzută de art. 126 alin. (2) din Constituţie şi a competenţei de
interpretare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzută la art. 126 alin. (3) din Constituţie”. (s.n.) Dar și
decizia nr. 534/2013 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 114 din data de 17 februarie 2014: "Problema care
apare în acest context este de a determina dacă limitarea, prin decizia instanţei supreme, a categoriei bunurilor în
privinţa cărora persoanele îndreptăţite pot cere şi obţine despăgubiri prin echivalent, numai la bunurile imobile, în
condiţiile sintagmei utilizate de legiuitor "bunuri confiscate" - fără distincţie -, corespunde sau nu coordonatelor
constituţionale şi convenţionale invocate, precum şi voinţei legiuitorului" (s.n.-M.M.-B.).
289
Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 513 din data de 9 iulie 2014.
80
81
interpretare a acestuia în respectul exigenţelor impuse de Convenţia

pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin art.
6 care consacră dreptul la un proces echitabil, în conformitate cu
prevederile art. 20 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este
parte". (s.n.)
28. În acest sens, Curtea reţine că, pentru a contracara riscul menţionat al
apariţiei unui dezechilibru procesual şi pentru a conferi, în acelaşi timp,
eficacitate măsurilor de finalizare a procesului de restituire a imobilelor
preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România,
instanţa de contencios administrativ sesizată anterior intrării în vigoare a
Legii nr. 165/2013 va trebui să pronunţe - în acord cu dispoziţiile art. 18
alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 care
precizează soluţiile pe care le poate da instanţa - o hotărâre prin care să
instituie în sarcina Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor
obligaţia de a verifica existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului
revendicat, de a aprecia cu privire la întinderea acestuia şi de a evalua
despăgubirile cuvenite în cazul în care, după examinarea dosarului, aceasta
ajunge la concluzia că solicitantul este titularul dreptului de proprietate,
precum şi de a emite decizia de compensare în puncte a acestora. Comisia
Naţională pentru Compensarea Imobilelor va trebui să ducă la îndeplinire
obligaţiile impuse de instanţă în cel mult 30 de zile de la data rămânerii
irevocabile a hotărârii, astfel cum prevede art. 24 alin. (1) din Legea nr.
554/2004. (.s.n. – M. M.-B.)
Observăm cum Curtea Constituțională impune, în numele Convenției, maniera în

care o instanță de contencios administrativ națională trebuie să interpreteze
dispozițiile legislative, Curtea stabilind astfel inclusiv obligațiile pe care instanța
de drept comun trebuie să le impună la rândul său în sarcina unei autorități
administative pentru ca astfel dispozițiile legislative290 să fie considerate de

290
În special prevederile articolului 16 din Legea nr. 165/2013 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 278 din
data de 17 mai 2013. Mai menționăm că diferite dispoziții ale Legii nr. 165/2013 au format obiectul a 172 de
decizii ale Curții Constituționale date în 2014 sau 2015 ( căutarea a fost realizată în baza de date idrept.ro). Într-o
altă decizie, Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea extrinsecă a dispozițiilor Legii privind
aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 115/2013 pentru instituirea unui nou termen în care să se
finalizeze situaţia prevăzută la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea
procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului
comunist în România, precum şi pentru prorogarea unor termene (a se vedea Decizia nr. 1/2015 publicată în
Monitorul Oficial cu numărul 85 din data de 2 februarie 2015). Mai precizăm că dispoziții Legii nr. 165/2013 au
făcut obiectul a 172 de decizii CCR pronunțate în 2013, 2014 și 2015 (până în septembrie 2015) – rezultatul fiind
oferit de baza de date www.idrept.ro.
81
82
Curtea Constituțională în conformitate cu CEDO, și deci și cu cerințele impuse

de Constituție291.
3.2. Decizia nr. 19/2014
O altă decizie notabilă este decizia 19/2014292 în care Curtea Constituțională

subliniază condițiile în care va exercita un control de constituționalitate ce are
drept obiect indirect o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în
cadrul unui recurs în interesul legii (RIL), în condițiile în care prin acel RIL
Înalta Curte înțelege să trimită și la dispozițiile CEDO aplicabile în mod direct pe
rolul instanțelor de drept comun. Curtea Constituțională subliniază următoarele
aspecte:
Primo, „Curtea observă că autoarea critică, în mod indirect, Decizia nr. 27 din 14
noiembrie 2011, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, arătând că
soluţia jurisprudenţială, obligatorie pentru instanţele de judecată, pronunţată cu
prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, în temeiul căreia dispoziţiile
legii speciale, şi anume titlul VII din Legea nr. 247/2005, se aplică prioritar faţă
de legea generală, respectiv art. 480 şi următoarele din Codul civil din 1864 şi
art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, contravine art. 20 alin. (2) din Constituţie
care consacră prioritatea reglementărilor internaţionale privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile.” (s.n.- M.M.-B.)
Secundo, „Curtea reţine că, prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că acţiunile prin care se solicită acordarea
de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în
natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII din Legea nr.
247/2005, îndreptate direct împotriva statului român şi întemeiate pe dispoziţiile
dreptului comun în materia acţiunii în revendicare, ale art. 1 din Primul Protocol
adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale şi ale art. 13 din aceeaşi convenţie, trebuie respinse ca
inadmisibile”.(s.n.-M.M.-B.)

291
Prin intermediul interpretării normelor constituționale în lumina celor din Convenție ca urmare a obligației
impuse de articolul 20 alin.(1) din Constituție.
292
Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 144 din data de 27 februarie 2014. Am ales să invocăm această
decizie, deși același obiect al controlului a mai fost pe rolul Curții anterior, pentru că în această decizie Curtea
realizează un rezumat al altor patru decizii: nr. 202 din 18 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 365 din 19 iunie 2013, nr. 212 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 371 din 21 iunie 2013, nr. 466 din 14 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 35 din 16 ianuarie 2014, sau nr. 491 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 61 din 24 ianuarie 2014.
82
83
Tertio, se reamintește faptul că instanța de contencios constituțional din

România “nu are competenţa de a se pronunţa asupra deciziei Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie ca act jurisdicţional, dar se poate pronunţa asupra actului de
reglementare primară, astfel cum a fost interpretat prin decizia acestei instanţe de
judecată”. De aceea, “atunci când obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
reprezintă însăşi decizia instanţei supreme, iar nu o anumită interpretare dată
unei norme juridice prin intermediul deciziei pronunţate cu prilejul soluţionării
recursului în interesul legii, excepţia de neconstituţionalitate astfel formulată
este inadmisibilă, dat fiind faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă
unui control de constituţionalitate”293. (s.n.-M.M.-B.)
Quatro, Curtea arată că „prin Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 nu s-a
realizat o interpretare a conţinutului normativ al titlului VII din Legea nr.
247/2005, în vederea aplicării unitare a acestuia de către instanţele judecătoreşti”,
ci “Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit aplicarea unitară a unui principiu
general al dreptului, statuând că legea specială - titlul VII din Legea nr. 247/2005
- se aplică prioritar faţă de legea generală, în virtutea principiului general de
drept potrivit căruia legile speciale derogă de la cele generale - specialia
generalibus derogant”. De aceea, în viziunea Curții, excepția trebuie să fie
considerată inadmisibilă deoarece “Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a
intervenit asupra prevederilor titlului VII din Legea nr. 247/2005, în vederea
interpretării şi stabilirii, în concret, a unui anumit sens, în funcţie de anumite
situaţii şi soluţii jurisprudenţiale diferite”.
Observăm cum Curtea Constituțională condiționează controlul de

constituționalitate al unui recurs în interesul legii de necesitatea ca autorul
excepției să facă dovada faptului că respectiva decizie a Înaltei Curți impune într-

293
A se vedea și decizia nr. 399/2013 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 708 din data de 19 noiembrie
2013: “împrejurarea că, în cadrul procesului de interpretare, instanţele de judecată califică sau nu rezoluţia de
clasare ca fiind un act administrativ nu legitimează intervenţia Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit
dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Legea fundamentală, aceasta asigură controlul constituţionalităţii legilor şi
ordonanţelor şi nicidecum controlul constituţionalităţii hotărârilor judecătoreşti” (s.n.- M.M.-B.). Se arată asfel că
“judecătorul constituţional are, din perspectiva compatibilităţii cu Legea fundamentală, sarcina de a cenzura o
normă numai în măsura în care judecătorul de drept comun este încătuşat de o anumită interpretare dată printr-un
recurs în interesul legii” cu trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011. Dar și decizia nr. 534/2013 publicată în
Monitorul Oficial cu numărul 114 din data de 17 februarie 2014: "din jurisprudenţa în această materie a Curţii
Constituţionale pot fi identificate, în principal, două abordări distincte, în funcţie de obiectul criticii de
neconstituţionalitate, şi anume: în primul caz, când autorul excepţiei critică însăşi decizia pronunţată într-un
recurs în interesul legii, excepţia având caracter inadmisibil, şi, respectiv, în a doua situaţie, dacă excepţia de
neconstituţionalitate se referă la textele de lege interpretate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu prilejul
soluţionării unui recurs în interesul legii, când Curtea are competenţa de a se pronunţa pe fondul excepţiei". Sau
decizia nr. 466/2013 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 35 din data de 16 ianuarie 2014 cu trimitere la
Decizia Curţii Constituţionale nr. 409 din 4 noiembrie 2003 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi ale Deciziei nr.
VI din 27 septembrie 1999 a Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, decizie publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003.
83
84
adevăr o interpretare a unor dispoziții legislative294, și nu doar aplicarea unor

principii generale de drept de către instanța de drept comun295. Prin urmare, ori
de câte ori Înalta Curte va impune o anumită interpretare a legii - indiferent că ea
este realizată deja în lumina cerințelor prevăzute în Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, Curtea Constituțională va avea competența să verifice acea
constituționalitate, respectiv să verifice dacă maniera în care Înalta Curte înțelege
să interpreteze Convenția este aceeași cu modalitatea prin care Curtea
Constituțională înțelege să traducă, în plan intern, și în limbaj constituțional,
cerințele Convenției.296 Excepția va fi dată ori de câte ori Înalta Curte va porunci
instanțelor interne să nu aplice în mod direct dispozițiile CEDO, precum a făcut-
o de altfel în decizia nr. 27/2011297 - o astfel de dispoziție a Înaltei Curți scăpând
– pentru moment - controlului de constituționalitate.298
3.3. Decizia nr.265/2014
Raționamentul Curții Constituționale cu privire la competența de a controla

interpretările pronunțate cu efect erga omnes de către Înalta Curte de Casație și
Justiție a fost reluat și în decizia nr. 265/2014299 unde s-a subliniat că o astfel de
competență privește nu numai deciziile cu autoritate de lucru interpretat
pronunțate printr-un recurs în interesul legii, ci și prin procedura unei dezlegări
prealabile.300 Astfel, Curtea arată că „împrejurarea că printr-o decizie pronunţată

294
Pentru admisibilitatea unui astfel de control într-o astfel de situație, a se vedea și Decizia nr. 174/2014
publicată în Monitorul Oficial cu numărul 515 din data de 10 iulie 2014, prin care Curtea constituțională
analizează constituționalitatea interpretării date unor dispoziții legislative prin decizia nr. 18/2011 RIL a ÎCCJ
publicată în Monitorul Oficial cu numărul 892 din data de 16 decembrie 2011.
295
Cu privire la definirea principiului de drept de Curtea Constituțională, a se vedea decizia nr. 1470/2011:
“principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o
axiomă.”.
296
A se vedea și decizia nr. 1470/2011 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 853 din data de 2 decembrie
2011: “chiar dacă printr-o decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii instanţa supremă dă o
dezlegare obligatorie cu privire la interpretarea şi aplicarea normei juridice, aceasta nu înseamnă că instanţa de
contencios constituţional nu poate examina constituţionalitatea textului de lege în interpretarea astfel stabilită”.
297
Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 120 din data de 17 februarie 2012.
298
Deși decizia Înalte Curți va putea fi contestată fie pe rolul Curții de la Strasbourg, în mod indirect, și ca urmare
a invocării încălcării articolului 13 din Convenție de către România, fie chiar pe rolul instanței de drept comun,
aceasta din urmă fiind chemată să verifice conformitatea deciziei nr. 27/2011 cu articolul 13 din Convenție, și
având competența, în eventualitatea unei neconcordanțe, să lase inaplicabile, în temeiul articolului 20 alin.(2) din
Constituție, considerentele acelui RIL. O astfel de contestare pe rolul instanțelor de drept comun nu ar mai fi
însă posibilă dacă CCR ar fi verificat deja constituționalitatea și convenționalitatea deciziei interpretative a ÎCCJ,
confirmându-i conformitatea cu CEDO – pentru o astfel de situație, a se vedea decizia nr. 174/2014, prin care
CCR confirmă, cu majoritate de voturi, conformitatea cu articolul 1 la Protocolul nr.1 la Convenție a interpretării
conferite în decizia nr. 18/2011 a ÎCCJ (a se citi însă și opinia separată a domnul judecător Petru Lăzăroiu).
Decizia nr. 174/2014 a fost reconfirmată prin decizia nr. 367/2014 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 669
din data de 11 septembrie 2014.
299
Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 372 din data de 20 mai 2014. Pentru o dezbatere juridică cu privire
la consecințele acestei decizii, a se vedea CCR vs ÎCCJ. Legea penală mai favorabilă, accesibilă on-line la
www.dezbateri.juridice.ro/arhiva [ultima dată accesat în data de 3 septembrie 2015].
300
Pentru explicarea acestei competențe a Curții Constituționale, a se vedea D. C. Dănișor, Restrângerea excesivă
a obiectului controlului de constituţionalitate prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în Revista Română de
Jurisprudenţă, nr. 4 din data de 30 aprilie 2009 consultată on-line la www.idrept.ro: "Am afirmat mai sus că un
act care interpretează o normă primară şi care este general obligatoriu este un act care este emis în exercitarea
84
85
într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este
de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în
pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul
în cauză în interpretarea dată de instanţa supremă”301; iar “conţinutul normei
juridice, în interpretarea dată prin aceste din urmă hotărâri [prealabile], este
supus controlului de constituţionalitate asemenea interpretărilor date prin
deciziile care soluţionează recursurile în interesul legii”302. Prin urmare, deciziile
de res interpretata ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nu sunt excluse prima
facie din domeniul de aplicare al unui control de constituționalitate. Totodată,
“indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea
Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu
Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în
această interpretare, instanţele judecătoreşti trebuie să se conformeze deciziei
Curţii şi să o aplice ca atare”(s.n.)303, iar “orice altă interpretare pe care practica
judecătorească o atribuie textului conferă acestuia vicii de
304
neconstituţionalitate” Acest ratio al Curții Constituționale a fost ulterior
confirmat și de Înalta Curte, aceasta arătând că " hotărârile date de instanţa
supremă în interpretarea şi aplicarea unitară a legii îşi încetează efectele nu
numai în cazul declarării ca neconstituţională a dispoziţiei legale care a generat
problema de drept dezlegată, ci şi situaţia în care Curtea Constituţională a stabilit
că respectiva prevedere a dobândit valenţe de neconformitate cu Constituţia în
interpretarea dată în recurs în interesul legii sau într-o întrebare prealabilă, din
moment ce legiuitorul se referă la "constatarea neconstituţionalităţii", şi nu la
declararea neconstituţionalităţii"305.

funcţiei legislative, deci controlabil din punctul de vedere al constituţionalităţii lui. De altfel, este un loc comun în
teoria dreptului că interpretarea autentică a unei legi este făcută prin lege. Dacă legiuitorul transmite competenţa
de interpretare autentică a unei legi către un alt organ, atunci acea autoritate exercită, făcând interpretare
autentică, o funcţie a legiuitorului: funcţia legislativă. Astfel, dacă legiuitorul a dat Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie competenţa de a interpreta legile prin hotărârile pronunţate în interesul acestora, iar aceste hotărâri sunt
obligatorii pentru instanţe, iar instanţele au competenţa generală de a controla actele administrative şi de a
soluţiona toate conflictele juridice, atunci hotărârile interpretative ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt
general obligatorii şi deci interpretarea Curţii este autentică, deci făcută în exercitarea funcţiei legislative, nu a
celei jurisdicţionale. Ca urmare, Curtea Constituţională ar putea controla constituţionalitatea acestor hotărâri,
dacă interpretează, în sensul arătat, noţiunea de lege utilizată de art. 146 din Constituţie" (s.n.-M.M.-B.).
301
Paragr. 51 cu trimitere la decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 186 din 17 martie 2011.
302
Paragr. 53.
303
Paragr.55. A se observa însă că această obligație impusă instanțelor de a respecta decizia aditivă a Curții
Constituționale prin care s-ar modifica interpretarea obligatorie pronunțată de Înalta Curte prin intermediul unui
recurs în interesul legii sau a unei dezlegări prealabile, - nu este pasibilă de nicio sancțiune specifică, din moment
ce instanța de contencios constituțional nu deține nicio modalitate de a sancționa instanțele ce nu ar respecta o
astfel de obligație, justițiabilul neputând contesta pe rolul CCR o eventuală decizie irevocabilă pronunțată în baza
unei interpretări care ar fi contrare Constituției și deciziei aditive a CCR.
304
Paragr. 55. Drept urmare, Curtea abrogă efectele deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și
Justiție din momentul publicării în Monitorul Oficial al României a considerentelor deciziei nr. 265/2014 a Curții
Constituționale a României (a se vedea paragr. 56).
305
Decizia nr. 21/2014 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 829 din 13 noiembrie 2014, a ÎCCJ - Completul
de dezlegare a unor chestiuni de drept în materie penală.
85
86
4. Concluzii intermediare
Constatăm, în primul rând, că instanța de contencios constituțional – alegând să

interpreteze dispozițiile unor articole din Convenție306 – își impune astfel propria
interpretare a Convenției asupra deciziilor interpretative ale Înaltei Curți de
Casație și Justiție, asigurând o înțelegere uniformă la nivel național a
dispozițiilor din Convenție, dar și a obligațiilor ce rezultă din necesitatea
respectării Convenției de către instanțele naționale, ori de câte ori acestea din
urmă sunt chemate de către justițiabil să asigure aplicarea legii cu respectarea
Convenției.307 Ca atare, Curtea Constituțională și-a declarat competența308 de a
impune, la nivel național, unicul înțeles constituțional al unei dispoziții
normative309 dacă deja un unic înțeles a fost impus - în mod provizoriu - de
către Înalta Curte, iar orice altă interpretare pe care practica o va atribui textului,
diferită de unica aleasă a fi constituțională de către Curtea Constituțională, este
eo ipso neconstituțională.310 În plus, interpretarea este obligatorie nu numai
pentru instanțele de drept comun - aici inclusiv Înalta Curte - ci și pentru
autoritățile administrative chemate să aplice respectiva dispoziție deja
interpretată de către Curtea Constituțională.311 Prin urmare, unei eventuale
dorințe a instanțelor de drept comun de a se "descătușa" de interpretarea unică

306
Exempli gratia, articolul 7 din Convenție (în decizia nr. 265/2014, paras. 39-41) și jurisprudența aferentă
CEDO. Pentru o criticare a manierei în care Curtea constituțională a ales să interpreteze cerințele impuse de
jurisprudența CEDO ce a fost tradusă în mod eronat în limba română, a se vedea M. Mazilu-Babel, Despre citarea
unei traduceri deficitare în materia legii penale mai favorabile, RNSJ, 15 octombrie 2014, JURIDICE.ro.
307
Curtea Constituțională a României pare a urma sfatul lui H. Kelsen: “Il est en effet preferable, et d’un facon
generale, de reusire le plus possible le nombre des autorites supremes chargees de dire le droit” (H. Kelsen, La
garantie juridictionnelle de la Constitution, op. cit. la p. 234).
308
A se vedea și decizia nr. 349/2014 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 582 din data de 4 august 2014,
paragr. 13:"Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională este competentă să
controleze constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul
legii. A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său
constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea
fundamentală".
309
Paragr. 57, fine.
310
Cu toate acestea, Curtea Constituțională nu precizează care va fi mecanismul prin care se va putea constata
neconstituționalitatea unei interpretări a practicii judecătorești care ar fi diferită de unica interpretare impusă de
Curtea Constituțională. În plus, Curtea pare a prezuma că un text poate primi o singură interpretare care ar fi în
conformitate cu Constituția, fără a arăta de unde deduce o astfel de prezumție. Totuși, o posibilă sancțiune ar fi
doar în cazul în care printr-un viitor RIL sau dezlegare prealabilă, Înalta Curte nu ar respecta interpretarea unică
aleasă de Curte într-o decizie anterioară, un exemplu în acest sens fiind decizia nr. 161/2015 publicată în
Monitorul Oficial cu numărul 352 din data de 21 mai 2015, paragr.34 unde Curtea Constituțională concluzionează
că "interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie [în Decizia nr. 21 din 18 noiembrie 2013] a respectat
deciziile Curţii Constituţionale, plasându-se în cadrul constituţional precizat prin aceste decizii".
311
A se vedea decizia nr. 1064/2012 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 70 din data de 1 februarie 2013:
"[i]ndiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o
anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului
în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze
deciziei Curţii şi să o aplice ca atare. În interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării acestuia revine în
exclusivitate Curţii Constituţional[e]".
86
87
impusă de către Înalta Curte312, Curtea Constituțională impune obligația

corelativă de a se supune interpretării sale – la fel de unice, dar poate diferite.
În al doilea rând, acolo unde Convenția este folosită de Curtea Constituțională

pentru a păstra validitatea unei dispoziții, pronunțând în acest sens decizii
aditive313 – ale căror considerente sunt obligatorii pentru toate autoritățile statului,
Curtea Constituțională își impune propria interpretare a dispozițiilor din
Convenție și a jurisprudenței Curții de la Strasbourg astfel invocate, justițiabilul
pierzând posibilitatea de a mai cere instanței de drept comun să opereze în mod
independent un control de convenționalitate care ar fi putut chiar contrazice cu
efect inter partes rezultatul controlului de constituționalitate. De altfel,
interferența judecătorului de contencios constituțional în cadrul controlului de
convenționalitate aplicat în mod autonom de judecătorul de drept comun a fost
constată și în Franța.314
În ultimul rând, observăm cum numărul cauzelor în care se invocă dreptul CEDO
pe rolul Curții Constituționale a scăzut considerabil în ultimii doi ani, unul dintre
motive putând fi faptul că justițiabilul înțelege să invoce mai întâi excepția de
neconvenționalitate – obținând astfel înlăturarea de la aplicare a normei de drept
intern aflate în contradicție, sau interpretarea normei de drept intern în
conformitate cu CEDO, pierzându-și astfel interesul de a mai supune aceeași
normă unui control de constituționalitate pe rolul instanței specializate de la
București, norma internă deși neconvențională și implicit neconstituțională
rămânând validă pentru toate celelalte situații în care nu este contestată.

312
De exemplu, în decizia nr. 393/2015 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 609 din data de 12 august 201,
excepția de neconstituționalitate a fost ridicată din oficiu și privea dezlegarea oferită unor probleme de drept de
către Înalta Curte de Casație și Justiție prin intermediul deciziei nr. 12 din 12 iunie 2014 și publicată în Monitorul
Oficial cu numărul 507 din data de 8 iulie 2014.
313
Pentru un istoric al acestor decizii intepretative și pentru o eventuală critică a competenței Curții
Constituționale de a adopta astfel de decizii, a se vedea G. Gîrleșteanu, Consideraţii privind Decizia nr. 558 din
24 mai 20121 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. V alin. (1) teza I din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 15/2012 privind stabilirea unor măsuri financiare în domeniul asigurărilor sociale
de sănătate şi al finanţelor publice, în Pandectele Române, nr. 6/2012, consultată on-line la www.idrept.ro:
“Decizia de faţă constituie, fără îndoială, o decizie interpretativă, dar actualul cadru legal şi constituţional persistă
în dubiul privind competenţa instanţei constituţionale de a emite astfel de decizii. Jurisprudenţa ultimilor ani ai
Curţii demonstrează că aceasta îşi arogă în baza art. 3 alin. (2) din Legea-cadru de organizare şi funcţionare12
competenţa de a emite e. Care ar fi fundamentul unei astfel de practici instituţionale?”. Pentru o clasificare a
deciziilor interpretative în decizii intepretative cu rezervă de interpretare neutralizantă, constructivă și directivă –
decizii prezente și în jurisprudența Consiliului Constituțional din Franța, a se vedea T. Toader, M. Safta, Rolul
deciziilor interpretative în procesul de constituționalizare a dreptului, Dreptul, nr. 9/2014, la p. 79. A se vedea și
I. Chelaru, C. Ionescu, Considerații în legătură cu deciziile Curții Constituționale și efectele acestora, Dreptul, nr.
9/2015, la p. 152: "Curtea Constituțională trebuie să manifeste prudență în pronunțarea deciziilor interpretative,
pentru a evita să devină un legiuitor pozitiv".
314
A se vedea S. Platon, Les interferences entre l’office du juge ordinaire et celui du Conseil constitutionnel:
„malaise dans le contentieux constitutionnel”?, la p. 641 cu trimitere la articolul lui D. De Bechillon: „De
quelques incidences du controle de la conventionnalite internationale des lois par le juge ordinaire (Malaise dans
la Constitution, RfdA 1998, 225) în RfDA 2012, no, 4, juillet-aout pp.. 639 – 649, la p. 641).
87
88
Concluziile capitolului
Din cele patru secțiuni se observă cum instanța de contencios constituțional din
România recepționează, după bunul plac, prin intermediul anumitor parametri
constituționali atât dreptul CEDO, cât și dreptul Uniunii, și întotdeauna alături de
jurisprudența de interpretare autentică a Curții de la Strasbourg și a Curții de la
Luxembourg confirmând faptul că "nu există o regulă cu privire la selecția
catalogului drepturilor și libertăților fundamentale"315. Pe calea acestei
recepționări, Curtea Constituțională își propune să stabilească care probleme de
drept unional sunt și probleme de constituționalitate316, aplicând dispozițiile de
drept UE în cadrul controlului de constituționalitate ca norme de referință
indirectă doar dacă testul de admisibilitate pe care l-a inventat cu privire la
aplicarea acestor norme este considerat a fi îndeplinit. Astfel, Curtea
Constituțională se simte obligată să intervină pentru a asigura unitatea, aplicarea
prioritară și eficiența dreptului Uniunii în ordinea de drept națională, precum și
existența unei legislații care să asigure cel puțin un standard de protecție a
drepturilor fundamentale precum este impus de dreptul Uniuni, dar doar în mod
condiționat, și asta deși, pe de altă parte, tot Curtea Constituțională a afirmat că
„menținerea unității și stabilității ordinii de drept a Uniunii Europene” reprezintă
o obligație asumată de stat la momentul aderării la Uniunea Europeană317,
obligație care se poate traduce, la nivelul instituției Curții Constituționale, în

A se vedea Ș. Deaconu, Drept constituțional, C.H. Beck, București, 2013, la p. 148: "Nu există o regulă cu
315
privire la selecția catalogului drepturilor și libertăților fundamentale. Fiecare stat în parte și fiecare putere
constituantă are libertatea de a selecta dintre toate drepturile și libertățile, acele drepturi și libertăți care să fie
înscrise în Constituție".
316
Pentru diferența dintre problemele de constituționalitate, și restul problemelor juridice care conduce astfel la
partajarea competenței între Curtea Constituțională și instanțele de drept comun, a se vedea G. Gîrleșteanu,
Consideraţii privind Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 5 alin. (2), art. 49 alin. (2), art. 54 şi art. 56 din Legea privind amplasarea şi autorizarea
mijloacelor de publicitate, în Pandectele Române, nr. 4/2012, consultat on-line la www.idrept.ro: “[p]entru
Curtea noastră constituţională problema libertăţii contractuale nu constituie o problemă de constituţionalitate care
ar fi de competenţa sa, protecţia acestui drept considerat doar de natură civilă revenind numai judecătorului
ordinar şi nu celui constituţional”. Pentru susținerea în doctrină că libertatea contractuală ar trebui să fie
considerată un drept fundamental, a se vedea V. Babiuc, V. Stoica, Libertatea contractuală și dreptul
constituțional, Dreptul, nr. 7/1995, p 9: 'Libertatea contractuală nu este înscrisă, astfel cum s-a arătat, la nivel de
principiu, în Constituția României (intrară în vigoare la 8 decembrie 1991). În titlul II din această Constituție, care
reglementează drepturile și libertățile fundamentale, există însă câteva dispoziții care pot fi interpretate în sensul
că libertatea contractuală este recunoscută fie la un nivel mai general, fie dimpotrivă, prin câteva aplicații
particulare".
317
Decizia 1609/2010 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 70 din data de 27 ianuarie 2011: “in consacrarea
în cuprinsul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 a dreptului de a cere revizuirea unei hotărâri
pronunţate cu nesocotirea acestui principiu, s-a conferit eficacitate prevederii constituţionale menţionate,
instituindu-se o modalitate concretă de asigurare a aducerii la îndeplinire a obligaţiilor pe care statul român şi le-a
asumat prin actul de aderare la Uniunea Europeană, inclusiv în ceea ce priveşte menţinerea unităţii şi stabilităţii
ordinii normative europene”. Cu privire la această decizie, a se vedea și G. Gîrleșteanu, Decizia nr. 1.609 din 9
decembrie 20101) referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004, în Revista Română de Jurisprudență, nr. 2/2011, accesată on-lina la
www.idrept.ro: “Trebuie să remarcăm, de asemenea, poziţia Curţii noastre care invocă existenţa unei „ordini
normative europene”, superioară normativ şi direct aplicabilă la nivelul ordinii juridice interne”.
88
89
obligația de a aplica – fără nicio condiționalitate – normele de drept al Uniunii ca

norme de referință directă.
De asemenea, Curtea Constituțională alege să intervină pentru a asigura nu

numai unitatea dreptului Uniunii, cât și unitatea aplicării Convenției la nivel
național în cauzele în care dispozițiile legislative sunt interpretate și aplicate de
către instanțele de drept comun în lumina cerințelor de drept CEDO, dar într-un
mod divergent care ajunge să fie apoi soluționat de către ÎCCJ.
Într-o atare situație, Curtea Constituțională devine - în numele protecției unitare a

drepturilor fundamentale - ceea ce ÎCCJ a devenit în numele asigurării unei
practici unitare la nivel național. Astfel, ÎCCJ nu va mai putea conferi o
interpretare a Convenției în mod diferit de cea impusă de Curtea Constituțională,
dar, în materia dreptului Uniunii, ÎCCJ va păstra totuși competența de a
contrazice cele statuate de Curtea Constituțională cu privire la conformitatea
normei interne cu normele de drept UE aplicate ca norme interpuse, dar doar
dacă va alege să solicite interpretarea autentică a Curții de Justiție prin
intermediul articolului 267 TFUE, și în conformitate cu jurisprudența Melki și
Abdeli a Curții de Justiție. În plus, această dezlegare față de interpretarea Curții
Constituționale a normelor de drept UE aplicate în cadrul controlului de
constituționalitate o poate obține și orice instanță de drept comun dacă va alege,
de asemenea, să sesizeze Curtea de Justiție cu o trimitere preliminară. 318
Urmează să analizăm contextul în care poate apărarea posibilitatea de a se trimite
întrebări preliminare Curții de Justiție, și anume în cadrul apariției unui control
de conformitate a normei aplicabile cu drepturile fundamentale ale Uniunii
Europene (capitolul III).

318
A se vedea Hotărârea Curții de Justiție din data de 11 septembrie 2014 în C-112/13, A, EU:C:2014:2195,
paragr. 39: "funcționarea sistemului de cooperare dintre Curtea de Justiție și instanțele naționale, instituit prin
articolul 267 TFUE, și principiul supremației dreptului Uniunii necesită ca instanța națională să fie liberă să
sesizeze, în orice stadiu al procedurii în care consideră necesar și chiar la capătul unei proceduri incidentale de
control al constituționalității, Curtea de Justiție cu orice întrebare preliminară pe care o apreciază ca fiind
necesară" cu trimitere la Hotărârea Melki și Abdeli, EU:C:2010:363, paras. 51 și 52. Totodată, a se vedea și C-
173/09, Elchinov, EU:C:2010:581, paragr. 27 și 28: "[o] normă de drept național în temeiul căreia instanțele care
nu se pronunță în ultimă instanță sunt obligate să respecte dezlegarea dată de instanța superioară nu poate retrage
acestor instanțe posibilitatea de a o sesiza cu întrebări privitoare la interpretarea dreptului Uniunii care face
obiectul acestor dezlegări de drept. Astfel, Curtea a considerat că organul jurisdicțional care nu se pronunță în
ultimă instanță trebuie să fie liber, în special în cazul în care consideră că aprecierea juridică efectuată de instanța
superioară ar putea să îl determine să pronunțe o hotărâre contrară dreptului Uniunii, să sesizeze Curtea cu
întrebările care îl preocupă" și "posibilitatea recunoscută instanței naționale prin articolul 267 al doilea paragraf
TFUE de a solicita Curții o interpretare preliminară anterior neaplicării, dacă este cazul, a instrucțiunilor unei
instanțe superioare care s‑ar dovedi contrarii dreptului Uniunii nu se poate transforma într‑o obligație".
89
90
Capitolul III: Controlul de conformitate cu dreptul Uniunii a normei

naționale
Judecătorul de drept comun de la nivel național are competența319 de la a înlătura

de la aplicare orice normă de drept național care ar fi contrară dreptului Uniunii,
și implicit drepturilor fundamentale precum sunt protejate atât prin intermediul
Cartei, cât și a principiilor generale ale dreptului Uniunii.320 În cele ce urmează,
ne vom raporta doar la drepturile fundamentale precum sunt ocrotite de
dispozițiile din Cartă, alegând să nu analizăm și celelalte drepturi fundamentale
care sunt cuprinse în dreptul Uniunii ca principii generale, cu excepția
principiului general al bunei administrări.
Revenind la Cartă, menționăm că ea este, în prezent, un instrument central în

ordinea juridică a Uniunii321. Până la 1 decembrie 2009, ea a fiinţat însă, pentru
aproximativ un deceniu, doar într-o formă pur declarativă. Acest lucru nu a
împiedicat Curtea de Justiţie să o utilizeze ca sursă de interpretare încă de la
proclamarea ei322, dobândind funcţia de element de referinţă sau de instrument
ajutător la interpretarea dreptului comunitar [acum unional]323. S-a afirmat chiar
că acest instrument a reprezentat, încă din momentul proclamării, o concretizare
a valorilor europene fundamentale comune supreme324, neputând prin urmare să
rămână ignorat. Adiacent, Carta a devenit, tot de la data proclamării, un „cod de
conduită”325 pentru instituţiile Uniunii Europene, acestea asumându-şi obligaţia
firească de a legifera într-o manieră care să nu aducă atingere drepturilor
fundamentale astfel consacrate. Prin urmare, a fost de aşteptat ca în

319
Menționăm cu titlu exhaustiv că de o astfel de competență beneficiează și autoritățile administrative naționale.
320
A se vedea și Valentin Constantin, Constituția României din perspectiva supremației dreptului (rule of law), în
Comentarii la Constituția României (G. Andreescu, M. Bakk, L. Bojin, V. Constantin, coord.), Polirom,
București, 2010, pp. 191-230, la p. 225: "Din fericire, aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor
Omului în sistemul nostru intern și, de asemenea, aplicarea directă a dreptului comunitar, îl autorizează pe
judecător să blocheze aplicarea oricărei legi care se află în contradicție cu dreptul european al drepturilor omului
sau cu dreptul comunitar". Totodată, a se vedea și cauza Simmenthal, 106/77, EU:C:1978:49.
321
Aceasta a conferit valoare constituţională obligaţiei impuse statelor membre de a respecta drepturile
fundamentale ale Uniunii Europene ce au fost iniţial consacrate drept principii generale de drept unional. În acest
sens, a se vedea şi Concluziile Avocatului General Villalon, prezentate în data de 18 iulie 2013 în cauza C-
176/12, punctul 78, dar şi Luarea de Poziţie a Avocatului General Wathelet, prezentată în data de 23 august 2013
în cauza C-383/13 PPU, paragr. 49, ambele disponibile spre consultare la www.curia.eu .
322
Proclamaţia Cartei realizată în acelaşi timp cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa (Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene C 364, 2000, p.1) este o declaraţie politică, fără valoare juridică obligatorie. Cu privire la
invocarea Cartei de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene preLisabona, a se vedea, de exemplu: Hot. din 23
octombrie 2003, RTL Télévision, cauza C-245/01, Rec., p. I-12489, paragr. 38, Hot. din 12 mai 2005, Regione
autonoma Friuli-Venezia Giulia şi ERSA, cauza C-347/03, Rec., p. I-3785, paragr. 118, Hot. din 27 iunie 2006,
Parlamentul European/Consiliul, cauza C-540/03, Rec., p. I-5769, paragr. 38.
323
G. Benedetti, La rilevanza giuridica della Carta Europea innanzi alla Corte di Giustizia: il problema delle
ferie annuali retribuite, în Carta Europea e diritti dei privati, 2000, p. 128 şi 129 apud Concluziile Avocatului
General prezentate la 24 ianuarie 2008 în cauza Schultz‑Hoff şi alţii (Hot. din 20 ianuarie 2009,C‑350/06 şi
C‑520/06, Rep., p. I‑179), nota de subsol nr. 23.
324
M. Poiares Maduro, op. cit., p. 206.
325
Noţiunea este utilizată în V. Bazzocchi, The European Charter of Fundamental Rights and the Courts, în G.
Di Federico (coord.), The EU Charter of Fundamental Rights, Editura Springer, 2011, p. 56.
90
91
considerentele fiecărui act legislativ326 să se menţioneze respectul pentru

drepturile fundamentale, aşa cum au fost redate în cuprinsul dispoziţiilor din
Cartă, și asta chiar înainte de ratificarea și intrarea sa în vigoare alături de
Tratatul de la Lisabona.
Teza noastră însă nu va aborda maniera în care acest instrument de protecție a

drepturilor fundamentale este invocat în mod direct pe rolul Curții de Justiție327
preocupați fiind în acest capitol doar de aplicarea la nivel național a drepturilor
fundamentale ale Uniunii Europene - ce au drept sursă Carta DFUE - și numai pe
rolul instanțelor de drept comun328, aplicare ce se va face în temeiul atât al
articolului 148 alin. (2) și (4) din Constituție, cât și al articolului 6 TUE329 - știut
fiind faptul că orice judecător național este și un judecător comun de drept al
Uniunii330. Într-o astfel de ipoteză de lucru, Carta DFUE trebuie să fie aplicată
atât direct, cât și doar în scop hermeneutic (efect indirect) de către instanțele
naționale. În această ultimă variantă, dispozițiile din Cartă, alături de explicațiile
aferente331, acționează ca instrument de interpretare atât a normelor naționale
(secțiunea II), cât și a dispozițiilor de drept UE secundar ce sunt capabile să
ofere drepturi în mod nemijlocit justițiabilului (secțiunea III) - dar numai și
numai dacă situația de fapt se află în domeniul dreptului Uniunii (secțiunea I) -
acest domeniu fiind limita externă a efectelor drepturilor fundamentale ale
Uniunii la nivel național.

326
Drept exemplu, a se vedea considerentul (37) al Regulamentului nr. 1/2003 (Prezentul regulament respectă
drepturile fundamentale şi principiile recunoscute mai ales de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene. În mod corespunzător, prezentul regulament ar trebui interpretat şi aplicat cu respectarea drepturilor
şi principiilor în cauză), considerentul (5) al Directivei 2003/8/CEE sau considerentul (4) al Directivei
2004/113/CEE.
327
Exempli gratia: pentru a se solicita despăgubiri în baza răspunderii extracontractuale a Uniunii Europene (a se
vedea Hotărârea din 26 noiembrie 2013, Kendrion/Comisia (C-50/12 P, EU:C:2013:771) prin care Curtea de
Justiție a constatat încălcarea articolului 47 alin. (2) din Carta DFUE în cadrul procedurii desfășurate pe rolul
Tribunalului Uniunii Europene dar și T-479/14 pendinte)
328
A. Rosas se întreabă: "When should national courts and authorities apply the Charter, and Union fundamental
rights generally, rathr than fundamental rights recognised in the national constitution and in international human
rights instruments binding on the Member State in question?", în Implementing EU law in the Member States:
some observations on the applicability of the Charter of Fundamental Rights, în L. Weitzel (coord.), Melanges en
hommage a Albert Weitzel. L'Europe des droits fondamentaux, Paris, Pedone, 2013, pp. 185-200, la p. 188.
329
În temeiul articolului 6 TUE, Uniunea Europeană se întemeiază pe principiul statului de drept respectând
drepturile fundamentale, astfel cum sunt acestea garantate de CEDO și Carta DFUE și astfel cum rezultă din
tradițiile constituționale comune ale statelor membre. Prin urmare, statele membre sunt supuse controlului
conformității actelor lor cu tratatele (inclusiv Carta DFUE) și cu principiile generale de drept atunci când pun în
aplicare dreptul Uniunii (a se vedea și Hotărârea din 3 mai 2007, Advocaten voor de Wereld, C-303/05, Rep.,
p. I-3633, paragr. 45).
330
R. Lecourt în L'Europe des juges, 1976, la p. 8 afirma: "Tout juge national est aussi juge communautaire!" citat
de F. E. Dowrick, A Model of the European Communities' Legal System, 3(1) Yearbook of European Law, 1983,
pp. 169, la p. 210, nota de subsol 168. În doctrina din România, acest judecător a fost numit "judecător cu putere
de jurisdicție comunitară" (I. Deleanu, Redimensionarea funcției jurisdicționale, Dreptul, nr. 8/2006, pp. 9-24, la
p. 18).
331
Publicate în J. O.U.E. 2007/C 303/02.
91
92
Secțiunea I: Domeniul dreptului Uniunii
De fiecare dată când o situație de fapt se află în domeniul dreptului Uniunii,

instanța națională dobândește competențe specifice și diferite de cele ce i se
impun prin intermediul codurilor de procedură naționale și CEDO332 - deoarece
în aceste situații are loc deplasarea responsabilității pentru garantarea drepturilor
fundamentale la nivel intern de la stat către Uniunea Europeană.333
În ceea ce privește stabilirea întinderii domeniului dreptului Uniunii în cadrul

specific al drepturilor fundamentale, s-a afirmat, încă din 1990, faptul că o atare
delimitare nu este de la sine-înțeleasă334. Trasarea unei granițe între ce este pur
intern, și ceea ce aparține de domeniul dreptului Uniunii este la fel de
problematică și în cazul stabilirii domeniului de aplicare general al Cartei DFUE
deoarece și acest domeniu este dependent de domeniul de aplicare al dreptului
Uniunii335 din moment ce - pentru ca dispozițiile din Cartă să devină aplicabile -
obiectul cauzei principale trebuie să privească fie interpretarea ori aplicarea unei

332
Despre obligația instanțelor naționale de a analiza dacă o anumită procedură care scapă domeniului de aplicare
al dreptului Uniunii este totuși în conformitate cu un drept CEDO analog celui conferit prin dispozițiile Cartei
DFUE, a se vedea Hotărârea în C-23/13, paragr. 41: [î]n cazul în care instanța de trimitere consideră, în lumina
răspunsului dat de Curte la prima întrebare, că situația menționată nu intră în domeniul de aplicare al dreptului
Uniunii, ea va trebui să efectueze o analiză a acesteia în lumina dreptului național, luând în considerare și
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4
noiembrie 1950, la care sunt părți toate statele membre" cu trimitere la Hotărârea din 15 noiembrie 2011, Dereci
și alții, C-256/11, Rep., p. I-11315, paras.72 și 73.
333
A se vedea și răspunsul oferit de domnul Thorn la o întrebare adresată Comisiei Europene cu privire la
responsabilitatea Uniunii de a garanta protecția drepturilor fundamentale ale homosexualilor, și prin care acesta a
subliniat faptul că instituția Comisiei se consideră obligată să garanteze proteția drepturilor fundamentale, dar, în
ceea ce privește alte autorități decât Instituțiile Uniunii, acțiunea acestora nu este în mod normal sub incidența
dreptului Uniunii, și prin urmare nu intră sub supravegherea Comisiei – ca gardian al Tratatelor. De aceea, dacă
un Stat Membru ar aduce atingere drepturilor fundamentale într-o astfel de situație, Comisia va interveni doar
dacă acea atingere ar reprezenta și o nerespectare a unei dispoziții specifice de drept UE ( OJ 1984 C 173/10, citat
în Proceedings of the 2nd Round Table with European Ombudsmen (Strasbourg, Council of Europe, 1989) la p .
50 apud A. Clapham, A Human Rights Policy for the European Community, YEL, 1990, pp. 309 – 366, la p.
354.
334
Andrew Clapham, A Human Rights Policy for the European Community, YEL, 1990, pp. 309 - 366, la p. 318:
“Whether a human rights situation falls inside or outside the scope of Community law is not self-evident”. A se
vedea de asemenea și J. Morelle, Le principe de la souverainete de l’Etat et le Droit international public, Revue
du droit public, 1926, pp. 369-389, la p. 387: “On doit reconnaitre qu’il est impossible, pratiquement, de trouver
un criterium absolu permettant d’affirmer qu’un question est du ressort exclusive de la souverainete interieure
d’un Etat. Il faut donc se resoudre a examiner chaque cas d’espece individuellement” cu trimitere la Avizul
Consultativ nr. 4 din data de 7 februarie 1923 emis de Curtea Permanentă Internațională de Justiție: “La question
de savoir si une certaine matiere rentre ou ne rentre pas dans le domaine exclusif d’un Etat est une question
essentiallement relative: elle depend du developpement des rapports internationaux”.
335
În același sens, a se vedea considerațiile instanței supreme din Irlanda (High Court) într-o cauză ce privea
aplicarea dreptului fundamental al copilului conținut în articolul 24 din Carta DFUE, în High Court, Judgment of
03.04.12, AO v Minister for Justice, Equality and Law Reform, Ireland and the Attorney General (No.3), 2012
IEHC 104, rezumată în limba franceză în nr. 1/2013 al Reflets, disponibil spre consultare on-line la
www.curia.eu, la p. 12: La High Court a noté que la différence entre la mise en œuvre du droit de l’Union et les
situations purement internes n’est pas toujours bien claire, comme dans le cas de l’État membre qui exerce ses
pouvoirs discrétionnaires conformément au mandat d’arrêt européen.
92
93
alte norme din dreptul material al Uniunii336, fie normele de drept naționale care
se află în strânsă legătură cu obligațiile impuse statului membru de legislația
adoptată la nivelul Uniunii.337
De altfel, chiar articolul 51 din Carta DFUE stabilește că “dispozițiile prezentei

carte se adresează (...) statelor membre numai în cazul în care acestea pun în
aplicarea dreptul Uniunii”, Curtea afirmând astfel că “statelor membre le este
impusă obligația de a respecta drepturile fundamentale definite în cadrul Uniunii
numai în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii”338. Acest lucru a fost
confirmat de curând și în cauza Babașan unde Curtea de Justiție a arătat că
“atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului
Uniunii, Curtea nu este competentă să o examineze, iar dispozițiile eventual
invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei
competențe”339.
În același sens, Avocatul general a rezumat problema aplicării drepturilor

fundamentale în maniera următoare:
Rezultă dintr-o jurisprudență constantă că drepturile fundamentale garantate de

ordinea juridică a Uniunii au vocația de a fi aplicate în toate situațiile
reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara unor asemenea situații. Astfel
cum a precizat Curtea în Hotărârea Åkerberg Fransson nu pot exista situații
care să țină de dreptul Uniunii fără ca drepturile fundamentale menționate să
poată fi aplicate. În consecință, aplicabilitatea dreptului Uniunii o implică pe
cea a drepturilor fundamentale garantate de cartă[.]340
Dar care este domeniul de aplicare al dreptului Uniunii și care sunt criteriile ce
pot fi aplicate pentru a determina când o situație se află în domeniul de aplicare
al dreptului Uniunii, și când ea este una pur internă? Urmează să le determinăm,
trimițând în acest sens la jurisprudența obligatorie de urmat a Curții de Justiție
deoarece considerăm că, în practică, incidenţa directă sau indirectă a
prevederilor cartei asupra actelor şi normelor din dreptul național va depinde

336
A se vedea Ordonanțele din 7 februarie 2013, Pedone, C-498/12, punctul 14, și Gentile, C-499/12, punctul 14,
precum și Ordonanța din 8 mai 2013, T, C-73/13, punctul 13, la care face trimitere Curtea de Justiție în Ordonanța
din 28 noiembrie 2013, C-258/13, paragr. 21.
337
A se vedea și A. Rosas, The applicability of the EU Charter of Fundamental Rights and the National Level,
European Yearbook on Human Rights, 2013, pp. 97-112, la p. 101: "it should go almost without saying that
Union fundamental rights have to be respected at the national level when Union law is at stake".
338
C-206/13, Siragusa, paragr. 22
339
Ordonanța în Băbășan, C-305/14, paragr. 16.
340
Concluziile din 16 octombrie 2014, EU:C:2014:2301, pct. 57.
93
94
întotdeauna de cât de mare este voinţa Curţii de la Luxemburg, dar şi a

instanţelor naţionale, în interpretarea art. 51 din cartă.341
1. Condiția legăturii suficiente cu dreptul Uniunii
Cu titlu preliminar menționăm că în situația în care o dispoziție de drept intern342

precizează în preambulul său faptul că urmărește punerea în aplicare a unei
directive sau regulament al Uniunii, atunci situația de fapt se prezumă irefragabil
a se afla în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.
În toate celelalte situații, o complexitatea juridică ia naștere, fiind necesară

consultarea jurisprudenței Curții de Justiție pentru a înțelege conținutul
substanțial al sintagmei de “punere în aplicare a dreptului Uniunii”343.
În acest sens, Curtea a stabilit în Siragusa că noțiunea „punere în aplicare a

dreptului Uniunii”, în sensul articolului 51 din cartă, impune existența unei
legături de un anumit grad, care depășește proximitatea materiilor menționate
sau efectele indirecte ale unei materii asupra celeilalte.344 Existența unei legături
de un anumit grad trebuie stabilită de instanța națională care va verifica, printre
alte elemente:
(1) dacă reglementarea națională are drept scop punerea în aplicare a unei
dispoziții a dreptului Uniunii,
(2) caracterul respectivei reglementări și
(3) dacă aceasta nu urmărește alte obiective decât cele acoperite de dreptul
Uniunii, chiar dacă este de natură să îl afecteze în mod indirect pe acesta din
urmă, precum și
(4) problema dacă există o reglementare de drept al Uniunii specifică în materie
sau de natură să îl afecteze.345
Pe de altă parte, instanța este exonerată de o astfel de evaluare calitativă a

reglementării națională atunci când poate constata in limite litis că dispozițiile
Uniunii nu impun nicio obligație statelor membre cu privire la situația în discuție

341
A se vedea și M. Mazilu-Babel, Triada curților și protecția drepturilor fundamentale, în RRDE, nr. 5/2011, la
p. 102: "[d]omeniul de aplicare a dreptului Uniunii, și implicit a cartei, poate fi înțeles ca un acordeon care se
deschide sau se închide în funcție de interpretarea oferită de Curtea de Justiție într-o anumită cauz[ă]".
342
Care reprezintă norme naționale ce sunt în mod clar necesare pentru a completa normele Uniunii și, prin
adăugarea de detalii, necesare pentru a le face deplin operaționale.
343
Reiterată și în articolul 51 din Carta DFUE.
344
C-206/13, Siragusa, paragr. 24 cu trimitere la Hotărârea din 29 mai 1997, Kremzow, C-299/95, Rec., p. I-2629,
paragr. 16.
345
Hotărârea în C-206/13, Siragusa, paragr. 25-26 cu trimitere la Hotărârea din 18 decembrie 1997, Annibaldi,
C-309/96, Rec., p. I-7493, paragr. 21-23, Hotărârea din 8 noiembrie 2012, Iida, C-40/11, paragr. 79, precum și
Hotărârea din 8 mai 2013, Ymeraga și alții, C-87/12, paragr. 41.
94
95
în litigiu principal.346 Astfel, atunci când normele de dreptul Uniunii invocate de

justițiabil ca fiind aplicabile nu se află într-o legătură directă cu obiectul acțiunii,
și deci cu obligațiile sau pretențiile invocate de justițiabil - instanța va avea
dreptul să refuze atât trimiterea unei întrebări preliminare Curții de Justiție dar și,
mult mai important, aplicarea (directă sau indirectă) a drepturilor fundamentale
precum sunt protejate în dispozițiile din Carta DFUE.
Apoi, când vine vorba de stabilirea în concret dacă situația de fapt se află sau nu
în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, este important să precizăm mai întâi
în care situații Curtea de Justiție a stabilit deja, cu precizie, faptul că nu ne aflăm
în sfera de acțiune al dreptului unional:
Într-o primă cauză s-a stabilit că atunci când dreptul UE impune doar un standard
minim de armonizare cu privire la o anumită protecție ce este conferită
justițiabilului, iar reglementarea națională este adoptată cu scopul de a conferi o
protecție mai favorabilă, atunci acea reglementare nu se află în domeniul de
aplicare al dreptului Uniunii și prin urmare nu trebuie să respecte drepturilor
fundamentale precum sunt interpretate și impuse prin Carta DFUE. În acest
sens, în Julian Hernández și alții347, Curtea a statuat că:
o dispoziție de drept național precum cea în discuție în litigiul principal, care se

limitează să acorde lucrătorilor salariați o protecție mai favorabilă care rezultă
numai din exercitarea competenței statelor membre, confirmată la articolul 11
primul paragraf din Directiva 2008/94, nu poate fi considerată că intră în
domeniul de aplicare al acestei directive.348
Drept urmare, “simpla împrejurare că reglementarea în discuție în litigiul

principal ține de un domeniu în care Uniunea dispune de competențe în temeiul
articolului 153 alineatul (2) TFUE nu poate atrage aplicabilitatea cartei”349.
Pe de altă parte, considerăm că justițiabilul se va bucura de o prezumție relativă

de aflare în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii dacă există deja o
jurisprudență a Curții de Justiție care să stabilească faptul că dispoziția de drept
UE invocată se bucură de un domeniu material deosebit de larg de aplicare. De
exemplu, Curtea a statuat că Directiva privind practicile comerciale neloiale350
este o directivă ce are un domeniul material larg de aplicare și prin urmare, este
suficient ca o dispoziție de drept intern să aibă drept obiectiv protecția

346
A se vedea Hotărârea din 13 iunie 1996, Maurin, C-144/95, Rec., p. I-2909,paragrafele 11 și 12..
347
Hotărârea în C-198/13, EU:C:2014:2055.
348
Hotărârea în C-198/13, EU:C:2014:2055, paragr. 45.
349
Hotărârea în C-198/13, EU:C:2014:2055, paragr. 46.
350
Directiva 2005/29/CE privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de
consumatori. JO L 149, p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 260, în Hotărârea din 16 aprilie 2015, UPC
Magyarország, C- 318/13, EU:C:2015:225, paragr. 34.
95
96
consumatorilor pentru ca astfel să fie considerată că face parte din domeniul de

aplicare al acelui act legislativ al Uniunii. Existența unei astfel de prezumții
conduce la obligația instanței ca, în eventualitatea în care este convinsă – la o
primă vedere – că totuși situația nu s-ar afla în domeniul de aplicare al dreptului
Uniunii, aceasta să adreseze o trimitere preliminară Curții de Justiție pentru a se
stabili cu certitudine dacă în cauza supusă judecății prezumția de aplicare a
dreptului Uniunii poate fi astfel înlăturată, iar justițiabilul urmând să nu mai fie
protejat de standardul de protecție asigurat de Carta DFUE și/sau principiile de
drept ale Uniunii ce conțin drepturi fundamentale care nu se regăsesc
deocamdată și în Cartă.
Tertio, atunci când un stat membru are competența conferită de dreptul Uniunii
de a defini anumite noțiuni, precum de exemplu cea de “lucrător salariat”, o
astfel de marjă în definire nu este una absolută, acțiunea de legiferare a statului
trebuind să se exercite cu respectarea dreptului Uniunii, și în special a
principiilor fundamentale consacrate de acesta. Altfel spus, statele membre nu au
competența ca printr-o simplă definiție a unei noțiunii juridice să dobândească
competența de a restrânge chiar domeniul de aplicare al actului legislativ al
Uniunii pertinent, riscând astfel să aducă atingere rezultatului urmărit a fi atins.
De aceea, este irelevant faptul că dispozițiile din directive sau regulamente fac
trimitere la dreptul național351 atunci când instanța națională este chemată să
verifice dacă o situație de fapt se află sau nu în domeniul de aplicare al dreptului
Uniunii, un astfel de aspect nefiind concludent în cadrul controlului ce urmează a
fi realizat pentru a afla dacă situația de fapt se află sau nu în domeniul dreptului
Uniunii.
Quatro, obligația de interpretare a unei dispoziții de drept UE în conformitate cu

dispozițiile din Carta DFUE poate conduce chiar la extinderea de facto a
domeniului de aplicare al dreptului Uniunii. O astfel de situație a fost prezentă în
cauza D. unde avocatul general, doamna Kokott, a militat pentru includerea
mamei beneficiare în domeniul de aplicare ratione personae a directivei 92/85
întrucât s-a considera că “excluderea mamei beneficiare din domeniul de aplicare
al articolului 2 din Directiva 92/85 este, în final, în detrimentul copiilor născuți
de o mamă surogat și se opune ideii fundamentale de la articolul 24 din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit căruia în toate acțiunile
referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de
instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat
primordial”352.

351
A se vedea și Concluziile în C-579/13, pct. 74-78.
352
Concluziile în C- 167/12, D., ECLI:EU:C:2013:600, pct. 52. Menționăm că totuși, în cuprinsul hotărârii Curții
(Marea Cameră) nu se realizează nicio trimitere la dispozițiile din Carta DFUE, Curtea respingând, în această
cauză, extinderea pe cale interpretativă a domeniului de aplicare al articolului 2 din Directiva 92/85 (C-167/12,
EU:C:2014:169).
96
97
Quinque, o situație de fapt poate să nu se afle - într-un anumit stagiu - în

domeniul dreptului Uniunii, pentru ca ulterior să intre în acest domeniu. Exempli
gratia, Curtea de Justiție arată în Torralbo Marcos că "în stadiul actual al
procedurii principale, situația în cauză nu intră în domeniul de aplicare al acestei
directive, nici, din perspectivă generală, în cel al dreptului Uniunii"353, dar că,
ulterior, dacă pârâta va intra în insolvență, situația de fapt va putea forma
obiectul unei trimiteri preliminare în care să se adreseze întrebări identice cu cele
respinse - pentru moment - de judecătorii de la Luxembourg.
2.Condiția alternativă – aflarea în domeniul derogările de la

libertățile economice fundamentale
Cauza de principiu pentru această condiție alternativă o reprezintă hotărârea

ERT354 care este rezumată în Pfleger și alții de Avocatul general după cum
urmează:
"[A]ceastă cauză privea o reglementare națională care permitea unui singur

operator de televiziune să dețină monopol în materie de televiziune pe întreg
teritoriul unui stat membru și să realizeze transmisii de televiziune de toate
tipurile. S-a ridicat problema dacă libera prestare a serviciilor garantată prin tratat
se opunea reglementării naționale respective. Curtea a statuat că, în cazul în care
un astfel de monopol dădea naștere unor efecte discriminatorii în detrimentul
posturilor din alte state membre, aceasta era interzisă de articolul 59 CEE (în
prezent articolul 56 TFUE), cu excepția cazului în care normele se puteau
justifica prin unul dintre motivele precizate la articolul 56 CEE [în prezent
articolul 52 alineatul (1) TFUE], la care făcea trimitere articolul 66 CEE (în
prezent articolul 62 TFUE). Astfel, cauza ERT privea o situație în care legislația
unui stat membru reprezenta o derogare de la libertatea fundamentală de a presta
servici"355 iar
"[C]urtea a statuat că, în cazul în care un stat membru a invocat dispozițiile

articolului 56 CEE coroborat cu articolul 66 CEE pentru a justifica norme
naționale susceptibile să împiedice exercitarea liberei prestări a serviciilor,
această justificare trebuie interpretată în lumina principiilor generale de drept și
în special a drepturilor fundamentale. Aceste norme naționale puteau fi permise
ca excepții de la libera prestare a serviciilor numai dacă erau compatibile cu
drepturile fundamentale asigurate de Curte, care includeau articolul 10 din
CEDO[.]" (s.n.-M.M.-B.)356

353
C-265/13, paragr. 36.
354
Hotărârea ERT, C-260/89, EU:C:1991:25.
355
Concluziile Avocatului general în C-390/12, Pfleger și alții, EU:C:2013:747, pct. 43.
356
Concluziile Avocatului general în C-390/12, Pfleger și alții, EU:C:2013:747, pct. 44.
97
98
Astfel, atunci când un stat membru adoptă - în baza puterii conferite de excepțiile
prevăzute în cadrul TFUE - măsuri care reprezintă o derogare de la cerințele
impuse de dreptul primar al Uniunii, exercitarea acestei derogări este delimitată
de drepturile fundamentale ale Uniunii și de aceea, atunci când o instanță
națională supune verificării aspectul dacă o reglementare națională care restrânge
exercitarea unei astfel de libertăți fundamentale intră sub incidența derogării
prevăzute în tratat (și poate fi astfel admisă), această verificare trebuie să fie
realizată prin raportare la dreptul Uniunii, măsura derogatorie națională fiind
admisă numai după ce instanța va constata că este în conformitate și cu drepturile
fundamentale precum sunt protejate de Carta DFUE. În caz contrar, respectiv în
cazul existenței unui conflict între Carta DFUE și restricțiile impuse libertăților
economice unionale, va prevala în avantajul justițiabilului libertatea
fundamentală economică din tratat - măsura națională urmând să rămână
inaplicabilă în sfera de acțiune a dreptului Uniunii deoarece ar fi contrară doar
Cartei.
O astfel de interpetare a Avocatului general a fost confirmată de Curtea de

Justiție care a concluzionat în Pfleger și alții că reglementarea națională în
cauză nu va putea beneficia de excepțiile prevăzute decât în cazul în care
aceasta este conformă cu drepturile fundamentale a căror respectare este
asigurată de Curte.357 Prin urmare, chiar dacă o măsură națională se află în
rândul excepțiilor pe care un stat membru le poate adopta în calea libertăților
fundamentale economice garantate de Tratatul TFUE, această măsura națională
va putea fi în conformitate cu dreptul Uniunii doar după ce se va considera că
respectivele măsuri respectă și drepturile fundamentale precum sunt garantate de
Carta DFUE și de principiile generale de drept ale Uniunii.358
3. Condiția alternativă – adoptarea unor norme procedurale

de competență
În principiu, statele membre se bucură de autonomie procedurală iar normele de

procedură naționale nu sunt considerate eo ipso ca făcând parte din domeniul de
aplicare al dreptului Uniunii. Cu toate acestea, din cauza principiului cooperării
loiale, Statele membre pot păstra aceste norme de procedură "pure" de orice
obligație de a fi interpretate în conformitate cu dreptul UE atât timp cât normele
respective nu aduc atingere principiilor echivalenței și efectivității dreptului UE.

357
Hotărârea în C-390/12, paragr. 35 cu trimitere la Hotărârea ERT, C-260/89, EU:C:1991:254, paragr. 43.
358
În cauza Pfelger și alții Curtea de Justiție nu a mai trebuit să analizeze conformitate cu dispozițiile din Carta
DFUE, respectiv cu articolele 15-17 din Carta DFUE, deoarece măsura era deja considerată a nu fi în
conformitate cu articolul 56 TFUE întrucât măsurile restrictive nu erau proporționale cu scopul urmărit.
98
99
În acest sens Curtea a reafirmat recent următoarele:
[î]n lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne
a fiecărui stat membru, în temeiul principiului autonomiei procedurale a
acestora, atribuția de a desemna instanțele competente și de a stabili
modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția
drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, statele membre având însă
responsabilitatea de a asigura, în fiecare caz, o protecție efectivă a acestor
dreptur[i] 359
iar
[c]onform principiului cooperării loiale, care este consacrat în prezent la

articolul 4 alineatul (3) TUE, modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor care
urmăresc să asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul
Uniunii nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor acțiuni
similare din dreptul intern (principiul echivalenței) și nu trebuie să facă
imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de
ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității)[.] 360
Astfel, atunci când o normă de drept procedural național stabilește o anumită

competența (teritorială, materială sau funcțională) iar această competență
vizează și acțiunile ce sunt introduse ca urmare a încălcării unor drepturi
subiective de sorginte unională – o astfel de dispoziție națională de drept
procedural se află în domeniul de acțiune al dreptului Uniunii urmând să fie
aplicate prin raportare la drepturile fundamentale procedurale de drept UE
incidente precum articolul 47 din Carta DFUE361
Prin urmare, calitatea unei dispoziții naționale de a face parte din rândul
normelor de procedură este irelevantă atunci când instanța este chemată să
verifice dacă astfel de dispoziții se află în domeniul de aplicare al dreptului
Uniunii, pertinent fiind doar faptul că justițiabilul urmărește protejarea prin
respectivele proceduri a unui drept sau interes conferit în mod direct de dreptul
Uniunii.

359
Hotărârea în C-93/12, paragr. 35 cu trimitere la Hotărârea din 30 septembrie 2003, Köbler, C-224/01, Rec.,
p. I-10239, punctul 47, Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact, C-268/06, Rep., p. I-2483, punctele 44 și 45,
Hotărârea din 16 iulie 2009, Mono Car Styling, C-12/08, Rep., p. I-6653, punctul 48, precum și Hotărârea din 18
martie 2010, Alassini și alții, C-317/08-C-320/08, Rep., p. I-2213, punctul 47.
360
Hotărârea în C-93/12, paragr. 36 cu trimitere la Hotărârea din 16 decembrie 1976, Rewe-Zentralfinanz și
Rewe-Zentral, 33/76, Rec., p. 1989, punctul 5, Hotărârea din 14 decembrie 1995, Peterbroeck, C-312/93, Rec.,
p. I-4599, punctul 12, precum și Hotărârea 15 ianuarie 2013, Križan și alții, C-416/10, punctul 85.
361
Și care are asigură dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă.
99
100
4. Condiția alternativă: exercitarea competențelor de

sancționare de către statele membre
Cu privire la o asemenea exercitare a puterii publice și aflarea unor astfel de

reglementări în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Avocatul General
sublinia în Fransson următoarele:
Curtea a declarat în mod repetat că exercitarea competenței de

sancționare de către statele membre trebuie realizată cu respectarea
principiilor generale ale dreptului Uniunii, a căror interpretare a
domeniului de aplicare revine în mod logic Curții de Justiție. Este dificil
să nu se considere că în prezent aceste principii generale includ drepturile
fundamentale, astfel cum sunt prevăzute la acest moment de cartă.362
Prin urmare, este în interesul Uniunii ca exercitarea acestei competențe de

sancționare să aibă loc cu respectarea principiilor fundamentale care
reglementează o comunitate de drept precum Uniunea, la loc de cinste aflându-se
drepturile fundamentale concretizate în Carta DFUE.
De altfel, Curtea a stabilit în Fransson faptul că deoarece “sancțiunile fiscale și

urmărirea penală care l-au vizat sau îl vizează pe domnul Åkerberg Fransson sunt
legate în parte de neîndeplinirea obligațiilor sale declarative în materie de TVA”
acestea constituie o punere în aplicare a Directivei TVA 2006/112/CE și deci o
punere în aplicare a dreptului Uniunii, conform articolului 51 din Carta DFUE.363

5. Prezumția aflării în domeniul dreptului Uniunii
În cauza Ruis Zambrano364, Avocatul general propunea ca instanțele naționale să

aplice prezumția aflării în domeniul dreptului Uniunii - pentru a putea astfel
aplica protecția conferită drepturilor fundamentale ale Uniunii ori de câte ori
situația de fapt s-ar încadra în sfera competențelor Uniunii Europene, și

362
Concluziile în C-617/10, Fransson, pct. 51 cu trimitere la Hotărârea din 7 iulie 1976, Watson și Belmann
(118/75, Rec., p. 1185), Hotărârea din 14 iulie 1977, Sagulo și alții (8/77, Rec., p. 1495), Hotărârea din 10 iulie
1990, Hansen (C-326/88, Rec., p. I-2911), Hotărârea din 2 octombrie 1991, Vandevenne și alții (C-7/90, Rec.,
p. I-4371), Hotărârea din 21 septembrie 1989, Comisia/Grecia (68/88, Rec., p. 2965), Hotărârea din 27 februarie
1997, Ebony Maritime și Loten Navigation (C-177/95, Rec., p. I-1111), Hotărârea din 31 martie 2011, Aurubis
Balgaria (C-546/09, Rep., p. I-2531), și Hotărârea din 9 februarie 2012, Urbán (C-210/10). În ceea ce privește
sancțiunile naționale în contextul transpunerii directivelor Uniunii, a se vedea între altele Hotărârea din 12 iulie
2001, Louloudakis (C-262/99, Rec., p. I-5547), Hotărârea din 11 septembrie 2003, Safalero (C-13/01, Rec.,
p. I-8679), Hotărârea din 2 octombrie 2003, Grilli (C-12/02, Rec., p. I-11585), Hotărârea din 3 mai 2005,
Berlusconi și alții (C-387/02, C-391/02 și C-403/02, Rec., p. I-3565), și Hotărârea din 5 iulie 2007, Ntionik și
Pikoulas (C-430/05, Rep., p. I-5835).
363
Hotărârea în Fransson, C-617/11, paragr. 16-31.
364
Concluziile Avocatului General în C-34/09, ECLI:EU:C:2010:560.
100
101
indiferent dacă Uniunea Europeană și-ar fi exercitat competența prin adoptarea

de dispoziții exprese. Potrivit acestei prezumții, dispozițiile de drept UE care
garantează drepturi fundamentale ar trebui să fie aplicate din moment ce se
stabilește că situația de fapt s-ar încadra, in abstracto, în domeniul competențelor
atribuite Uniunii Europene.
Astfel, avocatul general susținea:
[P]entru a exista transparență și claritate este necesar să se poată determina cu

certitudine ce semnifică „domeniul dreptului Uniunii” în sensul protecției
drepturilor fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii. Considerăm că, pe
termen lung, regula cea mai bună ar fi cea care nu ar face ca disponibilitatea
protecției drepturilor fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii să depindă
nici de împrejurarea dacă o prevedere a tratatului era direct aplicabilă, nici de
împrejurarea dacă a fost adoptată legislație secundară, ci de existența și de
domeniul de aplicare al unei competențe materiale a Uniunii. Mai precis,
regula ar fi că, în condițiile în care Uniunea Europeană este competentă
(exclusiv sau partajat) într-un anumit domeniu de drept, drepturile
fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii ar trebui să protejeze cetățeanul
Uniunii chiar dacă o astfel de competență nu a fost încă exercitată[.]365
Totodată, același Avocat general arată și motivele pentru îmbrățișarea unei astfel
de teze, motive pe care le considerăm foarte pertinente și de aceea alegem să le
redăm expressis verbis:
165. Statele membre au conferit anumite competențe Uniunii Europene

care o îndreptățesc pe aceasta să adopte măsuri prioritare față de dreptul
național și care pot fi aplicate în mod direct. În consecință, odată ce
aceste puteri i-au fost acordate, Uniunea Europeană ar trebui să aibă atât
competența, cât și răspunderea pentru garantarea drepturilor
fundamentale, independent de împrejurarea dacă respectivele puteri au
fost efectiv exercitate. Uniunea Europeană „se întemeiază pe valorile
respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de
drept, precum și pe respectarea drepturilor omului”. Această garanție a
tratatului nu ar trebui să fie condiționată de exercitarea efectivă a
competențelor legislative. Într-o Uniune Europeană întemeiată pe drepturi
fundamentale și pe statul de drept, protecția nu ar trebui să depindă de
inițiativa legislativă a instituțiilor și de procesul politic. O astfel de
protecție condițională a drepturilor este în antiteză cu modul în care
democrațiile contemporane legitimează autoritatea statului.
166. O astfel de abordare ar avea numeroase avantaje.

365
Concluziile în C-34/09, Ruis Zambrano, EU:C:2010:560, Rep. 2011 I-01177, pct. 163.
101
102
167. În primul rând, se evită necesitatea creării sau promovării unor

„legături fictive sau ipotetice cu dreptul Uniunii” de tipul celor care, în
trecut, au adus uneori confuzie și probabil au extins domeniul de aplicare
al prevederilor tratatului. O persoană care și-a exercitat drepturile de
liberă circulație nu ar trebui să dovedească o legătură între dreptul
fundamental invocat ulterior și facilitarea exercitării acelei libere
circulații. O persoană care încă nu și-a exercitat aceste drepturi nu ar
trebui să o facă doar pentru a crea circumstanțele propice pentru a putea
beneficia de protecția drepturilor fundamentale (libera circulație efectuată
pentru a beneficia de servicii este, probabil, libertatea cel mai ușor de
exploatat în acest sens dintre cele patru libertăți). Discriminarea pozitivă
în defavoarea resortisanților unui stat membru, cauzată de protecția
drepturilor fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii acordată
concetățenilor din Uniune și concetățenilor care și-au exercitat dreptul de
liberă circulație, ar înceta să existe. În viitor, nu ar mai exista vreo
diferență (în ceea ce privește protecția drepturilor fundamentale
recunoscute la nivelul Uniunii) între politici armonizate integral sau
parțial. În privința securității juridice, îmbunătățirea ar fi semnificativă.
168. În al doilea rând, această abordare ar menține Uniunea în limitele

competențelor sale. Protecția drepturilor fundamentale pe baza dreptului
Uniunii ar fi relevantă doar în cazul în care circumstanțele ce au condus
la invocarea acesteia intră în domeniul competenței exclusive a Uniunii
sau în domeniul competenței partajate. Tipul de competență aplicabil va fi
relevant în vederea stabilirii limitelor domeniului de protecție. În cazul
unei competențe partajate, însăși rațiunea din spatele împărțirii unei astfel
de competențe ar tinde să sugereze că protecția drepturilor fundamentale
potrivit dreptului Uniunii este complementară protecției oferite de dreptul
național (acest aspect reflectă abordarea pe care am sugerat-o mai sus în
raport cu discriminarea pozitivă).
169. În al treilea rând, dacă s-ar cunoaște că drepturile fundamentale

recunoscute de dreptul Uniunii sunt garantate în toate domeniile de
competență exclusivă sau partajată ale Uniunii, statele membre ar putea fi
încurajate mai degrabă să avanseze cu o legislație derivată detaliată a
Uniunii în anumite domenii deosebit de sensibile (cum ar fi emigrarea sau
dreptul penal), care ar includemai degrabă o definiție adecvată a
întinderii exacte a drepturilor fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii
decât să lase rezolvarea acestor problemele ce țin de drepturile
fundamentale pe seama Curții, de la caz la caz, pe măsură ce sunt
contestate.
102
103
170. În al patrulea rând, o astfel de definiție a domeniului de aplicare al

drepturilor fundamentale recunoscute la nivelul Uniunii ar fi în
concordanță cu toate implicațiile pe care le are cetățenia Uniunii, care
„are vocație de a fi statutul fundamental al resortisanților statelor
membre”. Un astfel de statut nu se conciliază cu faptul că noțiunea de
protecție a drepturilor fundamentale este parțială și fragmentată, că
depinde de aspectul dacă o anumită prevedere relevantă are efect direct
sau dacă Parlamentul European sau Consiliul și-au exercitat competențele
legislative. Pe termen lung, doar o protecție fără lacune a drepturilor
fundamentale recunoscute de dreptul Uniunii în toate domeniile de
competență exclusivă sau partajată a Uniunii se potrivește cu noțiunea de
cetățenie a Uniunii.
Mai subliniem că deși nașterea unei astfel de prezumții pare a fi susținută și de

doctrina care încă din anii 1990 afirma că nu există niciun miez specific de
suveranitate pe care un stat membru l-ar putea invoca împotriva Comunității366,
totuși, în prezent, Curtea de Justiție consideră că inclusiv în situația în care
anumite dispoziții din Tratatele Uniunii Europene ar conferi competența Uniunii
de a legifera pentru a se atinge un anume obiectiv, “situațiile care nu au făcut
obiectul unor măsuri adoptate în temeiul acestor articole nu intră în domeniul de
aplicare al dreptului Uniunii”367. Totodată, chiar dacă la prima vedere situația
pare a se afla în domeniul dreptului Uniunii, dacă Tratatele nu conferă nicio
competență cu privire la o asemenea cauză, Curtea va considera că situația de
fapt nu se încadrează în domeniul dreptului Uniunii.368

Curtea Constituțională a Slovaciei a rezumat într-o cauză recentă problema
delimitării domeniul dreptului Uniunii, arătând că aplicarea dispozițiilor din
Cartă este exclusă atunci când litigiu privește în mod univoc doar dispoziții
naționale, anume atunci când nu este vorba (1) nici de punerea în aplicare a unor
acte ale Uniunii, (2) nici de o derogare legală de la dreptul Uniunii, și (3) nici de
o aplicare directă a unei dispoziții de drept material unional.369

366
Koen Lenaerts, Constitutionalism and the Many Faces of Federalism, The American Journal of Comparative
Law, Vol. 38, Nr. 2, 1990, pp. 205 - 263, la p. 220 apud F. X. Millet, L'Union européenne et l'identité
constitutionnelle des États membres, LGDJ, 2013, la p. 295. De asemenea, A. Rosas, op. cit., la p. 108: "it is
becoming increasingly difficult to find areas where Union law is totally absent".
367
Hotărârea Curții din 5 februarie 2015, Nisttahuz Poclava, C-117/14, EU:C:2015:60, paragr. 41 cu trimitere la
Ordonanța Polier, C-361/07, EU:C:2008:16, paragr. 13.
368
A se vedea Hotărârea în C-370/12, paragr. 180: "[e]ste necesar să se arate că statele membre nu pun în aplicare
dreptul Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, atunci când instituie un mecanism de stabilitate
precum MES, pentru instituirea căruia, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 105 din prezenta hotărâre,
Tratatele UE și FUE nu atribuie nicio competență specifică Uniunii[.]" (s.n.-M.M.-B.)
369
A se vedea Ordonanța Curții Constituționale din data de 05.04.2011 (III. US 141/2011) rezumată în limba
franceză în Reflets, nr. 1/2013, la p. 22, disponibilă on-line la www.curia.eu. De asemenea, a se vedea și A.
Rosas, op. cit. la p. 105: "The Charter is only applicable if the case concerns not only a Charter provision, but also
103
104
Totodată, nu trebuie uitat faptul că deși situația se poate afla din punct de vedere
material în domeniul dreptului Uniunii, mai există și o limită ratione temporis de
aplicare a Cartei, respectiv data intrării sale în vigoare: 1 decembrie 2009370,
limită peste care justițiabilul va putea trece dacă în schimbul invocării dispoziții
din Carta DFUE va invoca jurisprudența CJUE de consacrare a drepturilor
fundamentale ca principii generale de drept UE – Carta nefiind, până la urmă,
decât o cristalizare a acelei jurisprudențe.
De asemenea, nu trebuie trecut cu vederea că pot exista situații în care instanța

națională – deși a întrebat Curtea de Justiție anterior printr-o trimitere
preliminară – să primească competența de a decide singură dacă situația de fapt
se află sau nu în domeniul dreptului Uniunii. Exempli gratia, în cauza Dereci,
Curtea de Justiție arată că dreptul la protecția vieții de familie va fi analizat de
instanța de trimitere fie din prisma articolului 7 CEDO, fie doar din prisma
articolului 8 CEDO, în funcție de situația în care ea singură va concluziona fie că
speța se află în dreptul Uniunii, fie doar în domeniul de drept pur intern al
statului membru.371
În concluzie, și în cuvintele judecătorului Rosas al Curții de Justiție exprimate în

cadrul activității sale extrajudiciare, cauza de pe rolul instanței naționale trebuie
să privească interpretarea, aplicarea directă sau validitatea unei norme de drept
UE - diferită de dispozițiile din Carta DFUE372, pentru ca normele de drept
național aplicabile alături de cele de drept UE să fie controlate prin raportare la
dispozițiile din Carta DFUE.

another norm of Union law. There must be a provision or a principle of Union primary or secondary law not
contained in the Charter which is directly relevant to the case".
370
A se vedea Curtea de Apel din Budapesta în decizia din 17 mai 2011 rezumată în Reflets, nr. 1/2013, la p. 23 -
24. În sens contrar, a se vedea faptul că ÎCCJ a invocat dispozițiile Cartei DFUE anterior datei sale de intrare în
vigoare (M. Mazilu-Babel, Excepția de nelegalitate din perspectiva CEDO și a Cartei UE, disponibil la www.
juridice.ro).
371
“ Astfel, în speță, în cazul în care instanța de trimitere consideră, în lumina circumstanțelor din acțiunile
principale, că situația reclamanților din acțiunile principale intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii,
aceasta va trebui să examineze dacă refuzul acordării dreptului de ședere acestor reclamanți aduce atingere
dreptului la respectarea vieții private și de familie prevăzut la articolul 7 din cartă. În schimb, dacă instanța
consideră că situația nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, va trebui să efectueze o astfel de
examinare în lumina articolului 8 alineatul (1) din CEDO.”, paragr.72. Marea Cameră în C-256/11,Dereci.
372
A. Rosas, op. cit. la p. 111.
104
105

Secțiunea II: Carta – instrument de aplicare indirectă în ordinea
internă
Efectul indirect al dispozițiilor din Carta DFUE constă în obligația impusă în

sarcina autorităților unui stat membru - aici inclusiv instanțelor naționale - de a
interpreta în conformitate cu dispozițiile din Carta DFUE nu doar normele de
drept național (1), dar și pe cele de drept UE chemate să le aplice la nivel intern
(2). O astfel de obligație există de fiecare dată când o autoritate a statului trebuie
să se pronunțe cu privire la o situație de fapt care se află în domeniul de aplicare
al dreptului Uniunii.
În ceea ce privește metoda interpretării conforme a dispozițiilor legislative,

literatura de specialitate subliniază că o astfel de tehnică apare în situația în care
o instanță ajunge la un rezultat prin care anumite interpretări ale unui enunț
normativ sunt considerate a fi incompatibile cu normele de rang superior, - iar în
locul anulării dispoziției examinate, instanța alege să o aplice și să o înțeleagă
într-o manieră ce permite eliminarea incompatibilității.373 Se mai arată că la o
astfel de metodă apelează și instanțele supreme din Franța (Conseil d Etat și Cour
de cassation) pentru a interpreta în conformitate cu Constituția franceză
dispozițiile dintr-o lege ce sunt considerate a fi contrare Constituției de către
instanțele de rang inferior, refuzând astfel solicitarea lor de a sesiza Conseil
Constitutionnel cu o excepție de neconstituționalitate a la francais. Ca urmare a
acestei tehnici, instanțele inferioare sunt obligate să accepte interpretări
neutralizante, constructive și corective ale legislației în vigoare374, deși în Franța
nu există posibilitatea unui recurs în interesul legii, sau a pronunțării unei
hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Iar în Germania -
stat federal, Curtea Constituțională Federală a impus Curții Constituționale din
Bavaria obligația de a interpreta drepturile fundamentale garantate în Constituția
landului în conformitate cu cele din Legea fundamentală întrucât se considerase
că nivelul de protecție garantat la nivelul landului - prin intermediul respectivei
constituții - era mai scăzut decât cel impus la nivel federal.375
La nivel teoretic, s-a mai afirmat că obligația interpretării conforme reprezintă o

manifestare a ierarhiei normative în sensul că norma superioară permite

373
O. Pfersmann, Contre la confusion logonomique, în L’Etat, le Droit, le Politique. Melanges en l’honneur de
Jean-Claude Colliard, Paris, Dalloz, 2014 pp. 33- 43, la p. 35.
374
A. Roblot-Troizier, La QPC, le Conseil d’Etat et la Cour de cassation, Les nouveaux cahiers du Conseil
constitutionnel iunie 2013, nr. 40, la p.59.
375
Hotărârea din data de 20 februarie 1998, BVerfGE 97, 298, 314-315, la care trimite F. X. Millet, L'Union
européenne et l'identité constitutionnelle des États membres, LGDJ, 2013, la p. 251.
105
106
precizarea sensului juridic al normei inferioare.376 În temeiul unei astfel de

înțelegeri, Conseil d'Etat a impus în Franța obligația ca instanțele inferioare să
intepreteze dispozițiile de drept internațional direct aplicabile în conformitate cu
Constituția franceză377 - sau obligația autorităților administrative ca în orice
situație care se află în domeniul dreptului Uniunii, să interpreteze dispozițiile de
drept francez în conformitate cu dreptul Uniunii.378
Metoda interpretării conforme reprezintă de altfel o confirmare a existenței în

ordinea de drept a unei prezumții împotriva unui conflict normativ, prezumându-
se faptul că legiuitorul dorește corelarea și coordonarea normelor ale căror înțeles
ar risca altfel să intre în conflict.379. Considerăm că o astfel de prezumție
împotriva unui conflict normativ există și în România în cuprinsul articolului 11,
20 și 148 din Constituție, regăsindu-se și la nivel infraconstituțional în cuprinsul
articolelor 3 și 4 din Codul de procedură civilă, dar și al articolelor 4 și 5 din
Codul civil. Considerăm că în temeiul dispozițiilor anterior înșirate, se impune
judecătorului român să interpreteze dispozițiile interne în conformitate atât cu
dispozițiile de drept UE, cât și cu cele de drept internațional la care România este
parte.380 De aceea, în cele ce urmează vom analiza - preocupați fiind de efectul
drepturilor fundamentale de sorginte unională la nivel intern - obligația de
interpretare conformă existentă în domeniul dreptului Uniunii, și care - anterior
dispozițiilor din Codul civil sau din Codul de procedură civilă - fusese impusă și
prin intermediul articolului 4 alin. (3) TUE (ex 10 TCE) precum a fost interpretat
pe cale pretoriană de către Curtea de Justiție.
1.Obligația de interpretare conformă a normelor de drept

intern cu dispozițiile din Cartă
Sursa primară a obligației de interpretare conformă opozabilă autorităților

naționale dintr-un stat membru al Uniunii este dată de principiul cooperării
loiale. În temeiul acestui principiu, judecătorul de drept comun are obligația de a
garanta, prin hotărârile pronunțate, respectarea drepturilor conferite în mod direct

376
in Traite international de droit constitutionnel, tome I, Theorie de la Constitution, pp. 734-764, la p. 754.
377
Decizia din 3 iulie 1996, KONE.
378
Veronique Champeil-Desplats, op. cit. la p. 754, cu trimitere la decizia din 30 iulie 2003, Association Avenir
pour la langue francaise.
379
Jenks, The Conflict of Law-Making Treaties, 30 BYIL (1951), 449 apud Alexander Orakhelashvili,
Peremptory norms in international law, Oxford University Press, 2006, la p. 166.
380
A se vedea și faptul că în Marea Britanie această obligație este impusă judecătorilor prin Human Rights Act din
1998 în domeniul de aplicare al CEDO. A se vedea Lordul Neuberger: "judecătorii trebuie să îndeplinească o
funcție quasi-legală, de vreme ce secțiunea a 3-a a Legii din 1998 le cere judecătorilor să citească și să dea efect
legislației "[î]n măsura în care o pot face... de o manieră compatibilă cu drepturile garantate de Convenție". Dacă
legislația pare să nu fie compatibilă, trebuie să o modificăm, dacă putem, astfel încât să îndeplinească condiția",
citat și tradus de Teodor Papuc în Noua Revistă a Drepturilor Omului, nr. 2/2015, la p. 153.
106
107
de dreptul Uniunii, asigurând astfel o coerență hermeneutică între actele Uniunii

Europene și cele de la nivel național aplicabile într-o speță.
Referindu-se la această obligație, Curtea a decretat faptul că această obligație

de interpretare conformă a dreptului național este inerentă sistemului Tratatului
FUE, în măsura în care permite instanțelor naționale să asigure, în cadrul
competențelor lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă
litigiile cu care sunt sesizate.381
Cu privire la trăsuturile acestei obligații, Curtea a reiterat recent faptul că:
[R]ezultă dintr-o jurisprudență constantă că, la aplicarea dreptului intern,

instanțele naționale sunt obligate, în măsura posibilului, să interpreteze
dispozițiile acestuia într-un mod care permite să se asigure conformitatea
acestuia cu dreptul Uniunii. Această obligație de interpretare conformă a
dreptului național este astfel inerentă sistemului Tratatului FUE, în măsura în
care permite instanțelor naționale să asigure, în cadrul competențelor lor,
deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiile cu care sunt
sesizate.382
Utilizarea dreptului Uniunii în scop hermeneutic nu privește doar situațiile în

care sunt aplicabile dispoziții de drept național care au fost adoptate cu scopul de
a transpune o directivă, sau de a implementa un regulament. Această obligație nu
se limitează doar la exegeza acestora, impunând luarea în considerare a totalității
normelor dreptului național pentru a aprecia în ce măsură sistemul de drept
național poate face obiectul unei aplicări astfel încât să nu se ajungă, prin
hotărârea pronunțată, la un rezultat contrar celui avut în vedere de normele de
drept UE incidente.383
De aceea, instanța are obligația să ia în considerare toate normele de drept

național pertinente, și să le înterpreteze în conformitate cu dreptul Uniunii și
implicit cu dispozițiile din Carta DFUE, pentru a ajunge la o soluție conformă cu
cea impusă în mod uniform la nivel unional și asigurând, pe cale interpretativă,
conformitatea dintre dreptul Uniunii și dreptul național. Considerăm că o
asemenea obligație a fost impusă de către Curtea de Justiție cu scopul de a
preveni apariția unui conflict între norme, - apariție care ar conduce sine qua non
la inaplicarea normei de drept intern în domeniul de acțiune al dreptului

381
Hotărârea C-306/12, paragr. 29 cu trimitere la Hotărârea C-306/12, paragr. 29 cu trimitere la Hotărârea din 5
octombrie 2004, Pfeiffer și alții, C-397/01-C-403/01, Rec., p. I-8835, paragr. 114.
382
Hotărârea C-153/13, ECLI:EU:C:2014:327, paragr.70 cu trimite la Hotărârea Rusedespred, C-138/12,
EU:C:2013:233, paragr. 37 și jurisprudența acolo citată.
383
Hotărârea Marleasing (C-106/89, EU:C:1990:395, punctul 8), Hotărârea Pfeiffer și alții (EU:C:2004:584,
paragr.115), precum și Hotărârea Association de médiation sociale (C-176/12, EU:C:2014:2, paragr. 38).
107
108
Uniunii384, deși norma ar rămâne perfect aplicabilă în situațiile de drept pur

interne și care astfel ar conduce la o fragmentare a dreptului contrară principiului
securității juridice sau a egalității în drepturi.
De altfel, obligația de interpretare conformă este opozabilă nu numai instanțelor

naționale, ci legiuitorului național, atunci când acționează în marja de apreciere
conferită de o dispoziție de drept UE derivat. Într-o cauză recentă, Avocatul
general susținea faptul că “statele membre sunt obligate, atunci când transpun o
directivă, să ia în considerare carta, în temeiul articolului 51 alineatul (1) din
aceasta” și că în cauza supusă judecății, nu se poate consideră că statele membre
ar putea să facă abstracție de faptul că deși articolul 34 din cartă menționează
expres la alineatul (3) „asistenț[a] în ceea ce privește locuința”, acestea ar putea
totuși, atunci când transpun articolul 11 alineatul (1) litera (d) din Directiva
2003/109, să excludă din sfera de aplicare a acelei directive un ajutor pentru
locuință precum cel în discuție în acțiunea principală.385 Această interpretare a
fost confirmată de Curte, care a stabilit că:
“[S]tabilind măsurile de securitate socială, de asistență socială și de protecție

socială definite de legislația națională care sunt subordonate principiului
egalității de tratament consacrat la articolul 11 alineatul (1) litera (d) din
Directiva 2003/109, statele membre trebuie să respecte drepturile și principiile
prevăzute de Cartă, în special cele enunțate la articolul 34 din aceasta[.]”386
Ca atare, Carta acționează - ca instrument de interpretare- limitând și mai mult

marja conferită de dreptul UE statelor membre atunci când trebuie să asigure
transpunerea directivelor. De fapt, marja devine extrem de limitată, iar instanța
trebuie să țină cont de acest aspect atunci când este chemată să judece dacă
transpunerea este sau nu în conformitate cu dreptul UE incident sau dacă un
drept ce apare prima facie contrar principiului egalității de tratament, se află fie
în domeniul de aplicare al dreptului UE , fie în cadrul măsurilor - excepții de la
aplicarea cerințelor dreptului UE și pe care un stat membru le poate adopta în
baza competenței conferite chiar de dispoziția UE incidentă.387

384
A se vedea și Hotărârea în Spedition Welter, C-306/12, EU:C:2013:650, unde Curtea a declarat:
"problema dacă o dispoziție națională, în măsura în care ar fi contrară dreptului Uniunii, trebuie lăsată
neaplicată se pune numai în cazul în care nu este posibilă nicio interpretare conformă a dispoziției în cauză"
(paragr. 28) cu trimitere la Hotărârea din 24 ianuarie 2012, Dominguez, C-282/10, paragr. 23 sau Hotărârea
C-97/11 unde Curtea a statuat de asemenea că „instanța de trimitere are obligația, dacă o interpretare
conformă cu dreptul național nu este posibilă, să lase neaplicată, în acțiunea principală, orice dispoziție
națională contrară articolului 10 din Directiva 1999/31 și articolelor 1-3 din Directiva 2000/35” (paragr. 41)
385
Concluziile Avocatului General în C- 571/10, Kamberaj, EU:C:2011:827, paragr. 85.
386
Hotărârea în C-571/10, Marea Cameră, Kamberaj, EU:C:2012:233, paragr. 80.
387
Tot în C-571/10, Marea Cameră concluzionează: "Din moment ce atât articolul 11 alineatul (1) litera (d)
din Directiva 2003/109, cât și articolul 34 alineatul (3) din Cartă se referă la dreptul național, revine instanței
de trimitere competența să aprecieze, ținând cont de obiectivul de integrare urmărit de această directivă,
dacă un ajutor pentru locuință precum cel prevăzut de legea provincială corespunde uneia dintre categoriile
vizate la articolul 11 alineatul (1) litera (d), ceea ce Provincia autonoma di Bolzano contestă"
108
109
Un alt exemplu în care Carta trebuie avută în vedere în cadrul transpunerii unei
directive se regăsește în cauza ASNEF: chemată să se pronunțe cu privire la
protecția datelor cu un caracter personal, Curtea a reiterat: [r]evine statelor
membre obligația ca, la transpunerea Directivei 95/46, să se asigure că se
întemeiază pe o interpretare a acesteia din urmă care le permite să asigure un
echilibru corect între diferitele drepturi și libertăți fundamentale protejate de
ordinea juridică a Uniunii.388
Prin urmare, se observă că obligația de interpretare conformă a normelor interne

cu drepturile fundamentale ale Uniunii Europene se adaugă și obligației de a
interpreta conform cu drepturile fundamentale ale Uniunii și dispozițiile de drept
UE secundar ce sunt de altfel aplicabile - din moment ce se constată că protecția
drepturilor fundamentale ale Uniunii este incidentă într-o cauză. Urmează să o
analizăm (2):
2.Obligația de interpretare conformă a normelor de drept

UE cu dispozițiile din Cartă
La nivelul autonom al Uniunii Europene, actele legislative sunt adoptate pentru a

detalia maniera concretă prin care se poate asigura, la nivelul celor 28 de state
membre, atingerea unor rezultate impuse la modul general de tratatele
constitutive, și în special cu scopul îndeplinirii obiectivului existenței unei piețe
unice. Dar simpla respectare a drepturilor fundamentale în cadrul procesului de
legiferare nu este suficientă în sine pentru a garanta de fapt protecția și
observarea acestor drepturi atunci când aceste dispoziții urmează a fi aplicate în
practică de către autoritățile de la nivel național.389 De asemenea, atunci când un
act juridic al Uniunii comportă mai multe interpretări, autoritățile chemate să
aplice dreptul, și deci inclusiv instanțele naționale trebuie să se acorde prioritate
acelei interpretări care nu intră în conflict cu drepturile fundamentale protejate de
ordinea juridică a Uniunii.390
De aceea, Curtea de Justiție a statuat că există o obligație în sarcina autorităților

naționale de a interpreta o dispoziție de drept UE în conformitate cu drepturile
fundamentale pentru a se asigura că astfel aceste autorități nu își vor întemeia
actele de execuție a dreptului pe o interpretare a unui text de drept derivat al

388
Cu trimitere, prin analogie, la Hotărârea din 29 ianuarie 2008, Promusicae, C-275/06, Rep., p. I-271,
paragr. 68.
389
De asemenea, interpretarea conformă asigură evoluția jurisprudențială a dispozițiilor legislative incidente,
asigurând pacea socială până la o nouă modificare legislativă.
390
A se vedea în acest sens și Hotărârea Ordre des barreaux francophones et germanophone și alții, C-305/05,
Rep., p. I-5305, paragr. 28 dar și Hotărârea din 19 noiembrie 2009, Sturgeon și alții, C-402/07 și C-432/07,
Rep., p. I-10923, paragr. 48.
109
110
Uniunii care ar intra în conflict cu drepturile fundamentale protejate de ordinea

juridical a Uniunii391.
Această obligația a fost considerată ca rezultând, de multe ori, din chiar

considerentele actelor legislative ce necesită a fi aplicate de către instanță, și în
cadrul cărora se afirmă, chiar înainte de intrarea în vigoare a Cartei, faptul că
acest act legislative, fie el regulament sau directivă, “respectă drepturile și
principiile fundamentale recunoscute de Carta drepturilor fundamentalte”392.
Prin urmare, atunci când autoritățile unui stat membru acționează în cadrul
puterii de apreciere conferite de un act de drept al Uniunii, emițând în acest sens
decizii - sau, în cazul instanțelor, sentințe sau hotărâri - acestea sunt considerate
ca efectuând acte individuale de punere în aplicare a acelui act legislativ al
Uniunii. Prin urmare, le incumbă obligația de a asigura în practică, și nu doar
teoretic, respectarea drepturilor fundamentale precum sunt garantate de către
Carta DFUE393. De aceea, dacă la o simplă interpretare ad litteram, se poate
stabili de către o instanță că dispoziția astfel interpretată ar impune o prezumție
irefragrabilă opozabilă justițiabilului, executarea obligației de interpretare
conformă poate impune instanței să ajungă la concluzia opusă, - respectiv la
constatarea faptului că existența unor prezumții irefragrabile ar conduce de fapt
la încălcarea obligației de interpretare a dispozițiilor respective în conformitate
cu drepturile fundamentale. Un astfel de exemplu îl reprezintă cauza N.S.394 unde
Curtea de Justiție a concluzionat că datorită obligației de interpretare a
regulamentului în cauză în conformitate cu dispozițiile din Carta DFUE, nu se
poate concluziona că un stat membru se bucură, în temeiul dispozițiilor cuprinse

391
A se vedea în acest sens Hotărârea din 6 noiembrie 2003, Lindqvist (C-101/01, Rec., p. I-12971, punctul
87), Hotărârea din 26 iunie 2007, Ordre des barreaux francophones et germanophone și alții (C-305/05, Rep.,
p. I-5305, punctul 28), și Hotărârea din 23 decembrie 2009, Detiček (C 403/09 PPU, Rep., p. I 12193,
punctul 34) la care face trimitere și Avocatul General în Concluziile din C-411/10, pct. 118, nota de subsol
50. A se vedea, de asemenea, și Luarea de Poziție în C-129/14 PPU, punctul 104: “potrivit jurisprudenței,
statele membre au obligația nu numai de a interpreta, ci și de a aplica un act de drept derivat într o manieră
conformă cu drepturile fundamentale” cu trimitere la Hotărârea N. S. și alții (C 411/10 și C 493/10,
EU:C:2011:865, paras. 77 și 99).
392
Drept exemplu, a se vedea considerentul (15) al Regulamentului (CE) nr. 343/2003 al Consiliului din 18
februarie 2003 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de
examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări
terțe (JO L 50, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 56). A se vedea și articolul 1 alineatul (3) din decizia-cadru
privind mandatul european de arestare ( 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002, JO L 190, p. 1, Ediție
specială, 299/vol. 26, p. 81, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26
februarie 2009 (JO L 81, p. 24) care amintește expres - cum de altfel subliniază și Marea Cameră în C-237/15
PPU - că aceasta nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a
principiilor juridice fundamentale, cum sunt acestea consacrate de articolul 6 UE și reflectate în Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
393
Referindu-se la această obligație de interpretare, Th. von Danwitz arată că începând cu hotărârea Chatzi
(C-149/10, EU:C:2010:534, Curtea de Justiție a folosit Carta ca instrument de interpretare a dispozițiilor de
drept UE secundar, adică drept o dispoziție de drept UE primar ce trebuie respectat de dreptul UE secundar
(Application of the Charter of Fundamental Rights of the European Union by national courts: the experience
of the administrative courts, 2012, Introduction, la p. 27).
394
Hotărârea Curții (Marea Cameră) din 21 decembrie 2011, C-411/10, EU:C:2011:865, Rep. 2011 I-13905.
110
111
în acel regulament, de o prezumție irefragabilă cu privire la faptul că un stat

membru UE respectă drepturile fundamentale în mod echivalent cu standardul
impus la nivelul Uniunii în materia azilului.395
Un exemplu de interpretare conformă a dispozițiilor de drept UE cu principiile și

drepturile fundamentale care se regăsesc în Cartă îl reprezintă Directiva
2002/14/CE care pune în aplicare dreptul ce este acum prevăzut la articolul 27
din Carta DFUE. De asemenea, cu privire la Regulamentul 343/2003, Avocatul
general a susținut necesitatea de a fi interpretat în lumina principiilor Cartei
DFUE și în special în spiritul articolului 24 alin. (2) din Carta DFUE396 iar o
astfel de argumentare a fost apoi confirmată de Curte în sensul că s-a stabilit că
că regulamentul UE nu poate fi interpretat de o instanță național astfel încât
rezultatul interpretării să contravină drepturilor fundamentale, și în special celui
conținut în articolul 24 alin. (2) din Cartă.397
Într-o altă cauză, ZZ398, Curtea de Justiție a statuat că acele dispoziții din
Directiva 2004/38 care permit unui stat membru să deroge de la obligațiile
stabilite în sarcina sa pentru motive ce țin de siguranța națională, trebuie
interpretate la rândul lor în conformitate cu articolul 47 din Carta DFUE - articol
citit în conformitate cu articolul 52 alin. (1) din Carta DFUE. Prin urmare, Curtea
menționează că “interpretare conformă trebuie să țină seama de importanța
dreptului fundamental garantat de articolul 47 din cartă, astfel cum rezultă
aceasta din sistemul pus în aplicare de cartă în ansamblul său”399 dar și că
instanța de drept comun trebuie să aibă în vedere faptul că “deși este adevărat că
articolul 52 alineatul (1) din cartă admite restrângeri ale exercitării drepturilor
consacrate de aceasta, dispoziția menționată prevede totuși că orice restrângere
trebuie, printre altele, să respecte substanța dreptului fundamental în cauză și
impune în plus ca, prin respectarea principiului proporționalității, restrângerea să
fie necesară și să răspundă efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de
Uniune”400. De aceea, “interpretarea articolului 30 alineatul (2) și a articolului 31
din Directiva 2004/38 în lumina articolului 47 din cartă nu poate avea ca efect
nerespectarea nivelului de protecție garantat [de articolul 52 alin. (1) din Carta
DFUE]”. Rezultă că excepțiile de la exercitarea unui drept fundamental, excepții

395
A se vedea dispozitivul din C-411/10, respectiv “Dreptul Uniunii împiedică aplicarea unei prezumții
irefragabile conform căreia statul membru pe care articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 343/2003 îl
desemnează drept responsabil respectă drepturile fundamentale ale Uniunii Europene.”
396
A se vedea și Concluziile Avocatului General în C-648/11, EU:C:2013:93 paragr. 64-66 “ În consecință,
opinăm că se impune un efort pentru realizarea unei interpretări coerente a articolului 6, în care sistemul
Regulamentului nr. 343/2003 să fie integrat cu principiile derivate în special din CDFUE, reflectându-se
astfel în mod expres trimiterea la interesul superior al copilului prevăzut la articolul 24 alineatul (2) din
CDFUE.”
397
Hotărârea din 6 iunie 2013, C-648/11, EU:C:2013:367 paragr. 56-59.
398
Hotărârea din 4 iunie 2013, C-300/11, EU:C:2013:363.
399
Hotărârea din 4 iunie 2013, C-300/11, EU:C:2013:363, paragr. 51.
400
Hotărârea din 4 iunie 2013, C-300/11, EU:C:2013:363, paragr. 52.
111
112
ce sunt cuprinse într-o normă de drept UE, trebuie interpretate în lumina

articolului 52 alin. (1) din Carta DFUE, și de o manieră restrictivă.
În această speță, aplicarea obligației de interpretare conformă a condus astfel la

concluzia că dispozițiile din directivă care permiteau autorităților unui stat
membru să refuze accesul la anumite documente pe motiv de securitate națională
nu instituie și o prezumție cu privire la faptul că un astfel de refuz este conform
cu dreptul UE ab initio, instanțele naționale având obligația să verifice dacă acele
documente privesc într-adevăr siguranța națională și dacă refuzul este
proporțional cu scopul urmărit, în acest sens judecătorul fiind chemat să aplice
un control în baza articolului 52 alin. (1) din Carta DFUE deoarece numai în
măsura în care refuzul este proporțional, directiva în cauza poate fi considerată a
conține o dispoziție validă, și deci în conformitate cu standardul de protecție
conferit drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii.401
Tot în legătură cu obligația de interpretare conformă, Avocatul general arată că

în jurisprudența Google Spain “Curtea a declarat deja că dispozițiile Directivei
95/46, întrucât reglementează prelucrarea datelor cu caracter personal care pot
aduce atingere libertăților fundamentale și în special dreptului la viață privată,
trebuie interpretate în mod necesar în lumina drepturilor fundamentale care,
potrivit unei jurisprudențe constante, fac parte integrantă din principiile generale
de drept a căror respectare este asigurată de către Curte și care sunt în prezent
înscrise în cartă.”402
În cauza Deckmyn și Vrijheidsfonds403 - care a privit solicitarea adresată Curții de

Justiție a de interpreta noțiunea de parodie - părțile interveniente au fost rugate
chiar de către Marea Cameră să prezinte, în cadrul observațiilor orale, răspunsuri
cu privire la maniera în care interpretarea ce urmează a fi conferită de către Curte
poate fi influențată de diferitele drepturi fundamentale conținute în Carta DFUE.
Această cerere a fost adresată întrucât noțiunea de parodie se afla cuprinsă într-o
dispoziție directivală ce fusese adoptată cu scopul de a asigura inclusiv echilibru
între două drepturi fundamentale care pot intra de facto în conflict, - respectiv
între dreptul de proprietate (intelectuală) și dreptul la libertatea de exprimare.404
În Strack, Curtea de Justiție a statuat că: potrivit unui principiu general de

interpretare, un act al Uniunii trebuie interpretat, în măsura posibilului, astfel
încât să nu se repună în discuție validitatea acestuia și în conformitate cu

401
Articolul 47 din Carta DFUE stabilește dreptul fundamental la un control jurisdicțional efectiv – parte a
dreptului fundamental la apărare.
402
Concluzii AG în C-212/13, pct. 27 cu trimite la Hotărârea Google Spain și Google (EU:C:2014:317, punctul
68), Hotărârea Connolly/Comisia (C-274/99 P, EU:C:2001:127, punctul 37) și Hotărârea Österreichischer
Rundfunk și alții (EU:C:2003:294, punctul 68)
403
C-201/13, EU:C:2014:2132.
404
A se vedea Concluziile Avocatului general, C-201/13, EU:C:2014:458, pct. 73 și urm.
112
113
dreptul primar în ansamblul său și, în special, cu prevederile cartei405 pentru ca

în C-329/13 Curtea să afirme că inclusiv atunci când statele membre transpun o
directivă, aceastea trebuie să se asigure că transpunerea nu este contrară
drepturilor fundamentale precum sunt protejate de Carta Drepturilor
Fundamentale și prin urmare trebuie să asigure o interpretare dispozițiilor din
directivă (ce trebuie transpuse) în conformitate cu cerințele de drept primar ale
Uniunii, și în special cu cele impuse de Cartă.
De aceea, statele membre au obligația ca atunci când acționează în cadrul marjei

de apreciere conferită de directive, să pună în aplicare această marjă într-un sens
conform cu cerințele care decurg din cartă.406 Astfel, în cauza ANSEF deși Curtea
de Justiție a recunoscut posibilitatea statelor membre ca în exercitarea marjei lor
de apreciere407, acestea să poată stabili principii directoare pentru ponderarea și
atingerea unui echilibru între două sau mai multe drepturi și libertăți
fundamentale protejate de ordinea juridică a Uniunii – totuși dreptul UE se opune
unei legislații prin care se stabilește în mod definitiv, rezultatul ponderării
drepturilor fundamentale, fără a permite un rezultat diferit în funcție de
împrejurările speciale ale unui caz concret.408
3. Excepții de la obligația de interpretare conformă cu

dreptul UE
Obligația interpretării conforme a fost stabilită pe cale pretoriană, și tot pe cale

pretoriană Curtea de Justiție i-a stabilit și limitele în aplicare. Astfel, s-a statuat
că obligația instanțelor naționale de a se referi la conținutul unei norme de drept
UE atunci când interpretează și aplică normele relevante de drept intern nu poate
fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului național. O
astfel de excepție intervine atunci când antinomia este lipsită de ambiguitate.
O a doua limită este dată de obligația instanței de drept comun de a respecta

principiile generale de drept, și în special principiul securității juridice și a
neretroactivității. Prin urmare, o interpretare conformă a normelor naționale nu
poate da naștere la încălcarea securității juridice a părții adverse. O astfel de

405
Hotărârea din 19 septembrie 2013, C-579/12 RX II, EU:C:2013:570, paragr. 40 cu trimitere la Hotărârea din
31 ianuarie 2013, McDonagh, C-12/11, paragr. 44.
406
Ordonanța Curții (Camera a noua) din 8 mai 2014, Stefan, EU:C:2014:815, C-329/13, paragr. 34.
407
Conferită în acest caz cu privire la transpunerea Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului
din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter
personal și libera circulație a acestor date (JO L 281, p. 31, Ediţie specială, 13/vol. 17, p. 10), astfel cum a fost
modificată în anumite privinţe prin Regulamentul (CE) nr. 1882/2003 al Parlamentului European şi al Consiliului
din 29 septembrie 2003 (JO L 284, p. 1, Ediţie specială, 01/vol. 4, p. 213) și în special a articolului 5 al acesteia.
408
Hotărârea în C-468/10 și C-469/10, EU:C:2011:777, Rep. 2011 I-12181, paragr. 42-49. Pentru același
raționament, dar în domeniul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, a se vedea și RIL nr. 17/2011 cu privire la ponderarea ce trebuie realizată de instanța de drept comun, de
la caz la caz (Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011).
113
114
limită este de înțeles din moment ce principiul securității juridice este un

principiu fundamental al Uniunii Europene iar încălcarea lui – sistematică - ar
conduce chiar la condamnarea unui stat membru UE la CEDO.
A treia limită a fost inserată tot de Curtea de Justiție pe cale pretoriană și

reprezintă situația specifică în care interpretarea conformă a unei directive se
realizeze în raport cu o dispoziție din Carta DFUE ce conține doar un drept
fundamental principial409. Într-o astfel de situație, Curtea a stabilit în
Association de médiation sociale că îndeplinirea obligației de interpretare
conformă a directivei în lumina dispozițiilor din Cartă nu poate fi realizată dacă
rezultatul unei astfel de coroborări ar conduce la conferirea competenței
instanței de a înlătura astfel o dispoziție națională considerată a fi contrară unui
astfel de principiu fundamental atunci când litigiul este unui orizontal410
De aceea, atunci când o dispoziție din Carta DFUE este invocată pentru a se
interpreta în lumina acesteia o normă națională, judecătorul va trebui să
analizeze in limine litis dacă rezultatul urmărit de justițiabil ca urmare a
invocării unui principiu fundamental este unul prin care se dorește - cel puțin -
îndepărtarea de la aplicare a normei naționale deoarece într-o astfel de ipoteză,
judecătorul va fi exonerat de obligația de a garanta un astfel de efect al
interpretării conforme a directivei în lumina principiului.411
Rezultă că o dispoziție din Cartă ce conține un principiu poate să fie invocată ca

instrument hermeneutic pentru descoperirea sensului unui act legislativ al
Uniunii, doar atunci când cauza de pe rol nu este un litigiu inter privatos și
scopul invocării este acela de a obține - după ce actul Uniunii este interpretat
conform cu principiu - înlăturarea normei interne care s-ar constata că, în urma
interpretării actului Uniunii, ar fi în contradicție cu dreptul Uniunii.
Din rațiuni de exhaustivitate, mai menționăm că de fiecare dată când instanța va

constata existența unei limite sau excepții în calea executării obligației de
interpretare conformă, aceasta va avea dreptul să considere posibilitatea de a
acorda despăgubiri în temeiul jurisprudenței Francovich412 – deoarece acest
aspect nu poate fi remediat prin simpla aplicare directă, din moment ce
drepturile fundamentale principiale nu dobândesc un caracter subiectiv,
neputând fi invocate cu temei pentru a acorda în mod direct drepturi
justițiabililor și pentru a impune obligații corelative în sarcina părții adverse
dintr-un litigiu ce trebuie să fie soluționat la nivel național.

409
Pentru această noțiune, a se vedea secțiunea III (1), mai jos.
410
A se vedea Association de médiation sociale, paragr. 48 și urm.
411
A se vedea și Concluziile avocatului general în această cauză, deoarece acestea susțin o soluție contrară celei
adoptate de Marea Cameră.
412
Hotărârea Francovich și alții, C-6/90 și C-9/90, EU:C:1991:428, paragr. 35.
114
115
4.Obligația de interpretare coerentă a Cartei cu CEDO
Articolul 52 alineatul (3) din Carta DFUE stabilește că “[î]n măsura în care
prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de
convenția menționată”
Această dispoziție, denumită în literature de specialitate ca fiind o clauză

orizontală413, nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai extinsă -
Explicațiile cu privire la Carta DFUE414 adaugând următoarele:
Trimiterea la CEDO se referă atât la Convenţie, cât şi la protocoalele la

aceasta. Înţelesul şi domeniul de aplicare a drepturilor garantate sunt
determinate nu doar de textul acestor instrumente, ci şi de jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Ultima teză din alineat are scopul de a permite asigurarea unei protecţii mai
extinse de către Uniune. În orice caz, nivelul protecţiei asigurate de cartă nu
poate fi niciodată inferior celui garantat prin CEDO.
Carta nu împiedică statele membre să se prevaleze de articolul 15 din CEDO,

care autorizează derogările de la drepturile prevăzute în aceasta din urmă în caz
de război sau de alt pericol public care ameninţă viaţa naţiunii, în cazul în care
adoptă măsuri în domeniile apărării naţionale în caz de război şi al menţinerii
ordinii, în conformitate cu responsabilităţile lor recunoscute la articolul 4
alineatul (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi la articolele 347 şi 72
din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.415
Obligația de interpretare coerentă a Cartei cu dispozițiile din Convenție a

constituit și obiectul analizei în mai multe concluzii și luări de poziții pronunțate
de Avocații generali ai Curții de Justiție. Urmează să redăm câteva exemple:
Primo, în cadrul Luării de poziție în C-129/14 PPU, Avocatul general a susținut

faptul că “[e]ste cert că carta trebuie interpretată în conformitate cu dispozițiile

413
Deoarece se aplică în ceea ce privește fiecare articol din Carta DFUE care stabilește drepturi și libertăți
fundamentale.
414
Conform articolului 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și articolului 52 alineatul (7) din cartă, explicațiile
au fost redactate în vederea orientării interpretării acesteia din urmă și de care atât instanțele judecătorești ale
Uniunii, cât și cele ale statelor membre trebuie să țină seama, aspect reiterat și de Curtea de Justiție în C-129/14
PPU, la paragr. 54.
415
Explicații cu privire la Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene, 2007/C 303/02.
115
116
corespunzătoare ale CEDO”416. Potrivit acestuia, o astfel de certitudine impune o

interpretare coerentă a articolelor din cartă în raport cu articolele din Convenție și
din Protocoalele adiacente la convenție, o astfel de obligație având la bază
principiul identității de sens în ceea ce privește termenii identici care figurează în
aceste două instrumente de protecție a drepturilor fundamentale.
Secundo, în CHEZ Razpredelenie Bulgaria, Avocatul general a susținut că

jurisprudența CEDO “trebuie luată în considerare la interpretarea și la aplicarea
interdicției discriminării prevăzute de dreptul Uniunii, bazată pe rasă și pe
origine etnică, astfel cum este consacrată în dreptul primar la articolul 21
din Carta drepturilor fundamentale”417.
Aceste analize sunt confirmate de către Curtea de Justiție care a statuat în McB că
„[e]ste necesar ca articolului 7 din cartă să i se dea același înțeles și aceeași
întindere ca și cele conferite articolului 8 alineatul (1) din CEDO, astfel cum a
fost interpretat de jurisprudența [Curții Europene a Drepturilor Omului]”418.
Rezultă astfel, din coroborarea articolului 52 alin. (3) din Cartă cu explicațiile
Cartei dar și cu jurisprudența Curții de Justiție că instanțele naționale au obligația
atunci când apelează la dispozițiile din Cartă, de a le interpreta în conformitate cu
drepturile și libertățile fundamentale analoage prevăzute în Convenție și în
Protocoalele adiacente. Prin urmare, considerăm că o încălcare a acestei obligații
reprezintă, mediat, și o încălcare a dreptului Uniunii, capabilă să dea astfel
naștere la despăgubiri în baza jurisprudenței Francovich419 - sau la o acțiune
pentru neîndeplinirea obligațiilor de către un stat membru introdusă pe rolul
Curții de Justiție de către Comisia Europeană, la sesizarea oricărei persoane
interesate.
Din rațiuni de exhaustivitate mai menționăm că, încălcarea acestei obligații de

interpretare conformă de către instanțele naționale competente dă naștere, în plan
procedural național, la dreptul justiabilului de a introduce apel sau recurs pentru
greșita interpretare a legii, prin lege înțelegându-se nu numai dispozițiile de drept
intern, ci și dispozițiile de drept UE incidente - și aici inclusiv cele din Carta
DFUE.

416
Luare de poziție, C-129/14 PPU, pct. 62.
417
Concluziile avocatului general în EU:C:2015:170 C-83/13, pct. 43 confirmate de către Marea Cameră, în
hotărârea din 16 iulie 2015, EU:C:2015:480.
418
Hotărârea McB., C-400/10 PPU, EU:C:2010:582, paragr. 53 la care face trimitere avocatul genera în Luarea de
poziție din C-146/14 PPU, la pct. 2.
419
Hotărârea Francovich şi alţii (C-6/90 şi C-9/90, EU:C:1991:428) reluată și în C-316/13, EU:C:2015:200,
paragr. 48.
116
117

Secțiunea III: Carta – instrument de aplicare directă în ordinea
internă
Carta Drepturilor Fundamentale conține atât principii fundamentale, cât și

drepturi fundamentale. Potrivit Avocatului general în Melchior420, și conform
articolului articolului 51 alineatul (2) și articolului 52 alineatul (5) din Cartă,
dispozițiile Cartei DFUE care prevăd principii au doar un caracter programatic421
și necesită acte de punere în aplicare - iar “din punctul de vedere al caracterului
lor justițiabil (…) pot fi invocate în justiție numai ca trimiteri interpretative sau
ca parametri ai controlului legalității actelor prin care se procedează la punerea
lor în aplicare [la nivel național sau unional]”422.
Într-o altă cauză care necesita delimitarea apriorică dintre principii și drepturi,
Avocatul general a rezumat problematica în felul următor, trimițând la literatura
de specialitate relevantă:
Din modul de redactare a cartei reiese că „principiile” cuprind mandate către

autoritățile publice, contrastând astfel cu „drepturile”, al căror obiect îl
constituie protecția unei situații juridice individuale definite în mod direct, deși
concretizarea acestora la niveluri inferioare ale ordinii juridice este de
asemenea posibilă. Autoritățile publice trebuie să respecte situația juridică
individuală garantată de „drepturi”, însă în cazul unui „principiu” mandatul
este semnificativ mai deschis: textul său nu definește o situație juridică
individuală, ci domenii generale și rezultate care condiționează acțiunea tuturor
autorităților publice. Cu alte cuvinte, autoritățile publice și în special legiuitorul
sunt chemați să promoveze și să transforme „principiul” în realitate juridică ce
poate fi invocată, însă respectând întotdeauna cadrul obiectiv (domeniul) și
caracterul finalist al acestuia (rezultatele) trasate de textul cartei care cuprinde
„principiul”.423
Dacă în secțiunea anterioară a lucrării ne-am ocupat cu invocarea dispozițiilor

din cartă doar în calitatea lor de parametru hermeneutic, nefiind relevant astfel
dacă aceste dispoziții conțin drepturi sau doar principii, în această secțiune, care
vizează aplicarea directă a dispozițiilor din Cartă, diferența dintre drepturi și
principii reprezintă chiar un criteriu de admisibilitate al invocării respectivei
dispoziții din Carta DFUE pe rolul unei instanțe naționale, din moment ce

420
Concluzii în C-647/13, EU:C:2014:2301.
421
Spre deosebire de caracterul prescriptiv al acelor dispoziții din Carta DFUE care enunță „drepturi”.
422
Concluziile Avocatului general în C-647/13, pct. 60.
423
Concluziile Avocatului General în C- 176/12, pct. 50 cu trimitere la Borowsky, M., „Artikel 52”, în Mayer, J.,
Charta der Grundrechte der Europäischen Union, ediția a treia, Nomos, Baden Baden, 2010, p. 697-699,
Bourgorgue-Larsen, L., „Article II-112”, cit., p. 686 și urm., și Mayer, F., „Artikel 6 EUV”, în Grabitz, Hilf,
Nettesheim, Das Recht der Europäischen Union – Kommentar, Beck, München, 2010, punctul 65 și urm
117
118
această diferențiere stabilește dacă o instanță dobândește astfel competența de a

aplica o dispoziție din cartă în mod direct.
Altfel spus, necesitatea ca dispoziția în cauză să fie un drept fundamental și nu

doar un principiu cuprins în Cartă, reprezintă o condiție de admisibilitate pentru
invocarea ulterioară a acelei dispoziții din Cartă cu scopul de a obține fie doar un
efect de excludere a normei interne, fie inclusiv de înlocuire a ei cu dispozițiile
din Cartă și de conferirea de drepturi în mod direct justițiabilului.424
Acestă diferențiere a fost identificată și de noi într-un articol din 2011 unde
precizam că “nu vor putea fi susceptibile de a avea efect direct acele prevederi
din cartă care conţin principii şi nu drepturi subiective capabile de a da naştere la
drepturi imediate şi care pot fi invocate în mod autonom în faţa instanţelor
judecătoreşti naţionale. De exemplu, vor fi considerate a fi prevederi - principiale
acele articole din cartă care încep cu expresia "Uniunea recunoaşte şi respectă"
(s.n.). În aceste situaţii, aceste principii sunt folositoare doar în situaţia în care o
instanţă naţională este chemată spre a interpreta norme naţionale ce asigură
aplicarea acelor principii”425. Adăugăm acum că pentru ca acele articole din
Cartă, să poată produce efecte juridice depline, trebuie prevăzute reglementări
detaliate fie prin dispoziții de drept al Uniunii sau de drept național426, și prin
urmare inclusiv acele dispoziții din Cartă care conțin sintagme precum "în
condițiile prevăzute de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale"427
sau " în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile
naționale"428.
Revenind la diferențierea prezentă la nivelul diferitelor articole din Cartă, și

deoarece Curtea de Justiție folosește sinonimic noțiunea de drept fundamental și
cea de principiu fundamental, inclusiv în situația în care acel principiu
fundamental este de fapt un drept fundamental subiectiv429 ce poate fi invocat cu
aplicare direct, propunem să împărțim dispozițiile din Carta DFUE nu între
categoria drepturi fundamentale și categoria principii fundamentale, ci între

424
În Concluziile din C-536/13, avocatul general subliniază că potrivit jurisprudenței Curții de Justiție, drepturile
fundamentale sunt de ordine public, punctul 175: Cu toate acestea, în afara drepturilor fundamentale care,
potrivit jurisprudenței Curții, sunt de ordine publică, Curtea nu a stabilit criteriile potrivit cărora o dispoziție de
drept al Uniunii poate fi considerată „fundamentală” sau „esențială” în sensul jurisprudenței sale.
425
M. Mazilu-Babel, Triada curților..., RRDE nr. 5/2011, p. 102, nota de subsol nr. 20.
426
Cu privire la articolul 27 din Carta DFUE și această necesitate, a se vedea Hotărârea Marii Camere din data
de 15 ianuarie 2014 în Association de médiation sociale, C- 176/12, EU:C:2014:2, paragr. 45: Așadar, reiese cu
claritate din articolul 27 din cartă că, pentru ca acest articol să producă efecte depline, trebuie prevăzute
reglementări detaliate prin dispoziții de drept al Uniunii sau de drept național.
427
A se vedea art. 27 din Carta DFUE.
428
A se vedea art. 28 din Carta DFUE.
429
În C-249/13, la paragr. 30 și urm. Curtea de Justiție precizează că “dreptul la apărare constituie un principiu
fundamental al dreptului Uniunii din care face parte integrantă dreptul de a fi ascultat în orice procedură” iar
“Dreptul de a fi ascultat în orice procedură este în prezent consacrat nu doar la articolele 47 și 48 din cartă, care
garantează respectarea dreptului la apărare și a dreptului la un proces echitabil în cadrul oricărei proceduri
judiciare, ci și la articolul 41 din aceasta, care garantează dreptul la o bună administrare.”
118
119
drepturi fundamentale-principiale și drepturi fundamentale stricto sensu, arătând

totodată și jurisprudența dezvoltată de Curtea de Justiție în cadrul trimiterilor
preliminare formulate de instanțele naționale cu privire la efectele ce pot fi
produse de diferite dispoziții din Carta DFUE.
1. Drepturi fundamentale principiale
Există o jurisprudență bogată a Curții de Justiție prin care aceasta a indicat faptul
că principiile fundamentale ce se regăsesc în Cartă nu pot fi invocate cu scopul
de a conferi unui particular în mod direct un drept subiectiv ce poate fi opozabil
părților adverse, într-o cauză aflată pe rolul instanței naționale.430
De asemenea, aceste drepturi fundamentale-principiale nu pot fi invocate nici

pentru a permite un “control de constituționalitate unională” a normei interne
raportat la aceste principii, control care ar avea drept rezultat inaplicarea acelei
norme interne în sfera de aplicare al dreptului Uniunii - fie cu efect erga omnes,
fie cu efect inter partes431.
De aceea, prezenta evoluție constituțională a protecției drepturilor fundamentelor

în Uniunea Europenă conferă posibilitatea unei persoane să invoce în mod
independent, ca drepturi autonome, drepturile fundamentale ale Uniunii după ce
se va verifica dacă nu există o jurisprudența a Curții de Justiție prin care s-a
statuat că respectivele dispoziții din Cartă aparțin categoriei de principii,
categorie pe care noi am ales să o numim drepturilor fundamentale principiale.
În alte cuvinte, se instituie o prezumție relativă prin care se consideră că prima
facie toate drepturile și principiile conținute în cuprinsul Cartei pot dobândi
aplicare directă, urmând ca instanța națională să nu le ia în considerare doar după
ce primește confirmarea Curții de Justiție că acele drepturi sunt doar drepturi
fundamentale principiale.432
Prin urmare, răspunsul la întrebarea: care sunt acele dispoziții din Cartă care
reprezintă doar drepturi fundamentale - principiale și nu drepturi fundamentale
capabile de a fi aplicate în mod direct? poate fi oferit - in concreto - doar de

430
Mutatis mutandis, a se vedea în legătură cu principiile generale ale dreptului național, D.C. Dănișor,
Constituția României comentată, Titlu I. Principii generale, Universul Juridic, București, 2009, la pp.5-6.
431
Efectul pe care un astfel de control ascuns l-ar produce depinde de procedura în care instanța este chemată să
aplice dispozițiile din Cartă, respectiv dacă este vorba despre procedura pronunțării prealabile, procedura RIL-
ului sau o simplă cauză aflată pe rolul instanței de drept comun.
432
A se vedea și A. Ward, Article 51 – Scope, în S. Peers, T. Hervey, J. Kenner, A. Ward (eds.), The EU Charter
of Fundamental Rights: A Commentary, Hart/Beck, 2014, pp. 1413 – 1454, la p. 1417, 51.08: “the consequences
flowing from the judicial enforceability of these rights are likely be elaborated in future case law”. A se vedea și
Ș. Deaconu, Uniunea Europeană după Tratatul de reformă de la Lisabona, Revista Română de Drept Comunitar,
nr. 5/2009, accesată on-line la www.idrept.ro: "este pentru prima data când drepturile sociale coexista, alaturi de
drepturile clasice, în acelasi document, având acelasi statut si aceeasi garantie juridica".

119
120
către Curtea de Justiție. Între timp, noi vom încerca să răspundem în funcție de
jurisprudența deja iterativă a Curții de Justiție indicând totodată și posibila
jurisprudență a instanțelor supreme naționale care deja au considerat anumite
drepturi ca putând fi aplicate cu efect direct, și asta fără a mai sesiza în prealabil
Curtea de Justiție.
1.1. Dreptul de petiționare
În pofida denumirii lor de drepturi, anumite „drepturi” prevăzute de Carta DFUE

nu sunt considerate de Curtea de Justiție ca fiind drepturi subiective - neavând
astfel un caracter justițiabil, și de aceea noi am ales să le numim ca fiind drepturi
fundamentale – principiale. În ceea ce privește dreptul la petiționare, Curtea de
Justiție a arătat în Association de sociale433 faptul că, deși „dreptul la informare și
la consultare" a fost ridicat la rangul de „principiu” în sensul cartei, - o astfel de
dispoziție nu definește o situație individuală, ci recomandă autorităților publice
stabilirea unui conținut obiectiv (informarea și consultarea lucrătorilor) și a unor
obiective precum eficiența informării - și prin urmare, dreptul la petiționare nu
este suficient prin el însuși pentru a conferi particularilor un drept subiectiv care
poate fi invocate ca atare.434 Acest aspect poate fi înțeles dacă luăm în
considerare faptul că dreptul la petiționare face parte din rândul drepturilor
sociale ce au fost definite în doctrină ca având un caracter vag, dând astfel
naștere la dificultăți în transpunerea conținutului lor în norme imperative și de
aceea efectivitatea lor - în practică - riscă să fie redusă435.
Astfel, în România, acest drept la informare și consultare nu poate fi invocat - în

domeniul de aplicare al dreptului UE - fără a fi coroborat în prealabil cu o altă
dispoziție națională sau de drept UE, neavând un înțeles de sine stătător și
aplicare directă.436 Ce este specific raportat la România este faptul că deși la
nivelul Cartei acest drept are doar înțelesul unui principiu, Curtea Constituțională

433
C-176/12, EU:C:2014:2. Pentru un rezumat al încheierii de sesizare a Curții de Justiție, a se vedea Reflets nr.
1/2013, la p. 14 și urm. cu trimitere la hotărârea din 17 mai 2011 nr. 10-12.852 a Camerei Sociale a Curții de
Casație din Franța, rezumat ce poate fi accesibil on-line la următorul link:
http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2013-03/fr_2013_reflets1.pdf și disponibilă în format
complet la http://www.legifrance.gouv.fr/ [ultima dată accesat în data de 5 septembrie 2015].
434
C-176/12, EU:C:2014:2, paragr. 47:
435
Serena Coppola, Social Rights in the European Union: The Possible Added Value of a Binding Charter of
Fundamental Rights, în The EU Charter of Fundamental Rights, From Declaration to Binding Instrument (ed.
Giacomo di Federico), Springer, 2011, pp. 199 - 216, la p. 199: "On one hand, social rights are flexible and
capable of responding to the needs of society, this contributing to ensure a high standard of life to citizens. On the
other hand, their vagueness and the consequent difficulty of translating objectives into binding norms conditions
their justitiability and their effectiveness".
436
De aceea, este nevoie ca drepturile fundamentale - principiale să fie coroborate cu alte dispoziții de drept UE
sau de drept național luate pentru a garanta o astfel de transpunere. A se vedea însă și faptul că în Belgia,
instanțele naționale considerau că dreptul la petiționare era un drept fundamental ce a putut fi opozabil chiar
Comisiei Europene - în calitatea sa de angajator (Cour du travail de Bruxelles, hotărârea din 24.04.12, RG N°
2010/AB/913, rezumată în limba franceză în Reflets, nr. 1/2013, la p. 14).
120
121
a României a apelat la jurisprudența Claes și alții437 - jurisprudență ce privește

interpretarea unor dispoziții din Directiva nr. 98/59/CE438, coroborând-o de
asemenea cu articolul 27 din Carta DFUE - și asta cu scopul de a stabili pe cale
pretoriană că dreptul la informare și consultare reprezintă unul din elementele
constitutive ale dreptului constituțional la protecție socială, element ce nu poate
fi suprimat de către legiuitorul național.439 Prin urmare, deși în România acest
drept nu poate fi pe moment invocat în mod direct pentru a înlătura de la aplicare
o normă de drept internă contrară, el poate fi folosit pentru a obține constatarea
neconstituționalității acelei norme, și anume prin intermediul unei excepții de
neconstituționalitate.
1.2. Dreptul la muncă
Articolul 15 din Carta DFUE consacră libertatea de alegere a ocupației și dreptul

la muncă. Cu privire la acest drept, o cerere de pronunțare a unei decizii
preliminare se afle pe rolul Curții de Justiție, și privește conformitatea unor
dispoziții ale Regulamentului privind securitatea socială440 cu articolul 15 din
Cartă, având în vedere că „[o]rice cetățean al Uniunii are libertatea de a-și căuta
un loc de muncă, de a lucra, (...) în orice stat membru”.441 Într-o altă cerere442, se
întreabă dacă dispozițiile Regulamentului ce privește standardele de
comercializare a cărnii de pasăre443 sunt în conformitate cu articolul 15 alin. (1)
din Cartă, respectiv cu faptul că “[o]rice persoană are dreptul la muncă și dreptul
de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată în mod liber”.
2. Drepturi fundamentale ce pot fi invocate cu efect direct
La nivelul Curții de Justiție se înregistrează tot mai multe cauze în care

instanțele naționale solicită Curții să se pronunțe cu privire la posibilitatea
aplicării cu efect direct a Cartei la nivel național. Miza este una semnificativă în
domeniul raporturilor juridice orizontale (inter privatos) deoarece conform
jurisprudenței Curții referitoare la efectul direct orizontal al unor dispoziții de
drept UE primar444, aceste drepturi fundamentale se pot aplica între două părți
private (‚efect direct orizontal’) - și prin urmare inclusiv în cauze în care

437
Cauza C- 235/10, Claes și alții, EU:C:2011:119, Rep. 2011 I-01113.
438
De remarcat că în Claes și alții, Curtea de Justiție nu face deloc trimitere la articolul 27 din Carta DFUE - dar
Curtea Constituțională alege să trimită și la Cartă în considerentele deciziei nr. 64/2015.
439
A se vedea Decizia nr. 64/2015 a Curții Constituționale, adnotată în capitolul II, secțiunea a III, la p. 49 și urm.
440
Articolul 67 alineatul (3) din Regulamentul privind securitatea socială nr. 1408/71.
441
A se vedea cauza C-285/15 pendinte.
442
A se vedea cauza C- 134/15 pendinte.
443
Cu articolul 5 alin. (4) lit. b): în cazul cărnii de pasăre proaspete, prețul total și prețul pe unitatea de greutate la
stadiul de vânzare cu amănuntul, din Regulamentul nr. 543/2008/CE.
444
Libertățile economice fundamentale consacrate de tratat au efect direct orizontal, în sensul că ele pot fi
invocate în mod direct de o întreprindere împotriva unui sindicat sau a unui grup de sindicate. A se vedea în acest
sens Hotărârea Laval un Partneri, EU:C:2007:809, paragr. 98 dar și Hotărârea International Transport Workers’
Federation și Finnish Seamen’s Union, EU:C:2007:772, paragr. 66.
121
122
dispozițiile unei directive, care detaliează aceleași drepturi fundamentale, nu ar

putea fi invocate445.
În cauza Fenoll, judecătorul național belgian a solicitat Curții de Justiție să

răspundă dacă dispozițiile articolului 31 din Cartă pot produce efect direct
orizontal retroactiv la nivel intern. Această întrebare a rămas pentru moment
fără răspuns întrucât situația de fapt care se afla la baza întrebărilor adresate
Curții nu se afla în domeniul ratione temporis al Cartei.446 Precizăm însă că
acest aspect nu va împiedica alte instanțe din alte state membre să adreseze
aceeași întrebare, sau chiar să răspundă în mod pozitiv la o astfel de întrebare,
și fără a mai întreba a priori Curtea de Justiție. În plus, doctrina a arătat faptul
că deși nici CEDO și nici Carta, nu impun, a la lettre, un efect orizontal, pe de
altă parte, atât CEDO cât și Carta DFUE sunt susceptibile cel puțin de efect
orizontal indirect, iar Curtea de la Strasbourg a admis deja faptul că statele
membre nu au doar obligația de a respecta drepturile și libertățile conținute în
Conveniție (efect vertical), ci trebuie, de asemenea, să adopte reguli prin care se
asigură același respect și în relațiile juridice de drept privat ce iau naștere între
justițiabilii - persoane particulare.447
Urmează să analizăm, exemplificativ, jurisprudența Curții de Justiție cu privire

la anumite drepturi fundamentale, trimițând, acolo unde este cazul, și la
jurisprudența atât a Curții Constituționale, cât și a Înaltei Curți de Casație și
Justiție:
2.1. Dreptul de proprietate
La nivelul autonom al Uniunii Europene, proprietatea a fost recunoscută prin

intermediul jurisprudenței constante a Curții de Justiție, respectarea proprietății
fiind un principiu general al dreptului Uniunii. În prezent, proprietatea este
recunoscută prin articolul 17 din Cartă care trebuie tot timpul citit în coroborare
cu articolul 52 alin. (2) ce permite instituirea de restricții drepturilor
fundamentale, sub condiția ca restricțiile să răspundă efectiv unor obiective de
interes general urmărite de Uniunea Europeană și să nu constituie, față de scopul

445
A se vedea Hotărârea Mangold, C-144/04, EU:C:2005:709 urmată de Hotărârea Kücükdeveci, C-555/07,
EU:C:2010:21.
446
C-316/13, ECLI:EU:C:2015:200, paragr. 46 și urm. deoarece domnul Fenoll a solicitat pe rolul instanței
naționale un drept la un concediu de odihnă ce urma să fie calculat pentru o perioadă de referință ce era anterioară
intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, respectiv anterioară datei de 1 decembrie 2009.
447
A se vedea hotărârea din data de 25 martie 1993, Costello-Roberts dar și hotărârea Caroline Grimaldi
împotriva Germaniei (nr.1) la care face trimitere Ulrich Preuss, La Garantie des droits: “les droits horizontaux”
(trad. Patricia Rrapi) pp. 234 – 270, tome III, Suprematie de la Constitution, in Traite international de droit
constitutionnel, Dalloz, 2012, la p. 264..
122
123
urmărit, o intervenție disproporționată și intolerabilă care ar aduce atingere însuși

conținutului drepturilor astfel garantate.448
Dreptul de proprietate a format obiectul a multor trimiteri preliminare sosite din

România dar care nu vizau situații de fapt care să se afle în domeniul dreptului
Uniunii.449 Astfel, în cauze precum Cozman, Curtea a fost nevoită să reamintească
judecătorului național faptul că "articolul 17 din Carta Drepturilor Fundamentale
a Uniunii Europene (...) se adresează statelor membre numai în cazul în care pun
în aplicare dreptul Uniunii"450.
În ceea ce privește diferitele fațete ale dreptului de proprietate, cât și prezumții

instituite de Curtea de Justiție cu privire la încălcarea lui, urmează să redăm
cauzele emblematice:
În Križan și alții, Curtea a stabilit că dreptul de proprietate precum este protejat

de articolul 17 din Carta DFUE nu este un drept absolut451 și de aceea atunci când
o instanță este chemată să verifice dacă acesta este respectat în domeniul de
acțiune al dreptului UE, judecătorul trebuie să aibă în vedere faptul că “limitări
pot fi aduse folosinței acestui drept, cu condiția ca acestea să răspundă efectiv
unor obiective de interes general și să nu constituie, din perspectiva obiectivului
urmărit, o intervenție excesivă și intolerabilă care ar aduce atingere chiar
substanței dreptului astfel garantat”.452 Totodată, se stabilește că protecția
mediului figurează, potrivit jurisprudenței, printre obiectivele de interes general,
putând așadar, să justifice o limitare a folosinței dreptului de proprietate.453 Apoi,
Curtea arată că proporționalitatea atingerii aduse dreptului de proprietate este pe
deplin observată de către directiva incidentă în cauză, acest act legislativ al
Uniunii asigurând deja echilibrul ce trebuie atins între cerințele dreptului
fundamental de proprietate și protecția mediului. În consecință, Curtea arată că:

448
A se vedea Hotărârea din 16 noiembrie 2011, Bank Melli Iran/Consiliul (C-548/09 P, Rep., p. I-11381, paragrf.
114 sau Hotărârea Curții din 14 decembrie 2004, Swedish Match, C-210/03, Rec., p. I-11893, paragr. 72.
449
În România, dreptul de proprietate este considerat a fi o condiție a libertății (a se vedea I. Dogaru, N. Popa,
D. C. Dănișor, S. Cercel, Bazele dreptului civil , Vol. I, Teoria generală, C. H. Beck, București, 2008, la p. 58:
[i]ndividul lipsit de mijloace economice nu poate să se opună arbitrariului. Statul liberal este deci un stat care
garantează proprietatea nu pentru că este un stat al proprietarilor, ci un stat al libertății, căci proprietatea este un
mijloc al libertății").
450
Ordonanța din 14 decembrie 2011 în C-462/11, EU:C:2011:831, paragr. 14.
451
Singurele drepturi recunoscute de Curtea de Justiție ca fiind absolute sunt dreptul oricărei persoane la viață sau
interzicerea torturii și a pedepselor sau a tratamentelor inumane sau degradante (a se vedea Hotărârea
Schmidberger, C-112/00, EU:C:2003:333, paragr. 80).
452
C-416/10, paragr. 113 cu trimitere la Hotărârea din 3 septembrie 2008, Kadi și Al Barakaat International
Foundation/Consiliul și Comisia, C-402/05 P și C-415/05 P, Rep., p. I-6351, punctul 355, și Hotărârea din 9
martie 2010, ERG și alții, C-379/08 și C-380/08, Rep., p. I-2007, punctul 80.
453
Idem, paragr. 114Cu trimitere la Hotărârea din 7 februarie 1985, ADBHU, 240/83, Rec., p. 531, paragr. 13,
Hotărârea din 20 septembrie 1988, Comisia/Danemarca, 302/86, Rec., p. 4607, paragr. 8, Hotărârea din 2 aprilie
1998, Outokumpu, C-213/96, Rec., p. I-1777, paragr. 32, precum și Hotărârea ERG și alții, citată anterior, paragr.
81.
123
124
[o] decizie a unei instanțe naționale, adoptată în cadrul unei proceduri

naționale care pune în aplicare obligațiile ce rezultă din articolul 15a din
Directiva 96/61 și din articolul 9 alineatele (2) și (4) din Convenția de la
Aarhus, care anulează o autorizație acordată cu încălcarea dispozițiilor
directivei menționate nu poate constitui, în sine, o atingere nejustificată
adusă dreptului de proprietate al operatorului unei instalații, consacrat
prin articolul 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene[.] 454
Rezultă că o decizie adoptată de o instanță națională - în temeiul unei norme

interne care pune în aplicare obligațiile ce rezultă în mod expres din dispozițiile
unei directive cu privire la care Curtea de Justiție deja a considerat că echilibrul
dintre diferitele obiective urmărite prin acea directivă și dreptul de proprietate a
fost corect instituit - nu va putea fi considerată ca o ingerință nejustificată adusă
dreptului de proprietate precum este protejat la nivelul Uniunii.
Într-o altă cauză, Curtea de Justiție instituie o prezumție de încălcare a dreptului

de proprietate ori de câte ori se va constata existența unei reglementări naționale
restrictive care să aducă atingere nepermisă articolului 56 TFUE.455 Ca atare,
această precizează în Berlington Hungary și alții că "o restricție nejustificată și
disproporționată privind libera prestare a serviciilor în sensul articolului 56
TFUE nu este admisibilă nici în temeiul articolului 52 alineatul (1) din cartă, prin
raportare la articolul 17 din aceasta"456. În același sens, în concluziile sale
doamna Sharpston arăta că "articolele 15-17 din cartă nu impun nicio obligație
mai strictă pentru a se permite limitarea liberei prestări a serviciilor decât cea
deja stabilită în jurisprudența Curții referitoare la articolul 56 TFUE"457.
Apoi, avocatul general doamna Kokott arată că dreptul la proprietate precum este
conținut în articolul 17 din Cartă nu numai că trebuie interpretat în conformitate
cu dreptul CEDO, respectiv jurisprudența CEDO cu privire la articolul 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenție, ci trebuie considerat ca nefiind "o prerogativă
absolută și nelimitată, ci trebuie să fie luat în considerare din perspectiva funcției
sale în societate"458

454
Hotărârea în C-416/10, Marea Cameră, paragr. 116.
455
Evident că o astfel de prezumție poate fi aplicată și de instanța națională chemată să acționeze ca prim
judecător de drept UE.
456
Hotărârea în C-98/14, EU:C:2015:386, paragr. 90 cu trimitere la Hotărârea Pfleger și alții, C-390/12,
EU:C:2014:281, paras. 57-59.
457
Concluziile din data de 14 noiembrie 2013 pronunțate în C-390/12, Pfleger și alții, EU:C:2013:747, pct. 70.
458
Concluziile din data de 18 aprilie 2013 pronunțate în C-50/11 P, Schindler Holding Ltd și alții, la pct. 208 cu
trimitere la Hotărârea din 6 septembrie 2012, Deutsches Weintor (C-544/10, paragr. 54), Hotărârea din 15
ianuarie 2013, Križan și alții (C-416/10, paragr. 113), și Hotărârea din 31 ianuarie 2013, McDonagh (C-12/11,
paragr. 60).
124
125
În ceea ce privește mijloacele de probă pentru încălcarea articolului 17 din Cartă,

Curtea de Justiție menționează că pentru a dovedi că Tribunalul UE a săvârșit o
eroare de drept cu privire la interpretarea conferită dreptului de proprietate
conținută în articolul 17 din Cartă, recurenții ar fi trebuit să demonstreze că
Tribunalul "nu a dat dreptului de proprietate același înțeles și aceeași întindere
precum cele pe care i le conferă CEDO"459. Astfel, Curtea de Justiție lasă impresia
că standardul de protecție conferit dreptului de proprietate va fi același cu cel
dezvoltat de jurisprudența CEDO.
Apoi, în cauza Sky Österreich, Curtea a stabilit că protecția conferită de articolul

17 din Carta DFUE "nu poate fi aplicată în ceea ce privește protejarea unor
simple interese sau a unor ocazii de ordin comercial, al căror caracter aleatoriu
este inerent înseși esenței activității economice, ci în ceea ce privește drepturi
care au o valoare patrimonială din care rezultă, având în vedere ordinea juridică,
o poziție juridică deja stabilită care permite o exercitare autonomă a acestor
drepturi de către și în beneficiul titularului lor"460, concluzionând că în speță
reclamanții nu puteau susține faptul că aveau o poziție juridică deja stabilită din
moment ce la moment contractării exista deja o directivă ce trebuia transpusă la
nivel intern și care restrângea dreptul de proprietate în materia respectivă.
2.2.Dreptul fundamental la respectarea vieții de familie
Acest drept fundamental se regăsește la nivelul Convenției în articolul 8 alin. (1)

și a fost apoi preluat de Carta DFUE în articolul său 7.
În ceea ce privește întinderea acestui dreptul fundamental, Avocatul general

Jaaskinen arăta faptul că instanța de la Luxembourg a statuat că noțiunea „viață
privată” consacrată la articolul 7 „nu poate fi interpretată în sensul că activitățile
profesionale sau comerciale ale persoanelor fizice în calitate de persoane juridice
sunt excluse”461.
Apoi, în cauza McB, Curtea de la Luxembourg a statuat că „[e]ste necesar ca

articolului 7 din cartă să i se dea același înțeles și aceeași întindere ca și cele
conferite articolului 8 alineatul (1) din CEDO, astfel cum a fost interpretat de
jurisprudența [Curții Europene a Drepturilor Omului]”462. Iar în cauza Ryneš463 C-
212/13, Curtea de Justiție a arătat că "protecția dreptului fundamental la viață
privată, garantat de articolul 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii

459
Hotărârea din 18 iulie 2013 în C-501/11P, EU:C:2013:522 paragr. 128.
460
Hotărârea din 22 ianuarie 2013 în C-283/11, EU:C:2013:28, paragr. 34.
461
Concluziile în C-136/11, nota de subsol 13 cu trimitere la Hotărârea din 14 februarie 2008, Varec (C-450/06,
Rep., p. I-581, paragr. 48 și Hotărârea din 9 noiembrie 2010, Volker und Markus Schecke (cauzele conexate
C-92/09 și C-93/09, Rep., p. I-11063, paragr. 59.
462
Hotărârea McB. (C-400/10 PPU, EU:C:2010:582, paragr. 53.
463
Hotărârea din 11 decembrie 2014, C-212/13, EU:C:2014:2428, paragr. 28.
125
126
Europene, impune ca derogările de la protecția datelor cu caracter personal și

limitările acesteia să fie efectuate în limitele strictului necesar".464
2.3.Dreptul la protecție jurisdicțională efectivă
Acest drept a fost consacrat la articolele 6 și 13 din CEDO și reafirmat expressis

verbis în articolul 47 din Cartă. Înainte de a fi creionat în cuprinsul articolului 47,
dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă era un principiu general de drept al
Uniunii465, fiind aplicabil ca atare - și inclusiv pe rolul instanțelor naționale,
beneficiind de efect direct vertical466. Dar dreptul la protecție jurisdicțională
efectivă nu se regăsește doar în articolul 47 din Carta DFUE, ci și în articolul 19
alin. (1) TUE care afirmă că „[s]tatele membre stabilesc căile de atac necesare
pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de
dreptul Uniunii”467. Prin urmare, vom observa că dreptul la protecție
jurisdicțională efectivă impune atât obligații negative, cât și obligații pozitive în
sarcina autorităților naționale, și deci inclusiv în sarcina instanțelor naționale
chemate să aplice drepturile fundamentale ale Uniunii.468 De altfel, această
primă observație este confirmată și de doamna avocat general Kokott care arată
că:
"În general, revine statelor membre obligația să stabilească căile de atac necesare
pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de
dreptul Uniunii.469 Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,

464
Cu trimitere la Hotărârea IPI, C-473/12, EU:C:2013:715, paragr.39, precum și Hotărârea Digital Rights Ireland
și alții, C-293/12 și C-594/12, EU:C:2014:238, paragr.52. Pentru o analiză în detaliu în limba română a acestor
cauze, a se vedea G. Zanfir, Protecția datelor personale, C.H.Beck, 2015, en passant: "orice prelucrare nelegală a
datelor personale reprezintă, de fapt, încălcarea unui drept fundamental"
465
Hotărârea DEB, C-279/09, paragr. 29: "Acest principiu constituie un principiu general al dreptului Uniunii
care decurge din tradițiile constituționale comune statelor membre și care a fost consacrat la articolele 6 și 13 din
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4
noiembrie 1950", cu trimitere la Hotărârea din 15 mai 1986, Johnston, 222/84, Rec., p. 1651, punctele 18 și 19,
Hotărârea din 15 octombrie 1987, Heylens și alții, 222/86, Rec., p. 4097, punctul 14, Hotărârea din 27 noiembrie
2001, Comisia/Austria, C-424/99, Rec., p. I-9285, punctul 45, Hotărârea din 25 iulie 2002, Unión de Pequeños
Agricultores/Consiliul, C-50/00 P, Rec., p. I-6677, punctul 39, Hotărârea din 19 iunie 2003, Eribrand, C-467/01,
Rec., p. I-6471, punctul 61.
466
A se vedea Hotărârea C-562/12, paragr. 75: "cerința unui control jurisdicțional al fiecărei decizii a unei
autorități naționale constituie un principiu general al dreptului Uniunii. În temeiul acestui principiu, revine
instanțelor naționale sarcina de a se pronunța cu privire la legalitatea unui act cauzator de prejudiciu și de a
considera admisibilă acțiunea formulată în acest scop, chiar dacă normele de procedură interne nu prevăd o astfel
de acțiune într-un asemenea caz" cu trimitere la Hotărârea Oleificio Borelli/Comisia, EU:C:1992:491, punctele 13
și 14.
467 Avocatul General consideră în C-61/14, la nota de subsol 24 că articolul 19 alin. (1) TUE impune garanții
suplimentare față de cele cerute prin intermediul principiului efectivității dreptului Uniunii deoarece “noțiunea
protecției jurisdicționale efective pentru drepturile de bază conferite în temeiul dreptului Uniunii pare a fi mai
solicitantă decât formula clasică referitoare la imposibilitatea practică și dificultatea excesivă”, trimițând și
propriile concluzii din C-536/11, Donau Chemie și alții, EU:C:2013:67.
468
Nu vom analiza, în cadrul acestei secțiuni, decât dreptul la o protecție juridicțională efectivă invocat pe rolul
instanțelor naționale, și nu în mod direct, printr-o acțiune în anulare a actelor Uniunii Europene pe rolul
Tribunalului UE ( a se vedea art. 263 al șaselea paragraf TFUE)
469
Cu trimitere la Hotărârea din 10 ianuarie 2006, IATA și ELFAA (C-344/04, Rec., p. I-403, punctul 19),
Hotărârea din 8 iunie 2010, Vodafone și alții (C-58/08, Rep., p. I-4999, punctul 29), și Hotărârea din 9 noiembrie
126
127
această obligație este prevăzută expres la articolul 19 alineatul (1) al doilea

paragraf TUE, ceea ce are drept consecință, nu în ultimul rând, că condițiile de
admisibilitate a acțiunilor introduse în fața instanțelor naționale, inclusiv în cazul
eventualelor acțiuni în constatare sau al unor cereri de măsuri provizorii, nu pot
să fie excesiv de restrictive".470
Urmează să analizăm elementele acestui drept, precum reies din jurisprudența

reiterativă a Curții de Justiție (2.3.1.), dar și limitele aplicării sale (2.3.2.). Scurte
concluzii intermediare vor urma (2.3.3.)
2.3.1. Elementele dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă
Dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă cuprinde, la rândul său, mai multe

drepturi fundamentale de sine stătătoare, toate consacrate în spiritul ideei potrivit
căreia normele de procedură nu trebuie să „formeze un fel de barieră care să
împiedice justițiabilul să obțină soluționarea cauzei sale pe fond de către instanța
competentă”471, atunci când cauza are drept obiect ocrotirea și protecția
drepturilor conferite în mod direct de dreptul Uniunii.472 Acest aspect este
subliniat și de către Avocatul general Villalon care arată că un astfel de drept
fundamental "produce efecte asupra oricăror norme procedurale naționale menite
să asigure justițiabilitatea drepturilor conferite de dreptul Uniunii” și inclusiv
asupra normelor naționale privind calitatea procesuală, „întrucât ele acționează
ca filtre relevante pentru accesul la justiție în statele membre”473. Totodată,
doamna avocat general JÄÄSKINEN consideră că "respectivele căi de atac
naționale trebuie să fie accesibile, prompte și să aibă costuri rezonabile" 474.
În ceea ce privește conținutul său normativ, jurisprudența Curții de Justiție a

stabilit următoarele elemente:

2010, Schecke și Eifert (C-92/09 și C-93/09, Rep., p. I-11063, punctul 28); a se vedea, în mod similar, în legătură
însă cu directivele și cu transpunerea acestora în legislația națională, Hotărârea din 10 decembrie 2002, British
American Tobacco (Investments) și Imperial Tobacco (C-491/01, Rec., p. I-11453, punctul 24), Hotărârea din 6
decembrie 2005, ABNA și alții (C-453/03, C-11/04, C-12/04 și C-194/04, Rec., p. I-10423, punctele 19, 25 și 34),
Hotărârea din 8 iulie 2010, Afton Chemical (C-343/09, Rep., p. I-7027, punctul 8), și Hotărârea din 21 decembrie
2011, Air Transport Association of America și alții (C-366/10, Rep., p. I-13755, punctul 43).
470
Concluzii în C-583/11 P, punctul 121.
471
Hotărârea Omerović împotriva Croației (nr. 2) din 5 decembrie 2013, nr. 22980/09, § 39 citată de Avocatul
general în Concluziile în C-69/14, Târșia, punctul 41.
472
Ordonanța în C-258/13, paragr. 23: "Este important, pe de altă parte, să se constate că, spre deosebire de cauza
în care s-a pronunțat Hotărârea DEB, citată anterior, în care Curtea a interpretat articolul 47 din cartă în cadrul
unei proceduri în răspundere a statului introduse în temeiul dreptului Uniunii, decizia de trimitere nu cuprinde
niciun element concret care să permită să se considere că Sociedade Agrícola ar fi introdus o cerere de asistență
judiciară în cadrul unei acțiuni în justiție care are ca obiect protecția drepturilor care îi sunt conferite de dreptul
Uniunii. " (s.n.-M.M.-B.)
473
Concluziile în C-510/13, punctul 43.
474
Concluziile în C-536/11, punctul 47 cu trimitere la Hotărârea DEB.
127
128
Primo, Curtea a arătat că „principiul egalității armelor sau a egalității procedurale

este parte integrantă a principiului protecției jurisdicționale efective a drepturilor
conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, astfel cum este garantat de articolul 47
din cartă”475, iar „principiul egalității armelor, ca și, în special, principiul
contradictorialității nu reprezintă decât un corolar al noțiunii înseși de proces
echitabil, care presupune obligația de a oferi fiecărei părți o posibilitate
rezonabilă de a‑și susține cauza, inclusiv probele, în condiții care nu o plasează
într‑o situație de dezavantaj net în raport cu adversarul său”476. Rezultă că orice
încălcare a principiului egalității armelor reprezintă o încălcare a dreptului la un
proces echitabil și astfel, a articolui 47 din Carta DFUE, și asta ori de câte ori
situația de fapt se va afla in limite litis în domeniul dreptului Uniunii.
Secundo, Curtea arată că protecția jurisdicțională efectivă impune necesitatea

existenței posibilității de a acționa în justiție477, o astfel de acțiune trebuind să nu
fie supusă unor condiții, în special unor termene, care să facă excesiv de dificilă
sau imposibilă în practică exercitarea drepturilor garantate de dreptul Uniunii.478
Raportat la procedură specifică din materia achizițiilor publice, Curtea subliniază
faptul că "o protecție jurisdicțională efectivă impune ca persoanele interesate să
fie informate despre decizia de atribuire cu o anumită perioadă înainte de
încheierea contractului, pentru ca acestea să dispună de o posibilitate reală de a
formula o acțiune, în special o cerere de măsuri provizorii, până la încheierea
menționată a contractului".479 Astfel, orice termen care va fi considerat de o
instanță ca fiind excesiv, va trebui înlăturat pentru a se permite protecția efectivă
a unui drept conferit de ordinea de drept autonomă a Uniunii, părțile putând
beneficia de cel puțin o repunere sui generis în termen, conform Codului de
procedură aplicabil.480 Totodată, dreptul ca termenul să nu fie unul nerezonabil

475
Hotărârea în C-169/14, paragr. 48 cu trimitere la Hotărârea Otis și alții, C-199/11, EU:C:2012:684, paragr. 48,
și Hotărârea Banif Plus Bank, EU:C:2013:88, paragr. 29.
476
Idem, paragr. 49 cu trimitere la Hotărârea Suedia și alții/API și Comisia, C-514/07 P, C-528/07 P și C-
532/07 P, EU:C:2010:541, paragr. 88. În plan național, a se vedea decizia Curții Administrative din Austria de a
lăsa inaplicabile regulile naționale procedurale, și oferind în temeiul articolului 47 din Carta DFUE dreptul unei
persoane de a fi ascultată în cadrul unei ședințe de pledoarii pe rolul autorității care soluționa contestațiile la
deciziile de impunere în materie de TVA (Decizia din 23.01.2013 disponibilă la www.vwgh.gv.at și rezumată în
limba franceză în Reflets, nr. 1/2013, la p. 36.
477
Dreptul de acces la o instanță judecătorească trebuie interpretat și în lumina articolului 6 alineatul (1) din
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (denumită în continuare
„CEDO”) și a jurisprudenței CEDO referitoare la această dispoziție.
478
A se vedea Hotărârea Curții în C-32/14, paragr. 50.
479
Hotărâre, C-19/13, paragr. 60.
480
Exempli gratia, în temeiul articolului 186 din Codul de procedură civilă citit în lumina dreptului la o protecție
jurisdicțională efectivă, interpretându-se astfel ca făcând parte din motive temeinice faptul că termenul de
exercitare a respectivei acțiuni este unul nerezonabil, fiind contrar dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă
a drepturilor conferite de dreptul Uniunii Europene.
128
129
trebuie respectat mai ales în cadrul procedurilor ce privesc adoptarea de

sancțiuni, în special a unor amenzi sau penalități cu titlu cominatoriu.481
Tertio, Curtea a arătat că o anumită normă de procedură națională care s-ar opune
recunoașterii calității procesuale active a unei anumite persoane poate reprezinta
o încălcare a articolului 47 din Carta DFUE.482
Quatro, Curtea a subliniat că dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă este

"constituit din diverse elemente printre care figurează dreptul de acces la
instanțele judecătorești "483 iar de aceste drept beneficiază inclusiv cei angrenați
în cauze de recunoaștere reciprocă a hotărârilor judecătorești.484
Cinque, Curtea a arătat că deși principiul protecției jurisdicționale efective nu se

opune modificării și aplicării retroactive a unor noi termene de prescripție485,
modificarea trebuie să prevadă în mod imperativ atât regim tranzitoriu, cât și un
termen nou rezonabil pentru introducerea cererilor.486 Astfel, Curtea subliniază
că "deși principiul efectivității nu se opune ca o legislație națională să reducă
termenul în care se poate solicita rambursarea unor sume plătite cu încălcarea
dreptului Uniunii, acest lucru se întâmplă nu numai cu condiția ca noul termen
stabilit să prezinte caracter rezonabil, ci și ca această nouă legislație să cuprindă
un regim tranzitoriu care să permită justițiabililor să dispună, după adoptarea
acesteia, de un termen suficient pentru a putea formula cereri de rambursare pe
care aveau dreptul să le prezinte sub imperiul vechii legislații"487. În plus,

481
Într-o astfel de situație, Curtea de Justiție impune obligația ca termenul de introducere a unei acțiuni "să fie
suficient din punct de vedere material pentru a pregăti și a formula o cale de atac efectivă" (Hotărârea în C-
480/11, paragr. 80 cu trimitere la Hotărârea din 28 iulie 2011, Samba Diouf, C-69/10, Rep., p. I-7151, paragr. 66).
482
Hotărârea în C-510/13, paragr. 51: Având în vedere ansamblul consideraţiilor care precedă, trebuie să se
răspundă la a treia‑a cincea întrebare că articolul 5 din Regulamentul nr. 1775/2005 coroborat cu anexa la acest
regulament şi articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate în sensul că
se opun unei reglementări naţionale care priveşte exercitarea căilor de atac la instanţa competentă pentru
controlarea legalităţii actelor unei autorităţi de reglementare, care, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul
principal, nu permite să se recunoască unui operator, precum E.ON Földgáz, calitatea de a formula o acţiune
împotriva unei decizii a acestei autorităţi referitoare la codul de reţea.
483
Hotărârea din data de 16 iulie 2015, C-173/13, paragr. 57 cu trimitere la Hotărârea Otis și alții, C‑199/11,
EU:C:2012:684, paragr. 48.
484
Pentru cauzele care intră în domeniul de aplicare al Regulamentului 44/2001, a se vedea Hotărârea din 15
martie 2012, G (C-292/10, punctul 47 și urm.) iar Hotărârea din 22 decembrie 2010, Aguirre Zarraga
(C-491/10 PPU, Rep., p. I-14247, punctul 59 și urm.), în ceea ce privește Regulamentul (CE) nr. 2201/2003
[Regulamentul (CE) al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea
hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a
Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 (JO L 338, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 183)], la care face trimitere
Avocatului General în Concluziile din 30 ianuarie 2014 în C-438/12.
485
A se vedea Hotărârea din 24 septembrie 2002, Grundig Italiana, C-255/00, Rec., p. I-8003, paragr. 35.
486
Hotărârea din 12 decembrie 2013, C-362/12, paragr. 37 care a luat naștere ca urmare a divergențelor de opinii
dintre judecătorii Curții Supreme din Marea Britanie (aspect reliefat de Avocatul general în Concluziile
prezentate în data din 5 septembrie 2013, în C-362/12, la punctul 40).
487
Hotărârea din 12 decembrie 2013, C-362/12, paragr. 38.
129
130
numărul căilor de atac de care dispune justițiabilul nu reprezintă relevanță atunci

când se instanța va analiaza dacă noul termen este unul rezonabil.
În al șasele rând, dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă cuprinde nu numai
dreptul de a beneficia de un termen rezonabil pentru introducerea unei acțiuni, ci
și ca acțiunea supusă judecății să fie soluționată într-un termen la fel de
rezonabil. In concreto, dreptul la protecție jurisdicțională devine un drept efectiv
doar dacă oferă beneficiul unei protecții într-un termen rezonabil.
În al șaptelea rând, Curtea a stabilit că dreptul la protecție jurisdicție efectivă în

materia protecției mediului impune obligația în sarcina statelor membre de a se
asigura o protecție jurisdicțională fără un cost excesiv, impunând astfel cerința
lipsei unui cost prohibitiv. De aceea, instanța națională, când va analiza dacă
cheltuielile de judecată implică un cost exces, nu își va putea limita aprecierea
doar la situația economică a persoanei interesate, ci va trebui "să efectueze de
asemenea o analiză obiectivă a cuantumului cheltuielilor de judecată, cu atât mai
mult cu cât particularii și asociațiile sunt în mod firesc chemați să joace un rol
activ în protecția mediului" iar "costul procedurii nu trebuie nici să depășească
capacitatea financiară a persoanei interesate și nici să fie, în orice caz, în mod
obiectiv nerezonabil"(s.n.-M.M.-B.)488. În plus, Curtea consideră că pentru
aprecierea caracterului excesiv al cheltuielilor de judecată, etapa procesuală
efectivă în care se află cauză ce a dat naștere la un cost excesiv este fără
relevanță.489
În al optulea rând, dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă poate impune

obligarea instanțelor la adoptarea unor măsuri provizorii adecvate și eficiente,
precum suspendarea executării unei decizii ce a fost atacată, până la soluționarea
ei. Astfel, Avocatul General a arătat faptul că instanța "are obligația să suspende
transferul solicitantului de azil către un astfel de stat membru și, dacă este
necesar, să înlăture orice dispoziție națională care ar împiedica o asemenea
decizie".490
În al noulea rând, dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă s-ar putea opune,

uneori, limitării în timp a efectelor unei hotărâri judecătorești, deoarece ar
însemna, până la urmă, frustrarea justițiabilului de beneficiile materiale și
practice ale unei protecții jurisdicționale.491

488
Hotărârea din 13 februarie 2014, C-530/11, paragr. 47, dar și Hotărârea din 11 aprilie 2013, C-260/11, paragr.
39: [i]nstanța națională care trebuie să statueze cu privire la cheltuielile de judecată trebuie să se asigure de
respectarea acestei cerințe ținând seama atât de interesul persoanei care dorește să își apere drepturile, cât și de
interesul general legat de protecția mediului."
489
Idem, paragr. 51 cu trimitere la Hotărârea din 11 aprilie 2013, Edwards și Pallikaropoulos, C-260/11, paragr.
45.
490
Concluziile Avocatului General în C-4/11, punctele 77-81.
491
A se vedea și Concluziile Avocatului general în C-533/10, punctul 67.
130
131
În al zecelea rând, dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă ar fi afectat dacă

angajatorul ar avea posibilitea să ia măsuri de retorsiune "ca reacție la o
contestație sau la o acțiune în justiție introdusă de un lucrător în vederea
asigurării respectării dispozițiilor unei directive care urmărește să protejeze
securitatea și sănătatea sa"492.
În al unsprezecelea rând, Curtea a arătat că deși o procedură de conciliere

extrajudiciară obligatorie poate afecta exercitarea drepturilor conferite în mod
direct de dreptul Uniunii, totuși o astfel de procedură este în conformitate cu
protecția jurisdicțională efectivă dacă următoarele condiții sunt în mod cumulativ
îndeplinite: rezultatul procedurii prealabile de conciliere nu este obligatoriu
pentru părți, procedura de conciliere nu determină o întârziere substanțială pentru
introducerea unei acțiuni în justiție, pe parcusul procedurii prealabile prescrierea
drepturilor este suspendată, costurile procedurii prealabile de conciliere sunt
inexistente, iar accederea la procedură nu se realizează doar prin intermediul
internetului.493
În al douăsprezecelea rând, dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă poate

conferi, în anumite situații specifice, dreptul de a adresa întrebări preliminare
unor organe jurisdicționale care nu fac parte din sistemul judiciar național.494
Exempli gratia, Curtea a considerat că o comisie disciplinară superioară a
avocaților din Austria constituie o „instanță” în sensul articolului 267 TFUE.495
Mai precizăm, înainte de a trece la limitele dreptului la o protecție jurisdicțională

efectivă, faptul că acest drept fundamental poate fi invocat și numai ca
instrument de interpretare a unor alte norme de drept național, garantând astfel o
interpretare în lumina obiectivului de a se atinge o protecție jurisdicțională
efectivă, instanțele naționale riscând, prin ignorarea lui, să săvârșească o eroare
de drept ce s-ar putea dovedi ulterior destul de costisitoare.496
2.3.2. Limitele dreptului la protecție jurisdicțională efectivă

492
Hotărârea în C-243/09, paragr. 66.
493
Hotărârea în C-320/08, paragr. 53-57.
494
A se vedea în acest sens Concluziile Avocatului general în C-205/08, punctul 41: "atunci când un organ
parajudiciar pronunță decizii care nu pot fi atacate la instanțe judecătorești adevărate, se impune nu numai
respectarea dreptului fundamental la o protecție jurisdicțională efectivă, ci și garantarea uniformității și a
coerenței aplicării dreptului comunitar. În aceste împrejurări, Curtea trebuie să dea un răspuns unui organ care are
sarcina soluționării unor litigii în privința cărora nu există o cale de atac ulterioară, asigurând astfel că decizia
pronunțată nu se îndepărtează de ordinea juridică comunitară".
495
Hotărârea din 22 decembrie 2010, Koller (C-118/09, Rep., p. I-13627 la care trimite și Avocatul general în
Concluziile în C-58/13, nota de subsol 19.
496
Mutatis mutandis, a se vedea Hotărârea în C-625/11 P, paragr. 35 și 36 unde Curtea de Justiție a stabilit că
Tribunalul UE avea obligați să interpreteze Regulamentul de procedură al său în lumina protecției jurisdicționale
efective.
131
132
Drepturile fundamentale conținute în Carta DFUE nu constitutie prerogative

absolute "ci pot să cuprindă restricții, cu condiția ca acestea să răspundă efectiv
unor obiective de interes general urmărite de măsura în cauză și să nu implice,
din perspectiva scopului urmărit, o intervenție disproporționată și intolerabilă
care ar aduce atingere însuși conținutului drepturilor astfel garantate".497 Astfel,
instanța va avea atât dreptul, dar și obligația de a verifica ex officio dacă
restricțiile aduse dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă îndeplinesc testul
proporționalității lato sensu.498 Dacă după o astfel de analiză se va concluziona
că măsura nu este proporțională, instanța va trebui să analizeze dacă totuți în
speță nu sunt incidente următoarele limite - excepții:
Primo, o limită specifică doar dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă este

dată de faptul că legalitatea unei măsuri legislative, executive sau administrative
adoptate de autoritatea unui stat membru nu poate fi contestată de către orice
persoană care nu ar fi și o persoană interesată. De aceea, o primă limită
rezonabilă a dreptului este una negativă, și respectiv necesitatea ca acțiunea să nu
devină actio popularis ca urmare a interpretării dispozițiilor procedurale sau
substanțiale naționale499 în lumina dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă.
Rezultă că articolul 47 din Carta DFUE nu impune necesitatea ca domeniul de
aplicare al unei acțiuni introduse pe rolul unei instanțe naționale să fie extins
astfel încât aceasta să devină un tip de acțiune populară.500
O a doua limită poate fi dată de faptul că dreptul la o protecție jurisdicțională

efectivă nu impune obligația judecătorului de a răspunde în mod exhaustiv la
toate argumentele invocate de către o partea care a introdus o acțiune prin care se
urmărește protecția și garantarea unui drept subiectiv conferit direct de către
dreptul Uniunii.501

497
Hotărârea în C-418/11, paragr. 84 cu trimiterre la Hotărârea Dokter și alții, C-28/05, Rec., p. I-5431, punctul
75, precum și Hotărârea din 18 martie 2010, Alassini și alții, C 317/08-C 320/08, Rep., p. I 2213, punctul 63 și
jurisprudența citată.
498
A se vedea și Hotărârea în C-300/11, paragr. 69: "Având în vedere ansamblul considerațiilor de mai sus,
trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 30 alineatul (2) și articolul 31 din Directiva 2004/38
trebuie interpretate, în lumina articolului 47 din cartă, în sensul că impun ca instanța națională competentă să se
asigure că nedivulgarea în mod precis și complet de către autoritatea națională competentă către persoana
interesată a motivelor pe care se bazează o decizie adoptată în temeiul articolului 27 din această directivă, precum
și a elementelor de probă aferente acestora este limitată la strictul necesar și că îi este comunicată persoanei
interesate, în orice caz, esența respectivelor motive, într-un mod care să țină seama corespunzător de
confidențialitatea necesară a elementelor de probă" (s.n.-M.M.-B.) dar și trimiterile la jurisprudența CEDO
aplicabilă realizate de către Avocatul General în Concluziile în C-300/11, la punctele 85 și 86.
499
Referitoare la interesul procesual sau la calitatea procesuală activă.
500
A se vedea și Concluziile Avocatului General în C-583/11 P în ceea ce privește limitele interpretării articolului
263 al patrulea paragraf TFUE în lumina articolului 47 din Carta DFUE.
501
Pentru analogie, a se vedea și Hotărârea în C-581/11 P, paragr. 82 cu trimitere la Hotărârea din 16 iulie 2009,
Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Comisia, C‑385/07 P, paragr. 114 și jurisprudența citată acolo.
132
133
O a treia limită ar fi dată de faptul că dreptul la protecție jurisdicțională efectivă

nu trebuie să aducă atingere necesității evitării oricărui tratament arbitrar în
administrarea justiție. În plus, dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă
include toate limitele pe care dreptul CEDO le-ar impune, având în vedere
necesitatea garantării nivelului minim de protecție conferit de dreptul CEDO
principiului securității juridice, dar și a celorlalte drepturi fundamentale
opozabile, și pe care dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă ar risca să le
afecteze aducând atingere însuși conținutului dreptului astfel afectat.
2.3.3. Aplicarea la nivel național a dreptului la o protecție jurisdicțională
efectivă
În România, sintagma de "protecție jurisdicțională efectivă" apare menționată o

singură dată pe rolul Curții Constituționale, și asta doar în motivele autorului
excepției, nefiind apoi preluată de Curtea Constituțională în cuprinsul
considerentelor de respingere a excepției ca inadmisibilă.502
Apoi, în ceea ce privește dreptul de acces la o instanță, Curtea Constituțională a

arătat - spre deosebire de Curtea de Justiție503 - faptul că "instituirea unei
proceduri administrative de soluţionare a cererilor, prealabilă sesizării instanţelor
judecătoreşti, nu este de natură a îngrădi accesul liber la justiţie, legea prevăzând
că solicitantul nemulţumit are posibilitatea să se adreseze instanţei de judecată"504
Constatăm că instanța de contencios constituțional națională consideră că dreptul
de acces liber la justiție nu presupune și dreptul de a beneficia într-un termen
rezonabil de un astfel de acces, neanalizând posibilele atingeri aduse acestui
drept dacă procedura prealabilă ar risca să se deruleze într-un termen mult prea
lung, și deci nerezonabil.505
Totodată, Curtea Constituțională a subliniat că "faptul că procesele începute sub

imperiul legii vechi nu sunt susceptibile de cenzura ce poate fi exercitată pe calea

502
A se vedea decizia nr. 1644/2009 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 90 din data de 10 februarie 2010.
503
Hotărârea în C-32/14, paragr. 50.
504
Decizia nr. 407/2004 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 1112 din data de 27 noiembrie 2004 cu
trimitere la Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994 Publicata in Monitorul Oficial cu numarul 69 din data de
16 martie 1994, Curtea Constituţională a statuat că "este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui
regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti. ( ... ) Pe cale de consecinţă, legiuitorul poate
institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a
drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor
interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege". A se mai vedea și decizia
nr. 488/2008 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 378 din data de 19 mai 2008.
505
Curtea Constituțională trimite doar în 2014 la necesitatea respectării unui termen rezonabil, dar numai cu
privire la jurisdicțiile administrative speciale: "De aceea, existenţa unor jurisdicţii administrative speciale nu este
ab initio neconstituţională (cu excepţia cazului când ele impun o procedură lipsită de celeritate) şi nici contrară
art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea
Hotărârea din 23 iunie 1981, pronunţată în cauza Le Compte, van Leuven şi de Meyere împotriva Belgiei,
paragraful 51)" (decizia nr. 80/2014 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 246 din data de 7 aprilie 2014,
paragr. 64).
133
134
contestaţiei privind durata rezonabilă a procesului nu echivalează cu afectarea

principiului constituţional consacrat de art. 21, deoarece în acord cu art. 8
din Codul de procedură penală și (...) indiferent de regimul juridic sub autoritatea
căruia au fost începute procesele, organele judiciare (...) sunt obligate să respecte
un termen rezonabil de soluţionare a cauzelor"506.
De asemenea, Curtea Constituțională a considerat că un termen de atac de 5 zile

în cazul somației de plată nu poate, în nicio circumstanță, să aducă atingere
principiului liberului acces la justiție:
"Textul de lege criticat reprezintă o normă specială, ce derogă de la prevederile

referitoare la executarea silită cuprinse în Codul de procedură civilă, sub aspectul
termenului în care poate fi introdusă calea de atac împotriva actului de executare.
Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie, stabilirea
regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de
competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor
situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. Sub acest aspect, principiul
liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de
a le utiliza, în formele şi în modalităţile instituite de lege."507
Prin urmare, dacă situația de fapt se află în domeniul de aplicare al dreptului

Uniunii, va fi mai avantajos pentru justițiabili să invoce aplicarea directă a
articolului 47 din Carta DFUE decât să încerce să obțină protecția dispozițiilor
analoage ce se regăsesc în Constituție, deoarece, din cauza interpretării instanței
de contencios constituțional, protecția efectiv oferită prin interpretarea dreptului
de liber acces în justiție este una mult mai scăzută la nivelul Constituție în
comparație cu cea garantată la nivelul autonom de aplicare al articolului 47 din
Carta DFUE508.
La nivelul instanțelor de drept comun, Înalta Curte de Casație și Justiție509 a arătat

că dreptul de acces efectiv la o instanță conferă - conform jurisprundeței Curții
Constituționale510, dar și a Curții Europene a Drepturilor Omului511 -, dreptul
instanței de a reforma decizia de sancționare, și nu doar de a o anula în totalitate
atunci când va constata că sancțiunea a fost în mod greșit individualizată.

506
Decizia nr. 154/2015 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 264 din data de 21 aprilie 2015.
507
Decizia nr. 6/2015 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 152 din data de 3 martie 2015, paragr. 18.
508
Cu excepția situației în care justițiabilul va convinge Curtea Constituțională și să aplice articolul 47 și
jurisprudența Curții de Justiție ca norme de valoare constituțională.
509
Într-un recurs în interesul legii ce privea posibilitatea instanțelor de a schimba sancțiunea aplicată unui angajat
cu o alta dacă respectiva sancțiune a fost în mod greșit individualizată (decizia nr. 11/2013 publicată în Monitorul
Oficial cu numărul 460 din data de 25 iulie 2013).
510
Decizia nr. 63 din 17 februarie 2004 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 211 din 10 martie 2004.
511
Cu trimitere la Hotărârea Buzescu contra României, Hotărârea Ghibuși contra României, Hotărârea Lopez
Ostra contra Spaniei sau Hotărârea Airey contra Irlandei.
134
135
Apoi, într-o sagă de decizii intens criticate și în doctrină512, Înalta Curte a apelat la
articolul 47 din Carta DFUE și la articolul 6 CEDO pentru a arăta că posibilitatea
oferită justițiabilului de Legea contenciosului administrativ de a ataca un act
administrativ indiferent de data emiterii sale este contrară jurisprudenței Curții de
Justiție și a Curții de la Strasbourg și de aceea "în mod corect a procedat instanța
fondului la înlăturarea în speță, a aplicării dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea
nr. 554/2004"513.
Mai precizăm, înainte de a concluziona cu privire la dreptul la o protecție

jurisdicțională efectivă, faptul că un eventual efect al necesității garantării
efective a unei protecții jurisdicționale poate fi și acela în care instanțele din
România vor fi obligate să declare admisibile cereri de revizuire introduse ca
urmare nu a pronunțării numai a unei decizii a Curții Constituționale sau a unei
hotărâri CEDO de condamnare a României, ci și a unei decizii a Curții de Justiție
pronunțate într-o trimitere preliminară - și sosită nu neapărat din România.
Această garanție va fi disponibilă în toate litigiile care se află cel puțin în
domeniu ratione materiae al dreptului administrativ și fiscal.514
2.3.4. Concluzii intermediare

Din cele redate observăm cum dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă are
capacitatea de a armoniza, prin prisma elementelor sale constitutive, normele de
procedură ale statelor membre, dar doar în plan subsidiar, și doar în cazul în care
gradul de protecție conținut în normele de procedură internă nu este cel puțin
echivalent cu cel impus de dreptul Uniunii.515 Astfel, deși revine ordinii juridice
interne din fiecare stat membru aptitudinea de a desemna instanțele competente
și de a stabili modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor în justiție destinate să
asigure protecția drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, această
competență trebuie exercitată în limitele asigurării și respectării protecției
efective a acestor drepturi, protecția jurisdicțională reprezentând unul din

512
A se vedea V. Constantin, Incertitudini și câteva efectivități, Universul Juridic, 2014, pp. 19-26 dar și M.
Mazilu-Babel, Exceptia de nelegalitate din perspectiva CEDO si a Cartei UE, RNSJ, 25 iunie 2012, disponibil on-
line la www.juridice.ro
513
Decizia nr. 1660/2014 a ÎCCJ-Secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în data de 1 aprilie 2014
și disponibilă on-line la www.scj.ro
514
Pentru posibilitatea unui astfel de efect, a se vedea Concluziile avocatului general din data de 23 aprilie 2015
în cauza Târșia C-69/14 pendinte, EU:C:2015:269, cât și Concluziile scrise depuse de Comisia Europeană în
aceeași cauză.
515
În acest sens, Avocatul General arată în C-34/09 faptul că "protecția subsidiară întemeiată pe dreptul Uniunii
completează dreptul național, nu se impune în forță asupra acestuia. Va reveni astfel instanței naționale sarcina să
stabilească (a) dacă exista vreo protecție în dreptul național și (b) cu condiția ca protecția să existe în principiu,
dacă protecția respectivă era (sau nu era) cel puțin echivalentă cu protecția disponibilă în dreptul Uniunii"
(punctul 148).
135
136
elementele ce garantează eficiența deplină a dreptului Uniunii la nivel intern.516De

altfel, dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă reprezintă o limită a
autonomiei procedurale a statelor membre.517
Urmează să analizăm al doilea element al protecției efective a dreptului Uniunii,

respectiv protecția administrativă efectivă a drepturilor fundamentale care este
impusă de principiul fundamental al dreptului la bună administrare (2.4.)
2.4. Dreptul fundamental la bună-‐administrare
Dreptul la bună-administrare este un drept fundamental consacrat la nivelul

Uniunii Europene și aplicabil cu prioritate la nivel național în cazul oricărei
situații de fapt care se află în domeniul dreptului Uniunii. Acest drept a luat
naștere în anii 1980 pe cale pretoriană ca urmare a activității interpretative a
Curții de Justiție.
Intrarea în vigoare a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (în

continuare, Carta DFUE) a dus la menționarea dreptului la bună administrare în
mod expres în cadrul dispozițiilor articolului 41. O astfel de fundamentare a
generat însă și la o limitare a domeniului de aplicare din moment ce articolul 41
din Cartă stabilește că dreptul la bună administrare este opozabil doar
instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, necuprinzând în cadrul său
normativ și autoritățile administrative ale statelor membre ale Uniunii. De aceea,
a fost nevoie de intervenția Curții de Justiție pentru a se stabili că în cazul
autorităților administrative naționale, și după intrarea în vigoare a Cartei dFUE,
instanțele urmează să aplice nu dreptul fundamental la buna administrare, ci
principiul general al bunei administrări. Cu toate acestea, pe rolul Curții
Constituționale din România, justițiabilii au ignorant această diferență, invocând
în mod eronat dispozițiile articolului 41 din Carta DFUE.
Pentru a a pune în discuție problema cu privire la domeniul de aplicare al

dreptului la bună administrare, urmează să redăm istoricul aparației dreptului la
bună administrare la nivelul Uniunii (2.4.1.) pentru ca apoi să arătăm
jurisprudența Curții Constituționale cu privire la aplicarea acestui drept
fundamental în cadrul controlului de constituționalitate (2.4.2.) alături de cea a
instanțelor naționale (2.4.3.). Scurte concluzii vor urma (2.4.4.)
2.4.1. Elementele dreptului fundamental la bună administrare
În această primă secțiune vom descrie conținutul normativ al dreptului la bună
administrare alături de jurisprudența interpretativă a Curții de Justiție. pentru ca,

516
În Concluziile în C-34/09, Zambrano, Avocatul general considera principiul protecției jurisdicționale efective
ca făcând parte din rândul principiilor care "servește servește la menținerea unui raport proporțional între
autonomia statelor membre și „efectul util” al dreptului Uniunii" (punctul 148).
517
A se vedea și Concluziile Avocatului General în C-570/08, punctul 48.
136
137
ulterior, să subliniem diferența fundamentală dintre dreptul la bună administrare

și principiul fundamental al bunei administrări raportat la maniera în care acestea
pot fi invocate pe rolul instanțelor naționale.
Articolul 41 din Carta DFUE este articolul din Cartă intitulat “Dreptul la bună
administrare” și care precizează de-a lungul a patru alienate - următoarele
componente, drepturi și garanții:
- dreptul justițiabilului de a beneficia, în ce privește problemele sale, de

un tratament imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea
instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii.
- dreptul la repararea de către Uniune a prejudiciilor cauzate
justițiabilului de către instituțiile sau agenții acesteia în exercitarea
funcțiilor lor, în conformitate cu principiile generale comune
legislațiilor statelor membre.
- dreptul de a se adresa în scris instituțiilor Uniunii într-una din limbile
tratatelor și dreptul adiacent de a primi răspuns în aceeași limbă
Dreptul de a benficia de un tratament imparțial, echitabil și într-un termen

rezonabil include, în mod expres, următoarele drepturi adiacente518:
- dreptul de a fi ascultat înainte de luare oricărei măsuri individuale care ar putea

să aducă atingere persoanei în cauză;
- dreptul de acces la dosarul propriu, cu limita data însă de necesitatea
respectării intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul
profesional și comercial;
- dreptul ca orice decizie a administrație să fie motivată și obligația corelativă de
motivare stabilită în sarcina oricărei autorități creată de către Uniunea Europeană.
În ceea ce privește jurisprudența Curții de Justiție și fundamentarea dreptului la

bună administrare pe cale pretoriană519, Explicațiile cu privire la articolul 41 din
Cartă520 ne arată faptul că “[a]rticolul 41 se întemeiază pe existenţa Uniunii ca o
comunitate de drept ale cărei caracteristici au fost dezvoltate în jurisprudenţa

518
Stabilite expressis verbis în cuprinsul alineatului 2 al articolului 41 din Carta DFUE.
519
În doctrină s-a afirmat că sursa primară a dreptului la bună administrare este dată de jurisprudența Curții de
Justiție a Uniunii Europene (a se vedea P. Craig, Article 41 – Right to Good Administration, în S. Peers, T.
Hervey, J. Kenner, A. Ward (eds.), The EU Charter of Fundamental Rights: A Commentary, Hart/Beck, 2014, la
p. 1071.
520
Conform articolului 6 din Tratatul Uniunii Europene, “drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Cartă se
interpretează (…) cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicațiilor menționate în Cartă, care prevăd
izvoarele acestor dispoziții”. Cu privire la forța juridică a Explicațiilor Cartei DFUE, a se vedea și K. Lenaers,
The EU Charter of Fundamental Rights: Scope of Application and Methods of Interpretation, în V. Kronenberger,
M. T. D’Alessio, V. Placco (eds.), De Rome à Lisbonne: les juridictions de l'Union européenne à la croisée des
chemins. Mélanges en l'honneur de Paolo Mengozzi, Bruxelles, Bruylant, 2013, pp. 107-143, la p. 142.
137
138
pertinenta521 care a consacrat, în special, buna administrare ca principiu general

de drept” dar și faptul că “[m]odul în care este enunţat acest drept în primele
două alineate reiese din jurisprudenţă522 şi, în ceea ce priveşte obligaţia de a-şi
motiva deciziile, din articolul 296 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene”.
Aflăm astfel că înainte de a fi un drept fundamental consacrat în Carta DFUE,

“buchetul drepturilor” ce formează dreptul la bună administrare a fost mai întâi
“legat” și consolidat pe cale pretoriană, fiind consacrat drept principiu
fundamental de drept al Uniunii și astfel opozabil, în special, autorităților
administrative din statele membre.
În ceea ce privește jurisprudența Curții de Justiție cu privire la principiul bunei

administrări, aceasta diferă în funcție de dreptul specific incident – parte a
mănunchiului de drepturi ce formează dreptul la bună administrare - cea mai
veche cauză invocată fiind Heylens unde Curtea de Justiție a stabilit obligația
autorităților administrative de preciză și arăta instanțelor - pe rolul cărora se află
un control de legalitate a unui act administrativ – motivele care au stat la baza
adoptării actului administrativ cu un caracter individual ce era astfel contestat.523
Prin urmare, din punct de vedere substanțial, dreptul la bună administrare a luat
naștere din principiul general al bunei administrări, având același conținut
normativ.
În ceea ce privește diferența dintre dreptul la bună administrare conținut în

articolul 41 din Carta DFUE, și principiul general al bunei administrări consacrat
ca principiu general de drept al Uniunii, Curtea de Justiție a avut ocazia de mai
multe ori să sublinieze că dispozițiile articolului 41 din Carta DFUE nu sunt
opozabile statelor membre și implicit autorităților administrative din aceste state.
Astfel, Curtea a stabilit în Cicala524 faptul că articolul 41 alineatul (2) din Cartă
nu este aplicabil statelor membre. Acest ratio decidendi a fost confirmat în cauze
precum YS și alții525 sau Boudjlida526.

521
Cu trimitere la, printre altele, hotărârea Curţii din 31 martie 1992, în cauza C-255/90 P, Burban, Rec. 1992, p.
I-2253, precum şi hotărârile Tribunalului de Primă Instanţă din 18 septembrie 1995, T-167/94, Nöelle, Rec. 1995,
p. II-2589; din 9 iulie 1999, T-231/97, New Europe Consulting şi alţii, Rec. 1999, p. II-2403).
522
Cu trimitere la Hotărârile Curţii din 15 octombrie 1987, cauza 222/86, Heylens, Rec. 1987, p. 4097, punctul
15; din 18 octombrie 1989, cauza 374/87, Orkem, Rec. 1989, p. 3283; din 21 noiembrie 1991, cauza C-269/90,
TU München, Rec. 1991, p. I-5469) precum şi hotărârile Tribunalului de Primă Instanţă din 6 decembrie 1994, T-
450/93, Lisrestal, Rec. 1994, p. II-1177; din 18 septembrie 1995, T-167/94, Nöelle, Rec. 1995, p. II-2589.
523
Cauza 222/86, Heylens, Rec. 1987, p. 4097, paragr. 15: Consequently, in such circumstances the competent
national authority is under a duty to inform them of the reasons on which its refusal is based, either in the decision
itself or in a subsequent communication made at their request.
524
Hotărârea Cicala, C-482/10, EU:C:2011:868, paragr. 28.
525
Hotărârea YS și alții, C-141/12 și C-372/12, EU:C:2014:2081, paragr. 67.
526
Hotărârea Boudjlida, C-249/13, EU:C:2014:2431, paragr. 32 și 33.
138
139
Prin urmare, dreptul fundamental la buna administrare conținut în articolul 41 din

Carta DFUE reprezintă o excepție de la articolul 51 alin. (1) ultima teză din Carta
DFUE deoarece conținutul normativ al articolului 41 - spre deosebire de toate
celelalte drepturi și principii conținute în Cartă - nu se aplică statelor membre
atunci când acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, ci doar instituțiilor, organelor
și agențiilor Uniunii Europene.527
Această diferență cu privire la domeniul de aplicare conduce astfel la lipsirea de

relevanță a invocării articolului 41 din Carta DFUE pe rolul instanțelor naționale
în acele cauze în care justițiabilul înțelege să opună acest drept fundamental al
bunei administrări autorităților administrative naționale. Cu toate acestea, și
pentru a obține același efect precum invocarea articolului 41 din Cartă,
justițiabilul are posibilitatea de a invoca diferite drepturi fundamentale ce sunt
componente ale principiului bunei administrări, precum dreptul de a fi ascultat de
o autoritate publică - întrucât acest drept nu este numai parte a dreptului la
apărare - principiu general de drept al Uniunii autonom, dar și parte integrantă a
principiului bunei administrări - principiu general de drept al Uniunii.528 Exempli
gratia, avocatul general Mengozzi a susținut, în materia achizițiilor publice,
faptul că obligația administrațiilor statelor membre de a asculta potențialul
achizitor trebuie să fie recunoscută a exista oricum, și indiferent de aplicarea sau
nu a articolului 41 din carta DFUE, și asta în temeiul autonom conferit de
existența principiilor de drept al Uniunii.
În plus, diferența referitoare la domeniul de aplicare este indicată și de Guvernul

francez în cauza Boudjlida unde se arată că deși domnul Boudjlida nu își poate
întemeia pretențiile pe articolul 41 din Carta DFUE “respectarea dreptului de a fi
ascultat este obligatorie nu numai pentru instituțiile Uniunii, în temeiul
articolului 41 din cartă, ci și, întrucât reprezintă un principiu general al dreptului
Uniunii, pentru administrațiile fiecărui stat membru atunci când adoptă decizii
care intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, și aceasta chiar în cazul în
care reglementarea aplicabilă nu prevede în mod expres o astfel de formalitate”.
Pentru toate cele menționate mai sus, concluzionăm intermediar că ori de câte ori
justițiabilul va dori să invoce un drept fundamental – componentă a principiului
bunei administrări, acesta va putea invoca pe rolul instanțelor naționale aceleași
drepturi, dar nu în temeiul articolului 41 din Carta DFUE, ci în temeiul
articolului articolului 6 alin. (3) TUE coroborat cu jurisprudența interpretativă

527
Pentru opinia contrară chiar jurisprudenței Curții de Justiție, a se vedea Concluziile avocatului general
Wathelet prezentate în cauza Mukarubega (C-166/13, EU:C:2014:2031, punctul 56) la care face trimitere
Avocatul general în Concluziile prezentate în cauza CO Sociedad de Gestion y Participación și alții (C-18/14,
EU:C:2015:95, nota de subsol 48).
528
Un astfel de principiu este opozabil statelor membre - și implicit tuturor autorităților acestuia - atunci când
situația de fapt se află în aria de acțiune a dreptului Uniunii. Rezultă că acest principiu are efect direct vertical.
139
140
pertinentă a Curții de Justiție dar și, eventual, cu diferitele dispoziții de drept UE

secundar care fac trimitere la principiul bunei administrări.529
Urmează să redăm și maniera în care Curtea Constituțională a României a

surprins această diferență, asigurând o transpunere tacită și indirectă a
jurisprudenței Curții de Justiție menționată mai sus și referitoare la domeniul de
aplicare al articolului 41 din Carta DFUE
2.4.2. Jurisprudența Curții Constituționale cu privire la art. 41 din Cartă
În anul 2012, Articolul 41 din Carta DFUE a fost invocat pentru prima dată pe
rolul Curții Constituționale într-o cauza ce a condus la pronunțarea deciziei nr.
590/2012530 și care privea o excepție de neconstituționalitate invocată într-un
dosar de contencios penal aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția
penală. Dispozițiile criticate priveau procedura de informare în cazul în care se
solicită strămutarea unei cauze penale, Curtea Constituțională observând că, pe
de altă parte, cauza avea ca obiect soluționarea unui recurs formulat împotriva
unei sentințe penale pronunțate de o curte de apel. În consecință, Curtea
Constituțională nu a mai analizat pe fond criticile aduse cu privire la articolul 41
din Cartă, aceasta declarând excepția în bloc ca fiind inadmisibilă.
În 2013, articolul 41 din Cartă a fost din nou invocat. În decizia nr. 12/2013531,
Curtea Constituțională a arătat că deși autorul excepției poate solicita instanței de
contencios constituțional să efectueze un control de constituționalitate raportat la
prevederile articolelor din Carta DFUE, și asta în temeiul articolului 148 din
Constituție532, totuși articolul 41 nu are incidență în cauză “deoarece potrivit
dispoziţiilor art. 41 din Cartă, dreptul la bună administrare semnifică dreptul
oricărei persoane - cetăţean al Uniunii Europene - de a beneficia, în ce priveşte
problemele sale, de un tratament imparţial, echitabil şi într-un termen rezonabil
din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor Uniunii”. Astfel, Curtea
Constituțională precizează că “dreptul la bună administrare, astfel cum acesta

529
A se vedea articolul 84a alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71care stabilește că “Instituţiile, în
conformitate cu principiul bunei administrări, răspund tuturor cererilor în termen rezonabil” (JO L 149, p. 2 în
versiunile modificate prin Regulamentul (CE) nr. 631/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 31
martie 2004 (JO L 100, p. 1, Ediţie specială, 05/vol. 7, p. 32) și prin Regulamentul nr. 1992/2006 al Parlamentului
European și al Consiliului din 18 decembrie 2006 (JO L 392, p. 1, Ediţie specială, 05/vol. 8, p. 288)).
530
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 436/2012, din data de 30 iunie 2012.
531
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 114/2013 din data de 28 februarie 2013.
532
A se vedea și considerentele de principiu cu privire la aplicarea Cartei în cadrul controlului de
constituționalitate dezvoltate în decizia nr. 1.479 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 59 din 25 ianuarie 2012 și potrivit cărora “prevederile Cartei drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene sunt aplicabile în controlul de constituţionalitate în măsura în care asigură, garantează şi
dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul
lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului”. Aceste condiții
generale de invocare a dispozițiilor Cartei sunt analize și în M.Mazilu-Babel, Aplicarea dispoziţiilor Cartei
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ca norme de valoare constituțională în cadrul controlului de
constituţionalitate, RNSJ, 23 decembrie 2013 JURIDICE.ro.
140
141
este prevăzut în Cartă, poate fi invocat în relaţia dintre cetăţenii Uniunii

Europene şi instituţiile, organele şi agenţiile Uniunii, cu privire la activitatea
acestora din urmă” (s.n.). Același ratio decidendi a fost reluat și în decizia nr.
394/2013533 dar raportat la problema constituționalității unor dispoziții din
Ordonanța de urgență nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie
civilă. În această cauză, Curtea Constituțională a reiterat faptul că articolul 41 din
Carta DFUE nu are incidență în cauza aflată pe rolul instanței de drept comun,
aceste aspecte devenind astfel de facto inadmisibile.
În 2014, articolul 41 din Carta DFUE nu a mai fost invocat în nicio cauză aflată
pe rolul Curții Constituționale. De asemenea, justițiabilii nu au înțeles să invoce
principiul general de drept UE al bunei administrări, precum acesta a fost invocat
în cauzele de trimitere preliminară aflate pe rolul Curții de Justiție.
Prin urmare, din cauza confuziei cu privire la domeniul de aplicare al articolului

41 din Carta DFUE, Curtea Constituțională a României nu a avut ocazia să se
pronunțe cu privire la aplicarea bunei administrări ca principiu general de drept al
Uniunii în cadrul controlului de constituționaliate, și deci cu privire la aplicarea
principiilor generale de drept UE pe rolul Curții Constituționale534 deși, pe de altă
parte, Curtea de Justiție nu numai că abilitează instanțele de drept comun din
statele membre să anuleze orice decizie a autorităților administrative care ar fi
contrare principiului general al bunei administrări, dar și acționează ex officio,
înlocuind - în cauzele de trimitere preliminară - invocarea eronată a articolului
41 din Carta DFUE cu principiul general de drept al Uniunii analog acestuia.
Totuși, spre deosebire de Curtea Constituțională, instanțele naționale de

contencios administrativ aplică în mod direct articolul 41 din Carta DFUE,
făcând din dreptul la bună administrare un drept direct opozabil autorităților
administrative, cu sau fără intermedierea unei alte dispoziții de drept național, și
prin coroborarea sa, uneori, cu articolul 6 paragr. 1 din Convenție (2.4.3.)
2.4.3. Jurisprudența ÎCCJ cu privire la articolul 41 din Cartă
În mai multe cauze de pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție articolul 41 din
Carta DFUE a fost invocat, deși în mod eronat. Urmează să redăm exemplele
create de Înalta Curte de-a lungul anilor, precizând totodată și conținutul
substanțial al articolului 41 precum este stabilit de instanța supremă din
România:

533
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 713/2013 din data de 20 noiembrie 2013.
534
În ceea ce privește aplicarea generală a normelor de drept al Uniunii în cadrul controlului de constituționalitate,
a se vedea M. Mazilu-Babel, Condițiile impuse pentru folosirea unei norme de drept al Uniunii Europene în
cadrul controlului de constituționalitate, Revista “Dreptul”, nr. 11/2013, Universul Juridic.
141
142
Primo, în decizia 711/2008, Înalta Curte arată că articolul 31 alin.(2) din

Constituția României reprezintă o concretizare, la nivel național, a uneia dintre
componentele dreptului la bună administrare prevăzut în articolul 41 din Carta
DFUE. De aceea, autoritățile publice au obligația de a asigura “informarea
corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes
personal”535, iar neîndeplinirea acestei obligații reprezintă, în accepțiunea ÎCCJ,
un exces de putere în sensul dispozițiilor Legii contenciosului administrativ.
Secundo, în decizia 1754/2010 Înalta Curte afirmă că art. 41 din Cartă consacră
dreptul oricărei persoane de a-și vedea cauzele tratate imparțial, echitabil și într-
un termen rezonabil de către autoritățile administrative naționale. Acest argument
este apoi dezvoltat în decizia nr. 2830/2012 arătându-se că “soluționarea cauzelor
în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și element al
dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii
Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a
autorităților publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în
sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate”. 536
Tertio, în decizia nr. 4681/2010, Înalta Curte arată că Înalta Curte arată că dreptul
la o bună administrare reglementat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale
a Uniunii Europene include și obligația administrației de a-și motiva deciziile,
acest drept fiind “instituit pentru a proteja persoanele de eventualul exces de
putere al administrațiilor, pentru ca acestea să beneficieze de un tratament
imparțial și echitabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor
Uniunii dar și al statelor membre ale Uniunii care aplică dreptul Uniunii”.
Observăm astfel cum încă din 2010 Înalta Curte - în dezacord cu jurisprudența
CCR și CJUE mai sus menționată, considera că articolul 41 este opozabil și
autorităților administrative naționale.

535
Acest considerent a fost reluat și în decizia nr. 3838/2010.
536
Paragraf ce a fost reluat cuvânt cu cuvânt și în decizia nr. 727/2013 a ÎCCJ – Secția de contencios administrativ
și fiscal sau în decizia nr. 276/2013 sau în decizia nr. 152/2013 sau în decizia 156/2013 sau în decizia 15/2013 sau
în decizia 16/2013 sau în decizia 19/2013 sau în decizia 20/2013. A se vedea și jurisprudența anterioară a Înaltei
Curți cu privire la aceste aspecte, și la care se trimite în decizia nr.5355/2012: “Decizia nr. 1655 din 20 martie
2007 și Decizia nr. 3207 din 22 iunie 2007 (publicate în Înalta Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența Secției
de contencios administrativ și fiscal pe anul 2007 - Semestrul I, Ed. Hamangiu, București, 2007); Decizia nr.
4503 din 21 noiembrie 2007 (publicată în Înalta Curte de Casație și Justiție. Jurisprudența Secției de contencios
administrativ și fiscal pe anul 2007 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2008); Deciziile nr. 3857 și nr. 3870
din 4 noiembrie 2008 (publicate în Înalta Curte de Casație și Justiție Jurisprudența Secției de contencios
administrativ și fiscal pe anul 2008 - Semestrul II, Ed. Hamangiu, București, 2009); Decizia nr. 1079 din 26
februarie 2009 și Decizia nr. 4843 din 4 noiembrie 2009, (publicate în Înalta Curte de Casație și Justiție.
Jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal pe anul 2009, Ed. Hamangiu, București, 2011)”.
142
143
Apoi, în decizia 4966/2010537 Înalta Curte arată că deși articolul 41 este opozabil
autorității administrative – pârâte, totuși obligația de motivare impusă de dreptul
fundamental la bună administrare nu se aplică atunci când reclamantul ar accepta
să renunțe implicit la acest drept fundamental, renunțare care reiese din maniera
în care s-a inițiat și executat raportul de funcție publică incident în cauză. Prin
urmare, Înalta Curte a admis recursul autorității administrative – Ministerul
Sănății, respingând prin urmare cererea reclamantului de a fi reîncadrat.
În decizia 5289/2010 Înalta Curte arată într-un obiter dicta faptul că deși instanța
de fond are dreptul să invoce din oficiu aplicarea articolului 41 din Carta DFUE,
acest drept vine și cu obligația de a pune părților în discuție o astfel de invocare,
riscând altfel să se constate că printr-o astfel de practică instanța de fond a
încălcat articolul 129 din Vechiul Cod de Procedură Civilă.
Urmează apoi ca în decizia 467/2011, Înalta Curte să fie chemată să cenzureze o

sentință a Curții de Apel Cluj prin care se reținuse, și în temeiul articolului 41 din
Carta DFUE, obligația Autorătății Naționale pentru restituirea proprietăților de a-
și îndeplini în cel mai scur timp și eficient atribuțiile care îi reveneau,
considerându-se că datorită acestui drept fundamental, acțiunea reclamantei nu
putea fi considerată ca fiind prematur introdusă. În recursul introdus de
autoritate, Înalta Curte subliniază că “soluția fondului se impune a fi păstrată și în
virtutea principiului subsidiarității în materia protecției internaționale a
drepturilor omului, instanța de judecată având prerogativa de a preveni încălcarea
drepturilor de care se prevalează intimata și de a nu expune România la o nouă
condamnare, previzibilă, în fața jurisdicției de la Strasbourg”. Totodată, Înalta
Curte arată că indexarea sumei, impusă de Curtea de Apel Cluj, este o statuare
conformă, iar orice dispoziție națională cu caracter administrativ contrară CEDO
trebuie să fie cenzurată din perspectiva priorității Convenției.
Saga continuă cu decizia 1308/2011 unde se arată că deși articolul 41 din Carta
DFUE impune autorităților naționale să-și motiveze deciziile administrative,
totuși “motivarea nu presupune o detaliere excesivă a soluției, ci aceasta trebuie
să reflecte cauza care a condus la respingerea cererii”.
Urmează apoi o decizie în care sunt incidente și considerentele unor decizii ale
Curții Constituționale, Înalta Curte arătând în decizia 1204/2011 faptul că atunci
când intervine o decizie a Curții Constituționale prin care se declară
neconstituțională o ordonanță de urgență a guvernului - și care a reprezentat la
rândul său temeiul de legalitate a emiterii unei decizii de angajare a
reclamantului, atunci rezultă că și decizia de angajare este afectată de această
neconstituționalitate deoarece “viciul de neconstituționalitate al actului normativ

537
Din data de 12 noiembrie 2010.
143
144
primar este de natură a antrena și viciul de legalitate al actului administrativ de

numire emis în baza acestuia, act care devine inexistent”. Totodată, Înalta Curte
arată că din cauza apariției deciziei CCR de neconstituționalitate, reclamantul nu
va mai putea opune autorității administrative încălcarea articolului 41 din Carta
DFUE, iar orice altă interpretare ar conduce, în accepțiunea Înaltei Curți, la
“lipsirea de orice finalitate a procedurii de exercitare a controlului de
constituționalitate reglementată prin Legea nr. 47/1992”.
În decizia 1792/2011, Înalta Curte arată că starea de confuzie și incertitudine

menținută de administrație pe o perioadă lungă de timp contravine nu numai
dreptului la o bună administrare consacrat prin art. 41 din Carta Drepturilor
Fundamentale ale Uniunii Europene, dar și principiilor generale de conduită în
administrarea creanțelor fiscale, prevăzute în capitolul II din Titlul I al C. proc.
Fisc.
În decizia 2469/2011 Înalta Curte arată că simplu fapt că legea specială nu

prevede un termen pentru soluționarea unori cereri, nu înseamnă că dispozițiile
legii speciale ar putea fi totuși interpretate într-un sens care să contravină
principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil consacrat atât în
articolul 6 CEDO, cât și în articolul 41 din Carta DFUE. În plus, Înalta Curte
arată că articolul 6 paragr.1 este aplicabil “nu numai în procedura judiciară
propriu-zisă, ci și în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării
hotărârilor definitive” fără a trimite totuși la vreo jurisprudență CEDO care să
confirme acest aspect.538 De altfel, într-o decizie ulterioară Înalta Curte arată că
statul are chiar obligația pozitivă de a legifera cu scopul de a impune respectarea
efectivă a articolului 6 CEDO de către autoritățile administrative, deși, și în
această următoare decizie, Înalta Curte tot nu arată vreo cauză a Curții de la
Strasbourg în care să se fi stabilit aplicarea articolului 6 CEDO și în cadrul
procedurilor administrative.539
În decizia 772/2013 Secția de contencios administrativ și fiscal a instanței

supreme consideră că deși complexitatea unei proceduri administrative poate
reprezenta un factor ce trebuie avut în vedere atunci când se apreciază dacă un
termen de soluționare este un termen rezonabil, totuși, complexitatea procedurii
“nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite de pasivitate a autorității
publice, principiul soluționării cauzelor într-un termen rezonabil constituind o

538
Curtea de la Strasbourg a reiterat în Julius Kloiber Schlachthof GMBH și alții împotriva Austriei faptul că
atunci când o autoritate administrativă nu are obligația impusă de dreptul național de a respecta garanțiile
articolului 6 alin. (1) CEDO, atunci tot ce cere Convenția este ca decizia administrativă adoptată să poată fi
supusă unei instanțe care se bucură de deplină jurisdicție. (paragr. 29: The Court reiterates further that decisions
taken by administrative authorities which do not themselves satisfy the requirements of Article 6 § 1 of the
Convention must be subject to subsequent review by a "judicial body that has full jurisdiction").
539
A se vedea decizia nr.2897/2011: Statului îi revine, așadar, obligația de a organiza funcționarea sistemului
autorităților sale astfel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să poată beneficia
efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din CEDO.
144
145
garanție a caracterului echitabil al procedurii, în sensul art. 6 paragraful 1 din

Convenția europeană a drepturilor omului și o componentă a dreptului la o bună
administrare, statuat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene - text care nu poate fi ignorat în orientarea conduitei autorităților
naționale” (s.n.-M.M.-B). Astfel, în accepțiunea instanței supreme, soluționarea
cauzelor într-un termen rezonabil reprezintă și o componentă a dreptului la o
bună administratire conținut în articolul 41 din Carta DFUE, text ce nu poate fi
ignorat de care autoritățile naționale.540
În decizia nr. 5356/2012 Înalta Curte arată că obligațiile impuse prin intermediul
articolului 41 din Carta DFUE autorității administrative – recurente “reprezintă
un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate”.541
2.4.4.Concluzii intermediare
Dacă în prima parte am putut observa diferența dintre domeniul de aplicare al

principiului bunei administrări față de dreptul fundamental la bună administrare,
în a doua parte s-a putut observa faptul că instanța de contencios constituțional
din România refuză să aplice articolul 41 din Carta DFUE în afara domeniul său
de aplicare specific și, totodată, să-l înlocuiască ex officio cu principiul general al
bunei administrări, justițiabilii ignorând, spre propriul dezavantaj, această
diferență problematică de aplicare și opozabilitate. De aceea, pentru cei care vor
dori să apeleze la protecția oferită de conținutul normativ al dreptului
fundamental la bună administrare se pare că o vor putea face doar invocând pe
rolul instanței de drept comun articolul 6 paragrf. 1 la Convenție citit împreună
cu articolul 41 din Carta DFUE, și apelând de facto la o excepție de
neconformitate cu dreptul Uniunii coroborat, eventual, cu o excepție de
neconvenționalitate. Dacă vor proceda astfel, considerăm însă că autoritățile
publice ar putea totuși invoca drept apărare - deși nu au făcut-o până în prezent -
chiar jurisprudența Curții Constituționale a României prin care se arată lipsa de
incidență a articolului 41 din Carta DFUE la nivelul intern al unui stat membru,
mai ales că Înalta Curte apelează - ori de câte ori dorește - la considerentele
diferitelor decizii ale Curții Constituționale pe care le consideră, în acord de
altfel cu jurisprudența iterativă a CCR, ca fiind, de asemenea, obligatorii. În

540
Acest raționament și paragraf a fost și anterior folosit, dar cu modificări: “Așadar, complexitatea procedurii
administrative prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 constituie un criteriu de apreciere a termenului
rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite de pasivitate a autorității publice, principiul
soluționării cauzelor într-un termen rezonabil constituind o garanție a caracterului echitabil al procedurii, în
sensul art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului și o componentă a dreptului la o bună
administrare, statuat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.” (decizia 774/2014 și
decizia 773/2014). A se vedea și deciziile: nr. 236/2013, nr. 5094/2012, nr. 5017/2012, nr. 4271/2012 nr.
5666/2011, nr. 5675/2011, nr. 4192/2011; dar și decizia 2471/2011 unde Înalta Curte a considerat că un termen de
10 ani de soluționare a unei cereri de către o autoritate administrativă a reprezentat o încălcare atât a articolului 6
CEDO, cât și a dreptului de proprietate prevăzut în articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea și
decizia nr. 2470/2011).
541
Preluat cuvânt cu cuvânt și în Decizia nr. 3585/2012 sau în Decizia nr. 3001/2012
145
146
plus, autoritatea publică va putea încerca să dovedească Înaltei Curți faptul că

articolul 6 paragrf. 1 din Convenție nu este opozabil procedurii desfășurate pe
rolul unei autorități administrative542, ci doar pe rolul autorităților jurisdicționale
atunci când soluționează cauze de contencios administrativ care i-au naștere ca
urmare a nemulțumirii justițiabililor cu privire la maniera în care le-a fost
soluționată cererea de către autoritatea administrativă publică.
Mai menționăm că apărările autorității administrative ar fi foarte simplu date la o

parte dacă justițiabilii ar invoca, în schimb, dreptul la bună administrare -
principiul general de drept al Uniunii, dar doar în domeniul de aplicare al
dreptului Uniunii, domeniu ce poate fi de facto mult mai restrâns decât cel de
aplicare al articolului 6 din Convenție, din moment ce există multe cauze de
contencios administrativ care nu se află în domeniul material de aplicare al
dreptului Uniunii.543
2.5. Dreptul la concediu pentru creșterea copilului
În ceea ce privește conținutul normativ al dreptului la concediu pentru creșterea

copilului, Curtea de Justiție a arătat că acest drept „ a fost înscris, la articolul 33
alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, printre
drepturile sociale fundamental[e]” iar “această dispoziție prevede că, pentru a
putea concilia viața de familie și viața profesională, orice persoană are dreptul,
printre altele, la un concediu parental acordat în urma nașterii sau a adopției unui
copil”544.
Curtea de la Luxembourg a considerat astfel că articolul 33 din Cartă conferă

dreptul unei persoane de a avea acces la concediu pentru creșterea copilului din
simplu fapt că este părinte, și fără a supune acest drept unei condiționari
suplimentare ce ar fi putut fi introdusă pe cale administrativă sau legislativă la
nivelul intern al unui stat membru. De aceea, în cauza Maïstrellis, dispozițiile
belgiene au fost considerate a fi contrare dreptului la concediu pentru creșterea

542
A se vedea și Harris, O'Boyle, Warbrick. Law of the European Convention on Human Rights, Oxford
University Press, a III a ediție, 2014, la p. 392: "many decisions that are determinative of a person's civil rights
and obligations are taken by the executive or some other body that is not tribunal in the sense of Article 6. What
Article 6 requires in such cases is the possibility of judicial review, or in some cases an appeal on the merits, by a
body that complies with Article 6" sau "Article 6 normally begins to apply in cases involving the determination of
a person's civil rights and obligations when court proceedings are instituted", la p. 395, cu trimitere la cauza
Guincho împotriva Portugaliei din 1984 sau la cauza Albert and Le Compte din 1983. Dar și hotărârea Steininger
împotriva Austriei din 17 aprilie 2012, cererea nr. 21539/07, paragr. 63: "Having regard to the conclusions above,
namely that the surcharge proceedings have not been conducted before a tribunal within the meaning of Article 6
§ 1 of the Convention, the Court considers that it is not necessary to examine whether there has been a violation
of Article 6 on account of the lack of a public hearing, because only a hearing before a body which qualifies as a
tribunal would have served a meaningful purpose." (s.n.-M.M.-B).
543
Drept exemplu, a se vedea decizia High Court din 22.07.2011 din Irlanda, sau decizia Curții Supreme din
Irlanda din data de 6.12.2012, Mallack v. Minister for Justice, Equality and Law Reform, rezumată și în limba
franceză în Reflets nr. 1/2013, la p. 17.
544
Hotărârea din data de 16 iulie 2015, Maïstrellis, C-222/14, EU:C:2015:473, paragr. 39.
146
147
copilului deoarece în temeiul acelor norme de drept intern se considera că nu

este suficient pentru bărbați să dețină calitatea de părinte pentru a li se permite
acestora, funcționari fiind, de a beneficia de acel concediu, în ce, pentru femeile
care aveau un statut identic cu cel al bărbaților - funcționari, simpla calitate de
părinte era suficientă pentru a da naștere la dreptul la concediu pentru creșterea
copilului. Prin urmare, Curtea a considerat că “[d]ispoziția în cauză în litigiul
principal stabilește o discriminare directă pe criteriul sexulu (…) în privința
taților care sunt funcționari, în ceea ce privește acordarea unui concediu pentru
creșterea copilului”545.
Rezultă că dreptul fundamental la concediu pentru creșterea copilului se va aplica

la nivel intern în toate situațiile de fapt care se află în domeniul dreptului Uniunii,
și în conformitate cu domeniul general de aplicare al Cartei precizat la articolul
53 din Carta DFUE. Totodată, acest drept are cu siguranță un efect direct vertical,
rămânând pentru posteritate posibilitatea Curții de Justiție de a-l transforma și
într-un principiu general de drept al Uniunii, precum a procedat de altfel și în
cazul dreptului de a nu fi discriminat în funcție de vârstă546. În plus, în temeiul
considerentelor deciziei nr. 64./2015 a Curții constituționale, articolul 33 din
Carta DFUE citit în lumina decizie CJUE în cauza Maïstrellis impune
legiuitorului național să asigure, prin norme de drept intern, dreptul de a
beneficia de un concediu pentru creșterea copilului prin simplu fapt a dobândirii
calității de părinte.
3.Drepturi fundamentale ce pot fi invocate doar cu efect de
excludere
Principiul general de drept UE care exclude discriminarea pe motive de vârstă se

afla anterior cuprinderii sale în articolul 21 din Carta DFUE, reprezentat atât la
nivelul articolului 13 TCE, cât și cuprins, la nivel secundar în Directiva
2000/78/CE547 și Directiva 2000/43/CE privind punerea în aplicare a principiului
egalității de șanse și al egalității de tratament între bărbați și femei în materie de
încadrare în muncă și de muncă548.
Curtea de Justiție a recunosc în cauze precum Kücükdeveci sau Mangold, o

aplicare directă orizontală cu privire la dreptul fundamental la nediscriminarea pe
motiv de vârstă. Prin urmare, în măsura în care articolul 21 din Carta DFUE preia
acest principiu, el va fi de asemenea capabil să fie aplicat în mod direct la nivel
național în cadrul unui litigiu inter privatos. Cu toate acestea, o atare aplicare nu

545
Idem, paragr. 52.
546
A se vedea C-555/07.
547
JO 2000, L 180, p. 22, Ediție specială, 20/vol. 1, p. 19.
548
JO 2006, L 204, p. 23, Ediție specială, 05/vol. 8, p. 262
147
148
va da naștere la drepturi noi în patrimoniul justițiabilului (neavând efect direct),

ci doar la următoarele drepturi procedurale (efect indirect):
- dreptul ca norma internă să fie înlăturată de la aplicare, cauza urmând să fie

soluționată fie doar prin simpla înlăturare a normei – respingându-se astfel
acțiunea ca lipsită de temei juridic sau soluționându-se cauza în baza celorlalte
norme cuprinse în cadrul aceleiași dispoziții549; sau la
- dreptul ca dispoziția internă să fie înlocuită cu o altă normă internă, atunci
când cea înlăturată era de fapt o lex specialis în raport cu dispoziția ce se va
aplica, aceasta din urmă fiind de fapt o lex generalis aflată în concordanță cu
dreptul fundamental la nediscriminare în funcție de vârstă, din moment ce ar
putea fi interpretată în lumina cerințelor Curții de Justiție datorită caracterului
vast de acoperire a dispozițiilor de aplicare generală.

549
În acest sens, a se vedea Concluziile Avocatului General în C-555/07, pct. 88: “adevărata miză a prezentei
cauze constă în excluderea unei dispoziții naționale contrare Directivei 2000/78, și anume articolul 622 alineatul 2
ultima teză din BGB, pentru a permite instanței naționale să aplice restul dispozițiilor acestui articol, în speță
termenele de preaviz calculate în raport cu durata raportului de muncă” (s.n.-M.M.-B.)
148
149
Capitolul IV: Controlul de convenționalitate și dreptul UE
Introducere: prezumția de protecție echivalentă
În capitolele anterioare am putut constata faptul că atunci când situația de fapt se

află în domeniul dreptului Uniunii, instanțele naționale sunt ținute să respecte
drepturile fundamentale precum sunt protejate prin intermediul principiilor și
drepturilor fundamentale unionale la nivelul autonom al ordinii de drept a
Uniunii.
Se poate astfel presupune că din moment ce instanța va realiza un control de

conformitate cu drepturile fundamentale ale Uniunii, iar rezultatul va fi unul de
concordanță normativă între norma de drept națională și drepturile fundamentale
UE incidente - atunci ar fi superflu să se mai realizeze și un control de
convenționalitate, din moment ce oricum există obligația - instituită prin articolul
52 alin. (3) din Cartă, de a interpreta dispozițiile din Cartă în conformitate cu
dispozițiile CEDO analoage, precum acestea au fost interpretate la rândul lor în
jurisprudența Curții de la Strasbourg. Totuși, un astfel de control adiacent nu
devine inutil, ba chiar este necesar, din moment ce, pe de o parte, Curtea de la
Strasbourg nu admite - ea însăși - o imunitate absolută a unui stat membru UE
atunci când situația de fapt se află în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii,
și, pe de altă parte, jurisprudența interpretativă a Curții de Justiție poate - doar în
ochii instanței naționale - crea impresia existenței unei echivalențe între cele
două standarde de protecție.
Astfel, prezumția de protecție echivalentă instituită în Bosphorus550 - ce urmează

să o analizăm - nu se aplică în domeniul dreptului Uniunii atunci când fie
mecanismul de protecție a drepturilor fundamentale nu a fost în mod integral
folosit551, fie prezumția este pur și simplu răsturnată, într-un caz specific, datorită
faptului că protecția a fost în mod manifest desconsiderată.
Referindu-se la aceste două excepții, Curtea de la Strasbourg sublinia

următoarele principii generale în Michaud c. Franței552:
102. Curtea amintește că ar fi contrar scopului și obiectului

Convenției ca statele contractante să fie exonerate de orice responsabilitate în

550
Bosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi împotriva Irlandei [Marea Cameră], cererea nr.
45036/98, CEDH 2005-VI.
551
Hotărârea M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei [Marea Cameră], cererea nr. 30696/09, CEDH 2011, paragr. 338.
552
Hotărârea Michaud împotriva Franței, cererea nr. 12323/11, disponibilă și în limba română pe HUDOC, fiind
tradusă de COE Human Rights Trust Fund. Pentru un comentariu în limba română la această hotărâre, a se vedea
M. Mazilu-Babel, CEDO. Dreptul la respectul vieţii private. Obligaţia avocatului de a raporta o operaţiune
suspectă. Controlul convenţional al dispoziţiilor de transpunere a directivelor UE. Prezumţia de protecţie
echivalentă. Excepţii. Neîncălcarea art. 8 din Convenţie, în Pandectele Românie nr. 5/2015, pp. 69-80.
149
150
temeiul Convenției atunci când acționează în conformitate cu obligațiile care

decurg pentru ele din apartenenţa la o organizație internațională către care au
transferat o parte din suveranitatea lor: garanțiile prevăzute prin Convenție ar
putea astfel fi limitate sau excluse în mod discreţionar, fiind private, prin
urmare, de caracterul lor obligatoriu precum și de natura lor concretă și
efectivă. Cu alte cuvinte, statele rămân responsabile în temeiul Convenției cu
privire la măsurile pe care le iau pentru punerea în aplicare a obligațiilor
juridice internaționale, inclusiv atunci când aceste obligații decurg din
apartenenţa lor la o organizație internațională către care au transferat o parte
din suveranitate.
103. Este adevărat că s-a statuat, de asemenea, că o măsură luată

în conformitate cu astfel de obligații trebuie să fie justificată, atunci când este
cert faptul că organizația în cauză acordă drepturilor fundamentale (acest
concept acoperind în același timp garanțiile substanțiale şi mecanismele de
control al respectării lor) o protecție cel puțin echivalentă – şi anume, nu
identică, ci „comparabilă” – cu cea prevăzută prin Convenție (înțelegându-se că
o constatare a „protecției echivalente” de acest tip nu este definitivă: ea trebuie
să poată fi reexaminată în lumina oricărei schimbări relevante în domeniul
protecției drepturilor fundamentale). Dacă se consideră că organizația oferă o
astfel de protecție echivalentă, se poate presupune că statele respectă cerințele
Convenției atunci când nu fac decât să execute obligațiile juridice care decurg
din aderarea lor la respectiva organizație. Cu toate acestea, statele rămân pe
deplin responsabile în temeiul Convenției pentru toate actele care nu reies strict
din cadrul obligațiilor lor juridice internaționale, în special, atunci când
exercită o putere de apreciere (M.S.S., citată mai sus, § 338). Pe de altă parte,
această prezumție poate fi răsturnată în cadrul unui cauze anume, dacă se
consideră că protecția drepturilor garantate prin Convenție a fost în mod
manifest desconsiderată; într-o asemenea situaţie, rolul Convenției în calitate de
„instrument constituțional al ordinii publice europene” în domeniul drepturilor
omului prevalează interesului cooperării internationale.
104. Această prezumție de protecție echivalentă urmăreşte cu

precădere să evite ca un stat parte să se confrunte cu o dilemă atunci se invocă
obligațiile juridice impuse ca urmare a apartenenței sale la o organizație
internațională care nu este parte la Convenție, către care el a transferat o parte
din suveranitatea sa, pentru a justifica, în temeiul Convenției, acțiunile sau
omisiunile sale care decurg din această apartenenţă. De asemenea, această
prezumţie tinde să determine cazurile în care Curtea poate, în numele interesului
cooperării internaționale, să reducă intensitatea controlului său de respectare a
angajamentelor asumate în temeiul Convenției de către statele părți, care îi este
încredințat prin articolul 19 din Convenție. Rezultă din aceste obiective că,
Curtea nu este pregătită să ia un astfel de angajament decât în măsura în care
150
151
drepturile și garanțiile al căror respect îl asigură au beneficiat de un control

comparabil celui pe care ea l-ar opera. În caz contrar, statul nu ar face obiectul
nici unui control internațional al compatibilității actelor sale cu angajamentele
asumate în temeiul Convenției.
În consecință, instanța națională este ținută inclusiv atunci când situația se află în
domeniul dreptului Uniunii de a verifica in limine litis dacă se află totuși și în
prezența uneia dintre cele două ipoteze - excepții mai sus-redate - urmând ca în
eventualitate unui răspuns în afirmativ să realizeze, ulterior, și un control de
convenționalitate pe fond, nefiind suficient să analizeze în aceste situații
specifice doar conformitatea dispoziției interne cu dispozițiile din Carta DFUE
precum au fost interpretate de către Curtea de Justiție (secțiunea I). De
asemenea, vom arăta că datorită utilizării Cartei ca instrument de interpretare
evolutivă a drepturilor din Convenție, instanțele naționale sunt ținute să aplice
jurisprudența CJUE cu privire la interpretarea Cartei și în situațiile pur interne,
ori de câte ori un drept din Convenție se regăsește protejat într-un drept analog și
la nivelul dreptului Uniunii, pentru a garanta astfel o interpretare evolutivă a
Convenției în conformitate cu cerințele impuse chiar de Curtea de la Strasbourg
(secțiunea II).
151
152
Secțiunea I: Controlul de convenționalitate aplicat de instanțele

interne
Introducere
În România, Convenția Europeană a Drepturilor Omului se bucură de privilegiul

unei aplicări aplicare directe deoarece este un tratat - numit în doctrina de
specialitate - self-executing.553 Articolul 20 alin. (2) din Constituția României
reprezintă temeiul acestui privilegiu, fiind invocat chiar de Curtea de la
Strasbourg pentru a contrazice argumentele Guvernului României în cauze
precum Abramiuc554 sau Pruteanu555.
În cadrul controlului de convenționalitate declanșat prin invocarea excepției de

neconvenționalitate, instanța de drept comun are competența de a înlătura orice
dispoziție de drept intern și, eventual, de a o înlocui cu chiar norma din
Convenție pentru a conferi astfel o protecție efectivă dreptului fundamental
incident (efect direct), în eventualitatea în care simpla înlăturare nu ar fi
suficientă pentru a garanta efectivitatea drepturilor astfel protejate și garantate556
- iar cauza ar privi un raport vertical.
În cadrul unui astfel de control al normelor, judecătorul de drept comun devine

instanța competentă să interpreteze dispozițiile din Convenție, la fel cum de altfel
instanța de contencios constituțional este competentă să interpreteze normele din
Constituție atunci când aceasta din urmă verifică dacă o normă este în
conformitate cu drepturile fundamentale protejate la nivel național prin
intermediul Constituției557. În alte cuvinte, judecătorul de drept comun devine un

553
Pentru opinia potrivit căreia pentru judecătorul de drept comun din România este totuși dificil să reușească să
aplice într-un mod eficient dispozițiile din Convenție, a se vedea V. Constantin, Incertitudini și cîteva efectivități,
Universul Juridic, 2014, la p. 70.
554
“În ceea ce priveşte cel de-al doilea argument indicat de Guvern, Curtea evidenţiază că, de fapt, convenţia este
direct aplicabilă în România şi prevalează asupra dispoziţiilor de drept naţional care sunt contrare acesteia (a se
vedea supra, pct. 61-62). De asemenea, se reţine faptul că un sistem bazat pe supremaţia convenţiei şi a
jurisprudenţei aferente asupra legislaţiilor naţionale poate asigura, în cel mai bun caz, buna funcţionare a
mecanismului de protecţie creat de convenţie şi protocoalele sale adiţionale [Dumitru Popescu
împotriva României (nr. 2), nr. 71525/01, pct. 103, 26 aprilie 2007].”, Abramiuc împotriva României, nr.
37.411/02, 24 februarie 2009, paragr. 125 disponibilă în limba română pe HUDOC și nepublicată încă în
Monitorul Oficial al României.
555
“En ce qui concerne la voie de l’action civile en dédommagement indiquée par le Gouvernement, la Cour
relève qu’en effet la Convention est directement applicable en Roumanie et qu’elle l’emporte sur les dispositions
du droit national qui seraient en contradiction avec elle.”, Pruteanu c. României, cererea nr. 30181/05, HUDOC,
paragr. 55.
556
Simpla înlăturare este suficientă atunci când norma înlăturată reprezintă ingerința prevăzută de lege și
recunoscută în articolele 8-11 din Convenție.
557
Pentru această congruență între cele două controale operate de instanțe diferite, dar care au drept sursă aceleași
drepturi fundamentale, a se vedea și D.C. Dănișor, Înţelegerea trunchiată a competenţei exclusive a Curţii
Constituţionale în domeniul contenciosului constituţional (III) - Tipuri de contencios constituţional de
conformitate şi partajul competenţelor de justiţie constitutională, în Pandectele Române, nr. 5/2011 cu trimitere
la Judecătoria Craiova, secţia civilă, sentinţa civilă nr. 20039 din 6 decembrie 2010, comentariu de Dragoş-
Alexandru Efrim şi Ciprian Ionuţ Cioroianu în Pandectele Române, nr. 4/2011.
152
153
judecător de contencios constituțional al drepturilor și libertăților, dar nu un

contencios național, ci european.
O atare competență suplimentară impune obligația corelativă în sarcina instanței

de a se raporta la jurisprudența Curții de la Strasbourg și de a o aplica în vederea
soluționării cauzei aflate pe rol, garantând respectarea dreptului fundamental
invocat. dar și rolul principal pe care îl joacă o instanță națională în cadrul
mecanismului autonom de protecție al CEDO.
Diferențele dintre controlul de convenționalitate operat de instanțele de drept

comun și controlul de constituționalitate operat de Curtea Constituțională iau
naștere din cauza faptului că dispoziția ce conține dreptul fundamental - și care
urmează a fi aplicată ca normă de referință - deși analoagă cu cea de la nivelul
Constituției, poate avea atât o sferă de aplicare diferită558, cât și un standard de
protecție ce nu este de facto echivalent.559 De altfel, efectul unui astfel de control
este, în principiu560, doar inter partes și nu erga omnes.
Dar competența instanțelor de drept comun de a înfăptui justiția constituțională

europeană este pe deplin aplicabilă - fără nicio limită - doar în domeniul
situațiilor pur interne, și asta pentru că atunci când situația de fapt supusă
judecății se află în sfera de aplicare autonomă a dreptului Uniunii, Curtea de la
Strasbourg a stabilit că un control de convenționalitate se va realiza, dar doar în
mod excepțional, în restul cazurilor instanțele naționale având opozabilă
prezumția existenței unei concordanțe între normele de drept interne adoptate în
domeniul de dreptului Uniunii și dreptul CEDO aplicabil.561
O astfel de prezumție poartă numele de prezumția de protecție echivalentă, și

urmează să redăm condițiile înlăturării sale dar și consecințele juridice ale

558
De exemplu, dreptul la un proces echitabil precum este regăsit în articolul 6 CEDO se aplică doar în cauzele
civile și penale, în cele de contencios administrativ doar în mod excepțional, atunci când sancțiunea
administrativă aplicată are un caracter penal conform jurisprudenței Engel a CEDO, - pe când acest drept la un
proces echitabil precum este protejat de Constituție se aplică în cadrul oricărei cauze aflate pe rolul unei instanțe
de drept comun naționale, indiferent de limitările existente la nivelul articoluluio 6 alin. (1) CEDO. Pentru o
diferență analoagă, a se vedea și art. 52 alin. (3) din Carta DFUE care stabilește că dreptul Uniunii poate conferi o
protecție mai largă decât cea conferită prin intermediul CEDO.
559
Articolul 53 din Convenție permite unui stat membru să garanteze, prin intermediul normelor sale de drept
intern, un standard mai ridicat de protecție decât cel conferit la nivelul Convenției – cerințele CEDO fiind doar
nivelul de protecție față de care nu se poate coborî prin dispozițiile naționale adoptate și hotărârile astfel
pronunțate. De altfel, articolul 20 alin. (2) din Constituția României reprezintă o transpunere a acestei permisiuni
la nivelul intern al unui stat membru al Convenției.
560
Spunem în principiu, deoarece dacă un control de convenționalitate este realizat în cadrul procedurii de
sesizare prealabilă a ÎCCJ pentru dezlegarea unor probleme de drept (art. 519 Cod procedură civilă) sau în cadrul
procedurii de soluționare a unui recurs în interesul legii (art. 514 Cod procedură civilă) atunci el va produce un
efect erga omnes.
561
A nu se uita și faptul că, precum de altfel a afirmat și doctrina, monopolul interpretării autentice a Convenției
aparțile doar Curții, statele și instanțele naționale neposedând în materia Convenției nici un fel de drept de
"interpretare autentică" (C. Valentin, Al treilea pilon al Noii Reforme la Curtea Europeană a drepturilor omului,
Noua Revistă a Drepturilor Omului (NRDO), nr. 1/2015, pp. 3-7, la p. 7).
153
154
acesteia. (2).
2. Prezumția de protecție echivalentă și dreptul Uniunii
Este cunoscut faptul că în Bosphorus, Curtea de la Strasbourg562 a reiterat faptul

că Înaltele Părți Contractante nu se pot sustrage în totalitate de la obligația de a
respecta Convenția pentru simplul fapt că au devenit State membre ale unei
organizații internaționale.563 Pe de altă parte, și deși nu se pot sustrage, Curtea a
stabilit - în urma unei analize aprofundate a sistemului de protecție existent la
nivelul Uniunii564 - o prezumție de protecție echivalentă în temeiul căreia va
efectua numai un control de intensitate redusă în cauzele ce privesc norme sau
decizii adoptate la nivel național cu scopul de a pune în aplicare acte de sorginte
non-națională.565
Se instituie astfel o prezumție generală a respectării Convenției de către

autoritățile unui stat dacă acestea nu face decât să execute obligațiile juridice
impuse în temeiul aderării la o organizație internaționale - aderare care a implicat
și transferul unei părți de suveranitate. Prezumția va opera atât timp cât
organizația internațională în cauză asigură o protecție a drepturilor fundamentale,
cel puțin echivalentă cu cea oferită de Convenție, și asta atât din punct de vedere
a garanțiilor materiale oferite drepturilor protejate de Convenție, cât și din
punctul de vedere al mecanismului de control privind respectarea acestora.566 Mai
precizăm că o prezumție asemnănătoare a fost mai întâi "inventată juridic" de
către Curtea Constituțională Federală din Germania care a afirmat în Solange II567
că drepturile fundamentale se bucură de o protecție echivalentă ce este garantată
la nivelul autonom al Uniunii, și prin urmare va refuza, în principiu, să
controleze conformitatea normelor de drept UE derivat cu Legea Fundamentală a
Germaniei.568

562
Având de ales între a stabili, fie că CEDO ar interzice statelor membre să transfere competențe unor organizații
internaționale în domenii în care s-ar risca atingerea drepturilor protejate de Convenție, fie că un astfel de transfer
este conform cu CEDO, dar în anumite limite.
563
A se vedea paragr. 154
564
A se vedea decizia la Société ETABLISSEMENTS BIRET ET CIE S.A. et la société BIRET
INTERNATIONAL împotriva a 15 State, nr. 13762/04 din 9 decembrie 2008: " La Cour rappelle qu'elle a conclu
dans son arrêt de grande Chambre en l'affaire Bosphorus, au terme d'une analyse approfondie des garanties en
matière de droits fondamentaux mises en place par le droit communautaire, à une présomption de protection, par
l'ordre juridique communautaire, des droits garantis par la Convention" (s.n.-M.M.-B.)
565
Prin acte naționale de punere în aplicare înțelegem toate măsurile adoptate la nivel național și care pot aduce
atingere drepturilor fundamentale, respectiv inclusiv hotărâri judecătorești, acte administrative sau legislative.
566
Ulterior, CEDO a consacrat obligația Înaltelor Părți Contractante de a se asigura că o protecție echivalentă a
drepturilor CEDO la nivelul acelor organizații internaționale atunci când transferă puteri suverane acestora (a se
vedea Gasparini împotriva Italiei și Belgiei, decizia nr. 10750/03 din 12 mai 2009, rezumată în decizia nr.
28827/11 din data de 31 martie 2015, la paragr. 67, ambele disponibile pe HUDOC). Pe de altă parte, o astfel de
obligație nu impune consacrarea unui document specific de protecție a drepturilor fundamentale analog
Convenției, jurisprudența declarativă a instanței acelei organizații fiind suficientă (a se vedea Klauseker împotriva
Germaniei, decizia din data de 6 ianuarie 2015, cererea nr. 415/07, paragr.100).
567
BVerfGE 73, 339 din 22 octombrie 1986, cunoscută sub numele Solange II (2 BvR 197/83).
568
A se vedea și Concluziile Avocatului general în C-303/05, la nota de subsol 81: "[î]n hotărârea Solange II din
154
155
În ceea ce privește trăsăturile aceste prezumții, Curtea de la Strasbourg a

introdus prin cauza Michaud o precizare în contextul specific al Uniunii
Europene, în sensul că până la această hotărâre, Curtea s-a pronunțat doar cu
privire la plângeri ce vizau regulamente sau dispoziții din directive UE care nu
lăsau nicio marjă de apreciere statelor membre, fiind astfel pentru prima data
când a avut ocazia să sublinieze condițiile în care nu va efectua un control de
intensitate normală atunci când situația de fapt se află în marja de apreciere a
statului membru UE.569
Totodată, este în cauza Michaud unde Curtea stabilește că atât ea, cât și
instanțele naționale din statele membre care permit aplicarea directă a
Convenției570 au obligația de a verifica dacă o normă națională considerată a
impune o ingerință în sensul autonom al Convenției, este sau nu în conformitate
cu dreptul CEDO. Și tot în Michaud Curtea arată pentru prima dată că o condiție
sine qua non pentru operarea prezumției este îndeplinirea obligației de punere
integrală în aplicare a mecanismului de protecție echivalentă existent la nivelul
organizației internaționale, și asta anterior realizării controlului de
convenționalitate.
Observăm astfel că prezumția de protecție echivalentă impune realizarea unui

control aprioric de admisibilitate a prezumție. Acest control va fi realizat de
instanța de drept comun. Urmează să creionăm respectivele condiții pentru a
putea astfel descoperi ce trebuie să dovedească un justițiabil atunci când dorește
să beneficieze totuși de protecția completă și specifică a mecanismului CEDO în
domeniul de aplicare al dreptului UE - și, pe viitor, de admisibilitatea unor cereri
de pronunțare a unor dezlegări interpretative preliminare pronunțate Curtea de la
Strasbourg în temeiul Protocolului nr. 16 la Convenție571 (2.2.)

22 octombrie (2 BvR 197/83), instanța constituțională germană a declarat că Comunitățile dispuneau de un sistem
de protecție comparabil celui oferit de Constituția din Bonn și a anunțat că, pe viitor, se va abține să controleze
măsurile de drept comunitar derivat, chiar dacă părțile s-ar prevala în fața ei de incompatibilitatea acestora cu
drepturile fundamentale". Pentru aplicarea acestei prezumții de protecție echivalentă și în cazul altor organizații
internaționale la care Germania este parte, a se vedea jurisprudența enumerată de Curtea de la Strasbourg în
paragraful 81 în decizia Perez împotriva Germaniei, cererea nr.15521/08, cu trimitere la decizia din 28 noiembrie
2005, BvR 1751/03, la decizia din 22 iunie 2006, 2 BvR 2093/05, și la decizia din 3 iulie 2006 2 BvR 1458/03.
569
Pentru determinarea domeniului concret de aplicare a unei dispoziții dintr-o directivă, a se vedea M. Mazilu-
Babel, G. Zanfir, Invocarea și aplicarea directivelor Uniunii Europene în dreptul interne. Directiva - obligația de
rezultat impusă (I), Pandectele Române, nr. 3/2013, pp. 82- 102, la p. 90 și urm.
570
România face parte din rândul acelor state membre, conform articolului 20 alin. (2) din Constituție. În același
sens, a se vedea și hotărârea CEDO Pruteanu c. României, cererea nr. 30181/05, 3 februarie 2015, paragraful 55:
“la Convention est directement applicable en Roumanie et elle l’emporte sur les dispositions du droit national qui
seraient en contradiction avec elle”, disponibilă pe HUDOC și nepublicată încă. Este de la sine înțeles că această
competență se impune și instanțelor naționale atunci când sunt chemate să verifice, în cadrul unui control direct
de “convenționalitate”, conformitatea cu dreptul CEDO a unei norme interne.
571
Pentru România, la cererea curților de apel, a Înaltei Curți de Casație și Justiție sau a Curții Constituționale.
155
156
2.2. Condițiile necesare pentru existența prezumției de protecție echivalentă

Atunci când Curtea de la Strasbourg este chemată să analizeze dacă o ingerință
este sau nu justificată în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, aceasta are
posibilitatea să aplice două tipuri de control: unul deplin - și în care nu operează
nicio prezumție capabilă să reducă intensitatea controlului operat sub articolul 19
din Convenție, și altul în care incidența prezumției de protecție echivalentă
determină Curtea de la Strasbourg să constate faptul că ingerința este justificată
și proporțională cu scopul urmărit, fără a intra, în principiu, într-o analiză pe
fond cu privire la proporționalitatea și justificarea introducerii unei astfel de
ingerințe la nivelul intern al acelui stat membru. Acest din urmă tip de control -
de o intensitate redusă - alegem să îl numim controlul de convenționalitate
“marginal” sau "excepțional" deoarece Curtea doar în mod excepțional va analiza
pe fond conformitatea cu dreptul CEDO a ingerinței atunci când situația de fapt
se află în sfera de aplicare a dreptului Uniunii: și anume doar atunci când
prezumția va fi răsturnată prin invocarea de către reclamant, cu succes, fie a
faptului că protecția drepturilor garantate prin Convenție a fost în mod manifest
desconsiderată (2.2.3.), fie arătând că statul membru se bucură în prezenta cauză
de o putere de apreciere în domeniul dreptului UE572 (2.2.1.), dovedind totodată
că drepturile și garanțiile al căror respect este asigurat de CEDO nu au beneficiat
de un control comparabil cu al Curții de la Strasbourg, dar realizat la nivelul
Uniunii prin intermediul Curții de Justiție (2.2.2.).
2.2.1. Condiția existenței unei puteri de apreciere a statului membru UE
Deoarece, de regulă, actele de drept UE produc efecte juridice numai la nivelul

intern al statelor membre573, și deoarece statele membre ale Uniunii sunt și Înalte
Părți Contractante ale Convenției, Curtea a declarat - în numele cooperării
internaționale - că aceste acte se bucură de prezumția de a fi în conformitate cu
dreptul CEDO574 cu scopul de a evita o situație în care “un stat parte să se
confrunte cu o dilemă atunci când se invocă obligațiile juridice impuse ca urmare
a apartenenței sale la o organizație internațională care nu este parte la Convenție
(…) pentru a justifica, în temeiul Convenției, acțiunile sau omisiunile sale care

572
Precum este cazul atunci când este chemat să asigure transpunerea unei directive.
573
Din moment ce Uniunea Europeană nu dispune de un teritoriu separat de acțiune.
574
O astfel de limitare a Curții de la Strasbourg este analoagă celei aplicate de instanțele de contencios
constituțional atunci când acestea au competența de a verifica constituționalitatea deciziilor adoptate de instanțe,
cum este de altfel cazul în Germania sau Cehia. Pe de altă parte, există instanțe de contencios constituțional care
nu aplică o prezumție de protecție echivalentă analoagă celei aplicate de Curte, cum este cazul Tribunalului
Constituțional polonez, acesta din urmă acceptând posibilitatea de a controla conformitatea unui regulament UE
cu standardul național de protecție a drepturilor fundamentale precum este garantat de Constituția Poloniei, și de
a-l lăsa inaplicabil pe teritoriul Poloniei - sub condiția de a trimite anterior o întrebare preliminară Curții de
Justiție pentru a verifica dacă acea normă de drept UE este o normă validă (a se vedea Trybunał Konstytucyjny,
decizia din data de 16 noiembrie 2011, SK 45/09; Dz. U. Nr 254, poz. 1530, cu rezumat în limba franceză în
Reflets, nr. 2/2011, disponibil on-line la www.curia.eu )
156
157
decurg din această apartenenţă”575.
De aceea, atunci când statele membre nu fac decât să pună în aplicare un act al
Uniunii ce nu conferă nicio marjă de manevră în executarea obligațiilor
decurgând din apartenența la Uniunea Europeană, prezumția de conformitate a
actelor UE este transferată și asupra actelor de executare - la nivel intern - a
acelor acte ale Uniunii576. Acest transfer de prezumție acționează precum o
barieră în fața unui "control complet" ce altfel ar fi realizat de către Curte577, și în
prealabil, de către instanțele naționale.
În aceste condiții, prezumția de protecție echivalentă acționează în mod total în

domeniul dreptului Uniunii doar atunci când obligația pe care justițiabilul o
consideră drept o ingerință adusă drepturilor sale fundamentale are sursă primară
o obligație impusă de dreptul Uniunii ce nu conferă statului membru nicio marjă
de apreciere578. Prin urmare, în toate cazurile în care reclamantul va pleda cu
succes faptul că statul beneficiază de o marjă de apreciere și că ingerința de care
se plânge se află în domeniul de acoperire al acelei marje579, Curtea va opera, în
principiu, un control pe fond cu privire la necesitatea impunerii acelei ingerințe -
și care nu este diferit de controlul aplicat atunci când plângerea vizează domeniul
pur intern al acelui stat membru.580 Astfel, "un stat va fi în întregime responsabil
în temeiul Convenției pentru toate actele care ies din sfera obligațiilor lor
internaționale, în special atunci când intră în joc marja de apreciere a statului"581.

575
Michaud, cit. supra., paragr. 104. A se vedea și decizia Comisiei Drepturilor Omului din data de 9 februarie
1990 în cauza M. împotriva Germaniei, cererea nr. 13258/87: "if a State contracts treaty obligations and
subsequently concludes another international agreement which disables it from performing its obligations under
the first treaty it will be answerable for any resulting breach of its obligations under the earlier treaty" citată în A.
Clapham, A Human Rights Policy for the European Community, la p. 334.
576
Inclusiv asupra hotărârile judecătorești întemeiate pe acestea. În aces sens, a se vedea Tarakhel c.
Elveției[MC], cererea nr. 29217/12, 4 noiembrie 2014, paragr. 88-91, disponibilă pe HUDOC.
577
Altfel spus, atunci când statul nu dispune de nicio marjă de apreciere în domeniul dreptului Uniunii, acel stat
membru se bucură, în principiu, de imunitate în fața controlului de conformitate a acelor acte cu dreptul CEDO.
578
O astfel de situație se poate întâlni atunci când, de exemplu, articolul unei directive este necondiționat și
suficient de precis încât să nu fie necesare alte elemente speciale pentru a permite punerea sa în aplicare de către
statele membre ale Uniunii (e.g. Hotărârea El Dridi, C-61/11 PPU, EU:C:2011:268, paragr. 47 cu privire la
articolul 15 din Directiva 2008/115/CE), iar cauza privește un raport vertical, între stat și justițiabilul-reclamant.
A se vedea și decizia L Coopérative des agriculteurs de la Mayenne et la Coopérative laitière Maine-Anjou
împotriva Franței, nr. 16931/04 din 10 septembrie 2006 disponibilă pe HUDOC.
579
Pentru a demonstra acest aspect, reclamantul poate apela la jurisprudența Curții de Justiție prin care s-ar fi
stabilit că anumite măsuri se află în marja de apreciere a acelui stat membru. Considerăm că o astfel de prezumție
există ori de câte ori cauza privește adoptarea de măsuri pentru transpunerea expresă a unei directive, și în special
atunci când privește dispoziții din acea directivă ce nu pot să aibă efect direct la nivel național - sau efectul direct
este interzis deoarece litigiul este unui vertical, și nu orizontal. O a doua prezumție - irefragabilă de această dată -
este atunci când Curtea de Justiție ar fi stabilit că norma-ingerință nu se află în domeniul de aplicare al dreptului
Uniunii (argument a fortiori).
580
Constatarea faptului că situația de fapt face parte din domeniul pur intern al dreptului național se poate proba
fie prin existența unei Ordonanțe de inadmisibilitate dispusă de Curtea de Justiție în urma unei trimiteri
preliminare din cadrul aceluiași litigiu care a condus, ulterior, la introducerea unei plângeri pe rolul Curții de la
Strasbourg, - fie prin analiza purtată chiar de către instanța națională.
581
Cauza M.S.S. împotriva Belgiei și a Greciei, paragr. 338 cu trimitere la cauza Bosphorus, paras. 155-57.
157
158
Singura excepție față de realizarea unui astfel de control - și care va atrage iar
operarea prezumției de protecție echivalentă - va fi în cazul în care se va constata
că s-a realizat punerea în aplicare integrală a mecanismului echivalent de
protecție existent la nivelul Uniunii.582
Mai precizăm că prezumția este operabilă atât la nivel intern, cât și pe rolul
Curții de la Strasbourg putând fi astfel opozabilă și instanței interne atunci când
aceasta este chemată să realizeze un control de convenționalitate - justițiabilul
pierzând astfel posibilitatea de a mai solicita realizarea unui astfel de control în
temeiul articolului 20 alin. (1) din Constituție ori de câte ori norma sau actul
intern de aplicare este consecința directă a unei obligații asumată la nivelul UE și
care nu lasă nicio marjă de apreciere statului membru. Într-o astfel de situație,
instanța dacă însă va considera că norma este totuși contrară CEDO, va avea
obligația să trimită o întrebare preliminară Curții de Justiție prin care să se ceară
verificarea validității normei UE - sursă a normei de transpunere - în lumina
Cartei DFUE, cartă care trebuie interpretată de către Curtea de Justiție în lumina
CEDO.583
Rezultă că atunci când statul acționează în domeniul dreptului Uniunii acesta se

bucură de o prezumție totală de protecție echivalentă ori de câte ori statul nu face
altceva decât să pună în aplicare o obligație impusă de dreptul Uniunii584, fie de o
prezumție parțială, atunci când acționează în marja de apreciere conferită de
dreptul Uniunii, parțialitatea fiind dată de faptul că în acest de-al doilea caz
prezumția operează doar dacă statul arată că la nivelul Uniunii Curtea de Justiție
s-a pronunțat deja într-o cauză care avea același obiect cu cea aflată pe rolul
Curții de la Strasbourg.
2.2.2 Nepunerea integrală în aplicare a mecanismului de protecție a drepturilor

fundamentale existent la nivelul Uniunii
Statele membre ale Uniunii Europene, chiar și atunci când acționează în

domeniul marjei de apreciere conferite de dispozițiile de drept UE, ele trebuie să
respecte standardul de protecție a drepturilor fundamentale garantat în mod

582
Prin intermediul diferitelor acțiuni cu privire la care Curtea de Justiție a Uniunii Europene ajunge să se
pronunțe, fie pe calea trimiterii preliminare (articolul 267 TFUE), fie pe calea unei acțiuni directe de anulare
(articolul 263 TFUE). Astfel, instanța națională va trebui să administreze probe care să arate punerea în aplicare
integrală a acestui mecanism, depunându-se la dosar deciziile pertinente ale Curții de Justiție.
583
Constatarea nevalidității normei de drept UE de către Curtea de Justiție în temeiul jurisprudenței Foto Frost va
conduce ulterior la două efecte alternative dar la fel de posibile: fie la lăsarea inaplicabilă a legii interne adoptate
în temeiul unei norme dovedite a fi nevalidă, fie la declararea legii interne ca fiind neconstituțională. În acest
ultim caz, a se vedea decizia nr. 440/2014 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 653 din 4 septembrie 2014,
decizie adoptată după hotărârea de invalidare a directivei 2006/24/CE în cauzele conexate C-293/12 și C-594/12
Digital Rights Ireland și Seitlinger și alții.
584
Precum executarea unei hotărâri pronunțate într-un alt stat membru al Uniunii (a se vedea decizia Povse
împotriva Austriei, nr. 3890/11 para. 77-79)
158
159
uniform la nivelul Uniunii prin intermediul Cartei585 și a principiilor generale de

drept al Uniunii586. În ceea ce privește competența de a verifica dacă statele
membre respectă drepturile fundamentale atunci când situația de fapt se află în
domeniul de reglementare al dreptului Uniunii, Curtea de Justiție este - fără
excepție - cea care asigură controlul final: fie în mod direct - la sesizarea altor
state membre sau a Instituțiilor UE, fie la solicitarea instanțelor naționale prin
intermediul procedurii de trimitere preliminară. Datorită acestui control al Curții
de Justiție, Curtea de la Strasbourg consideră că dreptul Uniunii oferă un
mecanism de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale echivalent cu cel
existent la nivelul Convenție587, dar aceasta nu impune ca ambele căi să fie
utilizate, fiind astfel suficient doar ca instanța de la Luxembourg să aibă
posibilitatea de a se pronunța cu privire la maniera în care norma în cauză este
capabilă să aducă sau nu o atingere justificată și proporțională dreptului
fundamental ce constituie și obiectul cauzei aflată pe rolul Curții de la
Strasbourg.
De aceea, prezumția de protecție echivalentă a rămas in limine litis inoperabilă în

Michaud din moment ce instanța ultimă în grad de la nivel național (Conseil
d'Etat) a luat decizia de a nu proceda la o trimitere preliminară, deşi Curtea de
Justiție nu examinase anterior problema cu privire la drepturile invocate de către
reclamant. Astfel, Curtea de la Strasbourg a considerat că instanța de la nivel
național a adoptat o decizie irevocabilă “fără ca mecanismul internațional
relevant de control al respectării drepturilor fundamentale, în principiu echivalent
cu cel al Convenției, să-şi poată exercita integral atribuţiile” (s.n.-M.M.-B.)588.
Această condiție, respectiv necesitatea de a se pune în aplicare în mod integral

mecanismul de protecție a fost mai întâi subliniată de Comisia Europeană care în
calitatea sa de terț-intervenient a argumentat în Bosphorus că ar exista la nivelul
Uniunii o protecție echivalentă cu cea oferită de Convenție, și că din moment ce
instanța de la Luxembourg deja se pronunțase cu privire la eventuala încălcare a
drepturilor fundamentale care formau obiectul analizei de pe rolul Curții de la
Strasbourg în respectiva cauză, nu mai era necesar să se verifice o eventuală
încălcare și de către Curtea de la Strasbourg.589

585
A se vedea, printre altele, Ordonanța Ferdinand Stefan împotriva Bundesministerium für Land- und
Forstwirtschaft, Umwelt und Wasserwirtschaft, C-329/13, EU:C:2014:815, paragr. 34.
586
A se vedea, printre altele, Hotărârea Mario Vital Pérez împotriva Ayuntamiento de Oviedo, C-416/13,
EU:C:2014:2371, paragr. 67.
587
Michaud paragr. 108-109.
588
Michaud, paragr. 115. Mai menționăm că nu va fi pentru Curtea de la Strasbourg să decidă dacă o situație de
fapt se află sau nu în domeniul de aplicare material al dreptului Uniunii (a se vedea, drept exemplu, decizia
Sindicatul Pro Asistență Socială împotriva României, nr. 24456/13, paragr. 32 cu trimitere la Ullens de Schooten
et Rezabek, paragr. 66).
589
A se vedea Hotărârea Bosphorus, nr. 45036/98, din 30 iunie 2005, la paragr. 125-126, disponibilă în limba
engleză și franceză pe HUDOC.
159
160
Altfel spus, prezumția de protecție echivalentă va continua să existe chiar când

situația de fapt se află cu certitudine în marja de apreciere a statului membre, sub
condiția ca instanța de la Luxembourg să fi avut ocazia să se pronunțe cu privire
la o eventuală încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale. Dar și această
prezumție va putea fi răsturnată, și asta dacă reclamantul va dovedi faptul că
protecția drepturilor a fost - totuși - în mod manifest desconsiderată590 (2.2.3).
2.2.3. Protecția drepturilor a fost în mod manifest desconsiderată
Răspunderea integrală a unui stat în temeiul CEDO operează în toate situațiile în

care prezumția de protecție echivalentă este răsturnată, reclamantul având sarcina
probei, respectiv obligația de a dovedi existența unei deficiențe structurale în
garantarea drepturilor fundamentale la nivelul autonom al unei organizații
internaționale. Faptul că o astfel de prezumție poate fi răsturnată rezultă și din
faptul că în Gasparini, dezvoltând principiile din Bosphorus, Curtea a stabilit că
statele membre au obligația - atunci când transferă puteri suverane unei
organizații internaționale - să vegheze la faptul că o protecție echivalentă cu cea
oferită de Convenție este în mod efectiv realizată și oferită.591
Atunci când justițiabilul va dovedi existența unei deficiențe structurale, Curtea de

la Strasbourg va opera un control pe fond întrucât în cazul unei deficiențe
structurale sau manifeste, rolul Convenției în calitate de „instrument
constituțional al ordinii publice europene” în domeniul drepturilor omului
prevalează interesului cooperării internaţionale.592
Înainte de a analiza situațiile în care protecția drepturilor a fost în mod manifest

desconsiderată, mai menționăm că în astfel de cauze, instanța de la Strasbourg
pare a acorda o atenție sporită necesității epuizării căilor interne de atac. Astfel,
în cauza Perez împotriva Germaniei s-a arătat că exista o jurisprudență deja
iterativă a Curții Constituționale Federale din Germania prin care aceasta din
urmă și-a asumat, în principiu, competența de a analiza conformitatea cu
drepturile fundamentale a acțiunilor unor organizații internaționale, și asta deși

590
Curtea de la Strasbourg are competența să analizeze și dacă o hotărâre a Curții de Justiție a adus o atingere ce a
desconsiderat în mod manifest drepturile CEDO (a se vedea decizia Lechouritou și alții împotriva Germaniei și a
altor 27 state membre UE, nr. 37937 din data de 3 aprilie 2012: La Cour observe que la Cour de Justice,
compétente pour interpréter la Convention de Bruxelles en vertu du Protocole du 3 juin 1971 (voir « Le Droit
communautaire pertinent »), a amplement motivé son arrêt et a exposé de manière circonstanciée pourquoi
l’action des requérants devant les juridictions grecques ne tombait pas sous le coup de cette convention. Rien ne
permet de dire que l’interprétation des dispositions de la Convention de Bruxelles par la Cour de Justice était
entachée de considérations arbitraires ou manifestement déraisonnables, ce qui pourrait amener la Cour à
constater une violation de la Convention.
591
A se vedea decizia Klausecker împotriva Germaniei, nr. 415/07, paragr. 97, disponibilă în limba engleză pe
HUDOC.
592
Michaud, paragr. 103 cu trimitere la Bosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi, paras. 152-
158; a se vedea, de asemenea, M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei, paras. 338-340, disponibilă pe HUDOC și în
limba română.
160
161
existau clauze de imunitate de jurisdicție asumate de Germania cu privire la

actele unei astfel de organizații internaționale.593 În plus, Curtea lasă impresia că
va verifica mai amănunțit dacă pretinsa încălcare sistematică ar privi anumite
drepturi protejate de Convenție, printre acestea numărându-se dreptul de acces la
o instanță.594
În ceea ce privește cauzele în care un reclamant a cerut răsturnarea prezumției

din cauza existenței unei deficiențe manifeste, numărul lor nu este deloc infim,
însă Curtea de la Strasbourg nu a stabilit, până în prezent, o astfel de încălcare.595
Urmează totuși să analizăm câteva dintre cauzele aflate pe rolul CEDO pentru a
înțelege pretențiile impuse de Curte, pretenții care uneori se aseamănă cu o
veritabilă probatio diabolica:
Primo - și imediat după Bosphorus - Curtea a fost chemată să se pronunțe cu

privire la eventuala încălcare a articolului 6 CEDO prin procedura care se
derulase pe rolul Curții de Justiție în cadrul unei trimiteri preliminare. Curtea de
la Strasbourg a considerat în Cooperatieve Producentenorganisatie van de
Nederlandse Kokkelvisserij U.A.596 că deși Uniunea Europeană nu se află în
domeniul de aplicare ratione persoanae al Convenției, totuși Olanda putea fi
trasă la răspundere din moment ce procedura fusese inițiată în urma sesizării
Curții de Justiție de către o instanță din Olanda. Noutatea cauzei este dată de
faptul că în această hotărâre s-a stabilit că prezumția de protecție echivalentă se
aplică nu numai actelor efectuate de un stat contractant, dar și procedurilor
derulate în cadrul organizației internaționale, și în care respectivul stat - membru
al Convenției - a fost în mod direct sau indirect implicat. Cu toate acestea,
Curtea, cu majoritate de voturi, a stabilit că prezumția nu a fost răsturnată, și
drept urmare articolul 6 CEDO nu a fost încălcat prin simplu fapt că instanța de
la Luxembourg a decis totuși să nu redeschidă procedura orală după pronunțarea
Concluziilor avocatului general pe care reclamantul le considera eronate atât în
drep cât și în fapt597 - și asta deși într-o altă hotărâre, Curtea de la Strasbourg
condamnase Belgia pentru imposibilitatea justițiabilului de a răspunde la
concluziile avocatului oferite la nivel intern, pe rolul Curții de Casație.598
Secundo, în Gasparini împotriva Italiei și Belgiei, Curtea de la Strasbourg a

arătat că reclamantul s-a plâns de existența unei deficiențe structurale în cadrul

593
Decizia din 6 ianuarie 2015, cererea nr. 1152/08, Perez împotriva Germaniei, paras. 81-87, disponibilă în limba
engleză pe HUDOC.
594
A se vedea Decizia Waite și Kennedy împotriva Germaniei [MC], nr. 26083/94, paragr. 67, ECHR 1999-I;
și Beer și Regan împotriva Germaniei [MC], no. 28934/95, paragr. 57 din 18 februarie 1999.
595
La fel, nici Curtea Constituțională Federală a Germaniei nu a acceptat că ar fi fost dovedită în vreo cauză o
deficiență structurală a protecției drepturilor fundamentale la nivelul autonom al Uniunii Europene.
596
Decizia din 20 ianuarie 2009, nr. 13645/05 disponibilă cu un rezumat tradus și în limba română pe HUDOC.
597
A se vedea punctul 3 al deciziei Cooperatieve Producentenorganisatie van de Nederlandse Kokkelvisserij
U.A., disponibilă în limba franceză pe HUDOC.
598
Hotărârea Vermeulen împotriva Belgiei din 20 februarie 1996, paragr. 33 disponibilă pe HUDOC.
161
162
procedurii adoptate la nivelul unei organizații internaționale, în sensul că

reclamantul contesta nu lipsa de conformitate a unei decizii pronunțate de
instituția unei organizații internaționale, ci încălcarea dreptului CEDO din cauza
pretinse existențe a unei caracteristici intrinseci și deficitare a sistemului de
protecție a drepturilor omului stabilit la nivelul acelei organizații.599 Drept
urmare, Curtea a declarat cauza admisibilă, arătând că statele membre au
obligația de a se asigura că la nivelul acelei organizații protecția oferită este cel
puțin echivalentă celei garantate la nivelul Convenției.600 Pe fond însă, Curtea a
arătat că domnul Gasparini nu dovedise existența unei deficiențe structurale și
procedurale.
Tertio, în Klausecker Curtea de la Strasbourg nu a considerat că o imunitate de

jurisdicție acordată unei organizații internaționale constitutie o încălcare
manifestă a dreptului de acces la o instanță pentru contestarea unei proceduri de
recrutare, atât timp cât reclamantului i se oferise posibilitatea demarării unei
proceduri de arbitraj.601
2.3. Aplicarea prezumției de protecție echivalentă în practica ÎCCJ
Motorul de căutare pus la dispoziție pe pagina de internet a Înaltei Curți de

Casație și Justiție nu oferă decât o decizie care să conțină, în cadrul motivării,
sintagma de protecție echivalentă. Această decizie nu privește prezumția de
protecție echivalentă instituită de Curtea de la Strasbourg prin intermediul cauzei
Bosphorus în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, ci "protecția echivalentă
cu exproprierea adevăraților proprietari".602
De asemenea, motorul de căutare nu oferă decât patru decizii603 care să privească

jurisprudența Foto-Frost - jurisprudență în care Curtea de Justiție a afirmat
"competența exclusivă a Curții de Justiție de a constata nevaliditatea unui act al

599
Decizia Gasparini, cererea nr. 10750/03, din data de 12 mai 2009, la partea B a deciziei. La acest raționament
trimite CEDO și în decizia Adreasen, nr. 28827/11 din data de 31 martie 2015, la paragr. 67: in the case of
Gasparini v. Italy and Belgium (dec.), no. 10750/03, 12 May 2009, in which the applicant complained that
proceedings before the NATO Appeals Board were not conducted in public, the Court distinguished Boivin and
Connolly on the ground that the conflict was directed against a structural deficit in the organisation’s procedures
for conflict resolution rather than against a decision of an organ of the organisation. Member States had an
obligation when transferring sovereign powers to an international organisation to ensure that Convention rights
were afforded “equivalent protection” and were not marred by a manifest deficiency. Nevertheless, in that case
the Court considered the applicant’s complaints to be manifestly ill-founded.
600
"La Cour déduit des principes rappelés ci-dessus que les Etats membres ont l'obligation, au moment où ils
transfèrent une partie de leurs pouvoirs souverains à une organisation internationale à laquelle ils adhèrent, de
veiller à ce que les droits garantis par la Convention reçoivent au sein de cette organisation une « protection
équivalente » à celle assurée par le mécanisme de la Convention".
601
Decizia Klausecker împotriva Germaniei, nr. 415/07, paras. 105-6.
602
Decizia nr. 428/2012 a Secției I civilă.
603
Decizia nr. 2683/2010, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 865/2013, Secția penală,
Decizia nr. 156/2013, Completul de 5 judecători și decizia nr. 3/2014, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept.
162
163
Uniunii, în special a unei directive, competență care are ca obiect garantarea

securității juridice prin asigurarea aplicării uniforme a dreptului Uniunii".604 Cu
toate acestea, cele patru decizii ale ÎCCJ nu privesc problematica necesității
verificării conformității dintre dreptul Uniunii și drepturile fundamentale precum
sunt protejate în Convenție, în Constituție sau în Carta DFUE.
2.4. Concluzii intermediare
În literatura de specialitate s-a afirmat că prezumția de protecție echivalentă

reprezintă un mecanism pragmatic de distribuție a competenței jurisdicționale de
protecție a drepturilor fundamentale.605 Astfel, din moment ce un litigiu se află
în domeniul dreptului Uniunii, îi revine Curții de Justiție competența ultimă de a
verifica dacă drepturile fundamentale au fost respectate, iar această protecție este
prezumată a fi comparabilă cu cea oferită la nivelul Convenției606, Curtea de la
Strasbourg refuzând, în principiu, să permită ca dreptul CEDO să fie folosit drept
o limită în calea efectivității dreptului Uniunii la nivel intern.
De aceea, prezumția de protecție echivalentă reprezintă un instrument crucial

pentru evitarea apariției unui "conflict constituțional" între drepturile
fundamentale607 și dreptul Uniunii, Curtea de Justiție dobândind astfel o poziție
privilegiată în materia protecției drepturilor fundamentale, poziție de care nu se
bucură instanțele de contencios constituțional al statelor membre la Convenție.
De altfel, acest conflict constituțional poate să apară și în România ori de câte ori
un justițiabil ar susține că există un conflict între dreptul CEDO și dreptul
Uniunii, conflict care, în conformitate cu principiul subsidiarității, ar trebui să fie
soluționat de judecătorul român de drept comun. Constituția României nu oferă o
soluție pentru că deși articolul 20 alin. (2) stabilește că în caz de conflict între
dreptul intern și dreptul CEDO, dreptul CEDO se va aplica cu prioritate, acesta
nu stabilește, pe de altă parte, dacă aceeași soluție ar trebui aplicată și în cazul
unui conflict dintre dreptul CEDO și dreptul UE, și mai ales pentru că dreptul
CEDO face parte din dreptul intern, iar articolul 148 din Constituție stabilește de
fapt că în caz de conflict între dreptul intern și dreptul UE, dreptul UE va avea
prioritate608.

604
Hotărârea A împotriva B și alții, C-112/13, EU:C:2014:2195, paragr. 41 cu trimitere la HotărâreaFoto-Frost,
314/85, EU:C:1987:452, paras. 15-20, Hotărârea IATA și ELFAA, C-344/04, EU:C:2006:10, paragr. 27,
Hotărârea Lucchini, C-119/05, EU:C:2007:434, paragr. 53, precum și Hotărârea Melki și Abdeli, EU:C:2010:363,
paragr. 54.
605
Francois- Xavier Millet, Reflexions sur la notion de protection equivalente des droits fondamentaux, RfdA,
nr.2, martie-aprilie 2012, pp. 307 – 317, la p. 307.
606
Ibidem, p. 308.
607
Ca urmare a aplicării în mod direct a Convenției, prin intermediul articolului 20 alin. (2) din Constituție.
608
Cu excepția situației în care conflictul ar exista între dreptul UE și o dispoziție de drept material conținută în
Constituția României.
163
164
Astfel, alegând instaurarea prezumției de protecție echivalentă Curtea de la

Strasbourg impune instanțelor naționale să se abțină, în principiu, de la un
control de convenționalitate aplicat fie normelor interne care transpun cerințele
dreptului UE, fie normelor de drept UE cu aplicare directă609. Prin urmare, Curtea
de la Strasbourg se mulțumește, după cum subliniază și Millet, cu o protecție
echivalentă conferită drepturilor CEDO prin intermediul obligațiilor impuse de
dreptul Uniunii acolo unde protecția CEDO ar putea fi totuși superioară, alegând
parcă să contrazică ideea potrivit căreia drepturile fundamentale s-ar afla la baza
oricărui sistem juridic.610

3. ÎCCJ și dreptul CEDO
3.1. În contenciosul administrativ și fiscal

În decizia nr. 2684/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat o hotărâre pe
motiv că nu îndeplinea condițiile articolului 261 alin. (1) pct. 5 Vechiul C. proc.
Civ. - articol pe care l-a interpretat în lumina dispozițiilor CEDO aplicabile din
moment ce a considerat necesar să sublinieze faptul că prin “nemotivarea
hotărârii se aduce atingere prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului privind procesul echitabil, aşa cum a fost consolidat textul în
practica Curţii Europene a Drepturilor Omului” iar “art. 6 parag. 1 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia
de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al
elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa”. Acest
raționament a fost ulterior suplimentat în decizia nr. 2517/2014, articolul 261
alin. (1) pct. 5 din VCPC fiind interpretat nu doar în lumina cerințelor impuse de
articolul 6 CEDO, ci și în lumina cerințelor articolului 21 alin. (3) din Constituția
României, ÎCCJ stabilind că “obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești
constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din
Constituția României și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului”.611
În același context al aplicării Convenției, Înalta Curte de Casație și Justiție este

nevoită în decizia nr. 2177/2014 să ofere o lecție recurentului - intimat, arătând

609
Cu privire la un conflict între normele de drept UE și normele de drept CEDO, conflict ce apare pe rolul
judecătorului național, B. de Witte se întreabă “Think for example, of the hypothetical case in which an EU act,
as interpreted by the Court of Justice, appears to be in conflict with a human rights, as interpreted by the
European Court of Human Rights. Should a national court give unquestioned priority to the EU law norm over a
norm of the European Convention on Human Rights”, The European Union as an international legal experiment,
în The Worlds of European Constitutionalism (J. H. H. Weiler, G. de Burca, coord.), Cambridge University Press,
Cambridge, 2011.
610
Francois- Xavier Millet, Reflexions sur la notion de protection equivalente des droits fondamentaux, op. cit, la
p. 311, coloana I.
611
Pentru o decizie în care Înalta Curte de Casație și Justiție stabilește că dreptul la un proces echitabil a fost
respectat de către instanța de fond, a se vedea decizia nr. 78/2014.
164
165
că aprecierile făcute de prima instanță cu privire la dreptul la un proces echitabil,

pe care reclamantul susținea că nu l-a invocat pe rolul instanței, nu reprezintă un
motiv capabil să afecteze legalitatea motivării deoarece dreptul la apărare – care
a fost invocat de către reclamant – este o componentă a dreptului la un proces
echitabil.
Într-o altă decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat articolul 6 CEDO
coroborat cu principiul securității juridice pentru a suprima dreptul unui
justițiabil de a contesta – fără limită în timp – un act administrativ cu caracter
individual rămas irevocabil deoarece la acea dată nu exista posibilitatea
contestării sale în instanță. Prin decizia nr. 1660/2014612, Înalta Curte va înlătura
de la aplicare o anumită sintagmă din dispozițiile Legii contenciosului
administrativ, arătând că are această competență datorită “rolului ce revine
judecătorului național, ca prim judecător convențional și comunitar”.
Într-o altă cauză613, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost nevoită să

dovedească reclamantului-recurent faptul că deși acesta invoca o anumită
jurisprudență a Curții de la Strasbourg ca aplicându-se în favoarea sa614, totuși,
chiar în cuprinsul acelei cauze, Curtea de la Strasbourg contrazice în mod expres
susținerile recurentului. De aceea, din acea jurisprundență CEDO reiese că
“articolul 10 paragr. 2 din Convenție conferă reputației altora, cu alte cuvinte,
tuturor persoanelor, dreptul de a fi protejate, iar această protecție include și
politicienii, chiar și atunci când aceștia nu acționează în nume propriu". Prin
urmare, ÎCCJ va respinge recursul din moment ce dreptul la liberă exprimare nu
este un drept absolut iar sancțiunea aplicată “nu este abuzivă sau excesivă și este
justificată în raport de scopul urmărit și de gravitatea faptelor, realizându-se prin
sancțiunea aplicată un echivalent just între protecția libertății de exprimare
consacrată de art. 10 din Convenție și pe de altă parte, dreptul la profesia imagine
și demnitate al persoanelor în cauză protejat de art. 8 din Convenție, ca element
al vieții private”.
Există și decizii, precum decizia nr. 1043/2014, în care deși reclamanții –

recurenți au invocat dispoziții de drept CEDO, Înalta Curte a ales pur și simplu
să nu răspundă la astfel de motive de recurs, oferind motivări care cu greu pot
respecta exigențele articolului 6 CEDO, exigențe reitarate de altfel chiar de ÎCCJ
în alte asemenea decizii.
Într-o altă decizie din 2014615, Înalta Curte a considerat că la nivel național există

612
Același raționament este preluat mot a mot și în decizia nr. 562/2014.
613
Decizia nr. 1511/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de Contencios Administrativ și Fiscal. A se
vedea și decizia nr. 359/2014.
614
Cauza Lingens împotriva Austriei.
615
165
166
o respectare a “garanției impuse de art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, adică asigurarea protecției persoanei împotriva
încălcărilor arbitrare ale puterii publice în privința drepturilor garantate prin
Convenție” deoarece asupra temeiniciei existenței indiciilor că recurentul
„desfășoară activități de natură să pună în pericol securitatea națională”616 au
avut posibilitatea să se pronunțe atât judecătorul fondului, cât și instanța de
control judiciar; ca atare, părțile au beneficiat de un dublu grad de jurisdicție în
fața unei „instanțe independente și imparțiale” și din acest motiv articolul 1 din
Protocolul nr. 7 la Convenție617 a fost respectat deși persoana în cauză nu a putut
avea acces la documentele clasificate invocate de autoritatea pârâtă pentru a-i
refuza dreptul de obținere a unui permis permanent de ședere. O atare
interpretare a articolului 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție este realizată de
Înalta Curte fără a se trimite la vreo cauză a Curții de la Strasbourg care să pună
în discuție aspecte asemănătoare cu speța aflată pe rol, și mai ales în care să se
arate că articolul 1 din Protocolul nr. 7 s-ar aplica în cazul unei cereri ce viza
emiterea unui permis de ședere permanent - cerere care nu viza deloc o măsură
de expulzare luată împotriva petentului -străin.618
Într-o altă decizie nr. 602/2014, Înalta Curte arată că dispozițiile CEDO trebuie
să fie aplicate de autoritățile naționale, afirmând că “potrivit jurisprudenței
Curții, autoritățile naționale trebuie să aplice standardele conforme principiilor
consfințite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, grefate pe o
apreciere acceptabilă a faptelor relevante, Jersild c. Denmark, hotărâre din 23
septembrie 1994”. Astfel, Înalta Curte instituie o obligație autorităților
administrative naționale de a oferi un control de convenționalitate, alegând
eventual să suplinească normele interne ori de câte ori standardele impuse
legislația internă nu ar fi la nivelul celor garantate de CEDO. 619
În decizia nr. 242/2014, Înalta Curte a arătat faptul că modificările aduse pe cale
legislativă sporurilor, stimulentelor și altor premii atașate salariului de bază nu

616
Conform art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, republicată.
617
Ce oferă garanții precum articolul 6 CEDO dar în cazul specific al adoptării unei decizii administrative de
expulzare a unui străin de pe teritoriul unui stat membru CEDO.
618
Pentru eroarea evidentă a Înalte Curți, a se vedea și Harris, O'Boyle, Warbrick, Law off the European
Convention on Human Rights, a treia ediție, Oxford University Press, 2014, la p. 965 și urm., sau chiar cuprinsul
articolului 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție: http://www.echr.coe.int/Documents/Convention_RON.pdf .
Totodată, pentru faptul că nici articolul 6 CEDO nu se aplică în cazul unei astfel de cereri, a se vedea Maaouia
împotriva Franței, Marea Cameră, nr. 39652/98, paragr. 40 la care trimite Curtea de la Strasbourg în decizia
Yildiz și alții împotriva Austriei, nr. 37295/97, paragr. 2: "Insofar as the applicants rely on Article 6 of the
Convention, complaining that the proceedings before the Administrative Court were unfair, the Court recalls that
decisions regarding the entry, stay and deportation of aliens do not concern the determination of an applicant’s
civil rights or obligations or of a criminal charge against him within the meaning of Article 6 § 1 of the
Convention".
619
O obligație asemănătoare a fost instituită de Curtea de Justiție tuturor autorităților administrative atunci când
acestea acționează în domeniul dreptului Uniunii, dar nu cu privire la aplicarea cu prioritate a cerințelor CEDO, ci
a cerințelor dreptului Uniunii, atunci când normele interne ar fi în conflict cu obligațiile impuse în mod direct de
dreptul Uniunii (Hotărârea din 22 iunie 1989, Costanzo (103/88, Rec., p. 1839).
166
167
reprezintă o ingerință de tipul privării de proprietate în sensul articolului 1 la

Protocolul nr. 1 la Convenție și că măsura ar fi proporțională, din moment ce “nu
este vorba de o privare de proprietate”.620
În materie procedurală, și în decizia nr. 87/2014, ÎCCJ va interpreta articolul

2812 C. proc. Civ în lumina articolului 6 CEDO stabilind că acel articol nu
exclude posibilitatea de a se formula o cerere de completare a dispozitivului în
cazul hotărârilor irevocable, deoarece “o interpretare contrară ar fi de natură a
încălca dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privând
partea de posibilitatea de realizare a drepturilor sale, cu care a fost anterior
sesizată instanța de judecată, în condițiile în care, în mod constant, practica
judiciară a stabilit că asemenea cereri nu sunt admisibile pe calea revizuirii”.
Totodată, în decizia nr. 68/2014 ÎCCJ a fost chemată să medieze o divergență de

interpretare și aplicare a articolului 14 CEDO, divergență existentă între
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și instanța de fond, din
moment ce instanța de fond considerase că CNCD aplicase în mod eronat
dispozițiile articolului 14 CEDO și jurisprudența CEDO aferentă. Înalta Curte a
analizat susținerile instanței de fond, prin intermediul motivării acesteia, cât și pe
cele ale recurentului-CNCD, dând câștig de cauză interpretării CEDO aplicate de
CNCD. Prin urmare, sentința instanței de fond a fost recurată, ÎCCJ afirmând că:
aşa cum s-a arătat şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (…)
a distinge nu înseamnă a discrimina, deoarece există situaţii ale căror
particularităţi impun a fi tratate diferenţiat.
3.2. În contenciosul civil
În decizia nr. 340/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că deși

motivarea instanței de apel era într-adevăr sumară, totuși nu va dispune
modificarea acesteia, ci va proceda doar la suplinirea considerentelor deoarece
soluția este, pe fond, corectă. În susținerea unui astfel de demers, Înalta Curte va
invoca și articolul 6 CEDO, respectiv dreptul justițiabilului ca o cauză să fie
soluționată într-un termen rezonabil, interpretând în lumina acestui drept
fundamental competențele conferite în temeiul articolului 314 C. proc. Civ..621

620
“Înalta Curte reține că în astfel de cauze ingerința statului nu este de tipul "privării de proprietate" (a se vedea,
spre exemplu, hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în cauza Aizpurua Ortiz și alții c. Spaniei). În
jurisprudența C.E.D.O. se statuează faptul că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina
oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea mai constată că nu este rolul său de a verifica
în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu
excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei.Având în vedere că nu este
vorba de o privare de proprietate, se apreciază ca ingerința statului este proporțională în raport cu interesele
particulare afectat.”
621
“Înalta Curte apreciază că atare soluţie asupra recursului este utilă şi din perspectiva duratei rezonabile a
procedurii judiciare în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât
eventuala reeditare a judecăţii în apel (posibil a fi urmată de un nou recurs) ar reprezenta un interval ce s-ar
167
168
În decizia nr. 1505/2015, ÎCCJ a arătat că simpla necomunicare de acte de către

instanță unei părți - atunci când instanța își motivează hotărârea în temeiul acelor
acte necomunicate - nu reprezintă eo ipso o încălcare a articolului 6 CEDO,
respectiv a dreptului la apărare, din moment ce partea adversă trebuia să
dovedească și existența unui prejudiciu ce a luat naștere ca urmare a unei astfel
de necomunicări622. Rezultă că pentru Secția de Contencios Administrativ și
Fiscal nu este suficient că dreptul la apărare ar fi fost încălcat, dacă prejudiciul
nu este dovedit. Totuși, Secția I Civilă a aceleiași ÎCCJ a statuat că "instanţa de
apel a apreciat în mod corect faptul că au fost nesocotite principii procesuale
fundamentale, respectiv principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.
Or, încălcarea unor principii fundamentale este de natură să producă părţii
ocrotite prin instituirea lor, o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată
decât prin anularea actului de procedură săvârşit în aceste condiţii"623 (s.n.-
M.M.-B.)
În decizia nr. 1349/2015, și înt-un recurs declarat împotriva Comisiei de Aplicare

a Legii nr. 198/2004 din Municipiul București, ÎCCJ arată că dispozițiile din
Convenție pot fi invocate doar pentru a critica o lege raportat la cerințele
CEDO, și nu pentru a critica maniera de aplicare a unei legi interne.624
În decizia nr. 1304/2015 Înalta Curte a arătat că termenul de 1 lună de la

pronunțarea hotărârii în recurs pentru introducerea unei cereri în revizuire, este
un termen care nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil precum este
protejat de jurisprudența CEDO cu privire la articolul 6 din Convenție, urmând în
astfel să să respingă cererea de revizuire ca tardiv formulată.
În decizia 1244/2015 Înalta Curte a arătat că articolul 6 CEDO nu a fost încălcat

prin simpla creare, în temeiul Legii nr. 10/2001, a unei căi speciale de reparație
din moment ce părțile aveau în continuare "posibilitatea de a aduce litigiul în faţa

adăuga duratei actuale a procesului. În plus, prin examinarea efectivă a cauzei şi suplinirea motivării instanţei de
apel, vătămarea recurentului nu ar putea fi reţinută. De asemenea, elementele de fapt ale cauzei au fost deja
reţinute de instanţele de fond, astfel încât, Înalta Curte poate hotărî asupra fondului pricinii şi a legalităţii deciziei
recurate, potrivit art. 314 C. proc. civ.”.
622
“S-a susţinut totodată că, instanţa de apel şi-a motivat hotărârea prin prisma unor înscrisuri depuse de intimata
în şedinţa din 11 noiembrie 2014, fără să le fie comunicate, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 6 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului - s-a susţinut încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii.
Critica nu este întemeiată, întrucât, pe de o parte, dispoziţiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ. obligă părţile din
proces să urmărească desfăşurarea şi finalizarea acestuia, iar, pe de altă parte, simpla susţinere a recurentului-
contestator nu poate fi considerată elocventă, cât timp nu se face şi dovada clară a vreunei vătămări produse prin
pretinsa neregularitate procedurală".
623
Decizia nr. 681/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I Civilă.
624
“Nici criticiie referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului nu sunt fondate, deoarece se invocă încălcarea dispoziţiilor din Convenţie raportat ia modul
cum sunt aplicate prevederile Legii nr. 198/2004, or Convenţia şi jurisprudenţa Curţii europene sunt incidente în
caz de conflict între norma europeană şi cea din legea internă, iar nu în caz de aplicare greşită a normei interne.”
Acest paragraf se regăsește și în decizia nr. 421/2015.
168
169
instanţei pentru a se pronunţa asupra pretenţiilor lor". Totodată, Înalta Curte arată
faptul că articolul 6 CEDO nu a fost încălcat pentru că "instituirea unei
proceduri speciale nu înseamnă, în sine, blocarea accesului la justiţie, câtă vreme
actele emise în cadrul acestei proceduri sunt supuse controlului judecătoresc
după cum este supus judecăţii pe fond şi refuzul nejustificat al entităţii
deţinătoare de a răspunde notificării"625.
În decizia 1088/2015, Înalta Curte a arătat că invocarea articolului 6 CEDO nu

reprezintă un motiv valid atunci când o astfel de invocare se face cu scopul de a
se accepta cererea recurentei de a obține o lămurire a dispozitivului unei decizii a
Curții de Apel Cluj.
În decizia 682/2015, Înalta Curte a considerat că deși încălcarea unor dispoziții

din Convenție de către instanța de apel poate reprezenta un motiv de recurs în
temeiul articolului 304 alin. (9) din Vechiul Cod de Procedură Civilă, totuși,
simpla invocare a articolului 6 CEDO în lipsa "oricărei identificări a categoriei
de garanții ce intră în domeniul de aplicare a art. 6 din Convenția Europeană și
care ar fi fost nesocotită în cauză" sau "a oricărei precizări legate de modalitatea
în care ar fi fost încălcat dreptul la un proces echitabil", nu poate reprezenta o
critică admisibilă.
În decizia 631/2015 Înalta Curte - Secția I Civilă a considerat - invocând articolul

129 din Constituție - faptul că "recunoaşterea unor căi de atac în alte situaţii
decât cele prevăzute de lege constituie o încălcare a principiului legalităţii şi al
egalităţii în faţa legii"626.
În decizia 614/2015 Înalta Curte a considerat că atât timp cât s-au depus
concluzii orale cu privire la un fine de neprimere, dar doar raportat la anumite
dispoziții, fără a se trimite și la decizia pronunțată într-un recurs în interesul legii
a ÎCCJ - la care a trimis ulterior partea adversă pentru a invoca excepția de
inadmisibilitate a cererii, și acceptată de judecătorul în primă instanță,
respingându-se cererea reclamantului -, nu este de natură să constituie o încălcare
a dreptului la apărare al reclamantului.627
În decizia 405/2015628, Înalta Curte arată că "în lumina jurisprudenţei actuale a

625
Cu trimitere la Deciziei în interesul Legii nr. 20/2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție. A se vedea, de
asemenea, și decizia nr. 690/2015.
626
Cu trimitere și la Decizia nr. 288 din 3 iulie 2003 a Curții Constituționale a României.
627
"Faptul că reprezentantul reclamantei a pus concluzii orale pe finele de neprimire a acţiunii în raport doar de
legile funciare şi nu în raport de excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ridicată de pârâtă, în raport de Decizia nr.
33/2008 dată în recurs în interesul legii de secţiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport de care
instanţa de fond a analizat cauza, nu poate fi apreciat ca o încălcare a principiului contradictorialităţii şi al
dreptului la apărare, neputând determina nici incidenţa dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., cum greşit a reţinut
instanţa de apel".
628
A se vedea și decizia nr. 3/2015 din data de 15 ianuarie 2015 a ÎCCJ - Secția I civilă.
169
170
Curţii Europene, constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în

litigiu, necompletată de o obligaţie de restituire a acestuia, nu poate să le confere
reclamanţilor un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la
Convenţia Europeană", subliniind că "nu ratificarea Primului Protocol adiţional
la Convenţia Europeană sau dispoziţiile constituţionale invocate le conferă
reclamanţilor dreptul de proprietate sau le garantează dreptul la restituirea
bunului imobil pretins în cauză, ci îndeplinirea condiţiilor pe care reglementările
convenţionale şi jurisprudenţa dezvoltată de instanţa de contencios a drepturilor
omului în interpretarea acestora le impun ar fi fost de natură să determine acest
rezultat".
În decizia 371/2015 ÎCCJ a respins recursurile arătând că "deşi nu foarte

explicit, instanţa de fond face aplicarea corectă a întregii jurisprudenţe a Curţii
Europene a Drepturilor Omului, inclusiv cea statuată în cauza Athanasiu contra
Românie[i]" (s.n.-M.M.-B.).
În decizia 69/2015 ÎCCJ a arătat că suspendarea judecății în temeiul art. 244 alin.
(1) pct. 1 vechiul C. proc. civ. fără a se motiva de ce s-a dispus o astfel de
suspendare facultativă, reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil
prevăzut și de articolul 6 CEDO.
În decizia 91/2015 ÎCCJ a precizat că "atacarea hotărârii judecătoreşti cu o altă

cale de atac decât cea stabilită de lege constituie o încălcare a principiului
legalităţii căilor de atac, consacrat de legea procesual civilă, în concordanţă cu
principiul statuat prin art. 129 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, privind liberul acces la justiţie şi dreptul la un
proces".
3.3. În contenciosul penal
În decizia 2911/2014 privind atacarea cu recurs a refuzului instanței de apel de a

pune în aplicare un mandat european de arestare, Înalta Curte arată că "acordarea
de către Audienţa Judeţeană Huelva - Secţia I-a, a unui termen de 10 zile pentru
pregătirea apărării, avocatului din oficiu, având în vedere gradul relativ redus de
complexitate al dosarului, nu numai că nu este contrară dispoziţiilor art. 6 parag.
3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci chiar conformă acestor
prevederi". În plus, Înalta Curte arată că principiul ne bis in idem presupune
"pronunţarea a două hotărâri care stabilesc soluţii pe fondul cauzei, ceea ce nu
este cazul în prezenta speţ[ă]".629
În decizia 2832/2014 Înalta Curte - Secția penală a considerat că simplu fapt că

629
Într-un sens contrar celor statuate în această decizie, a se vedea cauza C-486/14 pendinte, ce va fi judecată de
Marea Cameră.
170
171
Președintele completului de judecată era cercetat pentru fapte de corupție nu

poate aduce atingere dreptului la apărare al inculpatului.630
În decizia 2817/2014 nu se poate reține o încălcare a articolului 8 CEDO atunci

când înregistrările nu sunt realizate de o autoritate a statului631, iar ÎCCJ
consideră că obligația fundamentală de motivare a hotărârii este realizată inclusiv
în situația în care starea de fapt reținută de prima instanță coincide cu cea reținută
în actul de sesizare, neîncălcându-se prin acest simplu fapt articolul 6 (3) din
Convenție.632
3.4. În deciziile în recursul legii și a dezlegărilor prealabile
Referindu-se la decizia în interesul legii 33/2008633, ÎCCJ arată - în 2015 - faptul

că s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanţe ca „în cazul în care sunt
sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată
pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept
de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.” (s.n.-M.M.-B.) Astfel, ÎCCJ
limitează prin intermediul unei decizii în interesul legii prioritatea impusă de
articolul 20 alin. (2) din Constituție, stabilind că dreptul CEDO va fi aplicat cu
prioritate doar dacă printr-o astfel de aplicare nu se va aduce atingere unui alt

630
"Nu poate fi primită nici critica privind încălcarea dreptului la apărare pe motiv că la data acordării cuvântului
în dezbateri în apel, preşedintele completului de judecată era cercetat pentru fapte de corupţie" și prin urmare
articolul 6 alin. (3) din Conveție nu a fost astfel încălcat. Pe de o parte, astfel cum s-a menţionat în analiza de mai
sus, dreptul la apărare al inculpatului nu a fost încălcat, acesta fiind asistat de apărător desemnat din oficiu în
condiţiile legii, iar cercetarea preşedintelui completului de judecată de către Direcţia Naţională Anticorupţie nu a
avut legătură cu cauza şi nu a fost de natură să aducă vreo vătămare inculpaţilor. Susţinerea inculpatului D.M. că
cercetarea de către Direcţia Naţională Anticorupţie a judecătorului instanţei, ar fi produs acestuia o stare de
temere, astfel încât i-ar fi respins cererea de amânare, apare ca fiind o simplă speculaţie a acestuia."
631
"În cauză nu este în discuţie o atingere adusă art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care
reglementează dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, în condiţiile în care înregistrările nu au fost
efectuate de o autoritate a statului, ci o terţă persoană a înregistrat propriile convorbiri pe care le purta cu o altă
persoană. Jurisprudenţa C.E.D.O. statuează că este aplicabil art. 8 Convenţie şi statul este responsabil când
ingerinţa în dreptul la viaţă privată aparţine unei persoane private, dar are la bază un act al statului sau este
confirmată ulterior de către stat. Ca atare, înregistrarea efectuată de o persoană privată, a convorbirilor cu
reclamantul, beneficiind de asistenţă din partea autorităţii statului, care i-a sugerat să efectueze înregistrarea
convorbirilor telefonice şi care a instalat la locuinţa sa sistemul de înregistrat, organele judiciare acţionând în
exercitarea îndatoririlor de serviciu, jucând un rol determinant în toată afacerea, angajează răspunderea statului
(cauza M.M c. Olandei, hotărârea din 8 aprilie 2003). Cum în cauză înregistrările au fost efectuate de
denunţătoare, independent de contribuţia sau asistenţa autorităţilor statului, nu se poate reţine o încălcarea a
dispoziţiilor art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu consecinţe asupra legalităţii mijlocului de
probă."
632
"Astfel, hotărârea primei instanţe corespunde exigentelor impuse de art. 356 C. proc. pen., fiind date
răspunsuri apărărilor inculpaţilor, de aceea, şi din perspectiva art. 6 parag. 3 din Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului, hotărârea primei instanţe nu comportă critici. Este real că starea de fapt redată de prima
instanţă coincide cu cea reţinută în actul de sesizare, însă acest aspect nu poate fi asimilat nemotivării hotărârii,
dat fiind că circumstanţele cauzei au justificat reţinerea stării de fapt descrise în actul de sesizare a instanţei,
întrucât cercetarea judecătorească nu a evidenţiat elemente de fapt care să atragă modificarea stării de fapt."
633
La care se mai face trimitere, exempli gratia, și în decizia nr. 481/2015 a ÎCCJ - Secția I Civilă.
171
172
drept de proprietate, sau per se securității juridice.
Printr-o altă decizie în interesul legii, respectiv nr. 27/2011, ÎCCJ a oprit
instanțele naționale de la greșita utilizare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenție, arătând că trebuie să fie declarate inadmisibile acțiunile în acordarea
de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv ce sunt îndreptate direct
împotriva statului și întemeiate și pe respectiva dispoziție CEDO
În decizia 8/2014, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în

materie penală a subliniat faptul că "în procesul de interpretare şi aplicare a legii
judecătorul are obligaţia de a identifica acel înţeles al normei juridice compatibil
nu doar cu voinţa prezumată a legiuitorului, ci şi cu principiile de rang
constituţional ori european".634 Prin această decizie ÎCCJ consacră obligația de a
interpreta teleologic dispozițiile de drept naționale, interpretare teleologică ce se
va realiza prin unirea voinței legiuitorului cu cea cuprinsă atât în Constituție, cât
și în dispozițiile de drept european - unional și convențional.

Din cauzele redate în mod non-exhaustiv rezultă că Înalte Curte de Casație și
Justiție aplică dreptul CEDO în mod constant, invocând însă de puține ori
hotărâri CEDO interpretative care au, până la urmă, aceeași valoare obligatorie
precum și considerentele Curții Constituționale, și mai ales că în caz de conflict
între considetentele Curții Constituționale, și considerentele CEDO cu privire la
maniera în care un anumit drept fundamental trebuie interpretat, considerentele
CEDO primează.
În plus, Înalta Curte pare a profita de faptul că nu există nicio posibilitate de a fi

contrazisă în ceea ce privește maniera în care dreptul CEDO ar trebui interpretat,
cu excepția situațiilor în care interpretarea conferită dreptului CEDO este
realizată prin intermediul unei decizii interpretative pronunțate cu efect erga
omnes.635
Totodată, Înalta Curte nu pare a se întreba în prealabil dacă situația de fapt se află
sau nu în domeniul de aplicare ratione materiae a dreptului CEDO sau a dreptului
Uniunii Europene, în acest ultim caz având obligația de a opera o verificare
raportat la dreptul Uniunii, și nu la dreptul CEDO, din moment ce, în principiu,
operează prezumția de protecție echivalentă instituită în Bosphorus.

634
Publicată în Monitorul Oficial cu numărul 473 din 27 iunie 2014.
635
A se vedea secțiunea din cadrul controlului de constituționalitate din teză, și care abordează cauzele în care
Curtea Constituțională a fost chemată să verifice constituționalitate celor statuate de Înalta Curte în deciziile
interpretative adoptate.
172
173
Astfel, după ce ne-am desfătat cu maniera dispersată de aplicare a Convenției de

către Înalta Curte, urmează să observăm modul în care dispozițiile CEDO au
dobândit efect în cadrul altor state membre ale Convenției, dar și ale Uniunii
Europen, pentru a observa posibile soluții legislative viitoare care ar trebui
adoptate și în România pentru a asigura o unitate în interpretare a cerințelor
dreptului CEDO la nivel intern (4).

4. Aplicarea CEDO în Germania, Marea Britanie, Franța, și
Italia
În cele ce urmează dorim să rezumăm maniera în care dreptul CEDO este aplicat
la nivel național de către instanțele de drept comun din Germania (4.1.), Regatul
Unit al Marii Britanii (4.2.), Franța (4.3.) Italia (.4.3) și Belgia (4.4), pentru a
arăta, în același timp și maniera în care acest control disipat al normei a fost
supus controlului ulterior al instanței de contencios constituțional, cu scopul clar
de a se asigura astfel unitatea ordinii juridice naționale, precum și egalitatea în
fața legii.
4.1. Aplicarea CEDO în Germania
Aplicarea Convenției ca instrument de verificare a legalității unei norme de drept

național de către instanțele ordinare este realizată și în Germania. Diferențele față
de maniera în care un astfel de control operează în România sunt însă
următoarele:
a) În Germania, deși la fel ca în România, instanțele ordinare au dreptul să

înlăture de la aplicare orice dispoziție internă ce ar fi considerată a fi contrară
Convenției, totuși, dacă motivul pentru care norma internă a fost înlăturată este
dat de o posibilă interpretare arbitrară a Convenției, justițiabilul care se
consideră prejudiciat de înlăturarea normei interne are dreptul de a sesiza Curtea
Constituțională Federală pentru a solicita, în temeiul articolului 3(1) din Legea
Fundamentală, anularea deciziei instanței.636 Un astfel de drept nu există în
România, justițiabilul putând obține doar o revizuire a unei hotărâri date în
temeiul unei legi declarate ulterior ca neconstituțională.
b) În Germania, spre deosebire de România, justițiabilul care consideră că

instanța de drept comun în mod eronat a considerat fie că o anumită hotărâre a
CEDO nu ar fi incidentă în cauză spre a interpreta o dispoziție din Convenție, fie
că o dispoziție din Convenție nu ar oferi protecție justițiabilului - instanța

636
A se vedea decizia BVerfGE 74, 102(128) la care trimite Andreas Voßkuhle, The Cooperation Between
European Courts: The Verbund of European Courts and its Legal Toolbox, în The Court of Justice and the
Construction of Europe: Analyses and Perspectives on Sixty Years of Case-law - La Cour de Justice et la
Construction de l'Europe: Analyses et Perspectives de Soixante Ans de Jurisprudence (Court of Justice, ed.), T.
M. C. Asser Press, 2013, pp. 81-98, la p. 87.
173
174
considerând că situația de fapt nu se află în domeniul material special de aplicare

al Convenției - va avea dreptul să sesizeze Curtea Constituțională Federală în
temeiul articolului 20 (3) din Legea fundamentală coroborat cu invocarea acelui
drept fundamental regăsit și în Convenție, și care ar fi fost astfel ignorat.637
c) În Germania, spre deosebire de România, autoritățile administrative au

obligația să aplice dispozițiile CEDO și jurisprudența aferentă ca instrumente de
interpretare a dispozițiilor naționale.638
În plus, în Germania, Curtea Federală Constituțională a arătat că deși în principiu

instanțele de drept comun se află sub obligația de a respecta jurisprudența
interpretativă CEDO, această obligație nu este absolută, Curtea Federală
Constituțională rezervându-și dreptul de a verifica dacă jurisprudența CEDO
evolutivă nu s-ar afla într-un conflict direct cu dispozițiile din Constituție,
urmând ca în cazul unui astfel de conflict, Legea Fundamentală a Germaniei să
se aplice cu prioritate iar jurisprudența CEDO să devină inaplicabilă în acel
domeniu de acțiune a dispoziției conflictuale conținute în Legea Fundamentală.639
4.2. Aplicarea CEDO în Marea Britanie
În ceea ce priveșe aplicarea controlului de convenționalitate în Marea Britanie,

Human Rights Act nu obligă instanțele de drept comun să lase inaplicabile
dispozițiile interne care ar fi considerate ca fiind incompatibile cu cerințele
impuse de Convenție. Totodată, Curtea Supremă a Regatului Unit a definit în
Horncastle întinderea obligației de a "lua jurisprudența CEDO în considerație" și
a stabilit că o astfel de obligație nu are un caracter absolut, din moment ce
instanțele din Marea Britanie pot refuza, în cazuri excepționale, aplicarea unei
jurisprudențe CEDO pertinente, sub condiția de a motiva în mod temeinic un
astfel de refuz.640 În același spirit, Curtea Supremă a mai considerat că principiul

637
Andreas Voßkuhle, The Cooperation Between European Courts: The Verbund of European Courts and its
Legal Toolbox, la p. 87.
638
Legal Toolbox, la p. 87.
639
A se vedea decizia din 14 octombrie 2004, 2, BvR 1481/04 la care trimite J. Gerards, The Pilot Judgment
Procedure before the EctHR as an instrument for dialogue, în Constitutional Conversations, Cambridge,
Intersentia, 2012, la p. 376, nota de subsol 21.
640
Christina Eckes, EU Accession to the ECHR: Between Autonomy and Adaptation, The Modern Law Review,
2013, 76(2) MLR 254–285, la p. 275. Autorul subliniază și faptul că în cuprinsul motivării, Curtea Supremă s-a
arătat foarte critică cu privire la jurisprudența CEDO aplicabilă în materie, exprimându-și totodată speranța că
CEDO va lua în considerare considerentele din Horncastle într-un timp când mai scurt. Totodată, această
argumentație a fost evidențiată și de Marea Cameră de la Strasbourg care, la momentul pronunțării Curții
Supreme în Horncastle avea pe rol soluționarea unui recurs împotriva unei hotărâri de condamnare a Marii
Britanii pronunțate de o Cameră CEDO într-o cauză asemănătoare: "La 9 decembrie 2009, United Kingdom
Supreme Court (Curtea Supremă de Justiţie a Regatului Unit) a menţinut, în unanimitate, hotărârea Court of
Appeal [(2009) UKSC 14]. Lord Phillips, pronunţând hotărârea Supreme Court, a constatat că deşi instanţele
naţionale erau obligate în temeiul Human Rights Act 1998 (Legea din 1998 privind drepturile omului) să ţină
seama de jurisprudenţa CEDO în aplicarea principiilor consacrate, în rare ocazii, atunci când o instanţă manifesta
o preocupare că o hotărâre pronunţată la Strasbourg nu înţelesese pe deplin sau nu luase în considerare suficient
174
175
potrivit căruia dispozițiile din Human Rights Act trebuie să fie interpretate în
conformitate cu dispozițiile CEDO analoage găsește o limită în faptul că
dispozițiile din Human Rights Act nu pot produce eo ipso efect retroactiv, și asta
indiferent dacă ulterior cauza ar conduce la condamnarea Regatului Unit de
Curtea de la Strasbourg.641 De aceea, în doctrină s-a afirmat că instanțele din
Marea Britanie acordă precedent doar manierei în care ele înțeleg să interpreteze
dispozițiile din Convenție, și nu interpretării deja realizate de Curtea de la
Strasbourg.642
4.3. Aplicarea CEDO în Franța
În Franța, și inițial, Conseil Constitutionnel a refuzat să implementeze un control

de convenționalitate în cadrul controlului de constituționalitate, arătând în cauza
IVG643 faptul că articolul 55 din Constituția Franței impune o soluție în cazul
unui conflict normativ, soluție care nu reprezintă în același timp și o condiție de
validitate aplicabilă dispozițiilor de drept intern.644 De aceea, o lege contrară unui
tratat internațional nu este per se contrară și Constituției.645 Menționăm că
doctrina a considerat că în prezent s-ar impune un reviriment al considerentelor
adoptate în 1975, Conseil Constitutionnel trebuind astfel să-și asume competența
de a declara neconstituțională orice dispoziție care ar fi contrară Convenție646 - și
mai ales atunci când este rugată prin intermediul unei "excepții de
neconstituționalitate" (question prioritaire de constitutionnalité).647 Urmare

anumite aspecte de drept englez, acestea aveau posibilitatea de a nu se conforma hotărârii pronunţate de Curte.
Hotărârea Chamber of Lords reprezenta un astfel de caz." (Cauza AL-KHAWAJA ŞI TAHERY ÎMPOTRIVA
REGATULUI UNIT, Cererile nr. 26766/05 şi 22228/06, paragr. 57-62, cu traducere în limba română disponibilă
pe HUDOC și realizată de CSM și IER).
641
Cauza McCaughey, decizia Curții Supreme din 11 mai 2011, disponibilă în limba engleză la
https://www.supremecourt.uk/decided-cases/docs/UKSC_2010_0101_Judgment.pdf [ultima dată accesat în data
de 9 septembrie 2015], la care face trimitere Christina Eckes, EU Accession to the ECHR: Between Autonomy
and Adaptation, The Modern Law Review, 2013, 76(2) MLR 254–285, la p. 276.
642
Christina Eckes, EU Accession to the ECHR: Between Autonomy and Adaptation, The Modern Law Review,
2013, 76(2) MLR 254–285, la p. 276-7.
643
Decizia nr. 74-54 din data de 15 ianuarie 1975.
644
Pentru doctrina din România care susține că instanța de contencios constituțional de la București ar trebui să
procedeze la fel în cadrul controlului de constituționalitate, a se vedea I. Deleanu, Instituții și proceduri
constituționale, C.H. Beck, 2006, la p. 323: Prin referire la dispozițiile art. 20 din Constituția României, anterior
rămânea în atenție și o altă problemă, anume aceea de a ști dacă Curtea Constituțională, în cadrul controlului a
priori sau al celui a posteriori, poate sancționa o normă internă sub motivul că ea se abate de la o normă
internațională, pe care România și-a însușit-o prin aderare, normă care, în sensul art. 20, are prioritate față de
legile interne.S-ar părea că răspunsul trebuie să fie în afirmativ, întrucât preeminența normelor internaționale a
fost consacrată ca “principiu constituțional”. În ce ne privește considerăm că răspunsul trebuia să fie în negativ:
a) rolul fundamental al Curții Constituționale, căruia i se subsumează majoritatea covărșitoare a atribuțiilor ei,
este acela de a asigura “supremația Constituției” și nu a normelor internaționale față de cele interne.
645
A se vedea și Jean-Philippe Derosier, Hors-piste constitutionnel. Quand le Conseil Constitutionnel decide de
poser une question prejudicielle a la CJUE în L’etat, le droit, la politique, 2014 227-241, la p. 232.
646
A se vedea G. Garcassonne, “Faut-il maintenir la jurisprudence issue de la decision no. 74-54 du 15 janvier
1975?”, în Les Cahiers du Conseil constitutionnel, no. 7 (1999) la care trimite Jean-Philippe Derosier, op. cit, la p.
232.
647
Pentru confirmarea deciziei de principiu IVG, a se vedea Cons. Const. 12 mai 2010, decis. No. 2010-605 DC,
Loi relative a l’ouverture a la concurrence et a la regulation du secteur des jeux d’argent et de hazard en ligne,
175
176
eventual și a doctrinei, în prezent, Conseil constituionnel acceptă să aplice

dispozițiile din Convenție în cadrul unui control de constituționalitate a
posteriori pe calea QPC.
4.4. Aplicarea CEDO în Italia
În Italia, instanțele de drept comun au fost obligate de către Curtea

Constituțională italiană să trimită o excepție de neconstituționalitate ori de câte
ori vor concluziona prima facie că o dispoziție de drept intern este contrară
dreptului CEDO, Curtea Constituțională acceptând, după ezitări anterioare, să
aplice normele de drept CEDO ca norme interpuse în cadrul controlului de
constituționalitate.648 Ca atare, în Italia, instanțele de drept comun, și inclusiv
instanța supremă de drept comun nu mai are dreptul să lase inaplicabilă o
dispoziție internă contrară dreptului CEDO – fără consultarea prealabilă a Curții
Constituționale - decizia Curții Constituționale a Italiei potrivit căreia dispoziția
internă nu se află în conflict cu CEDO va fi opozabilă cu efect erga omnes
instanțelor interne de drept comun, acestea având doar dreptul să constate
conformitatea normelor interne cu CEDO, dar nu și existența unui conflict și
înlăturarea de la aplicare a legii interne contrare (efect de excludere649).
Această obligație de trimitere impusă instanțelor de drept comun a luat naștere

tot pe cale pretoriană, printr-o interpretare inovatoare conferită de Curtea
Constituțională din Italia articolului 117 paragr. 1 din Constituția Italiei. Astfel,
în deciziile nr. 348 și 349 din 2007, Curtea a declarat dreptul CEDO ca având o
valoare cvasiconstituțională, acestea aplicându-se cu prioritate în caz de conflict
cu dispozițiile legislative naționale adoptate ulterior aderării Italiei la Convenție;
pentru ca ulterior să precizeze expres obligația instanțelor ce ori de câte ori vor
considera că normele interne contrazic cerințele CEDO, să suspende cauza
pentru a solicita și opinia Curții Constituționale.650
4.5. Aplicarea CEDO în Belgia
Maniera în care instanțele naționale au decis să invoce și să aplice dreptul CEDO

Rec. Cons. Const. p. 78 et Cons. Const. 3 fevr, 2012, no. 2011-217 QPC, M. Mohammed Akli B, Rec. Cons.
Const. p. 104 dar și comentariul la decizia nr. 2013-314 QPC publicat pe pagina de internet a Conseil
Constitutionnel, la p. 16.
648
A se vedea G. Martinico, Is the European Convention Going to be „Supreme”? A comparative-Constitutional
Overview of ECHR and EU Law before national courts, în The European Journal of International Law, vol. 23,
no. 2, 2012, 401-424, la pp. 414-415.
649
Otto Pfersmann argumenta că un astfel de efect de excludere introduce în sistemul de drept de drept o
puternică imprecizie structurală (Otto Pfersmann, La production des normes: production normative et hierarchies
des normes, Traite international de droit constitutionnel, Paris, 2012, pp. 484-528, la p. 504.)
650
A se vedea O. Pollicino, The Italian Constitutional Court and the European Court of Justice: A Progressive
Overlapping between theSupranational and the Domestic Dimensions, în Constitutional Conversations in
Europe: actors, topics and procedures (M. Claers, M. De Visser, P Popelier și C. Van De Heyning, coord.),
Cambridge, Intersentia, 2012, pp. 101-129, la p. 119-120.
176
177
în cadrul controlului intrinsec al normelor de drept naționale este descrisă în

detaliu de Patricia Popelier.651 Doamna profesor Popelier arată cum competența
de a controla conformitatea actelor executive și legislative naționale cu actele de
drept internațional self-executing a fost proclamată pe cale pretoriană de curtea
supremă de drept comun (Cour de Cassation) în 1971 în cauza Franco Suisse le
Ski - cu precizarea că în cazul controlului conformității actelor executive
naționale, normele internaționale sau supranaționale aplicabile ca norme de
referință în cadrul controlului nu trebuie să provină din acte self-executing (cauza
Tillieux din 28 mai 2002 a Conseil d’Etat din Belgia)652.
În ceea ce privește relația dintre Curtea Constituțională din Belgia și dreptul

CEDO, doamna profesor arată că această curte este dispusă să producă
revirimente jurisprudențiale ca urmare a apariției unei noi hotărâri CEDO, sau
chiar să suspende pronunțarea într-o cauză așteptând până ce se va pronunța
Curtea de la Strasbourg într-o cauză similară cu cea pendinte pe rolul său, atunci
când cauza este judecată de Marea Cameră a CEDO.653 Totodată, Curtea
Constituțională a Belgiei este dispusă să coboare standardul de protecție
absolutist conferit de constituția Belgiei atunci când un astfel de standard ar
aduce atingere standardului de protecție minim conferit pe cale jurisprudențială
de Curtea de la Strasbourg unui drept fundamental opus.654
Aplicarea dreptului CEDO în mod direct de către instanțele de drept comun a dat
naștere chiar la conflicte între instanțele supreme și curtea constituțională,
întrucât deși Curtea Constituțională a dobândit competența începând cu 2004 de
a opera un control de constituționalitate al dreptului intern raporta la drepturile
fundamentale prevăzute în Constituția Belgiei, Curtea de Casație din Belgia a
refuzat, la început, să trimită excepții de neconstituționalitate ori de câte ori
considera că dispoziția de drept intern este oricum contrară dreptului CEDO,
drept care se aplica cu prioritate chiar față de dispozițiile de drept prevăzute în
Constituția Belgiei.655 Ca atare, pentru Curtea de Casație, o excepției de
neconstituționalitate ar fi fost superfluă într-o astfel de situație.656
Totodată, Conseil d’Etat se consideră obligat doar de cele statuate de Curtea

Constituțională în cazul controlului de constituționalitate în care normele de
referință aplicate au fost doar dispozițiile din Constituție. De aceea, atunci când
Curtea Constituțională ar statua, în cadrul unui control de constituționalitate, și

651
A se vedea P. Popelier, Judicial Conversations in multilevel constitutionalism: the Belgian case, în
Constitutional Conversations in Europe: actors, topics and procedures, (M. Claers, M. De Visser, P Popelier și C.
Van De Heyning, coord.), Cambridge, Intersentia, 2012, pp. 73-99.
652
Ibidem, la p. 75.
653
Ibidem, la p. 86.
654
Decizia din 21 decembrie 2004, nr. 202/200 cu privire la caracterul absolut al confidențialității scrisorilor.
655
Decizia din 9 noiembrie 2004 P. 04.0849.N menționată de P. Popelier, op. cit, la p. 97.
656
P. Popelier, op. cit. la p. 97.
177
178
cu privire la conformitatea dispoziției naționale cu dreptul CEDO sau dreptul

UE, Conseil d Etat nu se consideră obligat de considerentele acelor decizii,
considerând că instanța de drept comun are competența de a verifica
conformitatea cu dreptul CEDO și/sau dreptul UE, fără a fi legată de
considerenele instanței de contencios constituțional657, acesta alegând să preia
considerentele Curții Constituționale doar când va considera că sunt în
conformitate cu propria înțelegere a cerințelor dreptului CEDO.
În cadrul acestei secțiuni am observat cum deși inițial instanțele de drept comun
și-au arogat dreptul să controleze conformitatea dreptului intern cu dispozițiile
din Convenție, treptat, instanțele de contencios constituțional naționale au
intervenit impunându-și monopolul cu privire la ce fel de efecte pot să producă
normele din Convenție la nivel intern. Totodată, am observat că instanța de la
Strasbourg a impus prezumția protecției echivalente care pune astfel la adăpost
dreptul Uniunii de un eventual control de convenționalitate ce ar putea fi realizat
de instanța de drept comun națională în numele protecției efectivității dreptului
CEDO la nivel intern. Pe de altă parte, am putut de asemenea observa că instanța
de la Strasbourg mai impune instanței naționale obligația de a trimite o întrebare
preliminară Curții de Justiție în eventualitatea în care aceasta ar dori ca - în cazul
introducerii unei plângeri pe rolul Curții - statul de care aparține să se bucure de
o prezumție de protecție echivalentă și prin urmare de un control “marginal”
aplicat de către Curte. Mai precizăm că această cvasiobligație de trimitere este
impusă ori de câte ori Curtea de Justiție nu s-a pronunțat cu privire la
conformitatea cu drepturile fundamentale a normei ce stabilește ingerința, și este
diferită de obligația perfecta impusă instanțelor naționale sub articolul 6 CEDO
de a motiva corespunzător, în baza jurisprudenței Cilfit și alții658, fiecare refuz de
a trimite o întrebare preliminară Curții de Justiție659.

657
Ibidem, la p. 97 cu trimitere la decizia din 2 iulie 2010, nr. 206.397 a Conseil d Etat).
658
Cauza 283/81, EU:C:1982:335, paragr. 21.
659
Cu privire la această obligație, a se vedea M. Mazilu-Babel, CEDO. Refuzul de a sesiza Curtea de Justiție cu o
cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare. Obligația de motivare a refuzului. Neîncălcarea art. 6 alin.
(1) din Convenție, în Pandectele Române, nr. 3/2013, disponibil și la www.idrept.ro.
178
179
Secțiunea II: Controlul subsidiar de la nivelul CEDO și dreptul UE
1. Interpretarea evolutivă a Convenției și dreptul UE
Dreptul Uniunii, și în special Carta DFUE a fost utilizat de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului pentru a interpreta, într-o lumină modernă articolele din
Convenție care au o vechime de peste cincizeci de ani.660
Judecătorul de la Strasbourg și-a sprijinit în mod explicit considerentele anumitor

hotărâri atât pe dispoziţiile din Cartă661 ce au fost integrate în raţionamentul său
juridic. Urmează să arătăm diferite cauze în cadrul cărora Curtea de la Strasbourg
a apelat la dispoziții de drept UE pentru a interpreta articolele din Convenție în
lumina acestora. Cu acest scop, vom analiza mai întâi jurisprudența referitoare la
Carta DFUE utilizată ca instrument de interpretare a Convenției (1.1), pentru ca
apoi să arătăm și jurisprudența în care diferite dispoziții de drept UE - altele
decât cele conținute în Carta DFUE - au fost folosite de Curtea de la Strasbourg
în cadrul controlului subsidiar de convenționalitate aplicat (1.2). În plus, vom
detalia jurisprudența prin care s-a stabilit că încălcările de drept UE la nivel
intern nu pot fi, în principiu, sancționate de Curtea de la Strasbourg în temeiul
dreptului CEDO (2), pentru ca apoi să arătăm obligația de a invoca
neconformitatea cu dreptul UE la nivel intern (3). Scurte concluzii intermediare
vor urma (4).
1.1. Carta -‐ sursă de interpretare juridică a Convenției
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene a fost pentru prima dată

menționată nu de Curtea de Justiție, ci de Curtea Europeană a Drepturilor
Omului. 662 Astfel, în cauza Goodwin împotriva Regatului Unit663 Curtea a
observat că articolul 9 din Carta DFUE nu preia în totalitate conținutul articolului
12 din Convenție, alegând să nu păstreze și trimiterea la bărbați și femei în
contextul dreptului la căsătorie. Ulterior, în Schalk şi Kopf c. Austriei664 s-a
ajuns, prin raportare la art. 9 din Cartă, la concluzia că dreptul la căsătorie nu
poate fi înţeles drept o prerogativă impusă în mod obligatoriu de către textul
Convenției doar pentru două persoane de sex diferit665. Deducţia interpretativă a

660
A se vedea și Concluziile Avocatului general în cauza C-62/06, prezentate în data de 3 mai 2007, la nota de
subsol nr. 43.
661
A se vedea Reflets, nr. 1/2013, p. 4 disponibilă spre consultare la www.curia.eu cu trimitere la Hotărârea
[Marea Cameră] Goodwin c. Regatului Unit, cererea nr. 28957/95 din data de 11 iulie 2002.
662
Sarah Iglesias Sanchez, The Court and the Charter: the Impact of the Entry into Force of the Lisbon Treaty on
the ECJ’s Approacho to Fundamental Rights, Common Market Law Review 2012, Vol. 49, issue 5, p. 1565–
1611, la p. 1570.
663
Hotărârea din 11 iunie 2002, Marea Cameră, cererea nr. 28957/95.
664
Hotărârea din 24 iunie 2010, cererea nr. 30141/04, traducerea neoficială în limba română fiind disponibilă pe
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-119820.
665
Schalk şi Kopf c. Austriei, cererea nr. 30141/04.
179
180
rezultat din faptul că art. 9 din Carta DFUE protejează dreptul la căsătorie fără a
aduce vreo calificare sau vreo precizare suplimentară cu privire la sexul
persoanelor care se pot căsători. Prin urmare, Curtea de la Strasbourg a statuat că
ținând cont de art. 9 din Cartă, Curtea nu va mai considera că dreptul la
căsătorie consacrat în art. 12 trebuie în toate cazurile să fie limitat la căsătoria
între persoane de sex opus666.
În al doilea rând, Carta a devenit punctul de referinţă ce a permis CEDO să

extindă de facto domeniul de aplicare al Convenţiei, producând astfel revirimente
jurisprudenţiale majore. Hotărârea Demir şi Baykara c. Turciei reflectă acest
efect667 raportat la art. 11 CEDO, iar hotărârea Bayatan c. Armeniei – în ceea ce
priveşte art. 9 şi dreptul la obiecţia de constiinţă. Acest ultim drept, expres
prevăzut în art. 10 alin. (2) din Cartă, nu fusese recunoscut anterior ca făcând
parte din „mănunchiul” drepturilor protejate la nivelul Convenţiei în cadrul
articolului 9.
În al treilea rând, Carta a permis să se aducă precizări cu privire la întinderea

domeniului de aplicare al articolului 14 din Convenție. Astfel, în G. N. împotriva
Italiei Curtea - după ce a reiterat faptul că aplicarea articolului 14 din Convenție
nu presupune neapărat încălcarea unui alt articol din Convenție, ci doar ca
situația de fapt să se afle în domeniul general de aplicare al Convenției668, putând
astfel depăși cadrul de aplicare al unui anumit articol din Convenție669 - a
continuat arătând că și datorită includerii în articolul 21 din Carta DFUE a
interzicerii discriminării bazate pe caracteristicile genetice, domeniul de aplicare
al articolului 14 din Convenție poate cuprinde și situații de fapt precum cele în
care se susține existența unui tratament diferențiat în funcție de caracteristicile
genetice ale reclamantului, respectiv din cauza existenței unei maladii
genetice.670

666
Idem, paragr. 61.
667
A se vedea Reflets, nr. 1/2013, p. 5, disponibilă spre consultare la www.curia.eu
668
G.N. împotriva Italiei, nr. 434134, hotărârea din data de 1 decembrie 2009, disponibilă în limba franceză,
italiană și rusă pe HUDOC, paragr. 114 cu trimitere la hotărârile de principiu Rasmussen c. Danemark, 28
novembre 1984, § 29, série A no 87 ; Stec et autres c. Royaume-Uni (déc.) [GC], nos 65731/01 et 65900/01, § 39,
CEDH 2005-X ; Burden c. Royaume-Uni [GC], no 13378/05, § 58, 29 avril 2008.
669
Cu trimitere la Stec et autres, nos 65731/01 et 65900/01, § 40 ; Affaire « relative à certains aspects du régime
linguistique de l’enseignement en Belgique » c. Belgique (fond), 23 juillet 1968, § 9, série A no 6):
670
Paragr. 126 -127: La Cour note que l’article 14 ne mentionne pas l’état de santé, les caractéristiques
génétiques ou les handicaps parmi les motifs de discrimination interdits. Elle rappelle toutefois que la liste des
motifs de distinction énumérés à l’article 14 n’est pas exhaustive. Elle relève aussi qu’elle a élargi le champ
d’application de l’article 14 aux discriminations fondées sur un handicap. Par ailleurs, la possibilité que les
caractéristiques génétiques constituent un facteur de discrimination prohibée entre individus est confirmée par
des sources externes à la Convention, telles que la Charte des droits fondamentaux de l’Union européenne, dont
l’article 21 interdit, entre autres, la discrimination fondée sur les caractéristiques génétiques ou sur un
handicap). Pour en revenir au cas d’espèce, la Cour estime qu’une différence de traitement fondée sur une
maladie génétique peut relever de l’article 14 de la Convention.

180
181
Prin urmare, Carta nu numai că trebuie să fie observată de către instanțele

naționale atunci când situația se află în domeniul dreptului Uniunii, ci și atunci
când judecătorul de drept comun este chemat să opereze un control de
convenționalitate, - dispozițiile din Cartă fiind instrumente suplimentare de
interpretare a dispozițiilor din Convenție, la fel cum de altfel dispozițiile CEDO
sunt folosite de Curtea Constituțională a României pentru a interpreta dispozițiile
din Constituție ce reflectă drepturi analoage celor din Convenție, în temeiul
articolului 20 alin. (1) din Constituție.671
Urmează să observăm cum interpretarea dispozițiilor din Convenție în lumina

dispozițiilor de drept UE poate influența concluzia Curții de la Strasbourg cu
privire la faptul că ingerința adusă unui drept fundamental nu era prevăzută de
lege, dar și că anumite noțiuni autonome de drept CEDO dobândesc o nouă
accepțiune atunci când sunt interpretate în lumine evolutivă a dreptul Uniunii,
permițând astfel să fie incluse în domeniul material de protecție situații de fapt
care anterior beneficiau, eventual, doar de protecția oferită la nivel intern prin
intermediul Constituției (1.2.).
1.2. Interpretarea în lumina altor dispoziții de drept UE
1.2.1. Exemple non-‐exhaustive
În cauza Mendizabal împotriva Franței, Curtea de la Strasbourg arată că articolul

8 trebuie interpetat - în această situație - în lumina dreptului UE, și în special în
lumina obligațiilor pe care dreptul UE le impune statelor membre cu privire la
dreptul de intrare și dreptul de sejur al resortisanților din alte state membre.672 De
aceea, pentru soluționarea cauzei, Curtea de la Strasbourg a trimis inclusiv la o
hotărâre a Curții de Justiție în care Belgia a fost condamnată pentru încălcarea
dreptului Uniunii673 din cauza adoptării unor măsuri asemănătoare cu cele care
formau obiectul indirect al controlului aplicat în cauza prezentă. Totodată, Curtea
de la Strasbourg a arătat că prin refuzul de acordare a unui document
administrativ - timp de 14 ani - care să ateste dreptul de sejur conferit în mod
direct de dreptul UE, s-a adus în mod clar atingere articolului 8 CEDO. Prin
urmare, deoarece dreptul UE interzicea un astfel de comportament, nu se poate
considera că ingerința era prevăzută de lege în conformitate cu cerințele impuse

671
A se vedea totuși și opinia disidentă a judecătorilor ZIEMELE, HIRVELÄ AND BIANKU în cauza National
Union of Rail, Maritime and Transport Workers împotriva Regatului Unit, în care se arată faptul că din
considerentele hotărârii nu se înțelege prea bine de ce Curtea de la Strasbourg a trimis la dispozițiile Cartei cu
privire la dreptul de a face grevă, din moment ce dreptul UE nu ar stabili în toate împrejurările condițiile în care
dreptul la grevă poate suferi restricții sau limitări la nivel intern.
672
Hotărârea Mendizabal împotriva Franței, nr. 51431/99, paragr. 69. Tot la Mendizabal trimite și profesorul
Deleanu: "Uneori Curtea Europeană și-a argumentat soluția invocând jurisprudența Curții de Justiție" (I. Deleanu,
Obligativitatea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului și ale Curții de Justiție a Comunităților
Europene, Dreptul, nr. 2/2007, pp. 28-43, la p. 40).
673
Hotărârea din 20 februarie 1997, Comisia c. Belgiei, C- 344/95 la care trimite Curtea în paras 75-6 în cauza
Mendizabal.
181
182
de articolul 8 alin. (2) din Convenție. Ulteriot, în cauza P.B. și J. S. împotriva

Austriei, articolul 8 a fost interpretat și în lumina normelor de drept UE care
stabileau egalitate între cuplurile homosexuale și cuplurile heterosexuale din
perspectiva dreptului de a se bucura de viață de familie. Astfel, Curtea de la
Strasbourg a considerat că ar fi superficial să mențină o diferențiere între
cuplurile homosexuale și cuplurile heterosexuale, refuzând primelor protecția
oferită de articolul 8 CEDO în ceea ce privește garantarea unei vieți de familie.674
În al doilea rând, Curtea de la Strasbourg a apelat la dispoziții de drept UE pentru

a interpreta și limitările permise de Convenție libertății de exprimare în temeiul
articolului 16 CEDO. Astfel, în cauza Piermont împotriva Franței s-a considerat
că un cetățean al Germaniei, membru în Parlamentul European nu putea fi
considerat ca încadrându-se în noțiunea de "străin" raportat la Franța, și prin
urmare articolul 16 nu putea autoriza o astfel de limitare adusă libertății de
exprimare.675
În al treilea rând, în cauza Matthews împotriva Regatului Unit, Curtea a

considerat că noțiunea de corp legislativ conținută în articolul 3 din Protocolul
nr. 1 la Convenție trebuie interpretată în lumina dreptului UE, stabilind astfel
faptul că reglementarea alegerilor în Parlamentul European face parte din
domeniul de aplicare material al Convenției - lucru care a conferit competența
Curții de a constata – ulterior – că respectivul drept prevăzut în Protocolul nr. 1 a
fost încălcat.676
În cauza Delfi împotriva Estoniei, reclamantul a susținut că instanța supremă

națională, aplicând dispozițiile de drept comun în materie de răspundere, și nu pe
cele speciale instituite pentru transpunerea dreptului Uniunii incident, a adus
astfel atingere libertății sale de exprimare - o astfel de atingere nefiind
"prevăzută de lege" în sensul articolului 10 alin. (2) din moment ce dreptul
Uniunii impunea ca reclamantul să nu fie sancționat într-o atare situație de fapt.
Drept răspuns, Curtea a arătat că, în principiu, este pentru instanțele naționale să
stabilescă legea aplicabilă pentru soluționarea unei cauze, rolul Curții de la
Strasbourg limitându-se în a verifica dacă o astfel de aplicare a legii ar fi fost
previzibilă pentru reclamant.677 În concluzie, Curtea admite dar doar în situația
de fapt specifică a reclamantului - că legea putea fi considerată a fi previzibilă –
întrucât acesta deținea cel mai vizitat site de știri din Estonia, putându-și permite

674
Hotărârea din data de 22 iunie 2010, nr. 18984/02, paragr. 29-30.
675
Hotărârea din 27 aprilie 1995, cererea nr. 15773/89, paragr. 64: "Curtea nu poate accepta argumentul bazat pe
cetăţenia europeană, deoarece tratatele comunitare nu recunoşteau la acel moment o asemenea cetăţenie. Cu toate
acestea, ea consideră că apartenenţa Dnei Piermont la un Stat membru a Uniunii Europene şi, în plus, calitatea de
parlamentar european nu permite aplicarea articolului 16 (art. 16) din Convenţie, mai ales că populaţia TPO
participă la alegerea deputaţilor în Parlamentul european".
676
Hotărârea Matthews împotriva Regatului Unit din 18 februarie 1999 (cererea nr. 24833/94, Recueil des arrêts
et décisions, 1999-I), paragr.48-54.
677
Hotărârea Delfi împotriva Estoniei din 16 iunie 2015 (cererea nr. 64569/09), paragr. 128.
182
183
chiar să angajeze o echipă de juriști pentru a acoperi riscurile la care s-ar fi expus
din necunoașterea corespunzătoare a legii.678
În al patrulea rând, și tot cu privire la necesitatea că ingerința să fie prevăzută de

lege, reclamantul a argumentat în Yildiz împotriva Austriei faptul că ingerința
asupra dreptului său la viață de familie a fost realizată prin faptul că instanța din
Austria nu a lăsat legea internă inaplicabilă din moment ce aceasta era în
contradicție cu Decizia 1/80 a Acordului de Asociere încheiat între Turcia și
Comunitățiile Europene care producea, de altfel, efect direct la nivel intern.
Răspunsul Curții a fost în sensul că ingerința era prevăzută de lege din moment
ce instanța austriacă stabilise faptul că reclamantul nu demonstrase că se afla în
domeniul material de aplicare a unei dispoziții anume din Decizia nr. 1/80, și
prin urmare a dreptului Uniunii Europene.679
Totuși, cel mai emblematic exemplu al unei astfel de interpretări conforme îl

considerăm a fi articolul 6 CEDO precum a fost interpretat în lumina obligației
impuse de articolul 267 TFUE de a trimite întrebări preliminare Curții de Justiție.
Urmează să analizăm această jurisprudență emblematică.
1.2.2. Exemplu emblematic: Ullens de Schooten şi Rezabek
Cauza Ullens de Schooten680 este cauza de principiu a Curții de la Strasboug prin

care s-a stabilit maniera în care articolul 6 CEDO impune unei instanțe
naționale681 să motiveze corespunzător refuzul de a trimite întrebări preliminare
Curții de Justiție de la Luxembourg. Astfel, interpretând articolul 6 CEDO în
lumina cerințelor impuse de articolul 267 TFUE și de jurisprudența Cilfit și alții,
Curtea de la Strasbourg analizează dacă un stat membru a încălcat articolul 6
CEDO din cauza refuzului arbitrar de a dialoga cu instanța de la Luxembourg.
În cele ce urmează vom rezuma atât situația de fapt, cât și constatările Curții,
pentru ca apoi să arătăm consecințele acestei hotărâri de principiu a Curții, și
implicit a unei astfel de interpretări evolutive a articolului 6 CEDO.
1.2.2.1. Rezumatul cauzei și a considerentelor Curții
Ambii reclamanţi (domnul Ullens de Schooten şi domnul Ivan Rezabek) sunt

678
Hotărârea Delfi împotriva Estoniei din 16 iunie 2015 (cererea nr. 64569/09), paragr. 129.
679
Hotărârea din 31 octombrie 2010, paragr. 39, disponibilă pe HUDOC.
680
Hotărârea Secției a II a, CEDO, din data de 20 septembrie 2011 în cererile conexate nr. 2989/07 și nr.
38353/07. Această secțiune a fost publicată, parțial, și în Pandectele Române, nr. 3/2013.
681
Doar unei instanțe în sensul autonom al Convenției, și nu unei alte entități publice pe rolul căreia s-ar fi invocat
necesitatea trimiterii unor întrebă preliminare Curții de Justiție (exempli gratia, hotărârea Tarantino și alții
împotriva Italiei din data de 2 aprilie 2013, paragr. 62-63 cu trimitere la decizia Nardella împotriva Italiei,nr.
45844/99): The Court notes that the first applicant, in lodging a special appeal with the President of the Republic
in 2007, did not institute contentious proceedings falling within the scope of Article 6 of the Convention, and
therefore the provision is not applicable.
183
184
cetăţeni belgieni şi administratorii unui laborator de analize medicale care a

beneficiat de rambursarea prestaţiilor oferite invalizilor asigurați medical. În data
de 21 noiembrie 1989, cei doi au fost arestaţi preventiv fiind acuzaţi de
nerespectarea dispoziţiilor instituite prin art. 3 din Decretul Regal nr. 143 din 30
decembrie 1982 şi prin care se stabileau condiţiile în care un laborator de analize
era agreat să ofere prestaţii rambursabile. A urmat condamnarea, în primă
instanţă, la pedepse privative de libertate pentru fapta de a gestiona un laborator
medical fără a avea calitatea cerută de art. 3 din Decretul Regal mai sus-
menţionat. În apel, reclamanţii au invocat neconformitatea art. 3 cu dispoziţiile
art. 86 din Tratatul de instituire a unei Comunităţi Europene (în continuare, TCE)
[acum TFUE] coroborat cu art. 82 (interdicţia unui abuz de poziţie dominantă)
dar şi cu art. 43 (libertatea de stabilire). Totodată, s-a solicitat trimiterea unor
întrebări preliminare Curţii de Justiţie prin care să se analizeze dacă dreptul
comunitar [acum unional] ar permite aplicarea unei astfel de dispoziţii la situaţia
de fapt a reclamanţilor. Curtea de Apel din Bruxelles a respins apelul motivând
că dispoziţia de drept intern este compatibilă cu dreptul comunitar deoarece chiar
dacă respectivele condiţii impuse pentru gestionarea unui laborator medical ar
putea aduce atingere libertăţilor economice fundamentale, art. 3 din Decretul
Regal nr. 143 îndeplineşte condiţiile pentru ca o asemenea restricţie să fie
permisă. Recursul a fost de asemenea respins, Curtea de Casaţie refuzând să
apeleze la procedura trimiterii preliminare şi menţinând decizia din apel a
instanţei penale. Pe de altă parte, partea din decizie care viza soluţionarea acţiunii
civile din cadrul acţiunii penale a fost casată cu trimitere spre rejudecare la
Curtea de Apel din Mons.
Apoi, în decembrie 1999, primul reclamant a depus o plângere la Comisia

Europeană împotriva Regatului Belgiei prin care a susţinut incompatibilitatea art.
3 din Decretul regal nr. 143 cu Tratul de instituirea Comunităților Europene. În
mai 2001, Comisia a invitat, în temeiul art. 226 TCE [acum art. 258 TFUE]
autorităţile belgiene să prezinte observaţii cu privire la compatibilitatea
dispoziţiei interne cu libertatea de stabilire (art. 43 TCE). În 17 iulie 2002,
Comisia a adoptat un aviz motivat concluzionând că art. 3 din Decretul Regal nr.
143 este incompatibil cu art. 43 TEC. În mai 2005, Belgia va modifica dispoziţia
internă aplicată şi în speţa reclamanţilor, suprimând orice condiţie referitoare la
deţinerea unei diplome de specialitate pentru exploatarea unui laborator de
analize medicale care să beneficieze de rambursarea prestaţiilor realizate.
În cadrul rejudecării acţiunii civile, dezbaterile s-au purtat în principal asupra

compatibilităţii art. 3 din Decret cu dreptul comunitar. Potrivit reclamanţilor, o
astfel de dispoziţie nu ar fi trebuit ab initio să producă efect juridic deoarece nu
asigură respectarea libertăţii de stabilire, lucru constatat de altfel şi prin avizul
Comisiei din 17 iulie 2002. Curtea de Apel din Mons va respinge însă apărările
astfel formulate invocând faptul că avizul motivat al Comisiei Europene nu are
184
185
forţă obligatorie iar hotărârea Curţii de Apel din Bruxelles beneficiază de

autoritate de lucru judecat inclusiv cu privire la faptul că art. 3 din Decretul
Regal nr. 143 este compatibil cu dispoziţiile incidente din Tratat. Totodată, la fel
ca şi Curtea de Casaţie, nu se consideră că întrebările preliminare solicitate de
către reclamanţi ar fi “indispensabile" pentru soluţionarea speţei.
În recurs şi pentru a doua oară în faţa Curţii de Casaţie, reclamanţii au invocat

obligaţia acesteia de a sesiza Curtea de Justiţie cu privire la, pe de o parte,
compatibilitatea sau incompatibilitatea dintre dispoziţiile interne şi dreptul
comunitar dar şi, pe de altă parte, la soluţia care s-ar impune pentru a rezolva
conflictul dintre autoritatea de lucru judecat şi principiului supremaţiei dreptului
comunitar. De asemenea, s-a susţinut încălcarea art. 6 din Convenţie prin
reţinerea autorităţii de lucru judecat a hotărârii instanţei penale în faţa instanţei
civile deşi, ulterior, au intervenit elemente care au arătat că hotărârea definitivă a
instanţei penale a fost eronată sub aspectul compatibilităţii dintre normele de
drept intern aplicabile şi dreptul comunitar. Prin hotărârea din 14 iunie 2006,
Curtea de Casaţie va respinge recursurile astfel motivate precizând că regula
autorităţii lucrului judecat în acţiunea penală interzice judecătorului sesizat
ulterior cu o acţiune civilă de a repune în dezbatere ceea ce a făcut deja obiectul
judecării în penal. De aceea, Curtea de Apel din Mons a procedat corect atunci
când a statuat că decizia Curţii de Apel din Bruxelles cu privire la conformitatea
cu dreptul comunitar a condiţiilor impuse prin art. 3, se impune cu autoritate de
lucru judecat.
În plus, într-o procedură administrativă desfăşurată în paralel cu acţiunea penală

şi acţiunea civilă, instanţa supremă administrativă naţională (Conseil d’Etat) a
respins cererile reclamanţilor de ridicare a măsurii de suspendare a activităţii
laboratorului, refuzând totodată să sesizeze, la cererea reclamanţilor, Curtea de
Justiţie.
Depunând două cereri pe rolul Curții de la Strasbourg, aceștia se plâng de

încălcarea dreptului la un proces echitabil. Ca atare, se reproşează Curţii de Apel
din Mons faptul de a nu fi ţinut cont de incompatibilitatea art. 3 din Decretul
Regal nr. 143 cu dreptul comunitar [acum dreptul UE] în condiţiile în care
această incompatibilitate era certă. Totodată, instanţei supreme belgiene i se
reproşează, în principal, refuzul de a sesiza Curtea de Justiţie cu o cerere pentru
pronunţarea unei hotărâri preliminare prin care să se fi oferit ocazia Curții de
Justiție de a se pronunţa atât cu privire la pretinsa incompatibilitate dintre art. 3 și
dispoziţiile de drept comunitar pertinente, dar şi cu privire la modalitatea în care
ar fi putut fi soluţionat conflictul dintre autoritatea de lucru judecat şi aplicarea
prioritară a dreptului comunitar. În a doua cerere de pe rolul CEDO se susţine, în
principal, aceleaşi motive însă debitorul obligației de trimitere preliminară este
instanţa supremă administrativă belgiană (Conseil d’ Etat), iar cererea vizează
185
186
procedura de contencios administrativ desfăşurată în paralel cu acţiunea penală şi

acţiunea civilă care a dus la depunerea primei plângeri.
În hotărârea pronunțată, Curtea reamintește faptul că potrivit dispoziţiilor art. 19

din Convenţie, misiunea sa este de a asigura respectarea obligaţiilor asumate de
către Înaltele Părţi Contractante, având și competenţa de a face aprecieri cu
privire la erorile de fapt sau de drept ale autorităţilor naţionale, în special ale
instanţelor judecătoreşti interne, dar doar în măsura în care prin asemenea erori
se aduce atingere drepturilor şi libertăţilor protejate prin Convenţie. Revine
astfel instanţelor judecătoreşti interne rolul de a aplica şi interpreta dreptul intern,
în cazul de faţă, în conformitate cu dreptul Uniunii Europene, rolul Curţii fiind
limitat la verificarea compatibilităţii efectelor unor asemenea decizii cu
dispoziţiile Convenţiei.682 În mod subsecvent, Curtea constată că întrebarea
esenţială este aceea de a şti dacă se poate aduce atingere art. 6 par. (1) din
Convenţie prin refuzul celor două instanţe belgiene de a sesiza Curtea de Justiţie
cu o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare. În această privinţă, şi
conform cu art. 234 TCE [acum art. 267 TFUE], Curtea arată că atunci când o
întrebare care priveşte interpretarea dreptului Uniunii este invocată pe rolul unei
instanţe judecătoreşti naţionale a cărei decizie nu mai este supusă vreunei căi de
atac, aceasta este obligată să sesizeze Curtea de Justiţie. Pe de altă parte, conform
jurisprudenţei Cilfit şi alţii683, Curtea subliniază că o asemenea obligaţie de
trimitere nu este absolută, trimițând în acest sens la excepțiile Cilfit și alții
dezvoltate de Curtea de la Luxembourg.
Secundo, Curtea precizează că potrivit jurisprudenţei sale constante, dispoziţiile

Convenţiei nu garantează, prin ele însele, că o speţă va fi trimisă în mod
preliminar unei alte instanţe, fie ea naţională sau supranaţională. Pe de altă parte,
se subliniază că problema de drept nu este lipsită de legătură cu art. 6 par. (1) din
Convenţie, articol care garantează "oricărei persoane dreptul la judecarea cauzei
sale [... ] de către o instanţă [... ] instituită prin lege" şi care trimite inclusiv la
instanţa exclusiv competentă, în virtutea normelor aplicabile, de a cunoaşte
problemele de drept care sunt ridicate în cadrul unei proceduri jurisdicționale
naționale. În acest sens, Curtea nu exclude ca în situația în care un mecanism de
trimitere preliminară există stabilit și reglementat, refuzul judecătorului intern de
a apela la acesta poate, în anumite condiţii, să afecteze echitatea procedurii.
Astfel, Curtea arată că atingerea adusă dreptului la un proces echitabil este

realizată atunci când refuzul de sesizare a celeilalte instanțe, naționale sau
supranaționale, este unul arbitrar. Se precizează că arbitrariul va exista atunci
când:

682
Paragrafele 54-55, cu traducere disponibilă și în limba română pe pagina HUDOC a Consiliului Europei.
683
Hotărârea din 6 octombrie 1982, cauza 283/81, Rec., p. 3415.
186
187
(1) normele aplicabile nu permit un refuz; sau

(2) când deşi refuzul este permis, motivele invocate în suportul refuzului sunt
altele decât cele expres prevăzute de lege sau
(3) când refuzul nu este temeinic motivat.
De aceea, Curtea de la Strasbourg arată că art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă
instanţele judecătoreşti interne să motiveze deciziile prin care se refuză trimiterea
unor întrebări preliminare şi mai ales în situaţia specifică în care dreptul aplicabil
[art. 267 TFUE şi jurisprudenţa aferentă] nu admite decât în mod excepţional un
potenţial refuz.
În cauza de pe rol, Curtea constată că obligaţia de motivare a refuzului a fost

îndeplinită, instanţele judecătoreşti belgiene invocând existenţa uneia dintre
situaţiile de excepţie permise prin jurisprudenţa Cilfit şi alţii. În ceea ce priveşte
interpretarea eronată a dreptului Uniunii de către instanţele supreme belgiene,
Curtea arată că nu este competentă să se pronunţe cu privire la posibila eroare de
drept săvârșită de instanțele unui stat membru UE atunci când interpretează
dreptul intern aplicabil.684 Drept urmare şi cu unanimitate Curtea nu constată o
încălcare a articolului 6 par. 1 din Convenţie.
1.2.2.2. Consecințele Ullens de Schooten şi Rezabek
Prin această hotărâre, Curtea îşi reconfirmă competenţa de a verifica dacă o

instanţă dintr-un stat membru al Uniunii Europene nu a adus atingere art. 6 par. 1
din Convenţie atunci când a refuzat în mod arbirar să sesizeze Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene cu o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare.
Această hotărâre este o dezvoltare a deciziei John împotriva Germaniei685 în care
Curtea a fost chemată să se pronunţe, în principal, cu privire la pretinsa încălcare
a art. 6 par. 1 din Convenţie prin refuzul instanţei supreme federale din Germania
de a sesiza Curtea de Justiţie cu o cerere pentru pronunţarea unei hotărâri
preliminare. În speţa respectivă, Curtea a reţinut că domnul John nu a cerut în
mod expres sesizarea Curtea de Justiţie de către instanţa naţională a cărei
hotărâre nu este supusă niciunei căi de atac şi, drept urmare, refuzul nu a putut fi
considerat o încălcare a dreptului la un proces echitabil din moment ce domnul
John ar fi avut obligația să solicite mai întâi o astfel de trimitere.686
De facto, această jurisprudenţa reprezintă o adaptare, la nivelul autonom al

684
"Curtea ia act de faptul că reclamanţii contestă interpretarea dreptului comunitar reţinută de Curtea de Casaţie
şi de Consiliul de Stat, pe care o consideră eronată şi dezvoltă, în această privinţă, o argumentaţie detaliată (pct.
47-48 şi 50-51 de mai sus). Totuşi, astfel cum s-a indicat anterior, este vorba aici de un domeniu care nu intră în
sfera de competenţă a Curţii" (paragr. 66, traducere realizată în limba română de CSM și IER, și disponibilă pe
HUDOC).
685
Decizia John împotriva Germaniei din 13 februarie 2007, cererea nr. 15073/03, disponibilă pe HUDOC.
686
În alte cuvinte, Curtea de la Strasbourg nu impune o obligație de invocarea ex officio a necesității trimiterii
unei întrebări preliminare de către instanța de ultim grad de la nivel național.
187
188
Convenție, a jurisprudenţei iterative a Curţii Constituţionale Federale a

Germaniei prin care s-a stabilit că dreptul fundamental de acces al oricărei
persoane la judecătorul său - prevăzut în articolul 101 din Legea Fundamentală a
Germaniei-include şi dreptul de acces la Curtea de Justiţie prin intermediul
procedurii de trimitere preliminară. Astfel, printr-o interpretare evolutivă a art.
101, Curtea Constituţională Federală din Germania a transformat obligaţia de
sorginte unională conţinută în art. 267 TFUE, într-o obligaţie constituţională
opozabilă instanţei de drept comun, prin care aceasta este obligată să motiveze
refuzul unei astfel de sesizări, sancțiunea aplicată fiind cea de anulare a deciziei
pronunțate de instanță fără consultarea Curții de Justiție.687 Mutatis mutandis, art.
6 par. (1) din Convenţie a transformat obligaţia impusă de dreptul UE, și într-o
obligaţie convenţională, și nu doar constituțională. Prin urmare, deşi dreptul
Uniunii nu a prevăzut mecanisme specifice pentru a sancţiona judecătorul
suprem naţional pentru nerespectarea art. 267 alin. (3) TFUE, interpretarea
evolutivă conferită de art. 6 din Convenţie oferă Curţii de la Strasbourg această
posibilitate, transformând obligația naturală într-una perfectă.
De această nou introdusă obligație în sarcina instanțelor naționale au beneficiat

mai ales justițiabilii din Italia deoarece Italia a fost deja condamnată în două
cauze pentru încălcare considerentelor de principiu statuate în Ullens de
Schooten. Astfel, în cauza Dhahbi, instanța supremă italiană nici măcar nu a
trimis în cadrul deciziei la faptul că recurenții ar fi solicitat trimiterea de întrebări
preliminare688, iar în cauza Schipani689, instanța supremă deși a trimis în cadrul
considerentelor la hotărâri ale Curții de Justiție pe care le-ar fi considerat
aplicabile, aceasta nu a arătat totuși motivul pentru care a refuzat să sesizeze
Curtea de Justiție, neinvocând în acest sens niciuna din excepțiile Cilfit și alții
consacrate pe cale pretoriană de Curtea de Justiție.
Apoi, obligația perfectă impusă prin jurisprudența Ullens de Schotten a fost

precizată de Curtea de la Strasbourg în Chylinski și alții împotriva Olandei unde
s-a arătat că articolul 6 CEDO impune oricărei instanțe naționale să motiveze
refuzul de a adresa o întrebare preliminară Curții de Justiție în cazul în care o
parte solicită demararea procedurii prevăzute de articolul 267 TFUE, și, pe de

687
Decizia din 8 aprilie 1987 a Bundesverfassungsgericht care a luat naștere ca urmare a refuzului instanțe
supreme federale specializate în drept fiscal de a aplica cu efect direct dispozițiile directivei TVA, și totodată de a
întreba Curtea de Justiție dacă ar avea posibilitatea să refuze o astfel de aplicare (decizia din 25 aprilie 1985, VR
123/84, Kloppenburg), ambele rezumate în S. Douglas-Scott, Constitutional Law of the European Union, editura
Longman, p. 302-303. Mai arătăm că în Slovenia, motivul pentru care Curtea constituțională s-a declarat
competentă să verifice dacă instanța de drept comun a respectat sau nu obligația de a motiva corespunzător
refuzul de a trimite întrebări preliminare Curții de Justiție, a fost găsit în articolul 14 din Constituție care
garantează egalitatea în fața legii (a se vedea decizia Rutar Marketing D.O.O. împotriva Sloveniei, nr. 62020/11,
paragr. 14 cu trimitere la decizia nr. Up-858/09, U-I-199/09 a Curții Constituționale din Slovenia)
688
Dhahbi împotriva Italiei, hotărârea Secției a II a, CEDO, din data de 8 aprilie 2014, paragr. 33, disponibilă în
limbile franceză, engleză și italiană pe HUDOC.
689
Schipani și alții împotriva Italiei, hotărârea Secției a IV a CEDO, din data de 21 iulie 2015, cererea nr.
38369/09, paragr. 71-72, disponibilă pe HUDOC doar în limba franceză.
188
189
altă parte, impune instanței ultime în grad de a motiva refuzul încadrându-l în

mod specific în una dintre excepțiile Cilfit și alții.690 De aceea, o simplă
motivare, dar fără trimitere la excepțiile Cilfit și alții, nu va fi suficient pentru a
nu se încălca articolul 6 CEDO de către instanța ultimă în grad, fie ea
judecătorie, tribunal, curte de apel, curte supremă sau curte constituțională691.
Mai precizăm că o excepție de la această obligație de motivare poate apărea
atunci când justițiabilul nu a motivat corespunzător necesitatea trimiterii unei
întrebări preliminare, neindicând în acest sens existența unui conflict normativ
specific între dreptul național și dreptul UE, conflict ce trebuie să fie detaliat în
mod concret pentru a se susține trimiterea de întrebări preliminare.692
Totodată, într-o altă cauză sosită din Franța, Curtea de la Strasbourg a subliniat,
în mod adiacent și obiter dictum, faptul că Franța doar ce își modificase legislația
pentru a o pune în conformitate cu o hotărâre anterioară a Curții de Justiție, astfel
încât se poate prezuma faptul că nu era necesar să se trimită iar întrebări
preliminare.693 Din această cauză ar rezulta că una dintre excepțiile Cilfit și alții
s-ar prezuma că ar exista ori de câte ori un stat membru ar reacționa printr-o
modificare legislativă în urma unei neconformități stabilite de Curtea de Justiție
printr-o hotărâre anterioară.
In fine, o altă dezvoltare a jurisprudenței Ullens s-a realizat atunci când Curtea de
la Strasbourg a stabilit că lipsa necesității de a adresa întrebări preliminare pare
evidentă în toate cauzele în care o organizație internațională impune imunitate de
jurisdicție într-un stat membru al Convenției. Astfel, în Stichting Mothers of
Srebrenica și alții, Curtea a reliefat că din moment ce Curtea Supremă din
Olanda "statuase deja că Organizaţia Naţiunilor Unite se bucura de imunitate faţă
de jurisdicţia naţională conform dreptului internaţional, Curtea Supremă a fost
îndreptăţită să considere drept redundantă o solicitare de hotărâre prelimanară
către Curtea de Justiţie"694. Printr-o astfel de dezvoltare, Curtea de la Strasbourg

690
Vergauwen și alții împotriva Belgiei, decizia din data de 21.04.2015, paragr.43, cerererile nr. 38044/12
40958/12 50642/12, disponibile pe HUDOC.
691
Decizia din 10 aprilie 2012, cererea nr. 4832/04, disponibilă pe HUDOC.
692
Decizia Wallishauser împotriva Austriei (nr. 2), paragr 85: In the present case the applicant did not submit any
argument regarding a possible conflict between section 53(3)(a) of the General Social Security Act and
community law in her appeal to the Ministry. In her complaint to the Constitutional Court, she requested it in
general terms to obtain a preliminary ruling by the ECJ. While arguing that the ECJ’s case-law provided that the
rights guaranteed by the Convention formed part of the basic principles of community law, she did not specify
which provisions of community law would be relevant for her case. In these circumstances the fact the
Constitutional Court dismissed the applicant’s case for lack of prospects of success without dealing explicitly
with her request for a preliminary ruling does not disclose any arbitrariness. De asemenea, Curtea de la
Strasbourg impune obligația reclamantului de a motiva corespunzător pretinsa încălcare a articolului 6 prin
refuzul instanței naționale de a trimite întrebări preliminare (a se vedea Abrahamian împotriva Austriei (hot.), nr.
35354/04, paragr 28 disponibilă pe HUDOC).
693
Decizia Ryon și alții împotriva Franței, nr. 33014/08 11793/09 36748/08, din 15 octombrie 2010, paragr. 32,
disponibilă doar în limba franceză pe HUDOC.
694
Decizia Secției a III a, CEDO, din data de 11 iunie 2013, paragr.173, cererea nr. 65542/12, disponibilă și în
limba română pe HUDOC.
189
190
pare să ignore jurisprudența Curții Federale Constituționale din Germania cu

privire la clauzele de imunitate și posibila lor inopozabilitate în cauzele ce privesc
protecția drepturilor fundamentale695, jurisprudență care ar putea fi preluată și de
Curtea de Justiție în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, fiind de altfel o
continuare firească a cauzei Kadi696.
Înainte de a trece la următoarea parte, mai considerăm necesar să menționăm trei

aspecte:
Primo, se pare că datorită acestei interpretări evolutive a articolului 6 din

Convenție, Curtea de la Strasbourg va translata toate garanțiile pe care articolul 6
din Convenție le oferă în cadrul unui proces pe rolul unei instanțe naționale, și în
cadrul specificului procedurii de trimitere preliminară, analizând pe viitor și dacă
principiul contradictorialității a fost respectat697 înainte ca instanța națională să
decidă dacă va sesiza sau nu Curtea de Justiție, sau de ce nu, dacă un termen
rezonabil a fost observat atunci când instanța a notificat grefei Curții de la
Luxembourg încheierea de sesizare.698
Secundo, considerăm că un astfel de transfer nu este contrar jurisprudenței

dezvoltate de Curtea de la Strasbourg cu privire la prezumția de protecție
echivalentă, din moment ce controlul exercitat în baza jurisprundenței Ullens de
Schotten privește procedura națională cu privire la punerea în aplicare a
obligației de a trimite întrebări preliminare, procedură ce iese din domeniul
material de aplicare al dreptului Uniunii datorită principiului UE al autonomiei
procedurale.
Tertio, jurisprudența Curții de la Strasbourg este formată și din cauze în care s-a
analizat inclusiv dacă refuzul unei instanțe de contencios constituțional de a
sesiza Curtea de Justiție cu întrebări preliminare îndeplinește condițiile impuse în
temeiul articolului 6 CEDO. Prin urmare, Curtea de la Strasbourg nu realizează
nicio diferențiere între instanțele de drept comun și cele de contencios

695
Pentru un rezumat al acestei jurisprudențe, a se vedea decizia în Perez împotriva Germaniei, paras. 81-87.
Pentru jurisprudența în sens contrar jurisprudenței Curții Federale Constituționale din Germania, a se vedea
jurisprudența Curții Constituționale din Austria indicată în decizia Wallishauser împotriva Austriei (nr. 2), din
data de 20 iunie 2013, paragr. 25.
696
Hotărârile Comisia și alții/Kadi (C-584/10 P, C-593/10 P și C-595/10 P, EU:C:2013:518).
697
Ullens de Schooten, paragr. 66: În ceea ce priveşte acuzaţia primului reclamant conform căruia Consiliul de
Stat nu a respectat principiul contradictorialităţii omiţând să invite părţile să dezbată sfera de aplicare a
jurisprudenţei comunitare pe care s-a întemeiat, Curtea nu intenţionează să o ia în considerare din moment ce, în
orice caz, aceasta a fost formulată pentru prima dată la 11 iunie 2009, adică după expirarea termenului stabilit
la art. 35 § 1 din Convenţie.
698
Pentru o astfel de posibilitate, a se vedea situațiile în care instanțe din România au stabilit că vor sesiza Curtea
de Justiție prin intermediul unei încheieri, așteptând ulterior aproape un an până să trimită încheierea de sesizare
pe rolul instanței de la Luxembourg, sau stabilind în încheiere că vor sesiza Curtea de Justiție dar pronunțând în
același timp o sentință, fără a mai sesiza Curtea de Justiție. Pentru detalii cu privire la astfel de practici, a se vedea
Mihai Sandru, Mihai Banu, Dragos Calin, Procedura trimiterii preliminare. Principii de drept al Uniunii
Europene si experiente ale sistemului roman de drept, C.H. Beck, București, 2013, en passant și p. 641-643.
190
191
constituțional cu privire la aplicarea cerințelor Ullens de Schooten, și asta cel

puțin în situația în care justițiabilul are dreptul să apeleze printr-o acțiune directă
la instanța de contencios constituțional.699

2. Curtea de la Strasbourg nu are competența de a
sancționa, în principiu, neconformitatea dintre dreptul intern și
dreptul UE
În jurisprudența ce urmează să o redăm vom putea observa cum Curtea de la

Strasbourg preia raționamentul dezvoltat și de Curtea Constituțională a României
raportat la aplicarea dreptului Uniunii în cadrul controlului de constituționalitate,
în sensul că instanța de la Strasbourg nu se consideră competentă decât în mod
excepțional să sancționeze lipsa de conformitate dintre normele interne cu
normele de drept al Uniunii, respectiv doar în situația în care încălcarea dreptului
Uniunii reprezintă de fapt și o încălcare a unei dispoziții de drept CEDO.700
Astfel, în cauza Jeunesse Curtea de la Strasbourg reiterează faptul că nu are

competența în temeiul articolului 19 din Convenție de a aplica ori de a verifica
pretinse încălcări ale dispozițiilor de drept UE de către autoritățile unui Stat cu
excepția situației când astfel de încălcări aduc atingere și drepturilor protejate de
Convenție. Instanța arată că este pentru instanțele naționale să interpreteze și să
aplice legislația națională - și dacă este cazul, în conformitate cu dreptul UE -
rolul Curții limitându-se în a verifica dacă efectele unei astfel de interpretări și
aplicări sunt în conformitate cu Convenția.701 Curtea continuă, pe fond, stăruind
asupra faptului că instanța de la Luxembourg stabilise că dreptul UE nu oferea
unor resortisanți dintr-un stat terț dreptul autonom de a fi primiți pe teritoriul
Uniunii, dar că lipsa acordării unui astfel de drept nu trebuia să fie interpretat de
instanțele naționale în sensul că dreptul UE s-ar opune unei eventuale
recunoașteri a acestui drept cu scopul precis de a garanta dreptul la familie
precum este protejat fie de articolul 7 din Cartă, fie de articolul 8 alin. (1) din

699
Exempli gratia, a se vedea decizia Wallishauser împotriva Austriei (nr. 2), cererea nr. 14497/06, paragr. 83-85.
700
Acest raționament se încadrează în rândul celor în care Curtea de la Strasbourg a statuat că nu este competentă
să aplice normelor de drept intern un control in abstracto de conformitate cu dreptul CEDO (a se vedea decizia
LESOOCHRANÁRSKE ZOSKUPENIE VLK v. SLOVAKIA, cererea nr. 53246/08, din 2 octombrie 2012,
paragr. 81: The Court reiterates that its task is not to review the relevant domestic law and practice in abstracto,
but rather to determine whether the manner in which they were applied to or affected the applicant association
gave rise to a violation of the Convention or its Protocols, cu trimitere la Allen v. the United Kingdom, no.
18837/06, paragr. 40, din 30 martie 2010)
701
Jeunesse împotriva Olandei, Marea Cameră, din data de 3 octombrie 2014, paragr. 110 cu trimitere la Ullens
de Schooten and Rezabek v. Belgium, nos. 3989/07 și 38353/07, paragr. 54. Cu privire la Ullens de Schooten, o
cauză se află acum pendinte pe rolul Curții de Justiție și care privește răspunderea Francovich a Belgiei pentru
încălcarea dreptului Uniunii și care reprezintă o continuare și a statuării CEDO în Ullens de Schotten (C-285/15
Ullens de Schooten).
191
192
Convenție.702 A urmat apoi condamnarea Olandei, deoarece Curtea de la

Strasburg a considera că instanța națională nu a aplicat corespunzător cerințele
CEDO în cadrul analizei realizate la nivel național cu privire la situația specifică
a reclamantei care deși nu dobândise un drept de a rămâne pe teritoriul olandez,
aceasta fusese totuși tolerată, timp de 16 ani, de autorități.
Apoi, într-o decizie cu privire la o cauză venită din România, Curtea a reiterat
faptul că nu este competentă să stabilească, de exemplu, dacă instanțele naționale
au judecat în mod judicios faptul că o situație de fapt se afla sau nu în domeniul
de aplicare al dreptului Uniunii.703 Astfel, Curtea de la Strasbourg a stabilit că nu
are competența să sancționeze maniera în care instanța națională a decis să
stabilească întinderea domeniului de aplicare al dreptului Uniunii, și asta fără să
fi trimis o întrebare preliminară Curții de Justiție, - dacă instanța națională
motivează că răspunsul Curții de Justiție ar fi irelevant din moment ce situația de
fapt nu se află în domeniul dreptului Uniunii. În alte cuvinte, în cauza Sindicatul
Pro Asistență Socială, Curtea de la Strasbourg nu se arată competentă să verifice
posibilitatea folosirii abuzive a excepțiilor Cilfit și alții de către instanțele
naționale, folosire care deși poate de facto să fie abuzivă704, va garanta
necondamnarea în fața Curții de la Strasbourg.
Anterior cauzelor de mai sus, Curtea de la Strasbourg a arătat că o plângere

depusă pe rolul său care privirea și incompatibilitatea dintre dreptul intern din
Cipriu și Directivea 93/13/CEE, este o plângere ce trebuie considerată
inadmisibilă deoarece excede domeniul ratione materiae al Convenției, Curtea
de la Strasbourg având jurisidicție doar pentru a controla compatibilitatea
practicilor interne cu Convenția și Protocoalele aferente.705
3. Obligația de a invoca neconformitatea cu dreptul UE la

nivel național: excepția de inepuizare a căilor de atac
În cauza Schindler împotriva Regatului Unit, Guvernul a susținut că cererea

reclamantului trebuie să fie declarată inadmisibilă din moment ce domnul
Schindler nu introdusese o acțiune la nivel intern prin care să ceară unui

702
Idem, paragr. 112 cu trimitere la cauza Dereci a Curții de Justiție, Marea Cameră, C-256/11, EU:C:2011:734,
paragr. 74 -‐ cauză în care Curtea de Justiție a considerat că va fi pentru instanța națională să decidă dacă dreptul
la familie este sau nu respectat în situația specifică a reclamantului.
703
Sindicatul Pro Asistență Socială împotriva României, cererea nr. 24456/13, paragr. 31-33, disponibilă doar în
limba franceză pe HUDOC.
704
Caracterul abuziv al invocării acestor excepții poate apărarea mai ales în situația în care statul membru
respectiv a fost deja condamnat de Curtea de Justiție, la cererea Comisiei Europene, din cauza refuzului
instanțelor ultime în grad de a respecta obligația impusă de articolului 267 TFUE.
705
Decizia Dexter și alții împotriva Ciprului din data de 17 decembrie 2013, paragr. 80: In so far as the
applicants’ remaining complaints are concerned, the Court reiterates that it has no jurisdiction to ensure
compliance with instruments other than the European Convention on Human Rights and its Protocols. These
complaints are therefore incompatible ratione materiae with the Convention.
192
193
judecător național să controleze conformitate unei norme britanice cu normele de

drept UE invocate a fi violate.706 În răspunsul său, Curtea de la Strasbourg a
reliefat că situația de fapt nu se afla în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii
și prin urmare nu se poate pretinde o astfel de obligație în sarcina
justițiabilului.707
În această parte, am dorit să demonstrăm cum Curtea de la Strasbourg este

chemată să rezolve posibilele neconformități dintre drepul Uniunii și dreptul
național, arătând totodată excepțiile și prezumțiile ce pot fi invocate fie în
favoarea justițiabililor, fie în favoarea autorităților naționale - și implicit a
instanțelor -, care, din neglijență sau rea-credință, nu oferă acces justițiabilului la
interpretarea cu efect erga omnes și, în principiu, retroactivă a Curții de Justiție.
Am observat cum Curtea de la Strasbourg interpretează în lumina dreptului

Uniunii anumite expresii conținute în diferite articole din Convenție, respectiv
articolul 8, 10, 6 sau 16.
Considerăm totodată că această jurisprudență a Curții de la Strasbourg este în

stare incipientă, permițând în viitor o vastă dezvoltare, Curtea având competența
să preia în cuprinsul diferitelor articole din Convenție drepturile fundamentale
precum au fost dezvoltate și interpretate de Curtea de Justiție prin raportarea
acesteia din urmă la articolele analoage Convenției, și prevăzute în Carta DFUE.
Printr-o astfel de incluziune a dreptului Uniunii în drept CEDO, Curtea de la

Strasbourg pare a garanta - măcar la nivel teoretic - o eficiență sporită a
respectării dreptului UE la nivel național, suplinind astfel lacunele sistemului UE
de protecție, lacune care au luat naștere atât din cauza existenței principiului
autonomiei procedurale a Statelor membre, cât și din cauza faptului că decizia
Comisiei de a trimite sau nu un stat membru în judecată în temeiul articolului
258 TFUE este, până la urmă, o decizie politică ce nu poate fi contestată, în caz
de refuz, pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Dar ce se întâmplă când totuși justițiabilul consideră că dreptul Uniunii ar aduce

atingere drepturilor sale fundamentale precum sunt protejate de către Constituția
națională a statului membru UE a cărui cetățenie o deține? Urmează să aflăm în
următorul capitol (VI).

706
Hotărârea din data de 7 mai 2013, cererea nr. 19840/09, paragr. 79 disponibilă pe pagina HUDOC.
707
Idem, paragr. 81.
193
194
Capitolul V: Limite și contralimite la aplicarea prioritară a dreptului

Uniunii la nivel național
Introducere
Directorul Institutului Max Planck pentru drept internațional și comparat de la

Heildelberg a susținut că determinarea relației dintre dreptul UE și dreptul
constituțional al statelor membre este una din cele mai dificile probleme
existente în spațiul normativ al Uniunii Europene708 și asta deși, inclusiv în
dreptul internațional, statele nu pot, în principiu, invoca norme din propria
Constituție pentru a justifica o încălcare a unui tratat internațional.709
Această afirmație a distinsului profesor se datorează faptului că deși încă din anii
1970, Curtea de Justiție a stabilit prioritatea absolută a dreptulului Uniunii față de
dispozițiile de drept constituțional al statelor membre, pe de altă parte, reacțiile
curților constituționale nu au întârziat să apară. De altfel, una dintre cele mai
cunoscute “reacțiuni” este dată de saga Solange I – Solange II – Maastricht710 –
Lisabona711 – Honeywell712 - Gauweiller a Curții Constituționale Federale din
Germania.
Ca atare, limitele integrării juridice în cadrul Uniunii Europene au fost, în

principiu, create de către instanțele de contencios constituțional din diferite state
membre pe cale pretoriană713, și sunt, de asemenea, direct dependente de relația ce
trebuie stabilită între Curtea de Justiție și curțile constituționale naționale, o atare
relație fiind dificil de încadrat într-un concept tradițional de raport vertical sau
orizontal, și asta mai ales pentru că „războiul pentru hegemonia
constituțională”714 nu a luat deloc sfârșit715. Astfel, instanțele de contencios

708
A. Von Bogdandy, S. Shill, Overcome absolute primacy: respect for national identities under the Lisbon
Treaty, Common Market Law Review, nr. 48, 2011,1417-1454 la p. 1417. A se vedea în doctrina românească, I.
Deleanu, Redimensionarea funcției jurisdicționale, Dreptul, nr. 8/2006, pp. 9-24, la p. 11: "Problema raportului
dintre "normele internaționale" și cele naționale, îndeosebi normele constituționale, constituie fără îndoială "piatra
de încercare" în ambianța integrării europene pentru țările care și-au asumat ori își asumă statutul de state membre
ale Comunității și Uniunii Europene".
709
C. U. Schmid,op. cit. la p. 424: "It is equally recognized in international law that a state may generally not rely
on its constitution in order to justify a failure to comply with treaty" cu trimitere la the Advisory Opinion of the
Permanent Court of International Justice on the Treatment of Polish Nationals in Danzig, PClJ Rep. Ser. A/B no.
44 (1932) la p. 24.
710
Hotărârea din 12 octombrie 1993, BVerfGE, 89, 155 (1992).
711
Hotărârea din 30 iunie 2009, 123 BVerfGE 267 (2009).
712
Hotărârea din 6 iulie 2010, 2 BvR 2661/06 și consecință a hotărârii Mangold a Curții de Justiție.
713
Anumite constituții conțin limite expres stabilite chiar în constituție cu privire la condițiile în care statul poate
să fie membru al Uniunii Europene (a se vedea articolul 23 din Legea fundamentală a Germaniei, articolele 7(2)
și 8(4) din Constituția portugheză, sau capitolul 10 din Constituția Suediei.
714
A se vedea N. Krisch, The case for pluralism in postnational law, în J. H. H. Weiler, G. de Burca (coord.), The
Worlds of European Constitutionalism, Cambridge University Press, Cambridge, 2011, la p. 232: “[c]onstitutions
then come to appear as hegemonic tools”.
194
195
constituțional naționale au acceptat să renunțe la competența de a verifica

constituționalitatea diferitelor acte, sub condiția ca standardul de protecție
conferit drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii să fie echivalent cu cel
conferit prin constituțiile naționale.716
Apoi, în doctrină s-a afirmat că jurisprudența Curții de Justiție a condus la o

centralizare parțială încrucișată a sistemelor de drept, această încrucișare luând
naștere din cauza faptului că un act național constituțional (de exemplu, articolele
148 și 11 din Constituția României) autorizează transferul de competențe, ca apoi
actele externe create în urma acelei abilitări să conțină și caracteristica aplicării
prioritare, și inclusiv în raport cu actele interne autorizante – și care sunt totuși
chiar sursele primare ale existenței lor.717
De aceea, s-a afirmat că un astfel de raționament juridic dezvoltat de Curtea de

Justiție dă naștere la consecințe teoretice paradoxale, din moment ce se consideră
că normele constituționale ar fi avut vreodată capacitatea de a da naștere la un
sistem de producție de norme supranconstituționale, și care sunt
supraconstituționale nu pentru că ar aparține dreptului natural, ci pentru au fost
dotate de Curtea de Justiție cu o forță derogatorie și superioară Constituției.718
Pentru a se sublinia și mai bine paradoxul, jurisprudența Curții de Justiție a fost
reformulată în termenii teoriei sistemelor normative dinamice, arătându-se că din
cauza acestei jurisprudențe, o normă considerată inferioară din cauza manierei
sale de producție devine superioară normei supreme într-o ordine de drept
datorită forței sale derogatorii, în timp ce, în aceeași ordine de drept internă,
norma supremă (Constituția) va putea, oricând, să-și restabilească superioritatea
sa, de asemenea derogatorie.
Totodată, doctrina a insistat pe acest caracter paradoxal indicând jurisprudență

curților constituționale prin care s-a stabilit că acestea ar avea competența de a
hotărî, în mod excepțional, dacă norma sistemului supranațional unional ar fi
invalidă din cauza unui conflict cu drepturile fundamentale naționale - în timp ce

715
Dovada acestui fapt este dată și de Opinia Plenului Curții (Aviz 2/2013) cu privire la Proiectul Tratatului de
aderare al Uniunii Europene la Convenția Europeană a Drepturilor Fundamentale, opinie în urma căreia rezultatul
procesului de negociere a fost anulat în baza articolului 218 alin. 11 TFUE.
716
Pentru Italia, se a vedea decizia Granital în care Curtea Constituțional din Italia a renunțat la competența sa
gardian a Constituției ce îi era conferită prin articolul 134 din Constituție, refuzând să mai declare admisibile
cereri de control a dispozițiilor din regulamentele UE. Ulterior, această excepție de inadmisibilitate s-a exsting și
în cazul dispozițiilor din tratatele constitutive care aveau efect direct (decizia nr. 113/85), dar și în cazul deciziilor
Curții de Justiție (decizia nr. 389/89) sau în cazul dispozițiilor din directive ce au efect direct (self-executing)
(decizia nr. 64/1990) (a se vedea O. Pollicino, The Italian Constitutional Court and the European Court of
Justice: A Progressive Overlapping between theSupranational and the Domestic Dimensions, op. cit. la p. 105)
717
Din moment ce aplicarea prioritară dezvoltată de Curtea de Justiție se aplică și în cazul actelor constituționale
interne.
718
Otto Pfersmann, La production des normes: production normative et hierarchies des normes, Traite
international de droit constitutionnel, tome 2, Distributions des pouvoirs, Dalloz, Paris, 2012 (M. Troper, D.
Chagnollaud, eds.), pp. 484-528, la p. 520.
195
196
instanțele proprii ale acelui sistem supranațional susțin că normele supranaționale

nu pot fi supuse niciunui control național ce ar putea fi aplicat de instanțele unui
stat membru UE cu scopul de a invalida norma de drept supranațională. Prin
urmare, profesorul Pfersmann arată că aceste declarații dau naștere la conflicte
față de care sistemul de drept nu prezintă mecanisme certe de soluționare din
moment ce, pe de o parte, competența fiecărui sistem de a soluționa conflicte nu
este decât parțială, iar necesitatea de a ști dacă caracterul parțial al centralizării
normative a fost sau nu respectat atunci când soluțiile au fost căutate, este chiar
problema care dă naștere conflictului.719
În plus, lucrurile s-au complicat și mai mult în anul 2013, acesta fiind anul
deciziei preliminare în cauza Melloni720 unde Curtea de Justiție a statuat că
„articolul 53 din cartă trebuie interpretat în sensul că nu permite unui stat
membru să condiționeze predarea unei persoane condamnate în lipsa posibilităţii
ca hotărârea de condamnare să fie supusă revizuirii în statul membru emitent, cu
scopul de a evita să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil și dreptului
la apărare garantate de constituția acestuia”721 Astfel, prin intermediul cauzei
Melloni, Curtea de Justiție pare să fi pus capăt, printr-o victorie de moment,
„războiului de pe frontul protecției drepturilor fundamentale”. Însă „pacea”,cu
siguranță, nu se va instala722, motivele urmând să le detaliem în acest capitol.
De aceea, în cele ce urmează vom reliefa eventualele soluții la aceste conflicte

care dau naștere la apariția fenomenului de incoerență praxiologică723, arătând
totodată posibila lor desfășurare viitoare, concentrându-ne pe necesitatea de a
stabili instituții și noțiuni juridice care ar permite soluționarea conflictului
constituțional dintre dreptul Uniunii și Constituția unui stat membru, soluție care
să fie în avantajul justițiabilului deoarece s-ar permite astfel garantarea
standardului de protecție cel mai ridicat al drepturilor fundamentale, și asta
indiferent de sursa normativă a acestui standard. Ca atare, în prima parte a
capitolului vom arăta cum prin noțiuni precum controlul respectării identității
constituționale naționale se va putea impune Curții de Justiție standardul mai
ridicat de protecție pe care un stat membru înțelege să-l confere unui drept
fundamental prin intermediul propriei constituții, și asta inclusiv în domeniul

719
Otto Pfersmann, La production des normes: production normative et hierarchies des normes, op. cit., la p. 520-
521.
720
Prima cerere de pronunțare a unei decizii preliminare ce a fost adresată de către Tribunalul Constituțional din
Spania.
721
Hotărârea din 26 februarie 2013, Melloni, C-399/11, nepublicată încă în Repertoriu, paragr. 64.
722
Din moment ce instanța de contencios constituțional din Spania a fost obligată să confirme că, deși dreptul
constituțional spaniol era încălcat, aceasta nu avea competența să anuleze hotărârea instanței de drept comun prin
care s-a decis legalitatea predării domnului Melloni în Italia.
723
Profesorul Valentin Constantin definește fenomenul de incoerență praxiologică ca fiind "acel fenomen care
apare atunci când aplicarea unei norme are drept consecință reducerea sau chiar anihilarea efectului altei norme
de rang egal. Sau, cu alte cuvinte, atunci când aplicarea unei norme reduce efetul util al altei norme la un nivel
inaccpetabil, sau atunci când îi neagă pur și simplu efectul util", în Constituția României privită din perspectiva
supremației dreptului (rule of law), în Comentarii la Constituția României, Polirom, București, 2010, la p. 191.
196
197
material de aplicare al dreptului Uniunii724 (secțiunea I), pentru ca apoi să arătăm

răspunsul Curții de Justiție care a dus la adoptarea de facto a unui nou principiu
al Uniunii, respectiv cel al precauției pentru prezervarea aplicării prioritate, a
unității și efectivității dreptului UE la nivel național (secțiunea II).

Secțiunea I: Identitatea națională constituțională: surse și
conținut
În ceea ce privește identitatea națională constituțională, în doctrina de dată

recentă, s-a susținut că această noțiune a devenit mărul discordiei actuale dintre
curți, 725decizia Curții Constituționale din Italia din 1973 (Frontini), și a Curții
Constituționale Federale din Germania din 1974 (Solange I726) marcând
momentul său de naștere, pentru ca apoi identitatea națională să căpătat valențe
de drept pozitiv prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastrich
În prezent, identitatea națională se regăsește, după câteva permutări, în cuprinsul

articolului 4 alin. (2) TUE (denumit, în continuare, "clauza identității"), fiind
conectată din punct de vedere conceptual de acele părți ale constituțiilor naţionale
care nu sunt considerate a fi incluse în vaga noțiune de „tradiții constituționale
comune” - tradiții ce constituie, împreună cu drepturile prevăzute în Convenție,
principii generale de drept al Uniunii Europene.
Abordând noțiunea de identitate constituțională națională, doctrina franceză a

cochetat cu ideea consacrării sale ca principiu de drept al Uniunii Europene, ce ar
putea astfel să fie pus pe picior de egalitate cu celelalte principii structurale ale
dreptului UE.727 S-a mai spus că indiferent de concretizarea sau nu a acestei
posibilități, toți judecătorii naționali ar trebui să înceapă să se raporteze în mod
serios la această noțiune din moment ce conceptul de identitate constituțională are
posibilitatea să dezvolte efecte juridice deloc neglijabile în ceea ce privește
raporturile ce sunt a fi stabilite între statele membre și Uniunea Europeană, - de ea
depinzând chiar și viitoarea evoluție a Uniunii.728

724
În doctrină, identitatea constituțională națională a fost prezentată ca o excepție la aplicarea prioritară a
dreptului Uniunii la nivel intern (a se vedea K. Kowalik-Banczyk, Sending Smoke Signals to Luxembourg: the
Polish Constitutional Tribunal in Dialogue with the ECJ, în Constitutional Conversations in Europe: actors,
topics and procedures, Cambridge, Intersentia, 2012, pp. 267-284, la p. 284: “The national constitutional courts
feel that they have the competence to block any EU “hyperactivity, particularly CJEU activity, on a case-to-case
basis, by reference to (always particularly, nationally defined) constitutional identity. The possible “exception to
primacy” is thereby confirmed”.
725
Monica Claes, National Identity: Trump card or up for negotiation?, în National Constitutional Identity and
European Integration, ed. A. S. Arnaiz, C. A. Llivina, p. 109.
726
Solange I, BverfGE 37, 271. Noțiunea corespondentă celei de identitate națională a fost „identitate de bază a
Constituției” și conferită prin fundamentele Constituției.
727
F-X. Millet, op. cit., p. 271
728
F. X. Millet, op. cit., la p. 281. A se vedea și faptul că în Franța, a existat chiar un Minister al Identității
Naționale ce a apărut cu venirea la putere a președintelui Sarkozy, și suprimat câțiva ani mai târziu (Ministre de
l’Immigration, de l’Intégration, de l’Identité nationale et du Développement solidaire). A se vedea și M. Kumm,
197
198
Raportat la justițiabilitatea conceptului de identitate constituțională națională,

Millet arată existența a două mari meniri juridice pentru aceasta: invocarea sa în
sens negativ pe rolul instanțelor de drept comun, care ar permite derogări justificate
de la libertățile fundamentale economice aplicabile într-o speță, și invocări de tip
pozitiv, care ar permite aplicarea cu efect direct a unei norme constituționale în
soluționarea unui litigiu pendinte la nivel național care se află și în domeniul de
aplicare al dreptului Uniunii.729 Prima invocare ar reprezenta o apărare a măsurile
luate de autoritățile unui stat membru, iar a doua, tot o apărare, dar pentru
justițiabilul afectat de măsurile adoptate la nivelul Uniunii, și asta din cauza
lacunelor sau carențelor existente la acel nivel cu privire la protecția anumitor
drepturi fundamentale, știut fiind faptul că Uniunea Europeană nu are o competențe
specifice în materia protecției drepturilor fundamentale.730 În această a doua
variantă, identitatea constituțională ar oferi competența instanțelor de drept comun
să aplice cu efect direct dispoziții din Constituție care o reflectă, deși ar fi
considerat că nu au o astfel de competență care să fie acordată prin lege.731
Față de cele afirmate de doctrina franceză, considerăm totuși că o primă utilizare a

conceptului de identitate constituțională se află în mâinile curților constituționale
naționale. De aceea, dorim să arătăm cum noțiunea de identitate națională nu doar
impune respectarea identității constituționale a fiecărui stat membru al Uniunii
Europene, ci poate fi înțeleasă ca permițând curților constituționale să invoce, în
anumite circumstanțe, limite de sorginte constituțională în fața aplicării prioritare
a dreptului UE. Astfel, vom indica și analiza sursele identității constituționale,
atât la nivel național, cât și la nivel unional (1), pentru ca ulterior să subliniem
potențialele efecte ale acestei identități asupra nivelului de protecție ce urmează a
fi asigurat drepturilor fundamentale în cadrul controlului de constituționalitate
operat de către Curtea Constituțională din România (2) dar și, eventual, în cadrul
controlului de conformitate cu dreptul UE realizat de instanța de drept comun
(3).

V. Ferreres Comella, The Primacy Clause of the Constitutional Treaty and the Future of Constitutional Conflict in
the European Union, International Journal of Constitutional Law, nr. 3/2005, pp. 486-488: “national courts,
especially constitutional courts as guardians of the constitutions, should safeguard the specific and particular
national choices made in the constitution against conflicting EU law”.
729
F-X. Millet, op. cit. la p. 283.
730
A se vedea hotărârea Michaniki a Curții de Justiție, C-‐213/07 la care trimite F-X. Millet, op. cit. la p. 283.
731
Despre faptul că instanțele de drept comun refuză să aplice fie cu efect doar de excludere, fie cu efect direct
dispoziții din Constituție, a se vedea D. C. Dănișor, Înţelegerea trunchiată a competenţei exclusive a Curţii
Constituţionale în domeniul contenciosului constituţional (III), Pandectele Române, nr.5/2011. Despre faptul că
unele Constituții precizează în mod expres chiar în Constituție faptul că instanțele au competența să explice în
mod direct dispozițiile din Constituție, a se vedea articolul 5 alin. (2) din Constituția Bulgariei : 2. Prevederile
Constituției sunt direct aplicabile, tradus în limba română la www.codex.just.ro . Despre posibilitatea ca România
să fie condamnată de Curtea de la Strasbourg din cauza manierei în care o instanță de drept comun a ales să aplice
dispozițiile din Constituție pentru a sancționa un drept protejat de Convenție și conferit justițiabilului prin lege, a
se vedea hotărârea Asociația Victimelor Magistraților, nr. 47732/06 din data de 14 ianuarie 2014, disponibilă doar
în limba engleză pe HUDOC.
198
199
Trimiterea la noțiunea de identitate națională se regăsește atât la nivel UE – în

dispozițiile de drept unional primar (1) –, dar și la nivelul statelor membre – în
cadrul jurisprudenței pretoriene a curților constituționale (2).
1.Sursele identității constituționale la nivelul autonom al Uniunii
În ceea ce privește legiferarea sintagmei de „identitate națională”, problema a

fost pusă pentru prima dată în cadrul Tratatului de la Maastricht, ca apoi să
sufere unele modificări de “așezare în pagină” - și dezvoltare, în cadrul
Tratatelor de la Amsterdam și Lisabona. În prezent, noțiunea se regăsește
expressis verbis în articolul 4 alin. (2) din TUE (1.1.) și, indirect, în preambulul
articolul 53 din Carta DFUE (1.2.), preluată apoi de jurisprudența CJUE (1.3.)
1.1. Articolul 4 alin. (2) din TUE
Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele,

precum și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale
politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și
regională. Aceasta respectă funcțiile esențiale ale statului și, în special, pe
cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea
ordinii publice și apărarea securității naționale. În special, securitatea
națională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru. (s. n.
– M.M.-B.)
O versiune anterioară a articolului 4 alin. (2) apare încă de la apariția conceptului

de Uniuniune Europeană, și în cuprinsul Tratatului de la Maastricht. Astfel,
articolul F alin. (1) garanta că Uniunea respectă identitatea naţională a statelor
membre, ale căror sisteme de guvernare se întemeiază pe principiile
democratice. Ulterior, prin Tratatul de la Amsterdam, s-a separat noțiunea de
identitate națională față de cea de democrație, prin delimitarea operată la nivelul
aranjării în text, alineatul 3 afirmând doar că Uniunea respectă identitatea
naţională a statelor sale membre.
În doctrină s-a explicat că introducerea conceptului de identitate națională în

Tratatul de la Maastricht poate fi o confirmare a faptului că fundamentarea Uniunii
Europene ca entitate politică a însemnat o expansiune a rolului Uniunii într-o
asemenea măsură încât a fost percepută drept o amenințătoare dezvoltare a unei
statalități unionale732 care ar înlocui-o, în cele din urmă, pe cea existentă de secole
la nivel național733.

732
Totuși, în avizul nr. 2/13, Plenul Curții de Justiție a precizat faptul că Uniunea Europeană nu este un stat:
"[U]niunea nu poate, având în vedere însăși natura sa, să fie considerată un stat" (paragr. 159).
733
Roberto Toniatti, Sovereignity Lost, Constitutional Identity Regained în National Constitutional Identity and
European Integration, ed. A. S. Arnaiz, C. A. Llivina, p. 64
199
200
La nivel academic734, o astfel de consacrare a identității naționale în dreptul primar

al Uniunii a condus la exprimarea unui mare entuziasm735, clauza identității fiind
considerată ca marcând nașterea unei noi ere în procesul de conceptualizare a
relației dintre dreptul UE și drept național. Entuziasmul a condus inclusiv la
susținerea faptului că o astfel de inserție trebui citită ca o confirmare a noțiunii de
‘pluralism constituțional' - sau chiar a celei de „heterarhie constituțională”736.
În ceea ce privește interpretarea “clauzei identității”, au fost propuse două

variante complementare:
În prima variantă, articolul 4 alin. (2) din TUE a fost privit ca salvând unicităţile
constituționale prin protejarea caracteristicilor constituționale specifice ale unui
anumit stat membru UE. Astfel, clauza identității ar proteja elementele care
reflectă diferențele dintre Statele Membre, prevenind posibilitatea ca ele să fie
șterse de forța unificatoare a integrării europene737.
Prin a doua variantă, se arată că art. 4 alin. (2) din TUE, în loc să protejeze
elementele constituționale diferite, ar proteja elementele constituționale de bază
ale statelor membre, nefiind important dacă acestea sunt unice sau comune
statelor membre738. Rezultă astfel că prin articolul 4 alin. (2) TUE voința statelor
a fost ca europenizarea constituților naționale să nu atingă stadiul în care
structurile naționale să nu mai poată fi deloc identificate sau recunoscute739.
Prin urmare, considerăm că garanția urmărită a fi instituită prin articolul 4 alin.

(2) din TUE este identică, din punct de vedere procedural, pentru toate statele
membre, însă conținutul său substanțial este diferit pentru fiecare stat membru în
parte deoarece interpretarea ce urmează a fi conferită noțiunii depinde de istoria
proprie a unui stat, dar și de limitele atașate în propria constituție națională -
limite ale căror înțeles juridic depinde de maniera în care instanța de contencios
constituțional națională alege să interpreteze dispozițiile din Constituție care le
stabilesc.

734
Monica Claes, National Identity: Trump Card or Up for Negotiation, în National Constitutional Identity and
European Integration, ed. A. S. Arnaiz, C. A. Llivina, p. 121.
735
Entuziasm clasificat de către L. Bourgorgue Larsen drept „delir național” sau „moft dogmatic” al profesorilor
de drept, „carte de identitate a statelor naționale” sau „variație modernă a ideei de e” (a se vedea L. Bourgorgue
Larsen, L’ identite constitutionnelle en question(s), în L’Identite constitutionnele saisie par les juges en Europe,
Editia Pedone, 2011, p. 155 apud Monica Claes, National Identity: Trump Card or Up for Negotiation, în National
Constitutional Identity and European Integration, ed. A. S. Arnaiz, C. A. Llivina, p. 121, nota de subsol nr. 34.
736
Prin heterarhie nu înțelegem opusul ierarhiei ci doar o rețea de elemente de autoritate la nivelul căreia fiecare
element împarte aceeași poziție "orizontală" a puterii și autorității, având fiecare un rol teoretic egal.
737
R. Bustos Gisbert, National Constitutional Identity in European constitutionalism: Revisiting the tale of the
Emperor’s new clothes in Spain?, în National Constitutional Identity and European Integration, ed. A. S. Arnaiz,
C. A. Llivina, p.75.
738
R. Bustos Gisbert, op.cit., p.75.
739
R. Bustos Gisbert, op.cit., p. 88 și urm.
200
201
1.2. Articolul 53 din Cartă
Încă de la început, prin intermediul hotărârii Solange I, a fost subliniată legătura

dintre identitatea constituțională a unui stat și drepturile fundamentale, cele din
urmă fiind considerate ca făcând parte din identitatea constituției statale740. În
consecință, Curtea Constituțională Federală din Germania și-a arogat, în
contradicție cu jurisprudența Foto Frost741, competența de a controla validitatea
dreptului derivat al Uniunii Europene prin raportare la drepturile fundamentale,
așa cum sunt ele protejate prin Legea Fundamentală a Germaniei. Totodată, în
cauza Frontini742, judecătorul de contencios constituțional din Italia a stabilit că
transferul competențelor către Uniune nu poate aduce atingere principiilor
fundamentale ale sistemului constituțional italian, și, în special drepturilor
inalienabile ale persoanei umane743. Prin urmare, mecanismele de protecție a
Constituției față de dezvoltările dreptului internațional, dar mai ales sistemul
dualist de recepție a tratatelor internaționale, nu pot fi “puse la colț” prin apariția
Uniunii Europene. Acest punct de vedere a fost adoptat și de Tribunalul
Constituțional din Spania care a stabilit că drepturile fundamentale fac parte din
structura de bază a unei Constituții, și nu pot fi ignorate ca urmare a integrării
europene744.
În ceea ce privește consacrarea acestui ratio de legătură între identitatea națională

și drepturile fundamentale, Tratatul de la Lisabona a venit nu numai cu o noțiune
actualizată a identității naționale, dar și cu intrarea în vigoare a Cartei. Acest nou
instrument face trimitere, încă din Preambul, la respectarea pe care trebuie s-o
asigure Uniunea Europeană identității naționale a statelor membre: Uniunea
contribuie la păstrarea și la dezvoltarea acestor valori comune, respectând
diversitatea culturilor și tradițiilor popoarelor Europei, precum și identitatea
națională a statelor membre și organizarea autorităților lor publice la nivel
național, regional și local; Uniunea caută să promoveze o dezvoltare echilibrată
și durabilă și asigură libera circulație a persoanelor, serviciilor, mărfurilor și
capitalurilor, precum și libertatea de stabilire.

740
C. Tomuschat, The defence of National identity by the German Constitutional Court, în National
Constitutional Identity and European Integration, ed. A. S. Arnaiz, C. A. Llivina, la p .207.
741
Hotărârea din 22 octombrie 1987, Foto-Frost, 314/85, Rec., p. 4199 prin care s-a consacrat competența
exclusivă a Curții de Justiție de a constata nevaliditatea unui act al Uniunii și în special a unei directive,
competență care are ca obiect garantarea securității juridice prin asigurarea aplicării uniforme a dreptului Uniunii.
742
Decizia nr. 183 din 1973.
743
Ibidem, “É appena il caso di aggiungere che in base all'art. 11 della Costituzione sono state consentite
limitazioni di sovranità unicamente per il conseguimento delle finalità ivi indicate; e deve quindi escludersi che
siffatte limitazioni, concretamente puntualizzate nel Trattato di Roma - sottoscritto da Paesi i cui ordinamenti si
ispirano ai principi dello Stato di diritto e garantiscono le libertà essenziali dei cittadini -, possano comunque
comportare per gli organi della C.E.E. un inammissibile potere di violare i principi fondamentali del nostro
ordinamento costituzionale, o i diritti inalienabili della persona umana.”
744
Declarația Plenului Tribunalului Constituțional nr. 1 din data de 13.12.2004, la care face trimitere și A. Torres
Perez, Constitutional Identity and Fundamental Rights, în National Constitutional Identity and European
Integration (ed. A. S. Arnaiz, C. Alcoberro Llivina), Intersentia, 2013, la p. 143.
201
202
Dezideratele astfel afirmate se reflectă și în cuprinsul articolul 53 din Cartă,

articol ce stabilește maniera în care trebuie să coexiste diferitele instrumentele de
protecție a drepturilor fundamentale:
Niciuna dintre dispozițiile prezentei carte nu poate fi interpretată ca

restrângând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților
fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare corespunzătoare, de
dreptul Uniunii și dreptul internațional, precum și de convențiile
internaționale la care Uniunea sau toate statele membre sunt părți, și în
special Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, precum și prin constituțiile statelor membre.
(s.n.- M.M.-B.)
Cu privire la conținutul și domeniul de aplicare al articolului 53 din Cartă,

Tribunalul Constituțional din Spania a propus, prin ordonanța Melloni trimisă
Curții de Justiție, nu mai mult și nu mai puțin de trei variante de interpretare745:
90. În decizia sa de trimitere, Tribunal Constitucional invocă trei

interpretări posibile ale acestui articol.
91. Prima interpretare constă în a asimila articolul 53 din cartă cu o

clauză care prevede o normă minimă de protecție, caracteristică
instrumentelor internaționale de protecție a drepturilor omului, cum este
cea prevăzută la articolul 53 din CEDO(30). Astfel, carta ar impune un
standard minim, permițând statelor membre să aplice standardul de
protecție mai ridicat care decurge din constituția acestora, evitând astfel o
diminuare a nivelului de protecție a drepturilor fundamentale.
92. În această ipoteză, articolul 53 din cartă ar permite unui stat

membru să supună executarea unui mandat european de arestare emis în
scopul executării unei hotărâri pronunțate în lipsă unor condiții având ca
obiect evitarea unei interpretări care restrânge sau care aduce atingere
drepturilor fundamentale recunoscute de constituția acestuia, și aceasta
fără a fi necesar ca acest nivel de protecție mai ridicat în vigoare în acest
stat membru să fie neapărat extins la alte state membre prin asumarea
acestuia de către Curte. Această poziție echivalează cu a considera că, în
situația în care Curtea nu apreciază că este necesar ca dreptul Uniunii să
acorde o protecție mai largă unui drept fundamental în raport cu
standardul care rezultă din CEDO, articolul 53 din cartă ar permite unui

745
A se vedea Concluziile Avocatului general în C-399/11, pct. 91-95.
202
203
stat membru să asigure un astfel de nivel superior de protecție a acestui

drept fundamental în aplicarea constituției sale.
93. A doua interpretare a articolului 53 din cartă constă în a considera

că finalitatea acestuia ar fi delimitarea domeniului de aplicare al cartei
de, printre altele, domeniile de aplicare ale constituțiilor statelor membre,
amintind faptul că, după exemplul articolului 51 din aceasta, în domeniul
de aplicare al dreptului Uniunii, standardul de protecție care trebuie să fie
aplicat este cel care rezultă din cartă. În schimb, în afara domeniului de
aplicare al dreptului Uniunii, carta nu ar împiedica punerea în aplicare a
standardului de protecție a drepturilor fundamentale prevăzut de
constituția unui stat membru. Potrivit Tribunal Constitucional, această
interpretare a articolului 53 din cartă, care se explică prin cerința de
uniformitate în aplicarea dreptului Uniunii, ar avea drept inconvenient, pe
de o parte, lipsirea acestui articol de conținut juridic propriu, astfel încât
ar deveni redundant în raport cu articolul 51 din cartă, și, pe de altă
parte, recunoașterea faptului că, în statele membre, carta ar putea
determina o reducere a nivelului de protecție a drepturilor fundamentale
care rezultă din normele constituționale ale acestora.
94. Interpretarea menționată a articolului 53 din cartă ar presupune ca

Tribunal Constitucional să trebuiască să își adapteze jurisprudența
referitoare la interpretarea articolului 24 din Constituția spaniolă în
cadrul aplicării articolului 4a din decizia-cadru. În schimb, în afara
domeniului de aplicare al deciziei-cadru, acesta ar fi liber să aplice un
nou nivel de protecție a drepturilor fundamentale mai ridicat.
95. A treia interpretare a articolului 53 din cartă propusă de Tribunal

Constitucional constă în a se reține ori una, ori alta dintre primele două
interpretări în funcție de caracteristicile problemei concrete de protecție a
drepturilor fundamentale în cauză și de contextul în care intervine
aprecierea nivelului de protecție care trebuie aplicat.746
Analiza acestor variante și a întinderii articolului 53 din Cartă o vom realiza mai
târziu, acum alegând să redăm jurisprudența Curții de Justiție cu privire la
această noțiune.
1.3. Jurisprudența CJUE privind identitatea națională
Curtea de Justiție a Uniunii Europene - adică atât Curtea de Justiție cât și

Tribunalul UE - a pronunțat mai multe hotărâri prin care se face trimitere în

746
Avocatul Generală arată că Tribunalul Constituțional citează Hotărârea din 14 octombrie 2004, Omega, C-
36/02, Rec., p. I-9609, paragr. 37 și 38, precum și Hotărârea Pupino, paragr. 60.
203
204
cadrul motivării la noțiunea de identitate națională: 4 în cadrul procedurii de

trimitere preliminară, 3 în cadrul acțiunii pentru neîndeplinirea obligațiilor de
către un stat membru, și 4 în cadrul acțiunii în anulare.747
În cauza Runevič – care constituie jurisprudenţa post-Lisabona echivalentă

jurisprudenței Groener748 , Guvernul lituanian a subliniat că limba lituaniană
constituie o valoare constituțională care protejează identitatea națională,
contribuie la integrarea cetățenilor, asigură exprimarea suveranității naționale,
indivizibilitatea statului, precum și buna funcționare a serviciilor statului și a
colectivităților teritoriale.749 Această argumentație a fost acceptată de către
Curtea de Justiție care a statuat că articolul 4 alin. (2) din TUE, Uniunea
respectă de asemenea identitatea națională a statelor sale membre din care face
parte de asemenea protecția limbii oficiale naționale a statului.750 (s.n.-M.M.-
B.)
În cauza Sayn-Wittgenstein, dreptul justițiabilului la identitate a intrat în conflict

cu identitatea constituțională a Austriei751, iar Curtea de Justiție a fost nevoită să
sublinieze că în conformitate cu articolul 4 alin. (2) din TUE, Uniunea respectă
identitatea națională a statelor membre, forma republicană de guvernământ
făcând parte de asemenea din această identitate752 (s.n.-M.M.-B.). De aceea,
reclamantul nu a dobândit dreptul ca mențiunea titlului și a particulei nobiliare să
fie precizată în actul de identitate emis de către autoritățile austriece.
În cauza O’Brien, Curtea a fost chemată să verifice dacă un stat membru poate
invoca identitatea națională pentru a refuza o pensie pentru limită de vârstă
judecătorilor care își exercitau activitatea cu fracțiune de normă. Această hotărâre
este importantă deoarece Curtea încearcă să motiveze de ce aplicarea dreptului
UE nu are cum să să aducă atingere, în speță, identității naționale a puterii
judecătorești. Astfel, Curtea de Justiție a considerat că judecătorii pot fi
considerați lucrători în sensul autonom al dreptului UE, iar aceste constatări nu
sunt puse sub semnul întrebării de argumentul guvernului leton potrivit căruia
aplicarea dreptului Uniunii în ceea ce privește puterea judecătorească ar
implica nerespectarea identităților naționale ale statelor membre, ceea ce ar fi
contrar articolului 4 alin. (2) din TUE. Astfel, trebuie să se constate că
aplicarea, în privința judecătorilor cu fracțiune de normă remunerați pe baza

747
A se vedea și tabelul hotărârilor relevante în L. Burgorgue-Larsen, A Huron at the Kirchberg Plateau, în
National Constitutional Identity and European Integration, ed. A. S. Arnaiz, C. Alcoberro Llivina, Intersentia,
2013, p. 287.
748
Hotărârea din 28 noiembrie 1989, Groener, C-379/87, Rec., p. 3967, paragr. 18, aceasta fiind și prima cauză în
care apare menționată noțiunea de identitate națională în jurisprudența Curții de Justiție.
749
Hotărârea din 12 mai 2011, Malgožata Runevič-Vardyn și Łukasz Paweł Wardyn împotriva Vilniaus miesto
savivaldybės administracija și alții, C-391/11, Rep. 2011 I-03787, paragr. 84.
750
Ibidem, paragr. 86.
751
Laurence Burgorgue-Larsen, A Huron at the Kirchberg Plateau, p. 289.
752
Hotărârea din 22 decembrie 2010, Sayn Wittgenstein, C-208/09, Rep., p. I-13693, paragr. 92.
204
205
unor indemnizații acordate pentru fiecare zi lucrată, a Directivei 97/81 și a

Acordului-cadru privind munca pe fracțiune de normă nu poate avea efect
asupra identității naționale, ci ar urmări numai să le permită acestora să
beneficieze de principiul general al egalității de tratament, care constituie unul
dintre obiectivele acestor texte, și să îi protejeze astfel împotriva discriminărilor
aplicate lucrătorilor cu fracțiune de normă.753 Rezultă astfel că pentru Curtea de
Justiție identitatea națională a unui stat membru nu poate fi concepută ca
incluzând norme ce ar permite o discriminarea între lucrători, din moment ce de
fapt identitatea națională nu poate fi opozabilă cetățenilor, ci utilizată de ei
pentru a li se permite să-și conserve propria identitate.
Iar în cauza Las, Curtea a acceptat faptul că obligația impusă prin lege ca
redactarea contractelor de muncă cu element transfrontalier să se facă în limba
olandeză în Regiunea de limbă olandeză a Belgiei, deși reprezintă o restricție în
calea libertăților fundamentale economice ale Uniunii, ea poate fi justificată de
dorința prezervării limbilor oficiale, și prin urmare obiectivul de promovare și
stimulare a folosirii limbii olandeze “constituie un interes legitim de natură să
justifice, în principiu, o restricție privind obligațiile impuse prin articolul 45
TFUE”754. Pe de altă parte, Curtea a constatat că restricția nu era proporțională cu
scopul urmărit de protecție a identității naționale și respectiv a limbilor oficiale,
din moment ce depășea ceea ce era strict necesar pentru realizarea acelui obiectiv
întrucât sancțiunea de nulitate a contractelor ce nu respectau acea condiție risca
să afecteze lucrătorii transfrontalieri în mod disproporțional din moment ce
Belgia trebuia să impună, pe lângă simpla nulitate, și obligația de a se redacta
contractul și într-o altă limbă pe care lucrătorul ar fi putut să o înțeleagă,
deoarece numai într-o astfel de situație consimțământul ar fi putut fi considerat
ca fiind liber exprimat. Prin urmare, Curtea a stabilit, în mod indirect, și faptul că
dreptul UE se opune unei reglementări adoptate cu scopul de prezervare a
identității naționale, ori de câte ori se va stabili că reglementarea nu este
proporțională cu scopul urmărit.
Apoi, în cauzele de constatare a neîndeplinirii obligațiilor de către un stat

membru, ne aflăm în prezența a două hotărâri pronunțate împotriva Marelui
Ducat de Luxembourg755, şi a uneia pronunțate într-o cauză inițiată de Spania
împotriva Regatului Unit al Marii Britanii756.
În cauzele împotriva Luxembourgului, Guvernul național a susținut că atât

cerința cunoașterii limbii luxemburgheze de către învățătorii din învățământul

753
Hotărârea din 1 martie 2012, OʼBrien, C-393/10, nepublicată încă în Repertoriu, paragr. 49.
754
Hotărârea din 16 aprilie 2013, C-202/11, paragr.27.
755
Hotărârea din 2 iulie 1996, Comisia/Luxemburg, C-473/93, Rec., p. I-3207 și Hotărârea din 24 mai 2011,
Comisia/Luxemburg, C-51/08, Rep. 2011 I-04231.
756
Hotărârea din 12 septembrie 2006, Spania/Regatul Unit, C-145/04, Rec., p. I-7917.
205
206
public, dar și cerința deţinerii cetățeniei luxemburgheze pentru accesul la funcţia

de notar public, - se impun ca urmare a nevoi de a garanta transmiterea valorilor
tradiționale, astfel de cerințe fiind o condiție pentru prezervarea identității
naționale, mai alesdacă este să luăm în considerație mai ales întinderea mică a
statului și specificitățile demografice ale acestuia757. O asemenea argumente,
folosită de două ori de către guvernul luxemburghez și la o distanță de 15 ani, nu
a fost urmată de către Curte, aceasta condamnând Marele Ducat pentru încălcarea
obligației de a nu discrimina între cetățenii Uniunii.
În cauza Spania c. Regatului Unit, Comisia Europeană a subliniat că deși

noțiunea de cetățenie are valoare fundamentală pentru Uniune, același lucru se
poate spune și în ceea ce privește asumarea răspunderii Uniunii de a respecta
identitatea națională a statelor membre758. Curtea de Justiție s-a lăsat convinsă,
arătând că Marea Britanie, pentru motive ce privesc propriile tradiții
constituționale, a decis să acorde dreptul de a alege și de a fi ales acelora care
satisfac condiția existenței unei legături clare cu circumscripţia în care
candidează759, și de aceea nu se poate considera că oferirea posibilității
rezidenților din Gibralatar - care nu sunt și cetățeni UE - de a candida în cadrul
alegerilor la Parlamentul European, ar încalca dreptul Uniunii760.
În ceea ce privește acțiunile în anulare introduse pe rolul Tribunalului UE,

subiectele sunt diverse, începând cu protecția pluralismului lingvistic în cadrul
Uniunii (Italia c. Comisiei761) și terminând cu valorificarea structurilor
constituționale ale anumitor state membre (Germania762, Franța763 și Marea

757
Hotărârea din 2 iulie 1996, Comisia/Luxemburg, C-473/93, Rec., p. I-3207, paragr. 32: Quant au secteur de l'
enseignement, le gouvernement luxembourgeois fait en particulier valoir que la nationalité luxembourgeoise des
enseignants est nécessaire pour assurer la transmission des valeurs traditionnelles et constitue donc, eu égard à la
superficie de cet État et à sa situation démographique spécifique, une condition essentielle de la sauvegarde de l'
identité nationale. Celle-ci ne pourrait en effet être préservée si la majeure partie du corps enseignant était
constituée de ressortissants communautaires non luxembourgeois. S' agissant des enseignants du primaire et du
secondaire, le gouvernement luxembourgeois souligne qu' ils exercent des fonctions non mercantiles qui
participent effectivement à la sauvegarde des intérêts généraux de l' État, paragraf subliniat și de L. Burgourgue-
Larsen, A Huron at the Kirchberg Plateau, p. 293.
758
Hotărârea din 12 septembrie 2006, Spania/Regatul Unit, C-145/04, Rec., p. I-7917, paragr. 58: La Commission
fait valoir enfin que, si la notion de citoyenneté est fondamentale pour l’Union, il en va de même de l’engagement
de l’Union de respecter l’identité nationale de ses member[s].
759
Hotărârea din 12 septembrie 2006, Spania/Regatul Unit, C-145/04, Rec., p. I-7917, paragr. 58: Pour des
raisons liées à sa tradition constitutionnelle, le Royaume-Uni a fait le choix, tant pour les elections nationales au
Royaume-Uni que pour les élections à la Chambre législative de Gibraltar, d’octroyer le droit de vote et
d’éligibilité aux QCC remplissant des conditions exprimant un lien spécifique avec le territoire au titre duquel les
élections sont organisées.
760
Il résulte de l’ensemble de ces considérations que, en l’état actuel du droit communautaire, la détermination
des titulaires du droit de vote et d’éligibilité aux élections au Parlement européen ressortit à la compétence de
chaque État membre dans le respect du droit communautaire, et que les articles 189 CE, 190 CE, 17 CE et 19 CE
ne s’opposent pas à ce que les États membres octroient ce droit de vote et d’éligibilité à des personnes
déterminées ayant des liens étroits avec eux, autres que leurs propres ressortissants ou que les citoyens de l’Union
résidant sur leur territoire.
761
Hotărârea Tribunalului din 20 noiembrie 2008, Italia/Comisia, T-185/05, Rep., p. II-3207.
762
Hotărârea Curții din 4 martie 2004, Germania/Comisia, C-344/01, Rec., p. I-2081.
206
207
Britanie764).765
Primo, în Italia c. Comisiei, Republica Italiană a invocat principiul protecției

diversității lingvistice a Comunității, care s-ar impune ca o cerință fundamentală
în raport cu toate instituțiile și organele sale. De aceea, regulile cu privire la
limbile ce trebuie a fi folosite în cadrul Instituțiilor nu pot fi aplicate izolat, iar
discriminarea directă sau indirectă bazată pe competențele lingvistice ale
candidaților ar trebui interzisă766. În completare, Regatul Spaniei a adăugat că
decizia Comisiei, dacă nu ar fi anulată, ar produce efecte juridice de o
importanță și de o gravitate excepționale, din moment ce ar aduce atingere în
special principiului respectării pluralității lingvistice, care ar constitui unul
dintre principiile de bază pe care se întemeiază Uniunea Europeană, precum și
principiilor competenței instituțiilor și nediscriminării bazate pe limbă și pe
identitate națională.767
Secundo, în cauza Germania c. Comisiei, cauză ce analiza sancțiunile privind

repartizarea și cheltuirea fondurilor structurale, Germania a solicitat anularea
deciziei Comisiei, deoarece aceasta nu ar fi respectat obligația regăsită în
articolul 10 TCE (acum articolul 4 alin. (3) din TUE) și anume obligația impusă
de principiul cooperării loiale768 - de a respecta structurile constituționale
specifice, mai ales structura federală, a statelor membre769.

763
Hotărârea Tribunalului pronunțată la 12 mai 2011 în cauzele conexate T-267/08 și T-279/08, Regiunea Nord-
Pas-de-Calais și Comunitatea intercomunală Douaisis/Comisia, Rep. 2011 II-01999.
764
Ordonanţa Tribunalului din 6 martie 2012 în cauza T-453/10, Northern Ireland Department of Agriculture and
Rural Development/Comisia Europeană, nepublicată în Repertoriu, dar disponibilă spre consultare pe
www.curia.eu
765
L. Burgorgue-Larsen, A Huron at the Kirchberg Plateau, op. cit. p. 292
766
„Republica Italiană adaugă că principiul protecției diversității lingvistice a Comunității se impune ca o cerință
fundamentală în raport cu toate instituțiile și organele sale. Aplicarea regimului lingvistic al instituțiilor Uniunii
Europene nu ar putea fi disociată de acest principiu. Acest regim ar garanta recunoașterea drepturilor lingvistice
ale persoanelor care au acces direct la instituțiile comunitare. Acesta rezultă din natura specială a raporturilor care
unesc Comunitatea Europeană și cetățenii săi și ar trebui, prin urmare, să fie considerat expresia directă a
diversității lingvistice a Uniunii Europene.”, Hotărârea Tribunalului din 20 noiembrie 2008, Italia/Comisia, T-
185/05, Rep., p. II-3207, pct.
767
Hotărârea Tribunalului din 20 noiembrie 2008, Italia/Comisia, T-185/05, Rep., p. II-3207, paragr. 38.
768
Principiul cooperării loiale obligă nu doar statele membre să ia toate măsurile necesare pentru a asigura
aplicabilitatea și eficacitatea dreptului comunitar, ci impune și instituțiilor comunitare (acum unionale-n.n.)
obligații reciproce de cooperare loială cu statele membre și alții, (a se vedea în acest sens Hotărârea Curții din 30
martie 1995, Parlamentul European/Consiliul, C-65/93, Rec., p. I-643, punctul 23)
769
Hotărârea Curții din 4 martie 2004, Germania/Comisia, C-344/01, Rec., p. I-2081, pct. 77: Le gouvernement
allemand reproche à la Commission d’avoir violé l’article 10 CE. En vertu de cet article, la Commission serait
tenue d’agir avec loyauté à l’endroit des États membres et de respecter leurs intérêts légitimes. Ce devoir de
loyauté comprendrait l’obligation d’avoir égard aux structures constitutionnelles, notamment fédérales, des États
membres. Cette interprétation de l’article 10 CE serait renforcée par l’article 6, paragraphe 3, UE, qui prévoit
l’obligation pour l’Union européenne de respecter l’identité nationale de ses États membres. Dès lors, le respect
de la division de la République fédérale d’Allemagne en Länder autonomes imposerait de ne prononcer des
corrections financières à l’égard des différents Länder que lorsque le FEOGA a lui-même constaté dans ces
derniers une violation du droit communautaire portant préjudice au budget de la Communauté. (nu există o
traducere oficială în limba română)
207
208
Tertio, în Regiunea Nord-Pas-de-Calais, avocații reclamanților au susținut că

prin declararea sumelor primite de la guvernul francez ca fiind ajutor de stat,
Comisia ar fi încălcat principiile bunei administrări și respectării identității
constituționale a statelor membre, aducând atingere liberei administrări a
colectivităților teritoriale, garantată de Constituția franceză din 4 octombrie
1958.770 O astfel de apărare era contrară însă jurisprudenței deja constantă a
Curții cu privire la statutul autorităților regionale771.
Observăm că jurisprudența indică faptul că noțiunea de identitate națională poate

fi invocată în fața Curții de Justiție ca făcând parte din categoria obiectivelor
legitime ce permit prima facie o derogare condiționată de la aplicarea dreptului
primar al Uniunii, și care poate astfel justifica adoptarea unor restricții cu privire
la libertățile fundamentale de circulație în cadrul UE772.
Cu toate acestea, respectivele măsuri trebuie să fie proporționale cu scopul

urmărit773 – sarcina probei aparținând statului, și impunând ca acesta să
dovedească faptul că nu au existat alte mijloace de protecție mai eficiente și care
ar fi avut un impact negativ mai scăzut asupra celor patru libertăți fundamentale
economice ale Uniunii.
Ca atare, după cum a susținut chiar doamna profesor Burgorgue-Larsen,

invocarea identității naționale specifice fiecărui stat poate funcționa uneori,
alteori nu, totul depinzând de circumstanțele de fapt ale fiecărei spețe în parte774

770
Hotărârea Tribunalului pronunțată la 12 mai 2011 în cauzele conexate T-267/08 și T-279/08, Regiunea Nord-
Pas-de-Calais și Comunitatea intercomunală Douaisis/Comisia, Rep. 2011 II-01999, pct. 62
771
L. Burgorgue-Larsen, A Huron at the Kirchberg Plateau, p. 295.
772
„În ceea ce privește necesitatea, evocată de Marele Ducat al Luxemburgului, de a garanta utilizarea limbii
luxemburgheze în exercitarea activității notarului, trebuie să se constate că primul motiv al prezentului litigiu
privește numai condiția de naționalitate în cauză. Deși protecția identității naționale a statelor membre constituie
un obiectiv legitim respectat de ordinea juridică a Uniunii, astfel cum recunoaște de altfel articolul 4 alineatul (2)
TUE, interesul invocat de Marele Ducat poate fi însă protejat în mod util prin alte mijloace decât excluderea, cu
titlu general, a resortisanților altor state membre.”, pct. 124, Hotărârea din 24 mai 2011, Comisia/Luxemburg ,C-
51/08, Rep. 2011 I-04231.
773
În principiu, testul proporționalității urmează a fi aplicat de către instanțele naționale și nu de către judecătorul
de la Luxembourg. „Va reveni instanței de trimitere să determine dacă un astfel de refuz respectă un just echilibru
între interesele în cauză, și anume, pe de o parte, dreptul reclamanților din acțiunea principală la respectarea vieții
lor private și de familie, precum și, pe de altă parte, protecția legitimă de către statul membru în cauză a limbii
sale oficiale naționale și a tradțiilor sale.”, Hotărârea din 12 mai 2011, Malgožata Runevič-Vardyn și Łukasz
Paweł Wardyn împotriva Vilniaus miesto savivaldybės administracija și alții, C-391/11, Rep. 2011 I-03787,
paragr. 91. Excepțiile par totuși să existe, nefiind clar dacă aceste excepții s-ar aplica și în cazul unor măsuri de
drept național care ar aduce atingere – în numele identității constituționale naționale – libertăților economice
fundamentale ale Uniunii Europene (a se vedea D. Thym, Attack or retreat? Evolving themes and strategies of the
judicial dialogue between the German Constitutional Court and the European Court of Justice, în Constitutional
Conversations in Europe: actors, topics and procedures, Cambridge, Intersentia, 2012, pp. 235-250 la p. 247 și
urm, nota de subsol 66: “[S]ayn-Wittgenstein and Omega concerns relatively trivial questions, whereas article
79.3 Grundgsetz would only apply to crucial political questions, concerning which the nationa[l]”.
774
L. Burgorgue-Larsen, A Huron at the Kirchberg Plateau, op. cit. p. 300.
208
209
și de cine are competența de a aplica, cu ultimul cuvânt, principiul

proporționalității, respectiv Curtea de Justiție sau instanțele din fiecare stat
membru.
Drept urmare, doctrina a subliniat, într-un mod artistic, faptul că instanța de la

Luxembourg dovedește că ține cont de specificurile constituționale naționale
într-o notă impresionistă, din moment ce nu numai că lasă, prin intermediul
jurisprudenței, impresiuni fugitive, dar reliefează și fluctuațiile Curții în cazul
situațiilor care cuprind și o dimensiune constituțională națională, limitând într-un
mod impresionist inclusiv posibilitățile juridice rămase deschise statului sau
justițiabilului.775
2.Sursele normative naționale
Protecția pretoriană conferită structurii fundamentale a unei constituții statale a

condus, după cum am putut observa, la consacrarea conceptului de identitate
constituțională națională, și totodată la cuprinderea drepturilor fundamentale în
cuprinsul acesteia. Această creare pretoriană a culminat cu precizarea că
identitatea națională precum este definită de instanța din Germania este diferită
de identitatea națională conținută în articolul 4 alin. (2) TUE din moment ce
conceptul național al identității constituționale nu permite nicio ponderare în
raport de interesele concurente promovate de dreptul Uniunii. De aceea, din
moment ce noțiunea este creată, păstrată și delimitată pe cale pretoriană de chiar
noțiunea de identitate națională proclamată la nivelul Uniunii, este necesar nu
numai să cunoaștem textele normative unionale cu jurisprudența lor aferentă, ci
și (2.2.1.) jurisprudența incidentă din alte state membre, și inclusiv (2.2.2.) pe cea
a Curții Constituționale a României.
2.1. Jurisprudența din alte state membre cu privire la identitatea
constituțională
După jurisprudența Frontini din 1973 a Curții Constituționale din Italia, noțiunea
de identitate națională a fost conturată și în cadrul considerentelor din 1974 ale
deciziei Solange I a Curții Federale Constituționale din Germania. Astfel, s-a
stabilit că identitatea constituțională prevăzută în Legea Fundamentală reprezintă
o limită în calea transferului de puteri aprobat în cuprinsul articolului 24,
stablindu-se în același timp că drepturile fundamentale reprezintă o fațetă a
acestei identități, pentru ca în Lisabona să se arate că instanța de la Karlsruhe își
rezervă dreptul de a controla dacă dreptul secundar al Uniunii respectă „miezul
de neatins al identității constituționale” protejat prin intermediul articolului 79

775
F-X. Millet, op. cit. la p. 208.
209
210
alin. (3)776. De altfel, consacrarea unui astfel de control apare ca o necesitate

logică din moment ce doar revoluția constituțională prin care poporul german ar
acționa ca puterea constituantă originară777 ar putea conduce la modificarea
identității conținute în articolul 79 alin. (3) - Legea Fundamentală nepermițând
un alt procedeu valid de modificare, precum ar fi cel realizat prin adoptarea de
acte ale Uniunii Europene direct aplicabile la nivel intern.
Efectele acestui control de identitate sunt rezumate și de Avocatul general în

Gauweiller și alții:
33. Exprimat cât mai simplu posibil, din conținutul părții menționate
anterior, dedicată jurisprudenței naționale, reies următoarele elemente. În
anumite cazuri, a căror detaliere nu se impune pentru moment, răspunsul
Curții la întrebarea adresată cu privire la un anumit act al Uniunii, astfel
cum este cel din prezenta cauză, nu trebuie să reprezinte neapărat un
factor determinant în soluționarea litigiilor a quo. Dimpotrivă, odată
identificat criteriul de drept al Uniunii, BVerfG ar putea aplica, eventual,
un alt criteriu de validitate în ceea ce privește același act în litigiu: însăși
Constituția națională.
34. Mai exact, acest criteriu constituțional privind analiza ulterioară a

cauzei de către BVerfG ar avea ca temei atât conținutul imuabil al
Constituției naționale [„identitatea constituțională”, la care face trimitere
articolul 79 alineatul (3) LF], cât și principiul atribuirii competențelor [cu
consecințele evidente asupra actelor „ultra vires” adoptate de Uniune,
care reies din articolul 23 alineatul (1) LF]. Ambii parametri
constituționali, departe de a se exclude reciproc, s-ar putea consolida
reciproc, astfel cum pare să fie cazul în prezenta cauză. Iar acești
parametri de validitate (denumiți „control de identitate” și „control ultra
vires”) ar putea fi aplicați, prin definiție, numai de către însăși BVerfG.778
Reiese astfel că identitatea constituțională este protejată de Curtea

Constituțională din Germania prin transformarea ei într-un criteriu de validitate
al normelor de drept UE secundar. Astfel spus, instanța de contencios

776
“In this respect, the guarantee of national constitutional identity under constitutional law and under Union law
go hand in hand in the European level area. The identity review makes it possible to examine whether due to the
action of European institutions, the principles under Article 1 and Article 20 of the Basic Law, declared inviolable
in Article 79.3 of the Basic Law, has been violated. This ensures that the primacy of application of Union Law
only applies by virtue and in the context of the constitutional empowerment that continues in effect” – traducerea
este preluată din M. Claes, National Constitutional Identity and European Integration, ed. A. S. Arnaiz, C. A.
Llivina, p. 125.
777
Monica Claes, National Identity: Trump’s card or up for negotiation?, în National Constitutional Identity and
European Integration (ed. A. S. Arnaiz, C. A. Llivina), la p. 125.
778
Concluziile Avocatului general din data de 14 ianuarie 2015, C-62/14, EU:C:2015:7, pct. 33 și urm. cu
trimitere la punctele 25, 26 și 27 din Ordonanța de trimitere a BverfG.
210
211
constituțional din Germania își rezervă dreptul ca inclusiv în situațiile Foto Frost
în care Curtea de Justiție a stabilit deja validitatea unui act de drept al Uniunii, și
chiar dacă instanța de la Luxembourg a avut grijă să analizeze inclusiv dacă acel
act respectă identitatea națională a Germaniei, totuși Curtea Constituțională
Federală din Germania să analizeze, la rândul său, dacă acel act deja constatat
ca fiind valid raportat la dreptul UE, va fi totuși invalid în ordinea de drept
germană, deoarece ar aduce atingere valorilor fundamentale protejate prin
articolul 70 alin. (3) din Legea fundamentală a Germaniei.
O atare poziție nu este unică, fiind adoptată și de Curtea constituțională din Cehia
în decizia Lisabona I prin care s-a afirmat că aplicarea dreptului Uniunii în Cehia
își află limitarea în miezul de neatins al constituției cehe779 care trebuie să
rămână imună la procesul de integrare al Uniunii. Observăm totuși că poziția
Curții Constituționale din Cehia este puțin mai nuanțată, în sensul că obligația de
respectare a identității cehe nu reprezintă un criteriu de validitate ci doar unul de
inaplicabilitate a normei de drept UE în toate situațiile care intră sub raza de
acțiune a ordinii de drept cehe.780
Apoi, în Franța, identitatea constituțională a fost creată de Conseil

constitutionnel nu ca o limită în calea integrării unionale, ci ca o limită a punerii
la dispoziție a mecanismului de control constituțional pentru realizarea unei
integrării efective. De aceea, deși cerința de transpunere corectă a unor directive
reprezintă o obligație constituțională opozabilă autorităților franceze, aceasta
rămâne nesancționată atunci când printr-o astfel de transpunere s-ar cere de fapt
încălcarea identității constituționale franceze. Altfel spus, Conseil constitutionnel
refuză să pună la dispoziția integrării europene rațiunea existenței sale ca
autoritate de control atunci când prin aceasta s-ar aduce atingere identității
franceze. Totuși, acest refuz nu este unul absolut, având o excepție în situația în
care Conseil constitutionnel va considera că puterea constituantă franceză și-a dat
în mod expres acordul cu privire la o atare încălcăre a identității. În plus, în cauza
Jeremy F Consiliul Constituțional a stabilit o ierarhie între diferitele dispoziții
constituționale, arătând că în caz de conflict între norme de același rang
constituțional, urmează să dea prioritate normelor constituționale ce formează
identitatea constituțională franceză, ca apoi să ofere prioritate acelor imperative
de drept UE ce pot fi considerate constituționale, celelalte dispoziții din

779
În engleză, această expresie este tradusă pe pagina curții ca însemnând the ‘untouchable’ material core of the
constitution, a se vedea și M Kumm, The Jurisprudence of Constitutional Conflict: Constitutional Supremacy in
Europe before and after the Constitutional Treaty, European Law Journal, nr. 11 (3), 2005 pp. 262-307 la p. 280
CCC, Decizia PL US 19/08 din 26 noiembrie 2008, paragr. 85, 89, 94, 91, 93, 114.
780
Pentru porunca dată de Curtea Constituțională din Cehia instanțelor de drept comun cehe de a nu aplica o
decizie a Curții de Justiție care era contrară articolului 10a din Constituția Cehiei și astfel ultra vires, a se vedea
cauza III US 1021/2010 “Retired Engine Driver” redată de P. Molek, The Czech Constitutional Court and the
Court of Justice: Between Fascination and Securing Autonomy, în Constitutional Conversations in Europe:
Actors, Topics and Procedures, Cambridge, Intersentia, 2012, pp. 131-159, la p. 155 et seq.
211
212
Constituție rămânând aplicabile doar dacă nu ar intra în conflict cu primele două

categorii.781
2.2. Jurisprudența Curții Constituționale din România
Prima menționare a conflictului ce poate lua naștere între aplicarea prioritară a

dreptului Uniunii și supremația Constituție a apărut, la nivelul Curții
Constituționale a României, într-o opinie concurentă782 din 2010 în care doamna
judecător Iulia Motoc a subliniat necesitatea ca și Curtea Constituțională a
României să stabilească raportul pe care Constituția României l-ar impune între
dreptul UE și dreptul constituțional român, precizându-și astfel poziția783. În
cadrul opiniei s-a subliniat prezența în textul Constituție a două concepte
distincte, și anume “supremaţia Constituţiei" şi “prioritatea de aplicare a
dreptului comunitar [acum drept al Uniunii-n.n.]". S-a precizat, de asemenea, că
în timp ce în ordinea juridică internă avem o ierarhie normativă ce presupune
faptul că norma infraconstituţională depinde, în ceea ce priveşte validitatea sa, de
conformitatea cu norma constituțională, în ordinea juridică care se află în
domeniul de aplicare al dreptului UE, avem principiul priorităţii de aplicare a
dreptului european, principiu ce nu ne mai permite să pornim de la ideea
existenței unei ierarhii. Totodată, se face trimitere și la cauza Michaniki784 care a
reafirmat prioritatea dreptului comunitar (acum unional- n.a.) asupra oricărei
norme interne contrare, fără a face diferenţa după cum acestea sunt norme
infraconstituţionale sau norme constituţionale. De aceea, doamna judecător
concluzionează că există deja o jurisprudență bine stabilită în care Curtea de
Justiție acordă prioritate absolută normei europene, chiar şi asupra normei
constituţionale (…) [iar] Constituţiile statelor membre nu pot prejudicia
prioritatea dreptului Uniunii Europene. (s.n.)
Printr-o astfel de opinie, doamna judecător atrăgea atenția asupra faptului că nu

este exclusă apariția unui conflict evident între normele de drept UE și
dispozițiile unei Constituții statale, și că, pe de altă parte, România nu are
stabilită, la nivel de drept pozitiv, nicio manieră prin care un atare conflict ar

781
Această interpretare a considerentelor din Jeremy F a fost realizată de F-X Millet, op cit, la p. 241.
782
Opinia concurentă la Decizia nr. 1656 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 79 din data de
31 ianuarie 2011: “Având în vedere, pe de o parte, faptul că legea criticată transpune în dreptul intern o
reglementare secundară a Uniunii Europene, şi anume o directivă – act obligatoriu care stabileşte în sarcina
statelor membre destinatare o obligaţie de rezultat – şi că autorii obiecţiei consideră că aceasta este
neconstituţională, fiind contrară „statului de drept”, iar, pe de altă parte, ţinând cont de competenţa Curţii
Constituţionale de a se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizare, în
temeiul art. 146 lit. a), consider că se impunea analizarea relaţiei dintre dreptul intern (incluzând dispoziţiile
Constituției) şi dreptul Uniunii Europene”
783
S-a făcut trimitere la jurisprudența Curții Constituționale Federale din Germania în ceea ce privește noțiunea
de identitate constituțională.
784
Hotărârea din 16 decembrie 2008, Michaniki, C-213/07, Rep., p. I-9999.
212
213
putea fi soluționat.785
În ceea ce privește folosirea expressis verbis a noțiunii de identitate

constituțională în cuprinsul considerentelor deciziilor Curții Constituționale,
aceasta apărare doar în cadrul a trei decizii pe care urmează să le menționăm și să
le analizăm786 :
Primo, în decizia nr. 683/2012787 s-a susţinut că de esenţa Uniunii este atribuirea
de către statele membre a unor competenţe (…) fără a se aduce atingere, într-un
final, prin această cedare de competenţe, identităţii constituţionale naţionale -
Verfassungsidentitat788. Prin urmare, statele membre îşi menţin competenţe care
sunt inerente în vederea păstrării identităţii lor constituţionale, iar cedarea de
competenţe, precum şi regândirea, accentuarea sau stabilirea unor noi orientări
în cadrul competenţelor deja cedate ţine de marja constituţională de apreciere a
statelor membre. (s.n.-M.M.-B)
Secundo, în decizia nr. 964/2012789 s-a statuat că fiecare stat membru, în virtutea
principiului identităţii constituţionale naţionale, dispune de deplina libertate în
ceea ce priveşte stabilirea cadrului normativ relativ la statutul parlamentarilor
care activează în forul legislativ naţional, inclusiv la regimul juridic al
drepturilor patrimoniale aferente exercitării acestor funcţii de demnitate
publică.( s.n. – M.M.-B.) Din acest considerent reiese faptul că ar exista un
principiu al identității constituționale naționale aplicabil în domeniul material al
dreptului Uniunii deși cauza soluționată de Curtea Constituțională privea, în mod
evident, o situație de fapt care se afla însă în afara domeniului ratione materiae a
dreptului UE. Spunem că situația de fapt se afla în afara domeniului de drept al
Uniunii deoarece în legătură cu astfel de aspecte au mai fost solicitate să se
pronunțe și curțile supreme non-naționale, respectiv Curtea de la Strasbourg și
Curtea de la Luxembourg, ambele arătând că astfel de situații nu sunt
reglementate de dreptul Uniunii.
Tertio, în decizia 64/2015790, Curtea Constituțională arată că “actele Uniunii

Europene anterior menţionate au, în mod evident, o relevanţă constituţională,
ceea ce înseamnă, pe de o parte, că se circumscriu şi se subsumează art. 41 alin.

785
A se vedea și I. Deleanu, Obligativitatea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului și ale Curții de
Justiție a Comunităților Europene, Dreptul, nr. 2/2007, pp. 28-43, la p. 37: "Dar, deși pentru Curtea de Justiție
prioritatea dreptului comunitar trebuie să se realizeze cu privire la ansamblul normelor naționale, jurisdicțiile
statelor membre au exprimat adeseori rezerve, îndeosebit cu privire la drepturile fundamentale"
786
Căutarea a fost realizată folosindu-se motorul de căutare specializat din cadrul bazei www.idrept.ro
787
Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 479/2012 din 12 iulie 2012.
788
A se vedea Decizia Tribunalului Constituţional german din 30 iunie 2009, pronunţată în Cauza 2 BvE 2/08,
referitoare la constituţionalitatea Tratatului de la Lisabona.
789
Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 23 din 11 ianuarie 2013.
790
Decizie analizată în capitolul consacrat aplicării dreptului Uniunii Europene în cadrul controlului de
213
214
(2) din Constituţie, prin îndeplinirea dublei condiţionalităţi anterior menţionate,

fără a încălca identitatea constituțională naţională, iar, pe de altă parte, că este de
competenţa Curţii Constituţionale constatarea existenţei acestei neconcordanţe
normative între actele Uniunii Europene anterior menţionate şi cele naţionale”.
Ca atare, Curtea constituțională arată că va fi competentă să controleze și să
sancționeze neconcordanța normativă ce ar putea exista între anumite acte ale
Uniunii Europene și cele naționale, declarând neconstituționale pe cele naționale,
dacă și numai dacă identitatea constituțională națională nu ar fi astfel încălcată.
Din cele trei decizii redate mai sus observăm cum - până în prezent - Curtea
Constituțională din România nu arată care ar putea fi sursele acestei noțiuni de
identitate constituțională, fie ele formale sau doar materiale, rezervându-și astfel
posibilitatea de a le preciza pe viitor, pentru a-și activa rolul de garant al
supremației Constituției asigurându-se că poporul român nu și-a limitat în mod
imprudent puterea suverană prin transferul de competențe la nivelul Uniunii
Europene.791
Dar care este totuși, la nivel teoretic, conținutul normativ al acestei identități
constituționale? Urmează să răspundem:
2.3. Conținutul normativ al identității constituționale din România
Unele instanțe au arătat o atitudine negativă față de necesitatea definirii

conținutului concret al conceptului de identitate constituțională. Misterul juridic
ce învăluie această noțiune792 a fost motivat de Curtea Curtea Constituțională din
Cehia în Lisabona II, aceasta considerând că nu are competența să stabilească
prin intermediul unor decizii catalogul de puteri statale non-transferabile Uniunii
Europene, deoarece o atare precizarea a conceptului se află, în primul rând, în
sarcina legiuitorului, definirea acesteia fiind, înainte de toate, o decizie politică.
De aceea, în concepțiunea Curții Constituționale din Cehia, răspunderea pentru o
astfel de decizie politică nu poate fi transferată Curții Constituționale, aceasta
având competența doar de a verifica dacă identitatea constituțională a fost

791
Pentru o descriere succintă dar perfectă a rolului Curții Constituționale, a se vedea Valentin Constantin,
Constituția României din perspectiva supremației dreptului (rule of law), în Comentarii la Constituția României
(G. Andreescu, M. Bakk, L. Bojin, V. Constantin, coord.), Polirom, București, 2010, pp. 191-230, la p. 220: "A fi
garantul supremației Constituției înseamnă să posezi competențe suficient de puternice, a căror substanță să nu
poată fi alterată prin activarea competențelor altui organ. Pe scurt, înseamnă să asiguri poporul suveran că
normele constituționale se aplică. Sau, altfel spus, înseamnă să-l asiguri că nu și-a limitat imprudent puterea
suverană. Este rațiunea pentru care Curtea Constituțională trebuie să fie un organ suficient de puternic, care, într-
un stat de drept, trebuie plasat la nivelul scopului pe care îl reprezintă".
792
A se vedea și D. Simon, Propos conclusifs, în Fragmentation en Droit. Fragmentation du Droit., M. Touzeil-
Divina (coord.), Lextenso, 2014:"Lorsque vous demandez a un membre du Conseil constitutionnel ce que
recouvrent ces conditions, il ne saura vous repondre. Il s'agit d'une formule sans contenu qui n'existe que pour une
finalite bien determinee: si un jour nous en avons besoin, nous pourrons dire que nous ne nous alignons pas
completement sur la jurisprudence de Strasbourg ou du Luxembourg".
214
215
respectată prin precizarea acestor limite de către legiuitor793, și stabilind, în mod

implicit, obligația pozitivă a legiuitorului de a legifera astfel de limite.
Urmând însă chiar exemplul jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional

din Germania, la care face trimitere de altfel și Curtea Constituţională a
României, considerăm că identitatea constituţională (naţională) a României este
conferită, în primul rând, de valorile perene şi imuabile794 protejate în cadrul
alineatelor (1) şi (2) ale art. 152 din Constituţia României.
Astfel, caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român,

forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa
justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială constituie parte a identităţii
constituţionale a României ce nu poate fi înlăturată nici chiar prin aplicarea
prioritară a dreptului UE în ordinea juridică internă a României. De asemenea,
avansăm faptul că protejarea acestor valori revine inclusiv instanţelor
judecătoreşti care, înainte de a aplica direct o dispoziţie de drept UE ce ar putea
aduce atingere acestor valori, va avea obligaţia să invoce ex officio excepţia de
neconstituţionalitate, conferind astfel ocazia Curţii Constituţionale, ca garant al
supremaţiei Constituţiei, să statueze asupra unei eventuale încălcări.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte protecţia drepturilor fundamentale, articolul

152 alin. (2) din Constituţie confirmă faptul că drepturile fundamentale şi
garanţiile acestora fac parte din identitatea naţională a României, iar aplicarea
prioritară a dreptului UE nu poate avea drept rezultat suprimarea vreunui drept
ce formează conţinutul Titlului II din Constituţie, sau suprimarea garanțiilor
conferite prin Constituție acestora. În ceea ce priveşte geneza acestui alineat,
precizăm că, pe de o parte, Comisia de redactare a proiectului de Constituţie din
1991 a propus, următoarea formulare: nu pot face obiect de revizuire dispoziţiile

793
A se vedea decizia Curţii Constituţionale din Cehia PL. US 29/09, Lisabona II, în care aceasta a rezistat
presiunii reclamanţilor de a indica elementele esenţei materiale a Constituţiei, paragr. 111 şi urm: However, the
Constitutional Court does not consider it possible, in view of the position that it holds in the constitutional system
of the Czech Republic, to create such a catalogue of non-transferrable powers and authoritatively determine
“substantive limits to the transfer of powers”, as the petitioners request. It points out that it already stated, in
judgment Pl. ÚS 19/08, that “These limits should be left primarily to the legislature to specify, because this is a
priori a political question, which provides the legislature wide discretion” (point 109). Responsibility for these
political decisions cannot be transferred to the Constitutional Court; it can review them only at the point when
they have actually been made on the political level. For the same reasons, the Constitutional Court does not feel
authorised to formulate in advance, in an abstract context, what is the precise content of Article 1(1) of the
Constitution, as requested by the petitioners, supported by the president, who welcomes the attempt “in a final list
to define the elements of the ‘material core’ of the constitutional order, or more precisely, of a sovereign
democratic state governed by the rule of law”, and states (in agreement with the petitioners) that this could “limit
future self-serving definition of these elements based on cases being adjudicated at the time” (point 69 of this
judgment) (disponibilă în limba engleză pe pagina Curții Constituționale din Cehia).
794
A se vedea și Valentin Constantin, Constituția României din perspectiva supremației dreptului (rule of law),
op. cit., pp. 191-230: "Prin faptul că expune o listă de materii care nu pot face obiectul revizuirii ei, Constituția
instituie o ierarhie materială a normelor. Există un palier superior al normelor imuabile, așa-numitele "clauze
pentru eternitate", și un palier inferior expus revizuirilor" (s.n.-M.M.-B.).
215
216
prezentei Constituţii cu privire la structura unitară a statului, la integritatea

terioriului, la forma democratică de guvernământ, la independenţa justiţiei, la
pluralismul politic, la restrângerea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor şi a
garanţiilor acestor drepturi.795 (s.n. –M.M. –B); dar, pe de altă parte, în cadrul
dezbaterilor din plenul Adunării Constituante, domnul deputat Ștefan Cazimir a
susţinut că este limpede cred, pentru orice, că între termenul final al enumerării
„restrângerea drepturilor şi a garanţiilor şi cel dinaintea sa: „structura unitară
a statului, integritatea teritoriului” etc. nu există o succesiune logică. Acceptând
formularea propusă „restrângerea drepturilor fundamentale şi a garanţiilor
acestora”, ar fi promovată în rândul valorilor cardinale ale statului. Evident că
nu aceasta a fost intenţia comisiei de redactare, de vină fiind doar inadecvarea
enunţului. Propun, deci, modificarea lui, după cum urmează: … la drepturile
fundamentale ale cetăţenilor şi la garanţiile acestor drepturi”796 (s.n. - M.M.-
B.)
Prin urmare, forma finală a proiectului supus votului Adunării Constituante, ca

de altfel, și aprobat, a fost cea în care nu se putea revizui Constituţia, dacă prin
această revizuire, în loc de restrângerea drepturilor fundamentale şi a garanţiilor
acestora, ele ar fi fost suprimate. În consecinţă, susţinem că din consultarea
lucrărilor Adunării constituante, o simplă diminuare a nivelului de protecţie
conferit drepturilor de la Titlul II nu ar aduce atingere valorilor cardinale ale
statului, respectiv identităţii sale constituţionale, important fiind ca protecția
oferită să nu fie suprimată. Exempli gratia, o garanție a protecției drepturilor
fundamentale o reprezintă mecanismul controlului de constituționalitate care,
deși nu ar putea fi suprimat, ar putea fi totuși restrâns, puterea constituantă
derivată având prima facie dreptul, în temeiul celor statuate în Adunarea
Constituantă, ca, în viitor, să opereze o revizuire ce ar restrânge domeniul de
acțiune al acestui control. O atare interpretare oferită de noi articolului 152 din
Constituție pare a fi însă contrazisă de Curtea Constituțională, din moment ce în
decizia nr. 80/2014 a stabilit că legiuitorul constituant derivat nu are competența
de "a varia, în mod ascendent şi, ulterior, descendent, gradul de protecţie a
cetăţeanului sub aspectul drepturilor şi libertăţilor sale" întrucât "protecţia
acestuia, în accepţiunea art. 152 alin. (2) din Constituţie, poate cunoaşte doar o
orientare ascendentă".797

795
A se vedea Monitorul Oficial nr. 18/1991, p. 16, col. II.
796
Monitorul Oficial nr. 18/1991, p. 16, col. II.
797
În același sens, a se vedea și Valentin Constantin, Constituția României din perspectiva supremației dreptului
(rule of law), op. cit. la p. 208: "Nu poate fi admisă, și trebuie considerată de plano neconstituțională, orice
revizuire care afectează ceea ce Constituția a atins deja în materie de separație a puterilor și de echilibru, adică
acquis-ul constituțional fundamental. Cu alte cuvinte, orice inițiativă care elimină o tehnică sau un mecanism de
echilibru (de exemplu, o formă de inițiativă legislativă, o formă de control, care reduce un cvorum necesar pentru
adoptarea unei legi, care care ar reduce durata mandatului persoanelor care conduc autoritățile publice autonome)
ar trebui calificată în mod consecvent ca fiind neconstituțională și cenzurată ca atare de Curtea Constituțională"
(s.n.-M.M.-B.).
216
217
Rezultă că în conformitate cu jurisprudența Curții Constituționale a României,

dar și cu dispozițiile din Constituție, identitatea constituțională a României, deși
nu este un concept care să fie precizat expressis verbis în Constituție, include atât
drepturile fundamentale consacrate la titlul II din Constituție, cât și garanțiile
procedurale atașate acestora, iar gradul de protecție conferit de Constituție prin
intermediul acelor dispoziții din Titlul II nu poate cunoaște o orientare
descendentă, ci doar ascendentă.
Ca atare, considerăm că inclusiv această orientare ascendentă de protecție a

drepturilor fundamentale face parte din identitatea constituțională a României798,
dar atrăgem totodată atenția că cea care va decide conținutul articolului 152 din
Constituție este doar Curtea Constituțională, doctrina de specialitate arătând că
limita revizuirii Constituției “implică o operă de interpretare din partea
judecătorului constituţional în distingerea faptului dacă o revizuire elimină sau
nu o garanţie a unui drept sau a unei libertăţi fundamentale” iar “identificarea
garanţiei dreptului sau libertăţii” implică la rândul său “un demers juridic-
interpretativ [care] nu este unul simplu, în practică putând apărea situaţii în care
eliminarea garanţiei să nu fie clar exprimată prin abrogarea unei dispoziţii sau
părţi dintr-o dispoziţie constituţională”799.
Se pare că precum elefantul lui Aesopus800, ceea ce face parte din identitatea
constituțională a unui stat membru depinde de cine este chemat să răspundă la
această curiozitate și cu ce scop801:
În primul rând observăm cum, în timp ce Curtea de Justiție face trimitere la

noțiunea de identitate națională, instanțele de contencios constituțional vorbesc,
deși trimit câteodată și la articolul 4 alin. (2) TUE, despre "identitatea
constituțională națională" a unui stat, alegând să impună diferențe inclusiv la
nivel terminologic între cele două noțiuni. În plus, Curtea de Justiție nu a precizat

798
Apoi, tot în contextul garanțiilor, suntem de părere că apartenența României la Convenția Europeană a
Drepturilor Omului nu va putea fi niciodată retrasă, o atare acțiune constituind o de facto revizuire ce ar aduce
atingere limitei stabilite în articolul 152 din Constituție. De aceea, nivelul minim de protecţie conferit drepturilor
fundamentale şi asigurat prin acest instrument internaţional nu va putea fi, de asemenea, retras de către legiuitorul
constituant derivat.
799
A se vedea G. Gîrleșteanu, Consideraţii privind compatibilitatea reglementărilor propuse prin proiectul de
lege privind revizuirea Constituţiei României din 9 iunie 2011 în materia dreptului de proprietate şi a instituţiei
imunităţii parlamentare cu dispoziţiile actului fundamental român în vigoare - aspecte teoretice pe marginea
argumentaţiei prezente în Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, în Pandectele Române, nr. 7/2011, consultat on-line
la www.idrept.ro.
800
Într-o fabulă a lui Aesopus, mai mulți orbi pipăie un elefant. Fiecare ajunge la o concluzie diferită cu privire la
ce tip de animal este. Unul simte trompeta și decide că elefantul este gros și rotund precum trunchiul unui copac.
Al doilea atinge partea laterală și consideră că este un rinocer.
801
Shelton amintește de această fabulă atunci când conferă o definiție noțiunii de justiție internațională (D.
Shelton, Describing the elephant: international justice and environmental law, in Environmental law and justice
in context, J. Ebesson, P. Okowa (coord.), la p. 55).
217
218
dacă identitatea constituțională națională - precum este definită de curțile

constituționale - face sau nu parte din noțiunea de "identitate națională" conținută
în articolul 4 alin. (2) TUE.802
Totodată, se poate constata faptul că pentru instanța de contencios constituțional

federal din Germania, identitatea constituțională reprezintă un concept absolut, al
cărui conținut nu poate fi influențat de rațiunile integrării europene. Dar, pe de
altă parte, competența de a se pronunța cu privire la ce anume face parte din
identitatea națională revine, potrivit Curții de Justiție, Guvernului acelui stat
membru care depune concluzii scrise și orale, și nu neapărat instanței de
contencios constituțional din acel stat membru.803
În ceea ce privește România și identitatea sa constituțională, am observat că

gradul de protecție conferit de Constituție drepturilor fundamentale nu poate
cunoaște decât o orientare ascendentă, și deloc descendentă, și inclusiv în
domeniul dreptului Uniunii. De aceea, urmează să analizăm soluțiile ce pot fi
oferite atunci când nivelul de protecţie conferit unor drepturi fundamentale este
mai ridicat, la nivelul Constituției, decât cel conferit la nivelul CEDO, dar şi mai
ridicat decât cel conferit la nivel unional prin intermediul Cartei.804 Ca atare, ne
vom referi la posibilele efecte ale incorporării drepturilor fundamentale în
noţiunea de identitate constituțional (națională), raportat la relaţia ce se impune a
se asigura în caz de conflict între standardul constituțional și norma UE incidentă
(secțiunea 3), dar nu înainte de a menționa consecințele jurisprudenței Melloni
asupra manierei în care articolul 20 din Constituție urmează a fi interpretat prin
raportare la articolul 148 și cerințele Curții de Justiție (secțiunea 2).

802
Pentru faptul că un Avocat general al Curții de Justiție este convins că identitatea constituțională face parte din
identitatea națională, a se vedea Concluziile din C-399/11, Melloni, pct. 137: " Precizăm că poziția pe care
propunem Curții să o rețină în prezenta cauză nu are drept consecință negarea necesității de a se ține seama de
identitatea națională a statelor membre, din care identitatea constituțională face cu siguranță parte"
803
A se vedea Concluziile Avocatului General în Melloni, punctul 140: "dezbaterile care s-au derulat atât în fața
Tribunal Constitucional cât și în fața Curții ne-au convins că determinarea domeniului de aplicare al dreptului la
un proces echitabil și al dreptului la apărare în cazul unor hotărâri pronunțate în lipsă nu este de natură să afecteze
identitatea națională a Regatului Spaniei". Curtea de Justiție nu trimite deloc la identitatea constituțională
națională în cadrul hotărârii Melloni, deși în cadrul dezbaterilor s-a discutat despre această. Acest comportament
se regăsește și în hotărârea Gauweiller și alții, unde deși Curtea Constituțională Federală din Germania trimit în
mod amplu, în cuprinsul sesizării Curții de Justiție, la identitatea constituțională națională, Curtea de Justiție a
ales să pună sub tăcere acest subiect, motivându-și hotărârea fără a menționa o atare noțiune.
804
În alte cuvinte, chiar dacă un act juridic al Uniunii este în conformitate cu drepturile fundamentale așa cum
sunt acestea protejate prin Cartă, se poate totuși prezuma că ar putea aduce atingere în mod negativ nivelului de
protecție sau conținutul normativ conferit unui drept fundamental la nivel constituțional național. De altfel,
noțiunea de identitate națională a luat naștere prima dată la nivel național împotriva procesului de integrare în
Uniunea Europeană ce risca altfel să devină per se neconstituțional, întrucât prin tratatele de aderare sau
modificare s-ar fi adus atingere nivelului de protecție conferit drepturilor fundamentale la nivel de Constituție,
controlul in abstracto realizat de instanțele de contencios constituțional acestor tratate nefiind un control suficient
pentru a putea preveni o atingere viitoare (a se vedea în acest sens și P. Perez Tremps, National Identity in
Spanish Constitutional Case-law, la p. 265 în National Constitutional Identity and European Integration ( A. S.
Arnaiz, C. Alcoberro Llivina, coord.), Intersentia, 2013.
218
219
Secțiunea II: Limita aplicării Titlului II din Constituție: cauza

Melloni și consecințele sale
În ceea ce priveşte standardele diferite de protecţie ce pot fi conferite drepturilor

fundamentale, am afirmat în 2011805 că prin intermediul articolului 20 alin. (2),
atât Convenţia cât şi Carta DFUE trebuie să fie folosite ca instrumente de
interpretare a drepturilor fundamentale conţinute în Constituţie, cu scopul de a se
evita un conflict cu privire la standardul de protecţie conferit acestora. În aceleaşi
rânduri şi din dorinţa de a dovedi necesitatea instaurării unui dialog între Curtea
Constituţională a României şi Curtea de Justiţie, am precizat că „faptul că
articolul 20 consacră la alin. (2) o excepţie de la aplicarea în interpretare a
jurisprudenţei CEDO şi CJUE nu înseamnă că obligaţia de a utiliza procedura
dialogului cu CJUE îşi încetează aplicabilitatea”, deoarece „pentru a putea
considera o dispoziţie constituţională sau legislativă mai favorabilă, trebuie mai
întâi clarificat care este nivelul minim de protecţie garantat de către Cartă”.
La doi ani distanţă, Curtea de Justiţie s-a pronunţat în cauza Melloni806,

dezvoltând această teorie într-o direcţie mult mai radicală şi cu efect retroctiv,
respectiv prin impunerea înlăturării de la aplicare a ipotezei permise prin
articolul 20 alin. (2) a doua teză din Constituţie – ori de câte ori dispoziţia care
este supusă controlului de constituţionalitate produce efecte în domeniul de
aplicare al dreptului Uniunii807.
Urmează să redăm succint ratio decidendi-ul din cauza Melloni (1.), pentru ca
mai apoi să dezvoltăm teoria conform căreia, pentru ca Titlul II din Constituţie să
nu constituie un obstacol în faţa aplicării unitare şi armonizate a drepturilor
fundamentale ale justiţiabilului Uniunii, articolul 20 alin. (2) ultima teză trebuie
să fie înlăturat de la aplicare, atât de către instanţele de drept comun, cât şi de
instanţa de contencios constituţional (2.) - ori de câte ori standardul de protecție
a fost în întregime armonizat, prin norme de drept UE secundar, dar și în
situațiile în care prin standardul național aplicabil se aduce atingere aplicării
priortare, unității și efectivității dreptului Uniunii în ansamblul său.808
1.Cauza Melloni
Cu titlu introductiv, precizăm că Melloni reprezintă acel tip de cauză în care,

805
A se vedea M. Mazilu-Babel, Triada curţilor şi protecţia drepturilor fundamentale într-o Uniune Europeană a
cetăţenilor, op. cit. la p. 107.
806
Hotărârea din 6 februarie 2013, Melloni, C-399/11.
807
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, am afirmat că acesta poate fi înţeles ca un
acordeon care se deschide sau se închide în funcţie de interpretarea conferită de către Curtea de Justiţie într-o
cauză dată (a se vedea M. Mazilu-Babel, Triada curților, op.cit., p. 102.
808
Această a doua situație a fost precizată în cauza Fransson, pronunțată în aceeași zi cu hotărârea Melloni.
219
220
printr-o interpretare autentică, o instanţă de contencios constituţional înţelege să

confere unui drept fundamental o protecţie mai sporită decât cea care rezultă din
cuprinsul expressis verbis al propriei Constituţii şi din jurisprudenţa CEDO
pertinentă. De aceea, ea sesizează Curtea de Justiţie, urmărind să afle dacă un
astfel de „adaos” pretorian la Constituţie nu devine o barieră în calea aplicării
unitare a dreptului Uniunii pe teritoriul său809.
În ceea ce priveşte situaţia de fapt, domnul Melloni, cetăţean italian condamnat

in absentia în Italia, se afla pe teritoriul spaniol atunci când pe numele său a fost
emis un mandat de arestare european. Avocaţii acestuia, cunoscând jurisprudenţa
protectivă a Curţii Constituţionale spaniole, au invocat faptul că autorităţile
spaniole, în conformitate cu articolul 24 din Constituţia spaniolă810, au obligaţia
să condiţioneze predarea sa de rejudecarea pe fond a cauzei în Italia. Deoarece
instanțele de drept comun au ignorat această obligație, Curtea Constituţională
spaniolă a fost sesizată cu un recurs en amparo, iar pentru prima dată în istoria
constituţionalismului spaniol, aceasta a suspendat controlul de constituţionalitate,
adresând o serie de întrebări preliminare Curții de Justiție811.
La nivel teoretic, conţinutul sesizării poate fi surprins în următoarea întrebare:

„Conferă articolul 53 din Cartă812 unei instanţe constituţionale dintr-un stat
membru al Uniunii Europene dreptul de a menţine o protecţie mai sporită ce este
conferită unui drept fundamental, şi deci diferită de cea impusă în mod armonizat
la nivelul Uniunii Europene?”. În alte cuvinte, mai poate o Curte Constituţională
să interpreteze într-o manieră autonomă, iar nu de subordonare, drepturile şi
libertăţile fundamentale ocrotite prin Constituţie, care se regăsesc şi în cuprinsul
Cartei, și fără a risca un conflict normativ cu cerinţele şi caracteristicile dreptului
Uniunii?
Instanţa spaniolă de contencios constituţional era convinsă că răspunsul la

întrebare este unul afirmativ813, însă pentru Curtea de Justiţie, preocupată de

809
De altfel, Spania a fost condamnată de către Curtea de Justiţie pentru neîndeplinirea obligaţiilor care decurg
din tratatele constitutive ca urmare a jurisprudenţei instanţei sale supreme, jurisprudenţă contrară dispoziţiilor
unei directive. În acest sens, a se vedea Hotărârea din 12 noiembrie 2009, Comisia/Spania, C-154/08, nepublicată
încă în repertoriu dar şi Taborowski, Infringement Proceedings and non-compliant national courts, în Common
Market Law Review, 49, 2012, 1881-1914, la pag. 1901.
810
Articolul 24 din Constituţia spaniolă conţine garanţiile fundamentale ale dreptului la un proces echitabil.
811
Pentru o descriere în detaliu a manierei în care a evoluat această speță la nivel naţional, a se vedea
Aida Torres Pérez, Spanish Constitutional Court, Constitutional Dialogue on the European Arrest Warrant: The
Spanish Constitutional Court Knocking on Luxembourg's Door; Spanish Constitutional Court, Order of 9 June 2
011, ATC 86/2011, în European Constitutional Law Review, nr.8, 2012, pp 105-127.
812
Articolul 53 din Cartă dispune: „Niciuna dintre dispoziţiile prezentei carte nu poate fi interpretată ca
restrângând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale recunoscute, în domeniile de
aplicare corespunzătoare, de dreptul Uniunii şi dreptul internaţional, precum şi de convenţiile internaţionale la
care Uniunea sau toate statele membre sunt părţi şi în special [CEDO], precum şi prin constituţiile statelor
membre.” (s. n.)
813
A se vedea cauza Melloni, cit. supra, pct. 56: instanţa de trimitere are în vedere de la bun început interpretarea
potrivit căreia articolul 53 din cartă ar permite în mod general unui stat membru să aplice standardul de protecţie
220
221
altfel să asigure eficienţa de facto a dispoziţiilor adoptate la nivel unional,

răspunsul – oferit într-un paragraf format dintr-o singură propoziţie – a fost
următorul:
O asemenea interpretare (a Tribunalului Constituţional din Spania – n.n.) a

articolului 53 din cartă nu poate fi reţinută.
Potrivit instanței de la Luxembourg, propunerea judecătorului de contencios

constituţional din Spania aduce atingere principiul supremaţiei dreptului
Uniunii814 – caracteristică esenţială a ordinii juridice a Uniunii. De aceea,
invocarea de către un stat membru a unor dispoziţii de drept naţional, fie ele de
natură constituţională, nu poate afecta efectul dreptului Uniunii pe teritoriul
acestui stat815.
Astfel, considerăm că în urma jurisprudenţei Melloni, orice instanță va fi ţinută,

în principiu, să respecte întocmai standardul unional de protecţie conferit unui
drept sau libertăţi fundamentale, şi asta de fiecare dată când situaţia supusă
controlului se află în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.816 Totodată, tot
în Melloni s-a stabilit și excepția, respectiv faptul că "în cazul în care un act de
drept al Uniunii implică măsuri naționale de punere în aplicare, autoritățile și
instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a
drepturilor fundamentale, cu condiția ca această aplicare să nu compromită
nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și
nici supremația, unitatea și caracterul efectiv ale dreptului".817(s.n.).
Deoarece în Melloni dispoziţia în cauză a impus o armonizare totală a protecţiei

conferite dreptului la apărare în cazul judecării în lipsă, orice alt grad de protecţie
acordat la nivel naţional a fost neutralizat în domeniul dreptului Uniunii. În
consecinţă, instanţa constituţională din Spania (sau instanţele de drept comun
spaniole - având în vedere competența lor de a aplica direct dispozițiile din
Constituția spaniolă care protejează drepturile și libertățile fundamentale ale

a drepturilor fundamentale garantat de constituţia sa în cazul în care acesta este mai ridicat decât cel care rezultă
din cartă şi să îl opună, dacă este cazul, aplicării unor dispoziţii din dreptul Uniunii.
814
Considerăm traducerea oficială în limba română a hotărârii ca fiind una eronată în ceea ce priveşte apelarea la
sintagma de “supremaţie a dreptului Uniunii” deoarece (şi în conformitate cu versiunile din celelalte limbi
oficiale, în special versiunea în franceză, germană, italiană sau spaniolă) sintagma corespunzătoare în limba
română este „aplicare prioritară a dreptului Uniunii”. De altfel, într-o ordine de drept nu poți avea două
supremații care se aplică în același timp, i.e. supremația Constituției și supremația dreptului Uniunii.
815
A se vedea în acest sens în special Hotărârea din 17 decembrie 1970, Internationale Handelsgesellschaft, 11/70,
paragr. 3, (o versiune oficială în limba română a acestei hotărâri nu există), dar şi Hotărârea din 8 septembrie
2010, Winner Wetten, C-409/06, Rep., p. I-8015, paragr. 61.
816
Pentru corelaţia dintre domeniul de aplicare al cartei şi dreptul Uniunii, a se vedea articolul 51 din cartă, dar şi
M. Mazilu-Babel, Triada curţilor, op. cit. la p. 100 şi urm.
817
Melloni, cit. supra paragr. 60.
221
222
justițiabilului818) nu mai beneficiază de posibilitatea de a conferi, cel puțin prin

interpretare, un nivel de protecţie mai ridicat dreptului la apărare, parte a
"conținutului absolut" al dreptului la proces echitabil prevăzut în Constituția
Spaniei819.
Referindu-se la un astfel de ratio, în doctrina de dată recentă s-a afirmat că

întrebarea la care dă naştere hotărârea Melloni este cu privire la cât spaţiu mai
este dispusă Curtea de Justiţie să aloce dispoziţiilor naţionale - fie ele și
constituționale - care impun o protecţie mai sporită, având în vedere că o astfel
de protecţie va fi permisă doar dacă vor fi îndeplinite anumite condiţii. Totodată,
s-a susţinut că hăţurile jurisdicționale se află în acest moment în mâinile Curţii de
Justiţie, deoarece verificarea satisfacerii acelor condiţii va fi prerogativa absolută
a Curţii de Justiţie, aceasta putând decide one case at a time (de la caz la caz).820
În consecinţă, afirmăm că începând cu 1 decembrie 2009 (având în vedere

caracterul retroactiv821 al deciziei de interpretare Melloni și Fransson) orice
dispoziţie de drept naţional care permite un standard diferit de protecţie (spre
exemplu articolul 4 alin. (2) din Noul Cod Civil)822, este prezumată relativ a
aduce atingere unităţii dreptului Uniunii, ori de câte ori va fi aplicabilă în
domeniul de aplicare al dreptului Uniunii. Prin urmare, pentru a se permite un
nivel mai ridicat de protecție ce poate fi garantat - fie prin lege, fie prin
Constituție -, partea care va solicita aplicarea va trebui să dovedească existența
condițiilor necesare pentru răsturnarea prezumției de neconformitate.

818
A se vedea art. 53 alin. (2) din Constituția Spaniei, tradus în limba română la www.codex.just.ro: 2. Orice
cetățean poate solicita protejarea libertăților și drepturilor recunoscute la articolul 14 și în secțiunea 1 a
capitolului 2, prin intermediul unei acțiuni fondate pe principiile priorității și procedurii sumare în fața
instanțelor ordinare și, după caz, prin formularea unui recurs la Curtea Constituțională. Acest ultim recurs se
aplică obiecției pe motive de conștiință recunoscute în articolul 30.
819
Această interpretare a Curții de Justiție a fost confirmată ulterior de către Tribunalul Constituțional, deși doar
în mod direct, judecătorii alegând să nu trimită în mod expres la decizia preliminară a CJUE, ca și cum pentru
soluționarea cauzei nu ar fi fost necesar să se trimită o cerere de pronunțare a unei decizii preliminare. Pentru
cuprinsul în spaniolă al deciziei finale nr. 26/2014 din data de 13 februarie 2014 a se vedea aici:
http://hj.tribunalconstitucional.es/HJ/docs/BOE/BOE-A-2014-2650.pdf [ultima dată accesat în data de 23
septembrie 2014]. În același sens, a se vedea A. Ward, Article 51 – Scope, op. cit., la p 1419, 51.14: “It is now
settled that, once a fundamental rights chalenge is to be wholly governed by EU law, any inconsistent principle
operative at Member State level will have to be disapplied, even if it suplies a higher level of protection than the
Charter” dar și “when national fundamental rights principles happen to be more protective, the Charter can
exceptionally displace them, if the said national fundamental rights “compromise” the “primacy, unity and
effectiveness of European Union law”.
820
Editorial: After Akerberg Fransson and Melloni, European Constitutional Law Review, nr.9/2013, pp. 169-
175, la p. 172.
821
„Interpretarea unei norme de drept al Uniunii făcută de Curte în exercitarea competenţei pe care i-o conferă
articolul 267 TFUE lămureşte şi precizează, dacă este nevoie, semnificaţia şi câmpul de aplicare ale acestei
norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înţeleasă şi aplicată de la intrarea sa în vigoare.”, Hotărârea din 21
octombrie 2010, Albron Catering (C-242/09, Rep., p. I-10309, paragr. 35).
822
Articolul 4 alin. (2) din Noul Cod Civil: Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine dispoziţii mai favorabile.
222
223
Ca atare, urmează să arătăm consecințele în mod concret ale cauzei Melloni

atunci o speță se va afla pe rolul Curții Constituționale, justițiabilul dorind să se
folosească, prin intermediul excepției de neconstituționalitate, de o decizie a
Curții Constituționale prin care în mod clar s-a oferit o protecție mai sporită
decât cea garantată - în prezent - prin dispozițiile de drept UE precum au fost
transpuse la nivel național, solicitând astfel declararea neconstituționalității
acestora pentru a anula astfel obligațiile ce îi sunt impuse. În acest sens, vom
analiza dispoziţia din Constituţia României „prezumată a aduce atingere”
dreptului Uniunii, dorind să creionăm consecinţele hotărârii Melloni asupra
autonomiei de interpretare a instanţei de contencios constituţional din România,
cât și asupra forței considerentelor deciziilor Curții Constituționale pronunțate
fără luarea în considerare a cerințelor de drept UE impuse prin cauza Melloni (2.)
2.Caducitatea parțială a articolului 20 alin.(2) ultima teză din

Constituţie
În Constituţia din 1991 a României, teza finală a articolului 20 alin. (2) nu

exista. Ea a fost introdusă prin revizuirea din 2003 ce a avut drept scop, în mod
paradoxal, chiar asigurarea conformităţii Constituţiei cu cerinţele impuse de o
viitoare aderare a României la Uniunea Europeană823.
Mai trebuie menţionat că iniţial, propunerea de modificare a Constituţiei din

2003 nu conţinea o asemenea adăugire, însă amendamentul propus în Plenul
Camerei Deputaţilor motiva faptul că soluţia mai favorabilă, prin natura sa, nu
poate fi contrară standardelor internaţionale privitoare la aceste drepturi.824
Lucru perfect adevărat, dacă e să ne raportăm numai la articolul 53 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, care oferă posibilitatea Înaltelor Părţi
Contractante să asigure un nivel mai sporit de protecţie drepturilor şi libertăţilor
protejate de Convenţie. Totuși, articolul 52 alin.(4) din Carta DFUE nu preia
aceeaşi dispoziţie și în dreptul Uniunii, iar "în locul abordării rigide de tipul „cel
mai mic numitor comun”, drepturile în cauză conţinute în cartă trebuie
interpretate într-un mod care să ofere un nivel ridicat de protecţie, adaptat
dreptului Uniunii şi în armonie cu tradiţiile constituţionale comune".825
În consecinţă, afirmăm că după zece ani de existenţă, o astfel de teză finală se

dovedeşte nu numai inutilă826, ci chiar prezumată a fi contrară jurisprudenţei

823
În acest sens, a se vedea Expunerea de motive, p. 1.
824
A se vedea Raportul asupra amendamentelor la Propunerea legislativă privind revizuirea Constituţiei din data
de 10.06.2003, la p. 1, pct. 4, disponibil spre consultare la http://www.cdep.ro/caseta/2003/06/12/pl03227_rp.pdf
(ultima dată accesat la 24 octombrie 2013).
825
A se vedea Explicaţii cu privire la Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, J.O. 2007/C 303/02.
826
D. C. Dănișor, Democrație decosntituționalizată, editurile Universul Juridic și Universitaria, București și
Craiova, 2013, la p. 25-26 "Când am procedat la revizuire în 2003 am avut în vedere integrarea europeană și euto-
atlantică. Nu există însă nicio contradicție reală între Cinstituțioa României și această integrare. Ea era perfect
posibilă și fără revizuire. Unele aspecte ale revizuirii au privit introducerea unor noi drepturi fundamentale, cum
223
224
Melloni, atunci când dispoziţia supusă controlului de constituţionalitate se află în

domeniul de aplicare al dreptului Uniunii. Urmează să ne explicăm arătând
conflictul normativ existent (2.1.), dar şi modul în care va putea fi soluţionat de
către Curtea Constituţională a României (2.2.)
2.1. Conflictul între standardele de protecţie conferite
Cu titlu preliminar, menţionăm că în timpul procesului de negociere a

dispoziţiilor ce urmau să constituie textul material al Cartei, reprezentanţii unor
state membre s-au temut că un astfel de instrument ar fi capabil să amenințe
suveranitatea naţională827, devenind pentru Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
un instrument de federalizare ce va înlocui protecția drepturilor fundamentale,
aşa cum sunt acestea descrise şi protejate de constituţiile naţionale, cu un singur
standard de protecţie și concept juridic, respectiv cel conţinut în Cartă.828 Prin
urmare, Titlul VII a fost introdus drept o contra-garanţie, acesta incluzând şi
articolul 53, și care a reprezentat obiectul interpretării Curții de Justiție în
Melloni.
În acelaşi timp, fostul avocat general Maduro a argumentat, în activitatea sa

extrajudiciară, că deși de multe ori este dificil de stabilit ceea ce reprezintă cel
mai înalt nivel de protecţie a unui drept fundamental, acesta poate fi considerat a
fi standardul care acordă protecţia maximă cetăţeanului împotriva statului, dar
asta numai dacă ar fi să ignorăm faptul că interesul statului, în anumite situaţii,
poate să corespundă, în practică, cu interesul altor cetăţeni, interes care la rândul
lui trebuie protejat tot într-un mod maximizant.829 În alte cuvinte, prin standard
mai ridicat de protecție se înțeleg acele dispoziții de drepturi fundamentale care
garantează într-o situație, îndepărtarea normei contrare ce ar fi considerată de
justițiabil că ar aduce atingere libertății sale.
La nivelul Uniunii, deşi articolul 52 din Cartă permite existenţa celui mai ridicat
standard de protecţie, stabilirea nivelului de protecţie ce urmează a fi conferit
depinde de obiectivele acţiunii Uniunii într-un anumit domeniu830. De aceea,
standardul de protecţie conferit in concreto la nivelul autonom al Uniunii va

ar fi libertatea economică. Dar aceasta era ușor derivabilă prin interpretarea din dispozițiile constituționale
existente. Deci revizuirea nu era cu adevărat necesară"; sau D. C. Dănișor, Evoluția instituțiilor politice românești
după 1989 - liberalism sau totalitarism sub altă formă?, în Evoluția instituțiilor politice ale statului român din
1859 până astăzi (S. L. Damean, D.C.Dănișor, M. Ghițulescu, A. Oșca, eds.), Cetatea de Scaun, Târgoviște,
2014, pp. 240-300, la p. 295: "nu cred că era necesară o revizuire pentru a obține integrarea europeană".
827
H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, la p. 391: "Întrebarea dacă un stat este suveran este întrebarea dacă
ordinea de drept statală este considerată a fi cea supremă".
828
A se vedea K. Lenaerts, Exploring the Limits of the EU Charter of Fundamental Rights,
European Constitutional Law Review, 8, pp.375-403, la p. 376.
829
M. Poaires-Maduro, The Double Constitutional life of the Charter of Fundamental Rights, la p. 209.
830
A se vedea Concluziile avocatului general în cauza Melloni, pct. 125. Cu toate acestea, nivelul de protecţie nu
poate fi, conform articolului 52 alin. (4) din Cartă, sub nivelul celui asigurat de CEDO - deși, pe de altă parte, nu
este clar cine poate stabili dacă nivelul nu este totuși sub cel asigurat de CEDO.
224
225
reflecta un echilibru între necesitatea de a asigura eficienţa acţiunii Uniunii, şi

cea de a proteja în mod suficient drepturile fundamentale.
În România, standardul de protecție este cel care rezultă în mod concret din
maniera în care Curtea Constituțională alege să interpreteze diferite dispoziții din
Constituție, Convenția Europeană a Drepturilor Omului impunând doar un
standard minim, nu și unul maxim. Astfel, Curtea constituțională va putea, atât
timp cât va asigura respectarea cerințelor impuse de jurisprudența CEDO, un
standard mai ridicat de protecție în sensul că va avea competența de a declara ca
fiind neconstituțională o dispoziție națională care deși ar fi conformă cu cerințele
impuse de Convenție, ea nu ar fi conformă cu dispozițiile din Constituție care ar
proteja un drept analog.831
În România, echilibrul trebuie găsit între articolul 20 alin. (2) ultima teză, care
permite garantarea unui nivel mai ridicat de protecţie a drepturilor fundamentale
la nivel naţional în raport cu cel instituit la nivel internaţional832 și asta fie prin
intermediul legilor interne, fie prin intermediul Constituției - și jurisprudența
Melloni și Simmenthal care stabileşte că în caz de conflict, dispoziţiile cu forţă
obligatorie de drept al Uniunii vor prevala, și nu doar asupra legilor interne, ci și
asupta obligațiilor impuse instanțelor prin intermediul Constituţiei.833
Soluția echilibrului nu poate fi oferită în întregime de articolul 148 din

Constituție decât cu privire la garanțiile drepturilor fundamentale instituite în
mod suplimentar prin intermediul dispozițiilor legislative adoptate de legiuitorul
român, acestea urmând în temeiul articolului 148 să fie lăsate în inaplicabile dacă
astfel ar intra în conflict cu dispoziții de drept UE de sens contrar. Astfel,
articolul 148 din Constituție nu reprezintă o regulă de soluționare a conflictului
care poate să apară între dreptul Uniunii și dispozițiile din Constituție, legiuitorul
român alegând să nu menționeze nimic cu privire la aceste aspecte deși la
momentul aderării României jurisprudența Curții de Justiție formată din cauzele
11/70 și Simmenthal era de foarte mult timp consacrată. Totuși, acest lucru nu
înseamnă că articolul 20 alin. (2) prima teză din partea finală nu ar deveni

831
Exempli gratia, a se vedea decizia nr. 62/2007 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 104 din data de 12
februarie 2007, prin care s-a arătat că demnitatea umană precum este protejată de Constituția României impune
incriminarea insultei și calomniei, oprind astfel legiuitorul de la dezincriminarea sa, deși dreptul CEDO nu ar
garanta, prin intermediul articolului 8 din Convenție obligația unui stat de a incrimina aceste fapte de insultă și
calomnie cu scopul de a se oferi astfel o protecție eficientă dreptului la viață privată în sens larg. Cu toate acestea,
a se vedea faptul că potrivit noului Cod penal, insulta și calomnia nu mai sunt incriminate, justițiabilul astfel
afectat neavând cum să ajungă iar la Curtea Constituțională pe calea unei excepții de neconstituționalitate din
moment ce nu există o dispoziție care să poată fi atacată.
832
A se vedea şi Constituţia României: Comentarii pe articole, ed. C. H. Beck, 2008 la p. 173.
833
O posibilă excepție de la această prioritate absolută ar fi dată de situația în care chiar în cuprinsul dispoziției de
drept UE secundar se va preciza că respectivul act legislativ al Uniunii nu poate fi interpretat ca aducând atingere
exercițiului drepturilor fundamentale precum sunt recunoscute de statele membre și dreptul Uniunii ( a se vedea
B. de Witte, Art. 53 – Level of protection, op. cit. la p. 1534 – 1535 cu trimitere la articolul 1(7) din Directiva
Serviciilor nr. 2006/123 sau la art. 7(2) din Decizia-Cadru 2008/913).
225
226
definitiv caduc în domeniul dreptului Uniunii dacă este să-l interpretăm în

lumina articolului 148 din Constituție coroborat cu jurisprudența Melloni. Dar
caducitatea parțială este soluția doar în cazul conflictului cu dispoziții legislative
interne ce impun o protecție mai sporită decât CEDO și Carta DFUE, dar nu și în
cazul conflictului dreptului UE cu dispoziții din Constituție ce stabilesc o
protecție mai sporită decât cele conferite de CEDO sau de Carta DFUE și
principiile generale ale dreptului Uniunii.
Ca atare, urmează să căutăm soluții pentru găsirea acestui echilibru (2.2.),

considerând că deși soluția radicală ar consta în suprimarea garanțiilor
suplimentare oferite de Constituție, atunci când acestea s-ar afla în cnflict cu cele
oferite de Carta DFUE unor drepturi fundamentale opuse, - soluție care ar
conduce la refuzul instanțelor de drept comun de a trimite excepții de
neconstituționalitate ori de câte ori se va constata că situația de fapt se află în
domeniul dreptului Uniunii, totuși, jurisprudența instanțelor din alte state
membre ale Uniunii indică predispoziția instanțelor de a garanta - pe calea
excepției de neconstituționalitate - existența unor verificări suplimentare operate
în temeiul supremației Constituției, și asta fără ca până în prezent acele state
membre să fie sancționate în temeiul articolului 258 TFUE.
2.2.Soluţii posibile

Kelsen afirma că normele care sunt create de oameni, şi nu de către o autoritate
supraomenească, stabilesc numai valori relative.834 Aceste valori relative au
căpătat însă grade diferite de relativitate, devenind astfel şi „mai” relative (dacă
îmi este permisă formularea), deoarece acelaşi drept fundamental poate să
cuprindă trei conţinuturi absolute diferite şi trei categorii de garanţii ce necesită a
fi asigurate, în anumite situații, în mod concomitent. Din rândul acestora,
normele din Constituţie sau cele din Cartă pot impune standardul cel mai ridicat
de protecţie, acela impus de CEDO constituind doar nivelul minim ce trebuie
asigurat şi atins.
Prin urmare, trebuie răspuns la următoarea întrebare: Cum poate (dacă mai
poate) Curtea Constituţională a României stabili că nivelul impus de Constituţie
primează, iar dacă primează, cu privire la care drepturi fundamentale și față de
care norme contrare?
În cele expuse mai sus am constat că în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii

nu mai poate fi conferit un nivel mai ridicat de protecție, fără acordul Curții de
Justiție. Prin urmare, Curtea Constituţională va trebui, în principiu, să se abţină în
a declara o normă de drept neconstituţională, pentru că nivelul impus de
dispoziţiile conţinute în Titlul II din Constituţie nu a fost atins şi asigurat prin

834
H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, ed. Humanitas, 2002, la p. 33.
226
227
acea normă supusă controlului de conformitate cu Constituţie, atunci când norma

reprezintă doar o transpunere la nivel intern a cerințelor impuse de dreptul
Uniunii. Iar dacă nu se va abține, instanțele de drept comun vor avea obligația să
nu ia în considerare eventuala neconstituționalitate dacă printr-o astfel de
declarație s-ar suprima posibilitatea justițiabilului de a o mai invoca într-un
proces inter privatos - din moment ce astfel s-ar aduce atingere efectivității
dreptului Uniunii.
Apoi, identitatea constituțională naţională va fi o excepţie de la această obligație

de abținere doar în măsura în care printr-o astfel de deferenţă, dreptul
fundamental respectiv sau garanţia ataşată acestuia ar fi de facto suprimată, sau
Curtea Constituțională ar considera, pe care interpretativă, că la fel precum
revizuirea Constituției nu poate impune decât un grad ascendent protecției
drepturilor fundamentale, la fel și legiferarea în dreptul Uniunii nu poate aduce
atingere standardului deja garantat.
Pe de altă parte, în aceeși situaţie, instanţele de drept comun vor avea mandat să
înlăture de la aplicare norma internă protejată de către Curtea Constituţională, și
declarată deja constituțională, constatând că este contrară nivelului armonizat de
protecţie impus de către Cartă. Excepţia de la această acțiune a instanței interne
ar fi dată de situaţia în care s-ar trimite o întrebare preliminară Curţii de Justiţie,
iar Guvernul României ar reuşi să invoce cu succes identitatea naţională. În urma
acestei invocări, Curtea de la Luxembourg va afirma că dispoziţiile din Cartă nu
impun înlăturarea de la aplicare a acelei norme interne mai protectoare şi mai
favorabile justiţiabilului.
Dacă însă Curtea de Justiţie va proceda precum în cauza Melloni, Curtea

Constituţională a României ar mai avea de urmat „calea războiului”, procedând:
fie precum a statuat Curtea Constituţională din Cehia într-o cauză recentă835, şi
invocând caracterul ultra vires al hotărârii Curţii de Justiţie836; fie precum a
procedat Curtea Constituțională din Polonia care a afirmat că "normele
constituționale ce protejează drepturi și libertăți fundamentale reprezintă un nivel
minim de protecție de la care nu se poate deroga, și care nu poate fi nici coborât
prin intermediul dispozițiilor de drept comunitar [acum unional]"837.

835
Decizia Curţii Constituţionale din Cehia din 31 ianuarie 2012, Pl. ÚS 5/12, dar şi nota în engleză pentru acea
decizie, R.Zbiral, Czech Constitutional Court, judgment of 31 January 2012, Pl. ÚS 5/12. – A Legal revolution or
negligible episode?, Common Market Law Review, nr. 49, 2012, pp.1475-1492.
836
O astfel de invocare ar avea drept rezultat o încălcare de facto a dreptului Uniunii de către România, însă ar
permite, pentru moment, stabilirea unui armistiţiu, atât timp cât nu ne-am afla în prezenţa unei hotărâri de
condamnare a României în temeiul articolelor 258-260 din TFUE.
837
Decizia cu privire la constituționalitatea Tratatului de Aderare al Poloniei la Uniunea Europeană din data de 11
mai 2005, nr. K 18/04 citată de Francois- Xavier Millet, Reflexions sur la notion de protection equivalente des
droits fondamentaux, la p. 312, col. II: "les normes constitutionnelles relatives aux droits et libertés individuels
représentent un niveau de protection minimum ne pouvant être ni remis en cause, ni abaissé du fait de
dispositions communautaires".
227
228
În concluzie, clauza de identitate conţinută în articolul 4 alin. (2) TUE trebuie

privită drept un instrument “viu” ce cheamă spre instaurarea unui dialog
jurisdicțional, pentru a se putea stabili astfel o balanţă între dinamicile centripete
şi cele centrifuge838 ale protecţiei drepturilor fundamentale în contextul
pluralismului constituţional dat de coexistența a trei standarde diferite de
protecție a drepturilor fundamentale aplicabile în aceeași speță la nivel național.
Urmează să analizăm în detaliu aceste soluții și limitele lor, arătând maniera în

care s-ar putea invoca standardul național mai ridicat de protecție a drepturilor
fundamentale ca fiind parte a indentității constituționale (III), sau, în situația în
care standardul național s-ar opune doar efectului direct al unei norme de drept
primar al Uniunii ce protejează o libertate economică fundamentală, acesta ar
părea ca un interes național capabil de a fi protejat (IV). Totodată, vom arăta cum
împotriva acestor argumente, Curtea de Justiție a dezvoltat principiul precauției
(V), pentru ca apoi să arătăm maniera în care statul membru se poate apăra, în
eventualitatea unei acțiuni în temeiul articolului 258 TFUE, arătând că identitatea
sa constituțională reprezintă nimic mai puțin decât norme de jus cogens naționale
ce nu pot fi ignorate de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene (secțiunea
VI)

838
Roberto Toniatti, Sovereignity Lost, Constitutional Identity Regained în National Constitutional Identity and
European Integration (coord. A. S. Arnaiz, C. A. Llivina), Intersentia, Cambridge, 2013, la p. 67.
228
229
Secțiunea III: Standardul național de protecție a drepturilor

fundamentale – parte a identității constituționale
În domeniul de acțiune al pieței interne unionale, statele membre pot să invoce

faptul că standardul mai ridicat de protecție al diferitelor drepturi fundamentale
aplicabile într-o cauză pendinte este parte componentă din interesul național ce
trebuie protejat și deci parte din obiectivele de politică publică – pentru a obține
o derogare legitimă de la obligațiile impuse ca stat membru al Uniunii
Europene.839 Totuși, în celelalte domenii de activitate a dreptului UE sau atunci
când invocarea politicii publice este respinsă, un stat membru, prin intermediul
instanței naționale de contencios constituțional, mai poate apela la o ultimă
alternativă, și anume invocarea faptului că un astfel de standard reprezintă parte
integrantă a identității sale constituționale, identitate care trebuie respectată de
toate instituțiile Uniunii și protejată de către propria curte de contencios
constituțional națională, chiar împotriva oricărei pretenții de aplicare prioritară
sau efectivitate a dreptului UE - și aceasta și deoarece “principiul aplicării
prioritare trebuie privit ca fiind un principiu sui generis ce nu trebuie confundat
cu principiul ierarhiei normative”840.
În consecință, vom arăta că din moment ce Convenția Europeană a Drepturilor

Omului (‘CEDO’) impune un standard minim de protecție ce trebuie asigurat la
nivel național, și atunci când Carta impune un standard de protecție ce trebuie să
fie cel puțin echivalentul celui asigurat la nivelul CEDO, Constituția unui stat
membru, prin intermediul dispozițiilor ce formează mănunchiul de drepturi
fundamentale naționale – impune -, de asemenea, un de minimis standard de
protecție ce trebuie să fie, întotdeauna, garantat (1.) – parte a identității
constituționale a acelui stat membru (2.). Pe de altă parte, deoarece conceptul de
identitate constituționale poate da naștere la o folosire abuzivă din partea statelor
membre cu scopul de a deroga, în mod unilateral, de la obligațiile asumate la
nivelul Uniunii, această apărare ultimă nu va funcționa ori de câte ori un astfel de
stat membru nu a reușit să asigure, în mod sistematic, la nivel național,
standardul de minimis impus de Convenție. (3.)
1. Standardul național de protecție – standard minim de protecție
În literatura juridică s-a argumentat că de fiecare dată când avem de a face cu

pluralitate de sisteme de drept, sau cu o suprapunere de norme egale în grad și
hegemonii, este de recomandat ca în abordarea acestei complexități să folosim

839
A se vedea secțiunea 2 din acest capitol.
840
G. P. Mabaka, Discussion în Droit constituționnel, droit communautaire: vers un respect reciproque mutuel?
(H. Gaudin, ed), Aix-en-Provence, Paris, Economica, 2001, p. 93.
229
230
conceptul de lege ca o armă strategică.841
Totuși, lecturând cauza 11/70 Internationale Handelsgesellschaft și afirmațiile

destul de cutezătoare ale Curții de Justiție, s-ar putea gândi că nu poate exista
vreo speranță ca protecția identității unui stat membru să se poată realiza – atunci
când o astfel de identitate intră în coliziune directă cu ordinea de drept unională,
și fără a avea mai întâi acordul sau acceptul Curții de Justiție.
Pe de altă parte, atunci când consecințele cauzei mai sus-menționate au fost

interpretate de către Avocatul General Maduro, acesta a susținut că numai “în
principiu (...) un stat membru nu poate invoca dispoziții de drept constituțional
pentru a se opune efectului creat în ordinea internă de către o dispoziție de drept
comunitar (acum unional –n.n.)”842(s.n.), insistând în același timp asupra faptului
că normele de drept constituțional sunt relevante pentru a se stabili întinderea
riscului nașterii unui conflict de interes dar și când se analizează importanța ce
trebuie atașată, în sistemul de drept național, prevenției acestor tipuri de
conflicte, și, prin urmare, inclusiv atunci când se analizează nivelul de intervenție
legislativă pe care puterea legislativă trebuie să o îndeplinească cu scopul de a
transpune, prin norme, standardele garantate la nivel constituțional.843
Riscul unui conflict precum cel descris mai sus este întotdeauna prezent atunci
când o ordine de drept a unui stat membru "se încăpățânează" să asigure un
standard de protecție diferit de cel garantat la nivelul Uniunii. De aceea, în timp
ce dispozițiile din Constituție conțin, în substanța lor, un standard de protecție ce
poate fi mai scăzut844 sau mai ridicat decât cel asigurat la nivelul Convenției (așa
cum este interpretată evolutiv de către CEDO) și la nivelul Cartei (așa cum este
interpretată evolutiv de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene), există
dispoziții procedurale de aplicare generală care permit ca un astfel de conflict să
nu apară845 - impunând obligația de interpretare conformă a normei care ar oferi
standardul mai scăzut846. Prin urmare, conflictul potențial nici nu apare atunci
când judecătorul este obligat să uniformizeze standardul de protecție, alienându-l

D. Kennedy, Of Law and War, Princeton University Press, 2006 apud E. Frasheri, E. Frasheri, The power of
841
national courts in interpreting domestic and EU law: the indeterminacy of choice, în Interpretation of law in the
Global World: from particularism to a universal approach (J. Jemielniak, P. Miklaszewicz, coord.), Springer,
Heidelberg, 2010, 125-142, la p. 140.
842
Concluziile avocatului general în C-213/07, Michaniki, ECLI:EU:C:2008:544, pct. 33.
843
Ibidem, punctul 34.
844
Standardul ar putea fi mai scăzut și ca o simplă consecință a interpretării conferite de către instanța de
contencios constituțional națională, și nu din cauza faptului că norma expresă conținută într-o dispoziție – parte a
Constituției – ar fi diferită de cea scrisă, în mod expres, în cuprinsul Cartei sau a Convenției. Drept exemplu, a se
vedea decizia nr. 306/1993 din 25 octombrie 1993 a Curții Constituționale din Spania și interpretarea conferită de
către Curtea de Justiție aceluiași drept în cauza Cordero Alonso (Hotărârea din 7 septembrie 2006, C-81/05, Rec.,
p. I-7569).
845
A se vedea articolul 10 din Constituția Spaniei sau articolul 20 alin. (1) din Constituția României.
846
Interpretarea reprezintă și calea prin care Kelsen propune ca un conflict de norme să fie soluționat. (H. Kelsen,
Doctrina pură a dreptului, op. cit. la p. 251).
230
231
celui conferit la nivelul CEDO și la nivelul UE, dispozițiile constituționale

substanțiale devenind imune la critica Curții de la Strasbourg sau a celei de la
Luxembourg.
Dar ce se întâmplă în ipoteza în care standardul mai ridicat de protecție este

impus expressis verbis prin dispoziții procedurale de drept și garantate prin
intermediul constituției naționale? Ce se întâmplă când standardul de protecție
garantat în dispozițiile Constituție este standardul minim de protecție ce poate fi
oferit, iar standardul UE este totuși inferior? Răspunsul depinde de două scenarii
subsecvente.
Primul scenariu este acela în care standardul mai ridicat de protecție devine o
barieră cu privire la asigurarea unui standard minim de protecție impus de
Convenție și/sau Cartă în ceea ce privește un alt drept fundamental, opus
primului (libertatea de exprimare versus dreptul la viață privată). Într-o astfel de
situație, instanțele de contencios constituțional naționale din statele memebre au
adoptat, în practică, două soluții opuse:
Prima soluție aparține, prin altele, Curții Constituționale din Belgia și a constat în
relativizarea drepturilor prin aplicarea jurisprudenței CEDO pertinentă în
interpretarea lor. O astfel de practică a dus ca dreptul absolut al confidențialității
corespondenței, drept ce este doar relativ la nivelul CEDO, să dobândească un
standard de protecție mai scăzut ca urmare a interpretării sale în conformitate cu
jurisprudența de la Strasbourg847 deși, în cadrul Constituției, acesta se bucura de
statutul unui drept fundamental absolut.
A doua soluție a fost cea în care aplicarea jurisprudenței CEDO în interpretarea

drepturilor constituționale este acceptată doar în principiu, respectiv atât timp
când conținutul altor drepturi fundamentale incidente în cauză nu este afectat
printr-o astfel de interpretare. De aceea, în Italia, standardul CEDO nu este
aplicat dacă are drept consecință directă nașterea unui conflict cu standardul de
protecție conferit, în mod clar, prin Constituție.848 La fel și în cazul Germaniei,
unde Curtea Constituțională Federală a considerat că are obligația de a aplica
jurisprudența CEDO atunci când interpretează drepturile fundamentale analoage
conținute în Legea Fundamentală, dacă printr-o astfel de aplicare nu se aduce
atingere drepturilor fundamentale ale celorlalte părți din proces.
Prin urmare, atât în Italia cât și în Germania, limita aplicării standardului CEDO
în cadrul controlului de constituționalitate o reprezintă obligația de a asigura
conservarea garanțiilor conferite drepturilor și libertăților fundamentale ale

C. van de Heyning, The constitutionalisation of the Convention through domestic constitutional adjudication,
847
în The role of Constitutional Courts in multilevel Governance, Intersentia, 2012, la p. 28.

848
A se vedea decizia nr. 311/2009 menționată și tradusă în engleză de C. van de Heyning, op. cit., la p. 34.
231
232
celorlalte părți din proces.
Atunci când o astfel de limită este aplicabilă în practică, standardul de protecție –

conferit drepturilor celorlalte părți- este mai ridicat decât cel impus la nivelul
CEDO și/sau la nivelul UE. De aceea, acest aspect ne aduce la cel de-al doilea
scenariu, cel în care standardul de protecție este mai ridicat decât cel impus la
nivel internațional și supranațional dreptului analog. Într-o astfel de situație,
judecătorul de contencios constituțional are, din nou, la dispoziție, două soluții:
ar putea urma exemplu Curții Constituționale din Belgia, și să scadă astfel
nivelul de protecție conferind, de fapt, o contra legem interpretare a dispozițiilor
din Constituție (1.1.) sau, ar putea păstra standardul mai ridicat de protecție atât
timp cât o astfel de posibilitate nu ar aduce atingere standardului impus de
CEDO cu privire la celelalte drepturi fundamentale opozabile – iar atunci când
situația de fapt s-ar afla în domeniul de acțiune al dreptului UE, s-ar putea
argumenta, prin intermediul considerentelor, că jurisprudența Fransson este
respectată din moment ce un astfel de standard nu aduce atingere nici nivelului
de protecție conferit de Cartă849 dar nici unității, aplicării prioritare și efectivității
dreptului UE. O a treia variantă ar fi să se susțină că, chiar dacă ar aduce
atingere, judecătorul de contencios constituțional are drept obligație primară
protecția identității constituționale naționale – standardul mai ridicat de protecție
fiind o expresie a acestei identități (1.2.).
1.1. Relativitatea standardului național de protecție
Aida Torres Perez susținea că atunci când diferite drepturi fundamentale se află
în conflict, este dificil de stabilit, prin simpla analiză a dispozițiilor aplicabile,
care sistem de drept conferă o mai mare protecție.850 De aceea, justițiabilul va
afla care ordine juridică oferă o protecție mai sporită doar după ce instanța de
contencios constituțional va prezenta o decizie de interpretare a acelui drept.851
Problema supusă atenție poate părea inexistentă pentru anumite instanțe, din
moment ce unele au afirmat că nu există absolut niciun motiv pentru a ne gândi
că protecția conferită la nivelul Uniunii este mai scăzută decât cea conferită la

849
Considerăm că doar în mod excepțional nivelul de protecție impus prin Cartă va fi unul mai ridicat decât cel
impus prin Convenție. De altfel, Curtea de Justiție a statuat că impunerea unui nivel mai ridicat ar putea aduce
atingere articolului 51 alin. (2) din Cartă dar și a articolului 52 alin. (1) precum și a principiului securității juridice
- atunci când printr-un astfel de nivel se aduce atingere nivelului de protecție conferit drepturilor și libertăților
altora – parte în cauză. (Hotărârea McB, C-400/10 PPU, EU:C:2010:582, paragr. 59).
850
A. Torrez Perez, The challenges for Constitutional Courts as Guardian of fundamental rights in the European
Union, în The Role of Constitutional Courts in Multilevel Governance, Intersentia, 2012, la p. 61.
851
Cu privire la protecția dreptului la un proces echitabil în cazul condamnaților in absentia, Curtea
Constituțională din Spania a stabilit, pe cale pretoriană, printr-o decizie din 20 martie 2000 (decizia nr. 91/2000)
că un astfel de drept implică un standard de protecție mai ridicat decât dreptul analog conținut în articolul 6
CEDO, drept ce a fost interpretat ulterior de către Curtea de la Strasbourg ca neimpunând, la nivelul Convenție, o
rejudecare în cazul unei condamnări in absentia atunci când inculpatul a beneficiat de apărarea unui avocat ales
chiar de inculpat.
232
233
nivelul unei constituții.852 Pe de altă parte, la fel există judecători, precum cei
care formează Curtea Constituțională din România, care întotdeauna pleacă de la
premisa că standardul național este cel puțin echivalent celui impus de Cartă.853
Revenind la cel de-al doilea scenariu descris mai sus, ne putem imagina situații
în care standardul, deși mai ridicat, nu aduce atingere obligațiilor impuse ca
urmare a calității de a fi stat membru UE. O astfel de situație a fost întâlnită în
situația de fapt ce a dus la nașterea, pe rolul Curții de Justiție, a cauzei Melloni.
Astfel, în Spania, înainte de modificările aduse Deciziei-cadru de implementare a
unui mandat de arestare european, Curtea Constituțională spaniolă a interpretat
dreptul la apărare de o manieră în care jurisprudența sa a intrat într-un conflict
direct, ulterior, cu modificările operate la nivelul Uniunii. Acest conflict a fost
relativ ușor de rezolvat din moment ce standardul mai ridicat de protecție fusese
impus doar pe cale pretoriană, printr-o interpretare evolutivă a Curții
Constituționale din Spania, nefiind conținut expressis verbis în vreo dispoziție
din Constituție. Într-o astfel de împrejurare, judecătorul de contencios
constituțional a rezolvat conflictul tot pe cale pretoriană, reinterpretând
conținutul substanțial procedural al dreptului la apărare în perfectă aliniere cu
interpretarea aleasă și de Curtea de la Strasbourg, - ștergând astfel cu buretele
standardul mai ridicat de protecție asigurat cu 14 ani mai devreme.854
Dar care ar putea fi soluția atunci când sursa conflictului o reprezintă o garanție
expresă stabilită în Constituție? Într-o astfel de situație, susținem că, independent
de doctrina Simmenthal855, standardul mai ridicat de protecție prevalează,
întotdeauna. O astfel de teză se încadrează în cea potrivit căreia standardul mai
ridicat de protecție este parte a identității constituționale a unui stat, iar conceptul
juridic de identitate constituțională este capabil să rezolve, cel puțin unilateral,
conflictul juridic apărut (1.2.).
1.2. Standardul de protecție și necesitatea apărării identității
În doctrina franceză post-Melloni, s-a argumentat, în ciuda celor stabilite de către

Curtea de Justiție, că instanțele naționale vor putea în continuare opune articolul
4 alin. (2) TUE obligației de a coborî standardul de protecție, atunci când acesta

852
Decizia Curții Constituționale din Cehia, PL US 66/04 din 3 mai 2006, disponibilă și în limba engleză pe
pagina oficială a Curții Constituționale.
853
A se vedea Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, disponibilă și on-line la
http://www.ccr.ro/files/products/D0871_10.pdf.
854
A se vedea decizia din 13.02.20014 a Plenului Tribunalului Cosntituțional Spaniol, așa cum este rezumată în
Reflets, nr. 1/2014, disponibilă on-line la www.curia.eu (Tribunal Constitucional, Pleno, Sentencia de 13.02.14
(Recurso nº 6922-2008)).
855
Cauza 106/77, EU:C:1978:49 în care s-a stabilit că orice instanță națională, sesizată în cadrul competenței sale,
are obligația, ca organ al unui stat membru, în temeiul principiului cooperării loiale, să aplice integral dreptul
Uniunii care este direct aplicabil și să protejeze drepturile pe care acesta le conferă particularilor, lăsând
neaplicată orice dispoziție eventual contrară din cadrul legislației naționale, indiferent dacă aceasta este anterioară
sau ulterioară normei de drept al Uniunii.
233
234
ar fi considerat ca făcând parte din identitatea constituțională a acelui stat.856
În ceea ce privește această recomandare doctrinară, considerăm, în primul rând,

că ea se aseamănă foarte mult cu atitudinea Curții de Justiție în cauza Kadi I,
atitudine transpusă, de această dată, la nivelul instanțelor naționale. De aceea, s-
ar putea argumenta că instanțele vor putea statua că obligația impusă de dreptul
UE nu poate să aibă drept efect o atingere adusă principiilor constituționale ale
unei națiuni, principii care includ și faptul că toate dispozițiile aplicabile pe
teritoriul unui stat trebuie să respecte garanțiile atașate drepturilor fundamentale
naționale857 iar autoritățile naționale care ar refuza să confere efect unor
dispoziții care aduc atingere acestor garanții, indiferent de sursa lor – unională
sau națională – nu aduc nicio atingere aplicării prioritare a acelei dispoziții,
lăsate, de această dată, și de la caz la caz, inaplicată.
Totuși, atunci când Curtea de Justiție a statuat în Kadi I că verificarea legalității

unui regulament care transpune o rezoluție ONU, rezoluție care nu poate fi
aplicată în mod direct pe teritoriul unui stat, - nu ar implica o punere în discuție
a priorității acestei rezoluții pe planul dreptului internațional858, nu exista niciun
mecanism care să supună hotărârea Kadi I unei examinări de către o autoritate
capabilă să impună sancțiuni Uniunii Europene pentru hotărârile, posibil contrare
dreptului internațional, ale Curții de Justiție. În cazul instanței naționale,
Comisia poate oricând să inițieze o acțiune în constare a neîndeplinirii
obligațiilor de către un stat membru ca urmare a jurisprudenței naționale a
autorităților judiciare, jurisprudență contrară cerințelor dreptului UE859. Pe de altă
parte, o astfel de decizie este pur politică, lucru care face imposibil de stabilit a
priori dacă o instanță, prin jurisprudența sa, va atrage sau nu sancțiuni luate
împotriva statului860 fiind de asemenea greu de imaginat că o instituție a Uniunii
va chema în judecată un stat membru pentru faptul că acesta îndrăznește să
confere o protecție mai sporită unor drepturi fundamentale.
În al doilea rând, acest activism ultim al instanțelor de contencios constituțional

poate fi impus și de faptul că cetățenii privesc curțile constituționale ca fiind

856
F. Malhiere, Le controle de l’equivalence des protections des droits fondamentaux: les juges et les rapports de
systemes, Revue du Droit Public, Nr. 6/2013, pp. 1523-1556, la p. 1544.
857
“La loi votée par le Parlement n'exprime la volonté générale que dans le respect de la constitution” - D.
Rousseau, Les convergences constitutionnelles en matiere de droits fondamentaux, în Droit constitutionnel, droit
communautaire: vers un respect reciproque mutuel? (ed. H. Gaudin), Aix-en-Provence, Paris, Economica, 2001,
la p. 162 et seq.
858
Hotărârea din 3 septembrie 2008, Kadi I, ECLI:EU:C:2008:461, paragr. 288.
859
A se vedea și Hotărârea din 12 noiembrie 2009, Comisia/Spania, C-154/08.
860
Exempli gratia, într-un raport privind transpunerea deciziei-cadru privind mandatul european de arestare,
Comisia a arătat că Germania nu a transpus în termenul stabilit această decizie din cauza hotărârii Curții
Constituționale Federale de a invalida legea de transpunere, ca urmare a constatării neconstituționalității sale și cu
privire la care Comisia nu a demarat nicio acțiune în baza articolului 258 TFUE.
234
235
suporteri de încredere în domeniul protecției drepturilor fundamentale861 iar

unele instanțe din Uniunea Europeană folosesc dispozițiile Constituție drept un
criteriu absolut cu ajutorul căruia este măsurată integrarea unională, instanțele
devenind astfel actori la un nivel metaconstitutional, indiferent de obligațiile
impuse de ordinea juridică autonomă unională.862 De altfel, chiar aceste curți –
actori au creat, în anii 1970, noțiunea de identitate națională drept răspund la
doctrina aplicării prioritare “inventată" de Curtea de Justiție dar niciodată negată
de statele membre863 - și de atunci, această noțiune a fost dezvoltată și inclusă și
în TUE, fiind, până la urmă, reinventată în ordonanțele de trimitere a unei
întrebări preliminare de către Curtea Constituțională Federală din Germania, în
cauzele OMT864. Prin urmare, controlul păstrării identității constituționale a
devenit ceea ce profesorul Maus susținea că ar trebui inventat de îndată ce o
dispoziție de drept UE ar fi capabilă, material, să pună în discuție îngrijorările cu
privire la drepturile fundamentale și garanțiile atașate lor la nivel constituțional,
respectiv un mecanism de control raportat cu norma “amenințătoare” de sorginte
unională.865
2. Limită la aplicarea standardului mai ridicat de protecție:

excepția nerespectării nivelului minim garantat de Convenție
Deoarece necesitatea protecției identității constituționale conferă instanței de

contencios constituțional națională o putere absolută și deoarece orice putere
absolută riscă să fie folosită în mod abuziv, și nedorind să transformăm o tiranie
legislativă într-o tiranie a judecătorilor866, susținem că atunci când standardul mai
ridicat de protecție conținut în dispozițiile exprese ale Constituției nu își
regăsește aplicarea în practica judicară a acelui stat membru, atunci autoritățile
acestuia nu pot invoca existența unei identități constituționale cu privire la acel
drept fundamental cu scopul de a invalida, de facto, obligațiile unionale altfel
aplicabile.
În practică, o astfel de situație se poate întâlni atunci când nici standardul minim
impus la nivelul CEDO nu este asigurat, respectiv atunci când Curtea Europeană
a Drepturilor Omului declară, printr-o hotărâre-pilot, că un stat membru a violat,

861
C.van de Heyning, The constitutionalisation of the Convention through domestic constitutional adjudication,
op. cit. la p. 22.
862
M. Claes, B. de Witte, The role of national constitutional courts in the European legal space, în The role of
Constitutional Courts in multilevel Governance, Intersentia, 2012, la p. 104 cu trimite la decizia Lisabona a Curții
Constituționale Federale din Germania dar și la cea a Curții Constituționale din Polonia.
863
A se vedea Declarația nr. 17 cu privire la supremație (aplicare prioritară –n.n.) atașată Tratatului privind
Uniunea Europeană.
864
Ordonanța din 17 decembrie 2013 și Ordonanța din 14 ianuarie 2014, disponibile spre consultare și în limba
engleză la www.bundesverfassungsgericht.de.
865
D. Maus, în Discussion în Droit constitutionnel, droit communautaire: vers un respect reciproque mutuel? (ed.
H. Gaudin), Aix-en-Provence, Paris, Economica, 2001, la p. 88.
866
Despre amenințarea tiraniei judecătorilor, a se vedea M. Tushnet, Red, White, and Blue: a critical analysis of
constitutional law, Harvard University Press, 1988, en passant.
235
236
într-un mod sistematic, un anumit drept fundamental analog celui conținut și în

Constituție și ale cărui garanții ar conferi, pe hârtie, un standard mai ridicat de
protecție decât cel impus la nivelul Uniunii.867
Drept consecință, state precum Germania868, Grecia869 sau Bulgaria870 care au

fost condamnate pentru încălcări sistematice ale dreptului la un proces echitabil
din cauza duratei excesive a procedurilor civile/penale/administrative, nu au
dreptul să invoce, în domeniile de activitate ale Uniunii, faptul că garanțiile
atașate la nivel constituțional unui astfel de drept, ar impune un standard de
protecție mai ridicat decât cel conferit la nivelul Uniunii, cu scopul de a obține o
derogare de la necesitatea garantării aplicării unitare și efectivității dreptului UE
pe teritoriul lor.
3. Concluziile secțiunii
Istoria Europei a fost mult timp definită de lupta între particularism și

universalism și, pe întinderea continentului, mai mult decât un lider a încercat să
impună drept universală o ideologie specifică. În aceeași notă, în doctrina
referitoare la dezvoltarea dreptului UE, conflictul dintre norme din cadrul
Uniunii a fost considerat, de asemenea, drept un conflict între particularism și
universalism.871
În ianuarie și februarie 2014, și probabil ca urmare a prezenței unui astfel de

antagonism și la nivelul Curții Constituționale Federală din Germania, aceasta a
statuat, în mod dogmatic, că în cazul unei încălcări a identității constituționale a
Germaniei, orice act al unei instituții sau agenții a UE este să fie declarat, încă de
la început, inaplicabil în Germania. În plus, în chestiunile ce aduc atingere
acestei identități, nici legiuitorul Germaniei nu poate transfera, vreodată, o parte
a suveranității Germaniei către Uniunea Europeană.872
Raționamentul juridic aplicat de judecătorii de la Karlsruhe se poate identifica cu

faptul că deși poporul unui stat este suveran, acest popor nu are competența sau
posibilitatea să distrugă, prin intermediul reprezentanților, ultima urmă a unei

867
Un standard ce trebuie să fie cel puțin standardul minim impus de CEDO ( a se vedea articolul 52 alin. (3) din
Cartă).
868
Rumpf împotriva Germaniei, cererea nr. 46344/06, disponibilă în limba engleză pe HUDOC.
869
Vassilios Athanasiou și alții împotriva Greciei, cererea nr. 50973/08, disponibilă în limba engleză pe HUDOC.
870
Dimitrov și Hamanov împotriva Bulgariei, cererile nr. 48059/06 și 2708/09, disponibilă pe HUDOC.
871
E. Frasheri, cit. supra., la p. 127 și p.131.
872
Ordonanța din 14 ianuarie 2014 a Curții Constituționale Federale din Germania, paragr. 29. În doctrină, (A.
von Bogdandy, S. Schill, Overcoming absolute primacy: respect for national identity under the Lisbon Treaty,
Common Market Law Review, nr.48, 2011) s-a argumentat că identitatea constituțională nu se bucură de protecție
absolută și că ar trebui pusă în balanță cu principiul aplicării uniforme a dreptului UE. Totuși, judecătorul de la
Karlsruhe a contrazis o astfel de teză.
236
237
constituții naționale din moment ce un popor nu are dreptul de a se “sinucide” 873.

Ca atare, generația prezentă a unui stat nu deține, ca parte a suveranității, și
dreptul de a suprima existența unui drept la autoderminare.
Ca atare, considerăm că, în urma trimiterii Curții Constituțional Federale, pășim

într-o ultimă fază a suveranității naționale în contextul Uniunii Europene - una în
care identitatea constituțională devine acel element particular pe care
"universalismul" unional nu îl poate sintetiza. Într-o astfel de fază, autonomia
ordinii de drept UE și suveranitatea statelor membre creează perspectiva unui
conflict fundamental în legătură cu care avocatul general domnul Jaaskinen
susținea că dreptul nu poate oferi o soluție.874 Motivul este dat de faptul că o
constituție națională poate să se adapteze principiului aplicării prioritare a
dreptului UE sub toate aspectele cu excepția celor ce privesc identitatea
constituțională a acelui sistem național de drept.875
Nedorind să adoptăm pesimismul realistic al avocatului general, considerăm că

după declarația absolută realizată de către Curtea Constituțională Federală,
Curtea de Justiție va trebui să identifice maniera în care va rezolva conflictul
suplimentar apărut între conceptul de identitate națională și cel de identitate
constituțională, în sensul că primul ar permite o punere în balanță, de la caz la
caz, a diferitelor interese divergente pe când în cazul identității constituționale,
din momentul în care un anumit drept fundamental este considerat a fi parte din
acea identitate, standardul de protecție conferit prin intermediul Constituție nu
poate fi coborât, sub nicio excepție și indiferent de proporționalitatea măsurii de
scădere a protecției, - cu scopul de a proteja alte interese fundamentale, precum
unitatea pieții interne a Uniunii Europene.
Însă ce se poate spune de acele state membre în care instanțele de contencios

constituțional nu au adoptat noțiunea de identitate constituțională? Ele vor mai
putea conserva standardul național de protecție mai ridicat decât cel conferit de
dreptul Uniunii în domeniul de aplicare al acestuia? Urmează să răspundem
(secțiunea IV)

873
J. Ortolan, Cour d’histoire du droit constitutionnel, 1833, p. 73 apud J. Ortolan, De la souveraineté du peuple
et des principes du governement républicain moderne, Paris, Librairie de la Cour de Cassation Guillaumin, 1848,
la p. 24.
874
N. Jaaskinen, Constitutions in the European Union – Some Questions of Conflict and Convergence, ERA
forum, 12, 2011, 205-218, la p. 212.
875
Ibidem, la p. 214. Dacă o astfel de ipoteză se dovedește valabilă, o soluție ar putea fi dată de invalidarea
anumitor dispoziții din Cartă care ar impune un standard prea ridicat de protecție unui drept, spre detrimentul
dreptului fundamental opus, lucru ce ar duce la scăderea standardului conferit acestuia din urmă la nivel național.
Este posibil ca această soluție să fi fost imaginată la momentul încheierii Tratatului de la Lisabona, din moment
ce Carta a fost promulgată ca fiind un document diferit de cel al Tratatelor TUE și TFUE.
237
238
Secțiunea IV: Standardul național de protecție – un interes

național capabil de a fi protejat?
Introducere
Încă de la mijlocul anilor 1970, Curtea de Justiție a stabilit că: „[…] nu se poate
admite ca un stat membru să aplice în mod incomplet sau selectiv dispozițiile
unui regulament al Comunității, astfel încât să facă inaplicabile anumite elemente
ale legislației comunitare față de care acesta și‑ar fi manifestat opoziția sau pe
care le‑ar fi considerat ca fiind contrare anumitor interese naționale […]”876.
În plus, "pentru un stat membru, faptul de a rupe unilateral, în conformitate cu

concepția proprie cu privire la interesul național, echilibrul dintre avantajele și
obligațiile care îi revin din apartenența sa la Comunitate, pune în cauză egalitatea
statelor membre în fața dreptului comunitar și creează discriminări pentru
resortisanții lor"877. De aceea, "această încălcare a obligației de solidaritate (...)
lovește chiar în fundamentul ordinii de drept comunitare"878.
Din redarea realizată aflăm că posibilitatea ca un stat membru să invoce și să se

bazeze, în mod unilateral, pe interesul național este considerată de Curtea de
Justiție a fi contrară obligației de solidaritate, aducând atingere ordinii de drept al
Uniunii și punând sub semnul întrebării egalitatea statelor membre cu privire la
aplicarea dreptului UE pe teritoriul lor.
Totuși, excepții de la aplicarea uniformă a dreptului UE sunt permise, atât timp

cât situația de drept nu este în întregime armonizată879 și doar dacă autoritățile
sau instanțele naționale aplică acele criteriile stabilite de jurisprudența Curții de
Justiție. În plus, proporționalitatea derogării trebuie să fie analizată, în principiu,
de către instanța națională.
Dar ce poate fi însă spus despre posibilitatea ca un stat membru să susțină, în

mod legitim, că obligația constituțională de a asigura protecția, la un nivel mai
ridicat, a unui drept fundamental reprezintă un interes național legitim ce trebuie
protejat și prin urmare permis? Curtea Constituțională din Spania [Tribunal
Constitucional] a susținut, în Melloni, că din cauze precum Schmidberger880,

876
Hotărârea din 7 februarie 1973, Comisia/Italia (39/72, Rec., p. 101, paragr. 24.
877
Ibidem.
878
Ibidem, paragr. 25.
879
Atunci când o situație formează obiectul unei armonizări totale la nivelul Uniunii, orice măsură națională
trebuie să fie analizată în lumina dispozițiilor de drept secundar UE și nu în lumina excepțiilor permise prin
dispozițiile de drept primar UE, respectiv cele aflate, de exemplu, în cuprinsul articolului 36 TFUE. A se vedea,
în aces sens, C-37/92, Vanacker și Lesage, punctul 9, C-324/99 Daimler Chrysler, punctul 32.
880
Hotărârea din 12 iunie 2003, Schmidberger (C-112/00, Rec., p. I-5659, paragr. 74).
238
239
Viking881 și Laval882, reiese că protecția drepturilor fundamentale constituie un

interes legitim de natură să justifice, în principiu, o măsură restrictivă ce este
considerată a fi luată în dauna unei libertăți fundamentale garantate la nivel
unional, precum libera circulație a mărfurilor sau libera prestare a serviciilor.883
Urmează să răspundem, susținând teza potrivit căreia standardul mai ridicat de

protecție conferit drepturilor fundamentale la nivel național reprezintă, acolo
unde el există, și un interes național care trebuie observat și respectat de către
Curtea de Justiție și instanțele de drept comun din statele membre (1).
1. Interesul național, drepturile fundamentale și standardul mai

ridicat de protecție
Douglas-Scott a susținut că începutul de secol XXI este unul în care Uniunea

Europeană manifestă o obsesie cu privire la drepturile fundamentale, cetățenie,
democrație și constituționalism.884 Cu zece ani mai devreme, Gaudin se întreba
dacă faptul că drepturile fundamentale reprezintă un punct nevralgic între dreptul
constituțional național și dreptul comunitar (acum dreptul UE), nu este doar o
dovadă în plus a existenței unui “spațiu de drept”885 diferit de toate celelalte
ordini de drept, unic pentru resortisanții săi?886
În 2014, Curtea a susținut, într-un mod simplist, că aplicarea dreptului UE

implică și aplicarea (automată-n.n.) a drepturilor fundamentale garantate de
Cartă887. O astfel de declarație este mai degrabă vagă, având în vedere faptul că
deși consecința acestei declarații constă în faptul că, atunci când ne aflăm în
domeniul de activitate al Uniunii888, standardul de protecție impus de Cartă se
aplică și doar acesta, totuși, o astfel de urmare nu ia deloc în considerare
jurisprudența “opusă” a curților constituționale naționale889. De aceea, Curtea de
Justiție ar fi trebuit să introducă, printre rânduri, și sintagma de "în principiu".

881
Hotărârea din 11 decembrie 2007, International Transport Workers’ Federation și Finnish Seamen’s Union (C-
438/05, paragr. 45).
882
Hotărârea din 18 decembrie 2007, Laval un Partneri, C-341/05, Rep., p. 1-11767, paragr. 93).
883
Concluziile avocatului general Bot în C-399/11, Melloni, nota de subsol 31, disponibile spre consultare la
www.curia.eu
884
S. Douglas-Scott, Constitutional Law of the European Union, Longman, 2002, p. 431, apud N. Nic Shuibhne,
Margin of appreciation: national values, fundamental rights and EC free movement law, European Law Review,
2009, 34(2), 230-256, la p. 232.
885
În franceză, éspace de droit, diferit de „ordre de droit”, în sensul că înglobează două ordini de drept diferite,
ordinea de drept națională și cea de drept UE (sau unională).
886
H. Gaudin, Avant-propos, în Droit constitutionnel, droit communautaire, vers un respect reciproque mutuel?
(H. Gaudin; coord.), Aix-en-Provence, Paris, Presses Universitaires d Aix –Marseille, Economica, 2001.
887
Hotărârea Åkerberg Fransson, C-617/10, EU:C:2013:105, paragr. 21 și Hotărârea Pleger și alții, C-390/12,
ECLI:EU:C:2014:281 , paragr. 30.
888
Sintagmă folosită de către Curtea de Justiție în Siragusa și care înlocuiește pe cea de “domeniul de aplicare al
dreptului UE".
889
Din Germania, Franța, Italia sau Polonia (înșiruirea este non-exhaustivă).
239
240
Revenind la calitatea spațiului juridic unional ca fiind un spațiu unic, trebuie să

subliniem că un spațiu unic nu înseamnă neapărat cel mai bun spațiu juridic pe
care un stat îl poate conferi propriilor justițiabili și la care aceștia ar avea chiar
dreptul în temeiul propriei lor Constituții. De aceea, obiectivul acestei secțiuni
este de a argumenta în favoarea stabilirii unei legături de incluziune juridică între
două concepte – cel de interes național și cel cu privire la standardul de protecție
conferit drepturilor fundamentale, - o legătură care de îndată ce va fi stabilită ar
trebui să impună, la nivelul UE, un respect pentru standardul de protecție cel mai
ridicat ce poate fi conferit unui justițiabil într-o ordine de drept națională
autonomă, indiferent de sursa unei astfel de protecții.
Pentru a îndeplini acest obiectiv, vom defini mai întâi conceptul de interes
național (2), evidențiind totodată și jurisprudența Curții de Justiție incidentă (3)
cu scopul de a demonstra că interesul național face parte din obiectivul de
politică publică a unui stat membru (4), în timp ce și standardul mai ridicat se
mulează pe acesta (5) sub condiția ca proporționalitatea măsurii sau deciziei
naționale adoptate în vederea garantării unui astfel de standard, să fie verificată,
fără excepție, de către Curtea de Justiție (6).
2. Interesul național - standard normativ de evaluare a politicii

publice
Stabilirea unei legături de incluziune între standardul de protecție și interesul

național poate părea, la o primă vedere, paradoxală din moment ce statele
apelează la interesul național pentru a limita, în mod legitim și constituțional,
protecția garantată la nivel constituțional anumitor drepturi fundamentale890.
Pe de altă parte, folosirea conceptului de interes național este dependentă de

înțelesul empiric pe care acesta îl poate căpăta. În prezent, interesul național a
fost definit drept o necesitate care, printr-un anume standard de legitimitate, a
obținut statutul de cerință acceptată a fi impusă în numele unei națiuni891. Din
acest motiv, în limbajul internațional, interesul național este considerat ca un
sub-set al interesului public care ar putea fi afectat de politicile externe.892 În
plus, pentru unii doctrinari, interesul național reprezintă un datum și nu un
standard normativ893, care trebuie să fie conectat cu obiectivele și
comportamentul Guvernului, fiind exprimat prin intermediul politicilor adoptate,

890
A se vedea, de exemplu, articolul 53 din Constituția României cu privire la restrângerile ce pot fi aduse
drepturilor și libertăților fundamentale.
891
"A need that has by some standard of legitimation, attained the status of an acceptable claim on behalf of the
nationa", M. Nincic, The national interest and its interpretation, The Review of Politics, Vol. 61, nr. 1, Winter,
1999, 29-55, la p. 30.
892
M. Nincic, cit. supra., p. 30.
893
S. Krasner, Defending the National Interest, Princeton University Press, Princeton, 1978, p. 43 apud Nincic,
cit. supra, p. 41.
240
241
și care, în plus, trebuie să fie urmărit suficient de lung timp pentru a putea
dobândi o astfel de calificare.
În ciuda acestor divergențe de definiție, doctrina se pune de acord cu privire la

faptul că scopul primar al conceptului de interes național este acela de a oferi un
standard normativ pentru a evalua politicile publice.894
La nivelul jurisprudenței Curții de Justiție, acest concept a fost, într-adevăr,

conectat cu evaluarea policilor publice ale statelor membre, o evaluare ce a fost
realizată în baza cooperării dintre instanțele naționale și Curtea de Justiție prin
intermediul procedurii trimiterii preliminare. Astfel, în ceea ce privește piața
internă, o evaluarea a interesului național are loc ori de câte ori un stat membru
invoca necesitatea de a asigura respectarea unui obiectiv de politică publică ce se
califică, la o primă vedere, în rândul restricțiilor aduse liberalizării comerțului la
nivel unional și, ca atare, în principiu interzise. Mai trebuie menționat că astfel de
excepții sunt, și au fost întotdeauna, permise deoarece Uniunea Europeană nu are
drept obiectiv unic liberalizarea pieței interne, ci și asigurarea că îndeplinirea
acestui obiectiv nu ar conduce la o încălcare a realizării altor interese generale ale
fiecărui stat membru ce riscă a fi astfel afectate.
Prin urmare, restricții ale principiul liberei circulații au fost acceptate în

jurisprudența Curții încă din anii 1980895 sub condiția ca astfel de măsuri să fie
atât necesare, dar și proporționale cu obiectivul de interes public urmărit a fi
protejat iar potrivit Curții, un astfel de control al proporționalității presupune
"cântărirea interesului național în a atinge obiectivul urmărit cu interesul
Comunității de a asigura libera circulație a mărfurilor"896.
3. Interesul național în jurisprudența Curții de Justiție
Prima menționare a sintagmei de “interes național” apare în anii 1960, când

Comisia Europeană a încercat să invoce ceea ce socotea a fi interesul pur
național al unui grup de justițiabili într-o cauză în care Germania, ca stat-pârât, a
susținut faptul că numai Guvernul Federal poate stabili dacă o măsură este luată
în interes național. Germania susținut că argumentul unui grup de justițiabili nu
poate fi opus unei cereri de acordare a unei excepții ce a fost introdusă de către
guvern în numele interesului național.897 Un astfel de argument a fost acceptat în
mod indirect de către Curte, aceasta arătând că deși Comisia avea dreptul să ia în

894
M. Nincic, cit. supra, la p. 55.
895
În Hotărârea din 7 februarie 1985, ADBHU (240/83, Rec., p. 531), Curtea a recunoscut deja că „principiul
libertății comerțului nu trebuie să fie privit într-un mod absolut, ci este supus anumitor limitări justificate de
obiectivele de interes general urmărite de Comunitate, în măsura în care nu se aduce atingere esenței acestor
drepturi” (paragr. 12) apud Concluziile Avocatului General în C-110/95, nota de subsol 50.
896
Hotărârea din 16 decembrie 1992, B & Q, C-169/91, Rec., p.I-6635, paragr. 15.
897
A se vedea Hotărârea din cauza 34/62, Germania/Comisia CEE, EU:C:1963:18.
241
242
considerarea interesul grupurilor economice, aceasta putea să o facă dar nu în

numele interesului național al Germaniei.
A doua mențiune apare în anii 1970, când un stat membru a dorit să obțină
permisiunea, în numele justiției naturale, să legifereze într-o manieră mai
avantajoasă comportamentul anumitor operatori economici pe teritoriul său.
Marea Britanie a considerat că dacă o dispoziție normativă nu implică vreun
efect advers asupra celorlalte state membre sau asupra Comunității, atunci acel
stat membru ar trebui să fie “eliberat" de obligația impusă în mod expres printr-
un regulament comunitar(acum UE).898 Curtea nu a fost convinsă de un astfel de
argument, declarând:
"Un stat membru care omite să adopte, în perioada de timp prescrisă, și

simultan cu alte state membre, măsura necesară a fi luată, aduce atingere
solidarității comunitare impunând, în mod particular, în ceea ce privește
transportul intra-comunitar, în sarcina celorlalte state membre necesitatea
de a remedia efectul creat prin propria omisiune, și își creează, în același
timp, un avantaj necuveni, în detrimentul partenerilor săi"899
Un al treilea caz în care justificarea bazată pe interesul național a fost invocată,

privea fermieri italieni ce au fost puși într-o poziție mai dezavantajoasă decât
fermierii din alte state membre. Acest caz nu este însă relevant pentru analiza
noastră din moment ce acordarea unui standard de protecție mai ridicat nu este de
natură a pune într-o poziție mai dezavantajoasă justițiabilii, ci, dimpotrivă, de a
institui o situație de drept favorabilă intereselor și drepturilor lor.
Drept concluzie intemerdiară, subliniem că instanța de la Luxembourg a dorit, în

cadrul jurisprudenței sale incipiente, să arate că nu este dispusă să accepte
posibilitatea ca un stat membru să decidă, în mod unilateral, că are dreptul să nu
respecte obligațiile asumate prin intermediul unui regulament UE ca urmare a
modalității prin care, în mod unilateral, acel stat decide ce poate să fie apărat în
numele unui interes național. Mai târziu, noțiunea de interes național a fost
"europenizată", fiind transformată în noțiunile autonome de " obiectiv de politică
publică", "cerințe imperative de ordine publică" sau "motive imperative de
interes general"900. Urmează să le analizăm (4)
4. Interesul național și politicile publice ale unui stat membru al
Uniunii Europene

898
Hotărârea din 7 februarie 1979, Comisia/Regatul Unit (128/78, Rec., p. 419).
899
Hotărârea din 7 februarie 1979, Comisia/Regatul Unit (128/78, Rec., p. 419, paragr. 9).
900
Hotărârea Garkalns, C-470/11, EU:C:2012:505, paragr. 35, precum și Hotărârea Stanleybet International și
alții, C-186/11 și C-209/11, EU:C:2013:33, paragr. 22 și jurisprudența citată.
242
243
Imediat după adoptarea Tratatului de la Maastricht, conceptul de “interes

național” a fost înlocuit, în funcție de tipul de libertate economică fundamentală,
cu unul dintre conceptele mai sus menționate.
În ceea ce privește invocarea unui obiectiv de politică publică, Curtea a

condiționat o astfel de invocare de necesitate de a demonstra “existența unui
pericol real și suficient de grav cu privire la unul dintre interesele fundamentale
ale societății”.901
În plus, Curtea a stabilit și o prezumție de disproporționalitate atunci când un

interes național nu este invocat in limine litis de către un stat membru pentru a
justifica o astfel de restricție. Ca atare, neinvocarea interesului național duce la
stabilirea evidentă a faptului că măsura națională este disproporțională cu scopul
urmărit a fi atins.902
În al doilea rând, “o legislație națională nu poate garanta realizarea obiectivului

invocat decât în cazul în care răspunde cu adevărat preocupării privind atingerea
acestuia în mod coerent și sistematic”.903 Drept urmare, obiectivul de interes
național nu trebuie numai să privească măsură adoptate cu scopul de a îndepărta
un pericol real și grav cu privire la unul dintre interesele fundamentale ale
societății dar trebuie, totodată, ca aceste măsuri să se înscrie într-un cadrul de
acțiune coerentă și sistematică.
Tertio, și raportat la proporționalitate, măsurile naționale “trebuie să fie apreciate

numai în raport cu obiectivele urmărite de autoritățile competente ale statului
membru în cauză și cu nivelul de protecție pe care acestea intenționează să îl
asigure”.904 Totuși, din acest moment, doar instanțele naționale vor avea dreptul
să stabilească care sunt obiectivele cu adevărat urmărite prin măsurile națională
capabile să impună restricții în piața internă și, de asemenea, să stabilească, de la
caz la caz, dacă măsura este una proporțională cu scopul de asigurare a
interesului național astfel urmărit a fi atind. În plus, în situația în care măsura ar
putea aduce atingere și unui drept fundamental protejat de către Cartă, la fel s-ar
pune problema atunci când proporționalitatea atingerii unui drept fundamental ar
trebui analizată.905
Quatro, în jurisprudența Curții de Justiție rezultatul testului de proporționalitate

901
Hotărârii din 14 decembrie 2006, Gattoussi, C-97/05, Rec., p. I-11917, paragr. 41.
902
A se vedea și Concluziile avocatului general în C-456/02, Trojani, EU:C:2004:488, "in the view of the
fundamental nature of the right to residence (...) it would be disproportionate if (...) a Member State were to limit
that right without (...) being able to invoke a compelling national interest".
903
Cauza C-42/07, paragr. 61 cu trimitere la Hotărârea din 10 martie 2009, Hartlauer, C-169/07, paragr. 55.
904
Cauza C-176/11, paragr. 25 și Hotărârea din 8 septembrie 2009, Liga Portuguesa de Futebol Profissional și
Bwin International, C-42/07, Rep., p. I-7633, paragr. 58.
905
A se vedea C-390/12, paragr. 59.
243
244
se află în strânsă legătură cu puterea de apreciere906 de care un stat beneficiază

atunci când asigură transpunerea, în dreptul intern, a dispozițiilor de drept UE. O
astfel de marjă de discreție variază, la rându-i, în funcție de domeniul în care
acționează, ea existând într-o proporție mai mare mai ales acolo unde există o
diferență de abordare între statele membre cu privire la aceeși problemă,
respectiv atunci când acțiunea necesită aprecieri și evaluări, în cadrul legiferării,
este una de ordin moral, religios sau cultural. Exempli gratia,
Curtea a statuat că:
“reglementarea jocurilor de noroc face parte dintre domeniile în care

există divergențe considerabile de ordin moral, religios și cultural între
statele membre. În lipsa unei armonizări în materie, este de competența
fiecărui stat membru să aprecieze în aceste domenii, potrivit propriei scări
de valori, cerințele pe care le presupune protecția intereselor în cauză”907
și adăugând ulterior că:
“în domeniul specific al organizării jocurilor de noroc, autoritățile

naționale beneficiază de o putere de apreciere suficientă pentru a
determina cerințele pe care le implică protecția consumatorilor și a
ordinii sociale și, atât timp cât condițiile stabilite prin jurisprudența sa
sunt, pe de altă parte, respectate, revine fiecărui stat membru competența
de a aprecia dacă, în contextul scopurilor legitime pe care le urmărește,
este necesar să interzică în totalitate sau în parte ori numai să se
restrângă activitățile legate de jocuri și de pariuri și să prevadă în acest
scop modalități de control mai mult sau mai puțin stricte”908
Drept consecință, urmărirea unui obiectiv legitim poate, de principiu, să asigure

impunerea în mod legitim, la nivel național, a unei restricții cu privire la cele
patru libertăți fundamentale unionale. Pe de altă parte, aceste restricții pot fi
menținute atât timp când justificarea impunerii are legătură cu dorința de a
preîntâmpina nașterea unui pericol real și suficient de grav cu privire la unul
dintre interesele fundamentale ale societății909.
De aceea, o calificare de către un stat membru a unor dispoziții naționale drept

norme de ordine publică și de siguranță are în vedere dispozițiile a căror

Puterea de apreciere a unui stat membru a fost conectată, în literatura de specialitate, cu noțiunea de marjă de
906
apreciere dezvoltată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea Nic Shuibhne, Margin of
appreciation: national values, fundamental rights and EC free movement law, European Law Review, 2009,
34(2), 230-256, p. 231).
907
Cauza C-470/11, SIA, EU:C:2012:505, punctul 36.
908
Cauza C-390/12, paragr. 45 și jurisprudența astfel citată.
909
Cauza C-509/12, paragr. 20.
244
245
respectare a fost considerată crucială pentru apărarea organizării politice,

sociale sau economice a statului membru respectiv, astfel încât respectarea
acestora să fie impusă oricărei persoane care se află pe teritoriul național al
acestui stat membru sau oricărui raport juridic localizat pe acest teritoriu.910
În ceea ce privește protecția mai ridicată ce poate fi conferită la nivel național,

Curtea a statuat, relativ recent, faptul că sub umbrela normelor de ordine publică,
un stat poate conferi, printr‑o extindere a domeniului de aplicare al unei directive
sau prin alegerea unei utilizări mai extinse a marjei de apreciere lăsate de
aceasta- , o protecție mai extinsă a agenților comerciali ca urmare a interesului
deosebit pe care statul membru îl acordă acestei categorii de resortisanți.911
Mutatis mutandis, vom argumenta în sensul că protecția drepturilor fundamentale

reprezintă un interes de ordine publică care satisface condițiile impuse de
jurisprudența mai sus menționată din moment ce apărarea drepturilor
fundamentale la nivelul garantat de Constituție reprezintă unul dintre interesele
fundamentale ale societății, iar o astfel de acțiune este realizată în mod coerent și
sistematic, normele naționale ce conțin drepturile fundamentale fiind protejate
prin norme de rangul celor de ordine publică. Acest aspect pare să fi fost
conștientizat și de către Curtea de Justiție în cauza Omega912 la care urmează să
facem trimitere (5).
5. Protecția națională a drepturilor fundamentale – un interes

public al statului
În Omega, Curtea de Justiție a statuat că protecția drepturilor fundamentale

reprezintă un interes legitim – parte a politicii publice a unui stat membru și deci,
capabil de a justifica restricții cu privire la libertățile fundamentale ale pieții
interne. Totuși, Curtea nu a statuat, expresis verbis, că nivelul de protecție ce
poate fi conferit drepturilor fundamentale – parte a interesului legitim al unui stat
membru – face parte, la fel, din noțiunea de politică publică – noțiune autonomă
de drept UE.
De fapt, se poate argumenta că în baza jurisprudenței ERT913, deși o derogare este

permisă în numele protecției drepturilor fundamentale, această derogare privește
protecția drepturilor fundamentale la nivelul care este să fie asigurat, în mod
uniform, de către dispozițiile de drept UE, respectiv de către Carta DFUE și nu la
standardul variabil de protecție ce este impus, la nivel național, inclusiv prin

910
Cauza C-184/12,ECLI:EU:C:2013:663, paragr. 47 dar și Hotărârea din 19 iunie 2008, Comisia/Luxemburg, C-
319/06, Rep., p.I-4323, paragr. 29.
911
Cauza C-184/12, paragr. 50.
912
Hotărârea Omega, C-36/02, EU:C:2004:614.
913
Hotărârea ERT, C-260/89, EU:C:1991:254.
245
246
dispoziții de drept constituțional.
O astfel de teză este susținută și de faptul că testul proporționalității aplicat

restricțiilor este un test UE și nu național, de proporționalitate, din moment ce
conține criterii de evaluare stabilite în mod uniform, prin jurisprudența Curții de
Justiție. Drept urmare, doar acele măsuri naționale care sunt în conformitate cu
criteriile unionale ale proporționalității vor fi acceptate.914
De altfel, Curtea a statuat, în aprilie 2014, în Pfleger și alții că:
“atunci când se dovedește că o reglementare națională este de natură să

împiedice exercitarea uneia sau a mai multe libertăți fundamentale
garantate prin tratat, aceasta poate beneficia de excepțiile prevăzute de
dreptul Uniunii pentru a justifica împiedicarea în cauză numai în măsura
în care este conformă cu drepturile fundamentale, a căror respectare este
asigurată de Curte. Această obligație de conformitate cu drepturile
fundamentale intră, în mod evident, în domeniul de aplicare al dreptului
Uniunii și, în consecință, în domeniul de aplicare al cartei. Trebuie,
așadar, să se considere, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 46
din concluzii, că, atunci când un stat membru utilizează excepții
prevăzute de dreptul Uniunii pentru a justifica o împiedicare a unei
libertăți fundamentale garantate prin tratat, acesta „pune în aplicare
dreptul Uniunii”, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă”915
Totuși, chiar și în cauza de mai sus, Curtea nu s-a pronunțat cu privire la

standardul de protecție ce poate fi garantat la nivel național, reafirmând doar
obligația impusă unui stat membru de a asigura nivelul de protecție garantat în
mod uniform prin intermediul dispozițiilor din Cartă, nivel care, în situațiile în
care drepturile din Cartă sunt interpretate doar în conformitate cu CEDO și
jurisprudența evolutivă a Curții de la Strasbourg, - va fi doar unul minim.
În ceea ce privește această problemă, în concluziile prezentate în Omega, doamna

Avocat general a admis faptul că protecția drepturilor fundamentale la nivelul
garantat de către constituția națională reprezintă o parte din politica publică a
statului membru, dar că o restricție ce ar lua naștere cu scopul de a asigura o
astfel de protecție nu poate fi justificată exclusiv prin dispozițiile din constituția
acelui stat pentru că este “necesar să se examineze măsura în care acea restricție
poate fi justificată în temeiurile acceptate la nivelul comunitar [în prezent, nivelul

914
A se vedea și Concluziile Avocatului general în C-390/12 dar și faptul că jurisprudența ERT este inclusă în
explicațiile Cartei cu privire la articolul 51.
915
Hotărârea Pfleger şi alţii, C-390/12, EU:C:2014:281, paragr. 36.
246
247
Uniunii], precum cele ce privesc apărarea politicii publice”916.
De aceea, presupunând că asigurarea unui standard mai ridicat de protecție

reprezintă o restricție ce poate fi justificată în baza derogărilor expres permise,
cine ar trebui totuși să analizeze proporționalitatea unei astfel de restricții, pentru
a se asigura că astfel nu se aduce atingere standardului de protecție conferit prin
intermediul Cartei? Urmează să răspundem (2.6.).
6. Monopolul Curții de Justiție cu privire la aplicarea testului de

proporționalitate
Atunci când unui stat i se permite să adopte măsuri pentru realizarea unui
obiectiv de natură a justifica un obstacol în calea unei libertăți unionale
fundamentale, îi revine, în principiu, instanței de trimitere sarcina de a verifica,
ținând seama de indicațiile furnizate de Curte, dacă restricțiile impuse de statul
membru în cauză îndeplinesc condițiile care reies din jurisprudența Curții în
ceea ce privește proporționalitatea lor.917
În ceea ce privește proporționalitatea măsurilor sau deciziilor adoptate pentru a

asigura un standard mai ridicat de protecție – standard impus prin norme de
valoare constituțională, considerăm că proporționalitatea acestor măsuri trebuie
să fie tot timpul analizată de către Curtea de Justiție, fără a se mai conferi
competența ulterioară și disipată a instanțelor naționale.
Această necesitate se impune de altfel, fără excepție, atunci când ne aflăm în

prezența unei armonizări totale a standardului de protecție – cum a fost de altfel
cazul în Melloni și unde prin Decizia 2009/299/CE s-a urmărit înlăturarea
dificultăților privind recunoașterea reciprocă a deciziilor instanțelor naționale,
dificultăți provocate de existența, în statele membre, a unor diferențe privind
protecția dreptului fundamental la apărare918.
În celelalte situații nearmonizate total în domeniul garanțiile procedurale

conferite unui drept fundamental, proporționalitatea măsurilor trebuie să fie
analizată doar de Curte, deoarece autoritățile și instanțele naționale sunt libere
să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu
condiția ca această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de
cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația (aplicarea

916
Concluziile avocatului general în C-36/02, prezentate la 18 martie 2004, punctul 71, disponibile la
www.curia.eu
917
Hotărârea Dickinger și Ömer, EU:C:2011:582, punctul 50. Pe de altă parte, și nu de puține ori, Curtea a aplicat
ea însăși principiul proporționalității stabilind, de la caz la caz, dacă acesta a fost sau nu respectat prin măsura
adoptată la nivel național.
918
Hotărârea din 26 februarie 2013, Melloni, ECLI:EU:C:2013:107, C-399/11, paragr. 62.
247
248
prioritară – n.n.), unitatea și caracterul efectiv ale dreptului Uniunii919. În alte

cuvinte, Curtea de Justiție s-a proclamat drept singura instanță competentă să
stabilească in concreto care este de fapt standardul de protecție ce urmează a fi
asigurat la nivelul UE, standard pe care îl va determina în funcție de rezultatul
testului de proporționalitate aplicat. De aceea, o instanță națională nu va putea să
aplice un alt standard de protecție decât după ce va întreba, a priori, Curtea de
Justiție cu privire la standardul de protecție ce poate fi conferit și impus prin
Cartă.
Se pare că astfel Curtea de Justiție impune instanțelor naționale, și în special

celor de contencios constituțional, să trimită întrebări preliminare în aceeași
manieră prin care s-a instituit în Franța obligația instanțelor supreme de drept
comun de a sesiza Consiliul Constituțional atunci când în urma introducerii QPC,
instanțele supreme (Conseil d Etat și Court de Cassation) pot decide daca este
necesar ca instanța de contencios constituțional să fie sesizată cu o excepție de
neconstituționalitate, unul dintre criterii fiind cel al existenței unei dificultăți
serioase cu privire la interpretarea Constituției. În rândul acestor dificultăți
serioase, instanțele supreme din Franța încadrează și necesitatea de a verifica
proporționalitatea atingerii aduse drepturilor și libertăților constituționale,
alegând să sesizeze Consiliul Constituțional inclusiv atunci când se consideră
prima facie că o astfel de atingere adusă unui drept fundamental ar fi justificată.
Ca atare, deoarece Curtea de Justiție stabilește standardul conferit de Cartă ca

fiind un standard minim ce trebuie asigurat la nivelul statelor membre, atunci
când acestea acționează în domeniile de activitate ale dreptului UE – la fel cum și
Curtea de la Strasbourg impune standardul minim de protecție, standard ce
variază în funcție de interpretarea sa evolutivă, și care este, de altfel, controlat
prin aplicarea finală a testului de proporționalitate de însăși judecătorii de la
Strasbourg, la fel și Curtea de Justiție trebuie să-și aroge dreptul de a analiza
proporționalitatea măsurilor atunci când restricția este adoptată din necesitatea de
a asigura un standard mai ridicat de protecție a drepturilor fundamentale.920
Necesitate transferului competenței este susținută și de cele statuate de Curtea de

Justiție în Siragusa și care a dat, de altfel, naștere la un nou principiu în curs de
fundamentare, principiu pe care am ales să în numim principiul precauției pentru
prezervarea unității, aplicării prioritare și efectivității dreptului UE (secțiunea V

919
Melloni, paragr. 60.
920
În doctrină s-a avansat ideea că testul de proporționalitate nu ar trebui niciodată realizat de Curtea de Justiție
atunci când situația privește identitatea națională a statelor membre (a se vedea E. Cloots, National Identity in EU
law, Oxford University Press, Oxford, 2015, la p. 357: “in national identity cases the Court cannot be trusted with
the balancing scales in that sort of cases. The reason is that the ECJ, due to insufficient understanding and bias, is
likely to undervalue a Member State’s national identity when at liberty to balance it against core Treaty
provisions. This undervaluation may have very serious consequences for the State, given that it is not some minor
domestic law, but norms essential to its national identity that are presumably at stake”).
248
249
Secțiunea V: Limită la limita constituțională a aplicării prioritare

a dreptului Uniunii: Regimul de precauție
Introducere
În ordinea de drept a Uniunii Europene și, mai precis, în sfera protecției

drepturilor fundamentale, este un lucru deja cunoscut faptul că unele instanțe de
contencios constituțional nu tolerează activismul judiciar al Curții de Justiție
decât sub un regim de "atât timp cât" (SoLange).921 Acest regim impune - în
schimbul unei anumite deferențe judiciare naționale prin suspendarea operării
unui control de constituționalitate în domeniul dreptului Uniunii - obligația Curții
de Justiție de a asigura la un anumit nivel protecția drepturilor fundamentale922
dacă aceasta dorește ca unitatea dreptului Uniunii să primeze de-a lungul și de-a
latul Uniunii Europene.
Ceea ce nu este însă la fel de bine cunoscut este faptul că regimul "AtâtTimpCât"
a dobândit un regim geamăn, respectiv regimul "Precauției". Acest nou regim
oferă instanțelor naționale puterea de a avea ultimul cuvânt cu privire la controlul
unui act de drept care se află în domeniul dreptului UE, numai sub condiția ca
instanța de la Luxembourg să considere că instituțiile acelui stat - și inclusiv
instanțele naționale - nu pun în pericol, prin promovarea standardului național de
protecție, unitatea, aplicarea prioritară și efectivitate dreptului Uniunii, dar și
nivelul de protecție conferit de Cartă, precum acesta este interpretat de către
Curte.
La baza acestui regim se află descoperirea de către instanța de la Luxembourg a

necesității de a implementa o politică de prevenție împotriva posibilelor efect
adverse pe care o pluralitate de standarde naționale de protecție a drepturilor
fundamentale le-ar putea crea asupra unității, aplicării prioritare și efectivității
În cele ce urmează, voi reliefa motivul pentru care Curtea de Justiție dorește
crearea "regimului de precauție" în domeniul drepturilor fundamentale, reliefând
și caracteristicile acestuia (1). Apoi, voi evidenția maniera prin care această
adoptată precauție poate influența discreția de care se bucură un judecător atunci
când trebuie să soluționeze o cauză, și nu numai când instanța va fi chemată să

921
“So Long as Regime”: a tenous jurisdictional modus vivendi under which the ECJ and national courts
uncertainly avoid outright confrontation and share authority over fundamental-rights disputes” - C. T. Smith; T.
Fetzer, The Uncertain Limits of the European Court of Justice’s Authority: Economic Freedom versus Human
Dignity, 2004, nr.10, Columbia Journal of European Law, la p. 464.
922
Din moment ce acest regim a fost creat de curțile constituționale naționale, acestea au decis că tot ele vor fi
cele care vor stabili dacă protecția oferită la nivelul Uniunii este sau nu o protecție suficientă și deci echivalentă
cu cea conferită la nivel intern..
923
Un rol obținut pe cale pretoriană în urma interpretării articolului 53 din Carta DFUE.
249
250
pună în balanță două drepturi fundamentale opozabile, ci și atunci când va trebui

să stabilească relație ce trebuie să guverneze între instanțele de contencios
constituțional și Curtea de Justiție atunci când situația se află - evident - în sfera
de acțiune a Uniunii (2). Scurte concluzii intermediare vor urma. (3)
1. Regimul de Precauție

În cele ce urmează vom arăta momentul recent al nașterii pe cale pretoriană a
acestui regim juridic existent în domeniul drepturilor fundamentale (1.1.), cât și
caracteristicile sale fundamentale (1.2.)
1.1. Momentul apariției acestui regim
Relația specială dintre Curtea de Justiție și instanțele de contencios constituțional

naționale are o istorie de jumătate de secol, iar tărâmul idilic al protecției
drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii părea să rămână neschimbat inclusiv
pentru viitor. Este posibil ca astfel Curtea de Justiție să simtă responsabilitatea de
a acționa, și astfel, în ultimii doi ani aceasta a oferit nu o decizie inovatoare, ci
patru astfel de decizii politice. Prin cauze precum Fransson, Melloni, Avizul
2/13 și Siragusa, Curtea de Justiție a format pe cale pretoriană baza unei noi
relații ce ar trebui să se dezvolte între instanțe în sfera interpretării și aplicării
drepturilor fundamentale.
În Fransson, Marea Cameră a stabilit că "atunci când o instanță a unui stat

membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a
unei dispoziții sau a unei măsuri naționale prin care, într‑o situație în care
acțiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii, se
pune în aplicare acest drept (...), autoritățile și instanțele naționale sunt libere să
aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția ca
această aplicare să nu compromită nivelul de protecție prevăzut de cartă, astfel
cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv
al dreptului Uniunii"924.
În Melloni, Marea Cameră a stabilit o excepție de la posibilitatea conferirită

instanței naționale de a aplica în cadrul unui control normativ standardul
național, stabilit că posibilitatea aratată în Fransson nu mai există atunci când
standardul de protecție ce trebuie aplicat este în întregime armonizat prin
intermediul unor norme de drept UE secundar.925
În Avizul 2/13, Plenul Curții de Justiție a considerat că unul dintre motivele

pentru care Proiectul de Aderare al Uniunii Europene la Convenție nu era în

924
Cauza Fransson, paragr. 29.
925
Cauza Melloni, C-‐399/11, paras. 60-64.
250
251
conformitate cu Tratatele UE era dat de faptul că nu se preciza nicio coordonare

între articolul 53 din Convenție și articolul 53 din Carta DFUE pentru a se putea
astfel garanta că "posibilitatea conferită de articolul 53 din CEDO statelor
membre [inclusiv instanțelor naționale] să rămână limitată, în ceea ce privește
drepturile recunoscute de cartă corespunzătoare unor drepturi garantate de
convenția menționată, la ceea ce este necesar pentru a evita compromiterea
nivelului de protecție prevăzut în cartă, precum și supremația, unitatea și
caracterul efectiv al dreptului Uniunii" (s.n.- M.M.-B.).926
Iar în Siragusa, Curtea a menționat că urmărirea obiectivul protecției drepturilor

fundamentale în dreptul Uniunii este "motivată de necesitatea de a evita ca o
protecție a drepturilor fundamentale care poate varia în funcție de dreptul
național în cauză să aducă atingere unității, supremației și caracterului efectiv al
dreptului Uniunii".927
Din cauza celor evidențiate de Curtea de Justiție prin cauzele menționate, este
clar că în prezent, drepturile fundamentale sunt respectate la nivelul Uniunii nu
datorită importanței acestora într-o societate europeană guvernată de regulile
preeminenței dreptului, dar datorită necesității de a asigura evitarea apariției unor
consecințe negative pe care lipsa unei astfel de protecții le-ar putea avea asupra
unității, aplicării prioritare și efectivității dreptului Uniunii în vreunul dintre cele
28 de sisteme de drept naționale.
Pentru cei specializați în acest domeniu, cele afirmate de Curtea de Justiție în

Siragusa poate apărea ca o consecință logică a considerentelor din Internationale
Handelsgesellschaft928 și Foto-Frost929. Totuși, pentru noi, o astfel de concluzie
nu pare atât de firească, din moment ce nu reușim să observăm vreo legătura
directă între, pe de o parte, necesitatea generală a Curții de Justiție de a fi singura
care are competența să invalideze dreptul UE secundar, și, pe de altă parte,
necesitatea autoimpusă de asigurare a unității, aplicării prioritare și efectivității
dreptului Uniunii inclusiv în cauze în care pericolele sunt necunoscute și
ipotetice.
De aceea, în această parte a tezei vom arăta că Melloni, Fransson, și Siragusa

reprezintă versiunea postmodernă a cauzelor Costa și Van Gend en Loos,
respectiv cauze care permit apariția unui regim juridic nou - ca fundament pentru
o nouă perspectivă oferită protecției drepturilor fundamentale la nivelul Uniunii.

926
Avizul 2/13, EU:C:2014:2454, para. 189.
927
Cauza C-399/11 Melloni, para. 60; Cauza C-206/13 Siragusa, para. 31- 32 cu A. Rosas drept judecător
raportor.
928
Cauza 11/70 Internationale Handelsgesellschaft [1970] ECR 1125. În această cauză, Curtea a declarat
necesitatea protecției drepturilor fundamentale ca parte a principiilor genederale ale dreptului UE, pentru a se
permite astfel garantarea uniformității și eficienței dreptului comunitar la nivel național.
929
Cauza Foto-Frost, 314/85, EU:C:1987:452.
251
252
Această nouă abordare plasează autoritățile naționale într-o poziție din care nu ar
trebuie niciodată să ofere un standard mai ridicat de protecție - în sfera de acțiune
a dreptului Uniunii - decât dacă vor reuși a priori să dovedească faptul că o astfel
de protecție sporită nu va conduce la "dezastre" sau "catastrofe" juridice pentru
aplicarea unitară, prioritară și eficientă a dreptului Uniunii la nivel intern.930
1.2. Caracteristicile Regimului de Precauție
Noua orientare a Curții de Justiție promovată prin hotărârile mai sus menționate
alegem să o integrăm într-un Regim nou, pe care îl numim Regimul precauției
deoarece considerăm că există foarte multe asemănări între această jurisprudență
și principiul universal al precauției consacrat în protecția mediului înconjurător.
Astfel, având această asemănare în minte, vom arăta caracteristicile și
avantanjele principiului precauției (1.2.1), pentru a înțelege mai bine de ce
Curtea de Justiție a simțit nevoia de a apela - fără să menționeze totuși expres - la
o emulație a acestui principiu în sfera protecției drepturilor fundamentale (1.2.2).
1.2.1. Principiul precauției: noțiune
La nivel internațional, principiul precauției a devenit o realitatte a politicii

publice de reglementare,931 fiind prezent în mai mult de 60 de tratate
multilaterale, și considerat unul dintre cele mai semnificative principii din
această eră postbelică.932
Acesta a devenit și un principiu general de drept UE, fiind aplicat de Curțile

Uniunii Europene atât în domeniul protecției mediului înconjurător, cât și în
cadrul verificării competenței Uniunii de a adopta legislație care reglementează
riscul. Exempli gratia, în domeniul protecției sănătății, Curtea de Justiție a
afirmat că "acolo unde există o lipsă de certitudine cu privire la existența sau
întinderea unor riscuri pentru sănătate, Instituțiile au dreptul să adopte măsuri de
protecție fără a trebui să aștepte până când realitatea și seriozitatea acelor riscuri
devine aparentă"933
O anumită parte a doctrinei a catalogat principiul precauției ca fiind un

instrument juridic tare alunecos, capabil să fie folosit în discursuri politice

930
Pentru definiția generală a principiului precauției, a se vedea și H. Tristam Engelhardt, F. Jotterand, The
precautionary principle: a dialectical reconsideration, Journal of Medicine and Philosophy, vol. 29 nr. 3, 2004
301-312,la p. 303.
931
M. Weimer, Applying Precaution in EU Authorisation of Genetically Modiﬁed Products-Challenges and
Suggestions for Reform, European Law Journal, vol.16 nr. 5, 2010, pp. 624-657, la p. 625.
932
E. Fischer, J. Jones, R. von Schomberg, Implementing the precautionary principle: perspectives and prospects
în Implementing the precautionary principle (E. Fischer; J. Jones; R. von Schomberg (coord.)) Cheltenham,
UK:Edward Elgar, 2006, pp.1-14, la p. 11.
933
Cauza C-180/96 United Kingdom împotriva Comisiei EU:C:1998:192, paragr. 99 apud M. Weimer op. cit. la
p. 631: “where there is uncertainty as to the existence or extent of risks to human health, the institutions may take
protective measures without having to wait until the reality and seriousness of those risks become apparent.”
252
253
retorice, pierzându-și astfel credibilitatea din moment ce nu mai apare a fi un

principiu folosit pentru a limita, într-un mod nearbitrar, discreția conferită
anumitor autorități, și inclusiv instanțelor.934 În plus, s-a arătat că un astfel de
principiu impune cercetătorilor din domeniu juridic să fie atât vizionari cât și
pendanți.935
Totuși, în afara acestei aure negative, s-a arătat că unul dintre avantajele
principiului precauției este acela că are capacitatea de a structura procesul
argumentării juridice datorită capacității sale instrinsece de a oferi un motiv
pentru a susține o anumită argumentare, fără a oferi în același timp și rezultatul
silogismului juridic936, permițând astfel reglementarea unei anumite situații de
fapt prin aplicarea unor standarde care rămân deschise dezbaterilor.937
Al doilea avantaj al acestui principiu s-a spus a fi acela că oferă o competență ex

nihilo din moment ce nu prescrie ce trebuie făcut într-o anumită situație de
incertitudine factuală, dar permite decidendului - legislativ, executiv sau
judecătoresc - să încadreze și să descrie o anumită situație ca fiind incertă,
oferind ocazia de a se justifica din punct de vedere legal o anumită direcție de
acțiune.938
Având în vedere avantajele menționate, nu este deloc greu să ne dăm seama de

ce Curtea de Justiție a simțit că dacă va implementa un astfel de principiu în
domeniul protecției drepturilor fundamentale, va avea numai de câștigat de pe
urma unei astfel de politici. În plus, este posibil ca instanța de la Luxembourg să
fi realizat că premisele pentru o atare transpunere erau deja prezente, oferindu-i -
se astfel o justificare în plus pentru necesitatea de a adopta regimul precauției în
materia protecției drepturilor fundamentale. (1.2.2).
1.2.2. Fundamentele Regimului de Precauție
Principiul precauției dă naștere unei competențe legitime și generale de a adopta

măsuri de protecție ori de câte ori putem dovedi exisrtența următoarelor condiții
de bază ("bazele principiului"939): (1.2.2.1) o amenințare; (1.2.2.2.)
incertitudinea și (1.2.2.3.) acțiunea.

934
M. Weimer, cit. supra. a p. 656.
935
E. Fischer, J. Jones, R. von Schomberg, op. cit. la p. 2.
936
M. Weimer cit. supra. la p. 653.
937
R. von Schomberg, The precautionary principle and its normative challenges, în Implementing the
precautionary principle (E. Fischer; J. Jones; R. von Schomberg (coord.)), Cheltenham, UK, Edward Elgar, 2006
, la p. 31.
938
L. Francot-Timmermans, U. De Vries, Eyes Wide Shut: On Risk, Rule of Law and Precaution, vol. 26 nr. 2,
2013, Ratio Juris, pp.282-301 la p. 289.
939
Poartă numele de fundamente deoarece aceste elemente sunt prezente în variatele definiții ale principiului
precauției, definiții aprobate de state în diferite tratate internaționale (a se vedea A. Trouwborst op. cit. la p.187).
253
254
Urmează să elaborăm cu privire la aceste trei condiții, adaptându-le domeniului

dreptului Uniunii:
1.2.2.1. Amenințarea adusă unității, aplicării prioritare și efectivității
dreptului UE
Încă de la decizia Solange I940, dreptul Uniunii s-a aflat tot timpul sub
permanenta amenințare în toate situațiile care s-ar afla în sfera de competență a
Curții Constituționale Federale din Germania. Mai mult, această amenințare s-a
extins de-a lungul Uniunii, din moment ce și Curtea Constituțională din Polonia a
declarat că are competența de a verifica validitatea normelor de drept UE
secundar, și asta în raport cu standardul național constituțional de protecție
conferit drepturilor fundamentale941, iar Curtea Constituțională din Cehia a
declarat că o decizie a Curții Constituționale era ultra vires, interzicând astfel
instanțelor naționale să dea efect acelei decizii a judecătorilor de la Luxembourg
pe teritoriul ceh, și arătând că va anula orice act întemeiat pe o astfel de decizie942
O altă dovadă a existenței unei amenințări la adresa unității, aplicării prioritare și

efectivității dreptului Uniunii o reprezintă cauză care până de curând s-a aflat pe
rolul Curții de Justiție, și care încă nu a fost soluționată definitiv de Curtea
Constituțională Federală din Germania, hotărârea Gauweiler și alții fiind prima
hotărâre în care Curtea de Justiție a fost sesizată de Curtea Constituțională
Federală din Germania - aceasta din urmă arătând că identitatea constituțională
protejată de Legea Fundamentală a Germaniei este diferită din punct de vedere
substanțial de conceptul de identitate națională consacrat la articolul 4 alin. (20
TUE, pentru că în timp ce identitatea constituțional germani nu poate niciodată
să fie pusă în balanță cu necesitatea de a proteja alte interese, precum libertățile
economie ale Uniunii Europene.943
Astfel, nu este de mirare că instanța de la Luxembourg a considerat că cele trei

proprietăți fundamentale ale sistemului UE (trinitatea Uniunii) se află sub o
serioasă amenințare de-a lungul și de-a latul Uniunii, dispozițiile UE riscând
astfel să fie lăsate inaplicabile într-o anumită ordine de drept statală din Uniunie.
Totuși, existența amenințării reprezintă doar prima condiție pentru declanșarea
competențelor de a aplica precauția. A doua condiție de bază este necesitatea de a
dovedi existența unei anumite incertitudini cu privire la felul în care funcționează
protecția drepturilor fundamentale raportat la protecția aplicării prioritare, a
unității, și efectivității dreptului Uniunii. (1.2.2.2.)

940
Decizia din 29 mai 1974 a BverfG [Curtea Constituțională Federală a Germaniei].
941
A se vedea decizia Trybunał Konstytucyjny (Polish Constitutional Tribunal) din 16 noiembrie 2011, 2011, SK
45/09; Dz. U. Nr 254, poz. 1530 cu rezumat în franceză realizat în Reflets 2/2011, la p. 22.
942
Decizia Plenului Curții Constituționale din Cehia din data de 31 ianuarie 2012, Pl. ÚS 5/12.
943
A se vedea punctul 29 din încheierea de trimitere la care face trimitere avocatul general în Concluziile din data
de 14 ianuarie 2015 în C-69/14, Gauweiler și alții, EU:C:2015:7, la nota de subsol 8.
254
255
1.2.2.2. Incertitudinea
În aplicarea sa tradiționaă, doctrina a considerar că în sfera de acțiune a

principiului precauției, puterea executivă ar trebui să intervină chiar și atunci
când nu ar exista probe științifice complete cu privire la efectele secundare și
negative pe care o anumită practică le-ar avea asupra mediului înconjurător sau
asupra sănătății oamenilor.944
Aplicând prin analogie acest raționament, se poate argumenta că există o

incertitudine juridică (științifică) ce ia naștere din complexitatea sistemelor de
protecție a drepturilor fundamentale existente la nivelul Uniunii și a celor 28 de
sisteme naționale care trebuie să interacționeze cu normele de drept UE.
Predictibilitatea efectelor unei asemenea complexități asupra unității, aplicării
prioritare și efectivității dreptului UE pare a fi în mod inerent limitată, iar o
certitudine absolută că aceste sisteme nu produc efecte negative devine de facto
imposibil de obținut înainte ca instanțele naționale să se prenunțe în mod
irevocabil.
Astfel, într-un context juridic atât de instabil, a doua condiție pare a fi de

asemenea îndeplinită.
1.2.2.3. Acțiunea
Principiul precauției în domeniul dreptului internațional se referă la ideea că lipsa

de informații cu privire la posibile amenințări nu reprezintă un motiv de a se
abține de la a lua orice măsuri pentru a preveni aceste amenințări din ce in ce
manifeste. Din această perspectivă, abordarea precaută implică un imperativ de a
acționa pozitiv945, în ciuda și din cauza incertitudinii946 oferind o abatere clară de
la ideea potrivit căreia un dezacord persistent între actorii reprezintă motiv pentru
a nu lua deloc măsuri.947
În domeniul protecției drepturilor fundamentale se poate argumenta că Curtea de

Justiție a decis că este nevoie de măsuri, și asta în ciuda dezacordului existent
între "experții constituționale" în ceea ce privește aplicarea prioritară a dreptului
Uniunii Europene asupra dreptului constituțional național. Prima dovadă a
necesității luării de astfel de măsuri precaute este dată de faptul că aceasta a
arătat că există necesitatea de a evita ca o protecție a drepturilor fundamentale
care poate varia în funcție de dreptul național în cauză să aducă atingere
unității, supremației și caracterului efectiv al dreptului Uniunii 948.

944
R. von Schomberg, cit. supra. la p. 23.
945
L. Francot-Timmermans; U. De Vries, cit. supra. a p.283.
946
Ibidem.
947
R. von Schomberg, cit. supra. la p.23.
948
Hotărârea Siragusa, paragr. 32.
255
256
Ca atare, Curtea de Justiție acționează în domeniul protecției drepturilor

fundamentale, pentru că dorește să evite concretizarea unei anumite situații
ipotetice, introducând pe cale pretoriană prezumția incontestabilă949 potrivit
căreia varietatea în standarde de protecție reprezintă, la prima vedere, o
amenințare pentru unitatea, aplicarea prioritară și efectivitatea dreptului Uniunii.
Protecția drepturilor fundamentale în cadrul UE nu devine un scop în sine, ci o

acțiune întreprinsă ca urmare a unei abordări precaute, fiind totodată și mijlocul
prin care se asigură în condiții de siguranță, și indiferent de costuri, unitatea,
primatul și eficacitatea dreptului UE. Prin urmare, Curtea a considerat că ar fi
mai bine să acționeze, ca apoi să stabilească dacă într-o anumită situație de fapt,
pericolul este chiar evident.
Prin urmare, cele trei condiții care legitimează luarea de acțiuni în baza
principiului precauției par a fi îndeplinite, de asemenea, și în domeniul UE de
protecție a drepturilor fundamentale, în timp ce standardele naționale care
asigură o protecție mai ridicată anumitor drepturi fundamentale rămânând
supuse scrutinului care ia naștere prin dialogul sine qua non pe care acest nou
regim al precauției dorește să-l impună. Ca atare, urmează să analizăm
consecințele acestui nou regim. (2).
2. Consecințele juridice ale acestui nou regim
Obligația impusă statelor membre de a acționa în scopul de a nu dăuna "trinității

Uniunii" atunci când decid să atribuie un nivel mai ridicat de protecție a
drepturilor fundamentale, obligă totodată instanțele naționale de a apela la
presupuneri cu privire la care standardele de protecție sunt acceptabile și care nu,
transformându-le, în primul și în primul rând, în gestionari de risc (2.1.), și
impunând în același timp o relație de facto ierarhizată, din moment ce astfel
Cyrtea de Justiție și-a auto conferit autoritatea de a decide când rezultatul unei
aplicări a unui standard mai ridicat de protecție este sau nu în conformitate cu
obligațiile impuse acestor instanțe de ordinea de drept a Uniunii (2.2.)
2.1. Discreția interpretativă și Regimul de precauție
Este arhicunoscut faptul că deși Uniunea nu are o competență exclusivă în

domeniul reglementării protecției drepturilor fundamentale, acesta a dobândit o
competență sui generis, prin mijloacele puse la dispoziția Uniunii pentru
armonizarea pieței interne. Printr-o astfel de competență, Curtea de Justiție a

949
După decizia Siragusa, Curtea presupune, din precauție, faptul că o varietate de standarde naționale de
protecție este capabilă, în mod actual sau potenția, să aducă atingere unității, aplicării prioritare și eficienței
dreptului UE la nivel intern.
256
257
ales să interpreteze articolul 53 din Cartă în lumina precauției, metoda de

interpretare fiind astfel adaptată cu scopul de a asigura conservarea unității și
efectivității dreptului Uniunii la nivel intern.
Printr-o astfel de metodă de interpretare, Curtea și-a oferit nu numai competențe

sporite, dar a impus instanțelor naționale obligația de a aplica aceeași precauție în
interpretare ori de câte ori vor fi chemate să-și exercite discreția prin intermediul
interpretării pe care aleg să o acorde conținutului substanțial ce formează un
drept fundamental constituțional, drept care, la prima vedere, s-ar afla în conflict
cu dreptul UE. Privit astfel, principiul precauției apare ca o metodă a priori de
soluționare a unui potențial conflict normativ, capabil să asigure evitarea apariției
unui conflict insolubil între dreptul Uniunii, pe de o parte, și dreptul
constituțional național, pe de altă parte.
(2.1.1.).
2.1.1. Principiul precauției ca metodă de interpretare juridică
Principiul precauției în domeniul dreptului internațional a fost înțeles de o parte

din doctrină ca fiind mai degrabă o metodă de interpretare decât o normă sau
principiu de drept de sine stătător, din moment ce are capacitatea de a furniza noi
lentile prin care să poată fi vizualizate obligațiile existente [în domeniul dreptului
mediului]".950
În cadrul UE, principiul precauței poate fi, de asemenea, considerat un criteriu de

interpretare care trebuie să fie luat în considerare cu scopul de a rezolva
conflictele care ar putea apărea între, pe de o parte, cele 28 de standardele
naționale de protecție a drepturilor fundamentale și, pe de altă parte parte,
standardul unic impus la nivelul autonom al UE. Vizualizat în acest fel, aplicarea
acestui principiu devine un instrument atașat puterii discreționare de care se
bucură judecătorii atunci când sunt chemați să interpretze dreptul național, și mai
ales parte a marjei large de apreciere de care se bucură instanțele constituționale
atunci când trebuie să adapteze - prin interpretare - dispozițiile constituției la
realitățile societății actuale.
Principiul precauției - ca metodă de interpretare - ar deveni astfel una dintre miile

de limite impuse "prerogativei suverane de alegere" existentă în cazul oricărui
judecător951, și oferind, în același timp, piesa lipsă dar atât de necesară pentru
soluționarea puzzle-ului atunci când judecătorul este chemat să aplice metoda de

950
D. Freestone, The Continued Rise of the Precautionary Principle în International Law and Sustainable
Development (A. Boyle și D. Freestone, coord.), Oxford University Press, 1999, pp. 135 - 141, și articolul 31 (3)
(c) al Convenției de la Viena cu privire la Legea aplicabilă Tratatelor, precum și susținerile Irlandei în cauza
MOX Plant (Request for Provisional Measures) (New Zealand v. Japan; Australia v. Japan), (1999) 38 ILM 1624,
parage. 97 și citate de A. Trouwborst , cit. supra. la p. 194.
951
O. W. Holmes, Collected Legal Papers, 1952, la p. 239 citat în A. Barak, Purposive Interpretation, Princenton
University Press, 2005, la p. 208.
257
258
ponderare, având astfel de ales care dintre două drepturi fundamentale trebuie să
prevaleze, deși balanța de măsurare este echilibrată la perfecțiune. Astfel, acest
principiu al precauției devine un factor ce trebuie luat în seama de către instanță
atunci când trebuie să pună în balanță două drepturi fundamentale care se află
într-o coliziune directă (de exemplu, libertatea de exprimare și dreptul la viață
privată), și amândouă având o valoare egală. Aplicat în astfel de situații,
precauția devine factorul care va ajuta judecătorul să decidă dacă valoarea unui
drept este mai grea decât valoarea dreptului opus și asta pentru că alegând
valoarea dreptului opus ar însemna să se aducă eventual atingere cerințelor
Secundo, principiul precauției devine un intrument de interpretare a normelor

care guverneză rezoluția conflictelor dintre normele de drept UE și normele
naționale, din moment ce chiar aceste soluții sunt conținute într-un text legal ce
necesită, înainte de a fi aplicat, o interpretare juridică.953 O atare aplicare este
perfect ilustrată în cauza Melloni, unde instanța de la Luxembourg a fost
întrebată dacă articolul 53 din Carta DFUE putea fi interpretat ca oferind, în caz
de conflict, posibilitatea aplicării prioritare a interpretării jurisprudențiale a Curții
Constituționale din Spania. Răspunsul Curții de Justiție a fost negativ deoarece
Curtea de Justiție a ales să interpreteze dispozițiile din articoul 53 în lumina
principiului precauției, concluzionând că interpretarea pe care instanța de
trimitere o conferise articolului 53 risca să pună în pericol unitatea dreptului
Uniunii.
Tertio, principiul precauției - în continuare privit ca o metodă de interpretare - se

asigură că unul dintre scopurile pe care judecătorii vor dori să le asigure în
activitatea lor interpretativă va fi și acela de a observa și menține unitatea,
aplicarea prioritară și eficiența dreptului Uniunii. În alte cuvinte, principiul
precauției impune ca unul dintre motivele pentru care judecătorii vor apela la
discreția lor interpretativă va fi acela de a asigura de facto eficiența dreptului UE
în cadrul raționamentelor juridice. Privit din această perspectivă, principiul
precauției devine un instrument teleologic de interpretare juridică. Și mai simplu
spus, Curtea de Justiție atașează prin acest regim al precauției un preambul
format dintr-o singruă frază fiecărui text legal care ar necesita interpretare din
partea judecătorilor naționali, obligându-i să apeleze la o metodă de interpretare
care ar asigura faptul că unitatea, aplicarea prioritară și efectivitatea dereptului
Uniunii vor fi realizate în cel mai bun mod aflat la dispoziția lor.

952
"Metoda de interpretare precaută ar rezolva problema ce nu poate fi soluționată de metoda ponderării
intereselor din moment ce aceasta din urmă nu poate fi folosită în cauzele complexe, deoarece ponderarea și
balansarea reprezintă doar o formulare a problemei, fără a oferi și soluția finală după ponderare, permițând în
continuare oferirea unei soluții ce riscă să fie contrară aplicării dreptului UE la nivel național.
953
J. Raz, Legal Principles and the Limits of Law, Yale Law Journal, nr. 81, 1972, la p. 846 citat în A. Barak, op.
cit. la p. 217.
258
259
Datorită aceste noi obligații de mijloace, legea interpretată devine nu numai un

dispozitiv conceput pentru a atinge scopuri sociale, cum ar fi necesitatea de a
garanta drepturile fundamentale, dar, de asemenea, și un dispozitiv care trebuie
interpretat întotdeauna într-un mod care să asigure obiectivul specific al UE de a-
și menține unitatea, primatul și eficacitatea. O simbioză între standarde se
impune în mod indirect, unul în care judecătorii curților naționale vor privi
Constituția și drepturile fundamentale ale UE în ansamblu, într-un singur text -
sintetizând și mai mult nivelul de protecție acordat la nivelul Constituției cu cel
conținut în legislația UE - protejânde totodată atât Constituția cât și unitatea și
eficiența legislației UE.
La nivelul autonom al Uniunii, această nouă metodă de interpretare impusă de

regimul precauții va fi utilizată de Curtea de Justiție când va analiza hermeneutic
diferite dispoziții ce asigură aderență la un anumit nivel de protecție a drepturilor
fundamental - și în special cele conținute în Carta Dreturilor Fundamentale.954
Prin urmare, principalul efect juridic al regimului de precauție este de a impune o

umbrelă normativă care se raspandeste peste toate textele juridice din sistemul
conglomerat de legislația UE și legislație națională, cuprinzând chiar textele
constituționale ale statelor membre. Ca metodă de interpretare, regimul de
precauție încearcă să se asigure că interpretarea angajată de judecătorii nu va
dizolva unitatea legislației UE, și păstrând în același timp unitatea constituției
lor.
De aceea, în caz de conflict între un standard de protecție și un alt standard, și

indiferent de ordinea juridică de care aceste standarde aparține, metoda de
interpretare precaută dă greutate decisivă în balanță standardulului care ar
favoriza conservarea primatului, unității, și eficienței legislației UE, deoarece
numai printr-o astfel de interpretare se poate obține scopul pentru care ordinea de
drept a Uniunii există.
Prin acest regim de precauție, puterea de apreciere a judecătorului capată o nouă
limită, iar atunci când o astfel de limită se dovedește insuficientă, și asta din
cauza conținutului univoc al textului normativ, efectul alternativ al acestui regim
este acela de a oferi o inversare a sarcinii probei, dând astfel prioritate unității
UE în fața diversității constituționale naționale (2.1.2.)
2.1.2. Schimbarea sarcinii probei
Sub regimul "Atât Timp Cât" instittuit de Curtea Constituțională a Germaniei,

este pentru sistemul UE de protecție a drepturilor fundamentale să dovedească

954
Această metodă poate reprezenta motivul politic pentru care Curtea de Justiție a decis să creeze și noțiunea de
"determinată în mod complet de drept UE" sau pe cea de "sfera de activitate a Uniunii", sau transformarea la nivel
semantic a denumirii obligației de a asigura "uniformitatea și eficiența dreptului comunitar" în cea de asigurare a
"unitatății, aplicării prioritare și a efectivitatății dreptului UE".
259
260
că, prin intermediul jurisprudenței interpretative a Curții de Justiție, ordinea de

drept a Uniunii asigură în mod constant un standard de facto de protecție a
drepturilor fundamentale echivalent cu cel acordat la nivel național prin
intermediul Constituției. Acest lucru reprezintă urmarea faptului că instanțele
constituționale naționale și-au păstrat competența de a decide dacă doresc să
verifice, de la caz la caz, posibilitatea ca standardul UE de protecție să fie sau să
nu fie încă echivalent cu cel acordat la nivel național.955
Sub regimul precauției, instituțiile Uniunii nu trebuie să dovedească956 faptul că

standardul de protecție mai ridicat ce este conferit la nivel național nu aduce
atingere aplicării prioritare, unității și eficienței dreptului Uniunii, ci statele
membre trebuie să dovedească, pe baza jurisprudenței instanțelor naționale,
faptul că prin permiterea operării la nivel național a unui standard mai ridicat de
protecție nu se pun astfel piedici "trinității Uniunii": unității, aplicării prioritare și
efectivității dreptul UE. În alte cuvinte, prin intermediul regimului de precauție,
autoritățile naționale obțin numai o autorizație preliminară și sub condiție
suspensivă de a aplica standardul mai ridicat în situațiile care se află în domeniul
dreptului Uniunii, și asta numai atunci când vor exista dovezi că “trinitatea
Uniunii” nu va fi astfel afectată.
Din această perspectivă, regimul de precauție impune obligații procedurale care

trebuie încă să fie dezvoltate de Curtea de Justiție prin propria sa jurisprudență,
dar care sunt deja opozabile celor 28 de State membre în baza jurisprudenței
Melloni, Fransson, Siragusa și Avizul 2/13.
Astfel, statele membre care se întâmplă să dețină în propria lor constituție un set
de drepturi fundamentale idiosincretice, trebuie să suporte sarcina probei dacă
doresc ca dreptul Uniunii să le ofere permisiunea de a-și păstra propriul standard
constituțional ce este, în practică, mai ridicat decât cel conferit la nivelul Uniunii
Europene.957
O ultimă posibilă consecință a regimului precauției este acela de a conferi

competența implicită Uniunii Europene de a limita libertatea de care să bucură
statele sale membre prin intermediul articolului 53 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului, respectiv posibilitatea oferită acestora de Convenție de a

955
Același raționament există și la nivelul autonom al Convenției, atunci când Curtea de la Strasbourg verifică
dacă condițiile pentru aplicarea prezumției Bosphorus sunt satisfăcut. Pentru un astfel de control, a se vedea
raționamentul din Michaud c. Franței. cererea nr. 12323/11.
956
Exempli gratia, în cadrul unei acțiuni pentru nerespectarea obligațiilor introdusă în temeiul articolului 258
TFUE și pendinte pe rolul Curții de Justiție.
957
Prin inversarea sarcinii probei, se poate argumenta că de fapt Curtea de Justiție a impus, nici mai mult și nici
mai puțin decât o probatio diabolica în sarcina curților naționale, adoptând în același timp și o doctrină de
constituționalism rațional, anume acel tip de constituționalism în care protecția drepturilor fundamentale este să
fie oferită numai atât timp cât protecția jurisdicțională este capabilă să maximizeze unitatea, aplicarea prioritară și
eficiența dreptului Uniunii la nivel național.
260
261
stabili și deține standarde naționale care oferă un grad mai ridicat de protecție
drepturilor fundamentale decât cel garantat la nivelul CEDO(2.1.3).
2.1.3. Limita impusă articolului 53 CEDO
Regimul precauției impus de Curtea de Justiție și opozabil, în special, instanțelor

naționale pare a produce și efecte secundare pentru că intervine nu numai la nivel
național, ci și la nivel internațional regional, din moment ce Curtea de Justiție
dorește să impună în temeiul precauției obligații care vor fi opozabile, în mod
indirect, și Curții Europene a Drepturilor Omului, cerându-i acesteia din urmă să
limiteze libertatea oferită de articolul 53 din Convenție Înaltelor Părți
Contractante, iar limitarea urmând să opereze din momentul în care Uniunea
Europeană va deveni parte la Convenție.958
Această observație am extras-o din Avizul 2/13, unde Plenul Curții de Justiție a
subliniat necesitatea coordonării libertății permise Statelor membre UE sub
Convenție, cu limitările impuse acestei libertăți de articolul 53 din Cartă.
Necesitatea unei astfel de coordonări a fost motivată de faptul că în sfera de
aplicare a dreptului Uniunii, "posibilitatea conferită de articolul 53 din CEDO
statelor membre [trebuie] să rămână limitată, în ceea ce privește drepturile
recunoscute de cartă corespunzătoare unor drepturi garantate de convenția
menționată, la ceea ce este necesar pentru a evita compromiterea nivelului de
protecție prevăzut în cartă, precum și supremația, unitatea și caracterul efectiv al
dreptului Uniunii"959.
Prin urmare, Comisia va avea obligația să includă într-un viitor Proiect de Tratat
de Aderare la CEDO o dispoziție specifică prin care să se asigure modificarea
parțială a înțelesului articolului 53 CEDO, arătându-se că un standard mai ridicat
de protecție va fi permis la nivel național numai după ce, statul membru chemat
pe rolul Curții de la Strasbourg, va dovedi faptul că măsura adoptată la nivel
național - care reprezintă o ingerință adusă unui drept fundamental opus -,
reprezintă o măsură adoptată nu pentru a garanta standardul mai ridicat de
protecție impus de constituția acelui stat membru, ci standardul de protecție
conferit de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
2.2. Competența de a nu respecta res interpretata național
În această parte a tezei vom arăta că precum principiul precauției este un

principiu juridic care oferă posibilitatea aprobării acțiunilor unei autorități atunci
când aceste acțiuni nu sunt în mod concret prestabilite de un text legislativ,
regimul precauției oferă în același mod Curții de Justiție o competență ce se

958
A se vedea și M. Mazilu-Babel, Opinion 2/13: the intermundia of two transnational courts and the procedure
that is yet to connect them, European Law Reporter, 2015 [urmează să apară].
959
Avizul Plenului Curții nr. 2/13, ECLI:EU:C:2014:2454, paragr. 189.
261
262
aseamănă cu cea deja deținută față de deciziile irevocabile adoptate de Tribunalul

Uniunii960 și care astfel este permutată la nivelul atotcuprinzător al ordinii
autonome de drept UE, devenind opozabilă și instanțelor naționale, cât și altor
autorități publice care au competența de a aplica un standard național de protecție
a drepturilor fundamentale.
O atare competență nouă, deși nu este precizată în niciun text de lege, poate fi
extrasă din obligația impusă instanțelor naționale de a conserva unitatea dreptului
Uniunii (2.2.1.), aplicarea sa prioritară (2.2.2.), cât și efectivitatea sa (2.2.3.)
2.2.1. Obligația de a prezerva unitatea dreptului Uniunii
Necesitatea de a prezerva unitatea dreptului Uniunii atunci când o instanță se

pronunță în ultimă instanță este o obligație impusă de dreptul Uniunii nu numai
instanțelor de la nivel național, ci și Tribunalului Uniunii Europene, deși sursele
formale ale acestei obligații sunt diferite:
În cazul Tribunalului Uniunii Europene, articolul 256 (2) TFUE stabilește

posibilitatea revizuirii deciziilor adoptate ca instanță de recurs dacă prim
avocatul general introduce o cerere de reexaminare în decurs de o lună, și ori de
câte ori acesta va considera că 961 "există un risc serios pentru unitatea sau
coerența dreptului Uniunii"962.
Când Curtea de Justiție analizează dacă într-adevăr există un risc serios pentru
unitatea dreptului Uniunii, aceasta ia în considerare următoarele criterii ce au fost
sintetizate de prim avocatul general în Réexamen Missir Mamachi di
Lusignano/Comisia963:
– hotărârea Tribunalului poate constitui un precedent pentru

cauze viitoare964;
– Tribunalul s-a îndepărtat de jurisprudența constantă a Curții965;

960
În temeiul articolului 256 TFUE Prim avocatul general poate să solicite Curții să verifice dacă interpretările
definitive ale Tribunalului UE nu riscă să aducă atingere unității dreptului Uniunii.
961
Articolul 62 al doilea paragraf din Statutul Curții de Justiție coroborat cu articolul 193 alineatul (4) din
Regulamentul de procedură al Curții de Justiție.
962
A se vedea articolul 256 alin. (3) din TFUE coroborat cu articolul 62, 62a și 62b din Statutul Curții de Justiție.
963
Sintetizate de Prim avocatul general în Luarea de Poziție în C-417/13 RX-II, ECLI:EU:C:2015:593, punctul 54.
964
Hotărârile Reexaminare M/EMEA (C-197/09 RX-II, EU:C:2009:804, paragr. 62), precum și Reexaminare
Arango Jaramillo și alții/BEI (C-334/12 RX-II, EU:C:2013:134, paragr. 50).
965
Hotărârile Reexaminare M/EMEA (C‑197/09 RX‑II, EU:C:2009:804, punctul 63), precum și Reexaminare
Arango Jaramillo și alții/BEI (C‑334/12 RX‑II, EU:C:2013:134, punctul 51).
262
263
– erorile de drept săvârșite de Tribunal vizează o noțiune care nu

ține exclusiv de dreptul funcției publice, ci este aplicabilă
indiferent de materia în cauză966, și
– normele sau principiile pe care Tribunalul le-a încălcat ocupă

un loc important în ordinea juridică a Uniunii967.
În ceea ce privește posibilitatea viitoare a Curții de Justiție de a translata aceste

criterii și în cazul cauzelor de protecție a drepturilor fundamentale pronunțate de
instanțele naționale în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, considerăm că
există următoarele asemănări:
Primo, și instanțele naționale sunt creatoare de hotărâri care constituie un

precedent pentru cauze viitoare, deși acestea își păstrează autoritatea de a-și
răsturna deciziile, producând revirimente pe cale pretoriană.
Secundo, interpretarea dispozițiilor naționale (inclusiv din textele constituționale)

ce conțin drepturi fundamentale atrag obligația apriorică de a le interpreta in în
lumina drepturilor fundamentale conținute, în special, în Carta DFUE. O atare
obligație există mai ales acolo unde curțile constituționale și-au asumat obligația
de a apela la dispozițiile din Carta DFUE, folosindu-le ca niște criterii
hermeneutice aplicate pentru descoperirea înțelesului dispozițiilor prevăzute în
Constituția națională.968 În această aplicare, există pericolul ca totuși instanțele să
se îndepărteze de la jurisprudența constantă a Curții de Justiție, săvârșind astfel
erori de drept cu privire la o noțiune autonomă de drept UE ce aplicabilă
indiferent de materia în cauză - cum este de altfel cazul când acea noțiune
privește un conținutul substanțial al unui drept fundamental al Uniunii Europene.
Tertio, prin interpretarea eronată oferită de instanțele naționale normelor de drept

UE ce conțin drepturi fundamentale, se riscă să se aducă atingere unor norme sau
principii care ocupă un loc important în ordinea juridică a Uniunii, precum ar fi
cele trei principii structurale ale Uniunii Europene.
În concluzie, considerăm a fi evidente similaritățile existente între deciziile în

ultimă instanță pronunțate de Tribunalul UE și deciziile pronunțate de instanțele
supreme naționale.

966
Hotărârile Reexaminare M/EMEA (C-197/09 RX-II, EU:C:2009:804, punctul 64), precum și Reexaminare
Arango Jaramillo și alții/BEI (C-334/12 RX-II, EU:C:2013:134, punctul 52).
967
Hotărârile Reexaminare M/EMEA (C-197/09 RX-II, EU:C:2009:804, punctul 65), precum și Reexaminare
Arango Jaramillo și alții/BEI (C-334/12 RX-II, EU:C:2013:134, punctul 53)
968
Cu privire la un astfel de rol, a se vedea decizia finală a Tribunalului Constituțional din Spania ca urmare a
cauzei Melloni a Curții de Justiție (Tribunal Constitucional, Pleno, Sentencia de 13.02.14, nº 6922-2008, tradusă
în franceză cu rezumat de Sara Iglesias Sánchez în Reflets nr. 1/2014, la p. 22, available online here:
http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2014-04/fr_2014_reflets1.pdf “Ces éléments se
voient octroyer une même valeur comme "critères herméneutiques" par la Cour constitutionnelle.”.
263
264
Această similaritate ne face să ne întrebăm dacă nu cumva Curtea de Justiție va

impune - pe cale pretoriană - prin intermediul acestei noi jurisprudențe Melloni,
Fransson și Siragusa - criteriile pe care le aplică deja deciziilor Tribunalului
Uniunii, ori de câte ori va trebui să analizeze dacă standardul mai ridicat de
protecție conferit la nivel național prin intermediul deciziilor pretoriene ale
instanțelor supreme riscă în mod serios afectarea unității dreptului Uniunii.
Deși este poate prea devreme pentru a oferi un răspuns concludent cu privire la
folosirea pe viitor a jurisprudenței dezvoltată de Curtea de Justiție în cauzele RX,
considerăm că instanța de la Luxembourg se va simți competentă să analizeze
deciziile irevocabile ale instanțelor supreme naționale ori de câte ori aceasta va fi
întrebată969 dacă standardul național de protecție (care este încă permis prima
facie prin jurisprudența Fransson) nu aduce atingere standardului național de
protecție conferit de Carta DFUE dreptului fundamental opozabil celui cu privire
la care se aplică standardul național prima facie permis - anume în acele situații
în care standardele de protecție a două drepturi fundamentale ce se regăsesc atât
în Constituția națională, cât și în Carta DFUE, se află într-o coliziune directă.
Singura diferență între cele două verificări, este aceea că în temeiul articolului
256 TFUE, Curtea de Justiție are competența de a verifica pe fond decizia finală
a Tribunalului Uniunii doar dacă va arăta, prima facie, faptul că respectiva
interpretare a Tribunalului UE riscă să aducă atingere în mod serios unității
dreptului Uniunii, în timp ce sub regimul precauției impus pe cale pretoriană,
puterea de reexaminare a Curții de Justiție este considerată a exista ori de câte ori
riscul este prezent, fără a trebui să fie și un risc serios.
Acum, presupunând că instanța de la Luxembourg va considera că standardul

mai ridicat de proteție nu riscă să aducă atingere unității dreptului Uniunii,
instanțele naționale trebuie ca prin deciziile pronunțate în temeiul acelui standard
național mai ridicat de protecție, să observe îndeplinirea a altor două cerințe:
2.2.2. Obligația de a nu aduce atingere aplicării prioritare a dreptului

Uniunii
Obligația negativă de a nu aduce atingere aplicării prioritare a dreptului Uniunii

prin intermediul dispozițiilor de drept constituțional conținute în Constituția unui
stat membru a fost pentru prima dată precizată în anii 1970, atunci când Curtea
de Justiție a declarat că în timp ce dreptul constituțional național poate invalida
normele de drept comun naționale, acest drept nu poate să se opună aplicării

969
Fie de o instanță națională inferioară instanței supreme, prin intermediul articolului 267 TFUE, fie de către
Comisia Europeană prin intermediul unei acțiuni pentru neîndeplinirea obligațiilor întemeiate pe articolul 258
TFUE.
264
265
prioritare a dreptului Uniunii la nivel național, și inclusiv pe rolul instanțelor

națioanale chemate să soluționeze litigii ce se află în domeniul dreptului
Uniunii.970
Curtea a dezvoltat considerentul de principiu din 11/70 în cauza Winner Wetten,

argumentând că "nu se poate admite ca norme de drept național, fie ele de natură
constituțională, să aducă atingere unității și eficacității dreptului Uniunii"971.
Totuși, și în ciuda acestei jurisprudențe reiterative a Curții de Justiție, am putut
observa că unele instanțe de contencios constituțional nu au fost de acord, și încă
nu sunt, cu aplicarea prioritară absolută a dreptului Uniunii la nivel național, și
prin urmare nici cu aplicarea prioritară necondiționată a dreptului Uniunii față de
standardul național de protecție a drepturilor fundamentale. Această contradicție
între ce a zis Curtea de Justiție, și ce au zis instanțele de contencios constituțional
națională se poate continua la nesfârșit dacă este să considerăm că "nu se poate
considera că drepturile fundamentale sunt cu adevărat respectate decât ordinea de
drept în care acestea au menirea de a se aplica le face opozabile oricărei persoane
care le-ar încălca"972 și indiferent de existența oricărei alte obligații care ar putea
fi opozabilă Constituției și judecătorilor naționali.
Prin urmare, și din moment ce aplicarea prioritară a dreptului Uniunii față de

dreptul constituțional rămâne supusă discuției, obligația de a asigura aplicarea
prioritară a dreptului Uniunii în cauzele în care sunt aplicabile standarde
naționale de protecție nu pare să poate oferi soluția unui atare conflict
normativ973, din moment ce chiar această obligație nu este receptată în mod
condiționat la nivel intern, fie prin intermediul clauzelor europene, fie prin
intermediul jurisprudenței cu efect erga omnes a instanțelor de contencios
constituțional. Ca atare, în cauzele în care standardul național mai ridicat de
protecție este în mod obligatoriu impus prin dispoziții exprese conținute în
Constituție, există pericolul pentru Uniunea Europeană ca aplicarea prioritară a
dreptului Uniunii să-și găsească limita în aceste dispoziții, devenind
inaplicabilă974. Considerăm că în aceste situații devine operantă a treia obligație

970
Cauza 11/70 Internationale Handelsgesellschaft [1970] ECR 1125, paragr.3 :"[l]'invocation d'atteintes portées,
soit aux droits fondamentaux tels qu'ils sont formulés par la constitution d'un État membre, soit aux principes
d'une structure constitutionnelle nationale, ne saurait affecter la validité d'un acte de la Communauté ou son effet
sur le territoire de cet État". (cauza nu este tradusă în mod oficial și în limba română, nefiind inclusă în rândul
celor 57 de cauze istorice ce au fost traduse cu ocazia aderării României la Uniune, și disponibile la
www.curia.eu.
971
Cauza C-409/06 Winner Wetten , paragr. 61.
972
W. van Gerven, Remedies for infringements of Fundamental Rights, 2004, European Public Law, nr. 10,
2004,la p. 261 citat în Paul Craig, The Lisbon Treaty, Oxford University Press, 2010, la p.240: “fundamental
rights are only truly respected when the legal order concerned makes them enforceable against those who have
breached them”.
973
A. Torres Perez, Constitutional identity and fundamental rights: the intersection between article 4(2) TEU and
53 Charter, în National Constitutional Identity and European Integration (A. Saiz Arnaiz, C. Alcoberro Llivina
(coord.)) Intersentia, 2013, pp. 141-157 la p. 146.
974
Acest refuz de a recunoaște aplicarea prioritară absolută este logică din moment ce, pe de altă parte, instanțele
de contencios constituțional național sunt singurele instanțe din Uniunea Europeană care au competența de a
265
266
impusă de Curtea de Justiție, respectiv aceea de a asigura deplina eficacitate a

dreptului Uniunii la nivel intern (2.2.3.).
2.2.3. Obligația de a nu aduce atingere efectivității dreptului Uniunii
Există o legătură intrinsecă între obligația de a respecta aplicarea prioritară a

dreptului Uniunii și obligația de a nu pune în pericol eficacitatea dreptului
Uniunii. Curtea de Justiție a creat doctrina aplicării prioritare a dreptului Uniunii
avand ca justificare necesitatea de a asigura eficacitatea dreptului Uniunii, și
anume atingerea rezultatelor autonome impuse de dreptul UE, indiferent de ce
bariere ar ridica auoritățile naționale, și inclusiv instanțele de judecată. Dar
aplicarea prioritară nu poate fi singura maniera prin care se poate asigura
eficiența dreptului Uniunii, din moment ce această obligație nu este acceptată
decât în mod condiționat atunci când conflictul normativ dintre normele de drept
UE și normele de drept intern este unul situat la nivel constituțional. Prin urmare,
cum ar putea instanțele constituționale să mențină standardul mai ridicat de
protecție existent la nivel național, în timp ce în același timp ar avea obligația,
sub regimul precauției, de a asigura respectarea eficienței legislației Uniunii?
Un răspuns s-ar putea găsi dacă am fi de acorda că această obligație de eficiență

este similară cu cea impusă asupra tuturor autorităților naționale prin intermediul
Convenției Europene a Drepturilor Omului. De altfel, instanțele de contencios
constituțional au apelat la obligația de a asigura eficiența dreptului CEDO la
nivel intern, pentru a impune instanțelor de drept comun, și inclusiv instanței
supreme de drept comun, obligația de a trimite o excepție de neconstituționalitate
ori de câte ori vor considera, la prima vedere, că există riscul unui conflict între
normele CEDO și normele de drept intern. În acest sens, Curtea Constituțională
din Cehia a afirmat că instanțele de drept comun au obligația de a trimite cauza
pe rolul său ori de câte ori va ajunge la concluzia că dispozițiile naționale
aplicabile pentru soluționarea litigiului s-ar afla într-un conflict cu un tratat
internațional privind protecția drepturilor omului ratificat de către Cehia975. În
același timp, Curtea Constituțională din Polonia a arătat că articolul 193 din
Constituție îi conferă competența exclusivă de a decide dacă într-adevăr există un
conflict normativ între cerințele impuse de tratatele internaționale de protecție a
drepturilor omului, și garanțiile și cerințele impuse de Constituție pentru

verifica dacă revizuirea tratatelor fondatoare ale Uniunii este sau nu în conformitatea cu propria Constituție, fie
anterior ratificării revizuirii la nivel național, fie ulterior acestei ratificări.
975
Decizia Curții Constituționale din Cehia nr. PL. US 36/01 menționată în M. Kokes, P. Mikuli, The Subsidiary
Application of the European Convention on Human Rights by Constitutional Courts in the Czech Republic and
Poland în K. Topidi and L. Fielder (eds.) Transnational Legal processes and Human Rights, Ashgate, SUA, 2013,
79-101, la p. 84: the ordinary judge has an obligation to present to the CCC for interpretation a matter in which
it concludes that a law which is to be used in resolving the matter is in conflict with a ratified and promulgated
international agreement on human rights and fundamental freedoms.
266
267
respectarea drepturilor fundamentale.976
Prin urmare, obligația respectării eficienței dreptului Uniunii poate fi considerată

a fi prima facie îndeplinită dacă instanțele de contencios constituțional vor fi
consinve să ofere Curții de Justiție competența exclusivă de a soluționa conflicte
ce pot apărarea între standardele naționale de protecție, și cele impuse la nivelul
Uniunii, în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.
Prin cerința ca eficiența dreptului Uniunii să fie observată ori de câte ori un
standard național de protecție mai ridicat va fi aplicat, Curtea de Justiție poate
impune prin regimul precauției aceleași obligații pe care instanțele de contencios
constituțional din Cehia, Polonia sau Italia le-au impus pentru a asigura eficiența
dreptului CEDO la nivel intern. Transpunând jurisprudența acelor instanțe
constituționale la nivelul Uniunii, ar rezulta că instanțele de contencios
constituțional vor avea obligația de a trimite întrebări preliminare Curții de la
Strasbourg, dar nu în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4
alin.(3) din TFUE, sau a articolului 267 (3) TFUE, ci în temeiul obligației
pretoriene impuse în numele conservării trinității dreptului UE.977 Evident că
dacă o astfel de obligație nu ar fi respectată, orice instanță națională de drept
comun ar putea adresa o trimitere preliminară ulterior Curții de Justiție pentru a
întreba dacă standardul mai ridicat de protecție național impus acesteia printr-un
considerent al Curții Constituționale naționale, este sau nu să fie totuși aplicat
pentru soluționarea speței, având în vedere riscul prima facie de a fi în
contradicție cu jurisprudența Melloni, Fransson și Siragusa a Curții de Justiție.
Anul 2014 a oferit oportunitatea Curții de Justiție de a dezvolta un principiu

opozabil celui dezvoltat de Curtea Constituțională Federală din Germania,
respectiv un principiu opozabil regimului "Atât timp cât"978, și prin intermediul
căruia protecția drepturilor fundamentale devine un instrument folosit pentru a
garanta o integrare sporită a Uniunii. Prin cauze precum Melloni, Fransson,
Siragusa și Avizul 2/13, Curtea de Justiție a stabilit în mod univoc faptul că
protecția drepturilor fundamentale nu existe pentru a asigura cetățeanului UE

976
A se vedea M. Kokes, P. Mikuli cit. supra. la p. 89.
977
Această obligație de trimitere ar exista ori de câte ori un conflict ar fi, la prima vedere, capabil să ia naștere,
adică un conflict normativ potențial, statele membre ajungând să răspundă inclusiv pentru existența unui risc de
conflict normativ.
978
Regimul "Atât Timp Cât" a fost considerat de doctrină ca reprezentând doar o integrare incompletă a ramurei
jurisdicționale naționale, în opoziție cu o integrare viitoare ce ar fi realizată prin intermediul negocierilor politice
în sânul Uniunii Europene și între statele membre cu privire la maniera în care competența de a soluționa cauze în
domeniul protecției drepturilor fundamentale ar putea fi împărțită (a se vedea Craig T. Smith and Thomas Fetzer,
The Uncertain Limits of the European Court of Justice’s Authority: Economic Freedom versus Human Dignity
Columbia Journal of European Law, nr. 10, 2003-2004, la p. 471).
267
268
protecția cea mai sporită, ci, din contră, protecția drepturilor fundamentale există
la nivelul Uniunii pentru a se asigura astfel prezervarea unității, a preeminenței și
eficienței dreptului Uniunii, și împotriva oricărui risc ce ar putea fi creat din
cauza existenței unui standard național mai ridicat de protecție.
Consecințele normativiste ale acestui nou regim sunt, pe de o parte, faptul că se

instituie o nouă metodă de interpretare care trebuie aplicată de autoritățile
naționale (aici incluzând și instanțele de contencios constituțional), și, pe de altă
parte, se impun obligații procedurale adiționale care conduc la răsturnarea
sarcinii probei cu privire la efectele normei naționale asupra unității dreptului
Uniunii.
Acest principiu sau regim de precauție poate fi considerat ca devenind și un

principiu structural de drept UE, capabil astfel să afecteze rezultatul punerii în
balanță a două drepturi fundamentale naționale opozabile, și asigurând astfel o
resincronizare între standardele naționale oferite celor două drepturi, ori de câte
ori judecătorul va observa, prima facie, prezența unei protecții nesincronizate.
În concluzie, dacă sub regimul "Atât Timp Cât", judecătorii constituționali

naționali consideră că judecătorii de la Luxembourg se bucură de o prezumție de
autoritate supremă în materia interpretării drepturilor fundamentale în cauzele
care se află în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, în timp ce această
autoritate supremă rămâne condiționată, și chiar supravegheată de instanțele
naționale care pot interveni la cererea oricărui justițiabil979; pe de altă parte, sub
regimul de precauție, același lucru rămâne aplicabil, dar în sens invers, întrucât
deși instanțele de contencios constituțional păstrează prezumția de a avea
autoritatea supremă în materia protecției drepturilor fundamentale, totuși această
autoritate supremă rămâne condiționată, fiind tot timpul supervizată de Curtea de
Justiție atunci când situația se află în sfera de activitate a Uniunii Europene.980
Nam cupide conculcatur nimis ante metutum981

979
Craig T. Smith, Thomas Fetzer, cit. supra., p. 471.
980
Prin intermerdiul articolului 258-260 TFUE, sau a procedurii de trimitere preliminară, din moment ce Curtea
de Justiție este singura instanță competentă să stabilească care este standardul anume de protecție conferit de
Carta Drepturilor Fundamentale într-o cauză anume , fiind un standard ce poate fi supus variației, din moment ce
depinde întotdeauna de interpretarea pe care Curtea de Justiție alege să o confere unui anumit drept fundamental.
981
Lucretius, V, 1140 citat în M. de Montaigne, An Apology for Raymond Sebond, in The Complete Essays (M.
A. Screech, trad.) Penguin Classics, London, 2003 la p. 490: [That which once was feared too greatly is now
avidly trampled underfoot].
268
269
Secțiunea VI: Identitatea națională constituțională – norme

naționale de jus cogens

Introducere

Abordând în anii 2000 noțiunea de identitate constituțională, Joseph Weiler
sublinia că "mobilizarea în numele suveranității este passé; mobilizarea pentru a
proteja identitatea insistându-se pe specificul constituțional este à la mod[e]"982.
Un deceniu mai târziu, Monica Claes argumenta că "a defini linia de demarcație
între ce ar trebui să fie european și ce ar trebui să rămână național implică în
primul rând negocierea politică dintre statele membre, sau dintre statele membre
și Uniunea Europeană privită separat", sugerând că identitatea constituțională
națională ar aparține categoriei jus disposivitum din moment ce conținutul
substanțial al acestei noțiuni ar putea fi supus negocierii dintre actorii naționali și
non-naționali.
Deși suntem de acord cu profesorul Weiler în sensul că invocarea identității

constituționale este la modă, nu împărtășim opinia profesoarei Claes, dacă citatul
de mai sus s-ar înțelege în sensul că fiecare stat membru ar avea competența - sau
simpla posibilitate - de a negocia cu alte state membre, sau cu Instituțiile Uniunii
Europene, ce este să aparțină identității sale constituționale în domeniul de
aplicare al dreptului Uniunii.983
Pentru a-mi explica motivul pentru care nu sunt de acord cu o astfel de percepție
a conceptului de identitate constituțională, voi încerca să arăt de ce consider că
un astfel de concept este, nici mai mult nici mai puțin, decât norme naționale de
drept jus cogens, parte a categoriei de ius strictum, respectiv norme care nu sunt
deschise negocierii statelor, și asta indiferent de faptul că acele state ar aparține
unei organizații internaționale regionale.

982
J. H. H. Weiler, A Constitution for Europe? Some Hard Choices, 20 Journal of Common Market Studies, 40,
2002 apud M. Claes, Negotiating constitutional identity or whose identity is it anyway?, în Constitutional
Conversation, Cambridge, Intersentia, 2012, la p. 205. Pentru doctrina care susținea încă din 1926 că invocarea
conceptului de suveranitate națională în raporturile de drept internațional reprezintă o invocare depășită, a se
vedea J. Morelle, Le principe de la souverainte de l’Etat et le Droit international public, Revue du droit public,
1926, pp. 369-389, la p. 385: “Utile peut-etre au XVIe siecle, la notion de la souverainete n’a plus aucun sens
aujourd’hui et se heurte a ces faits incontestables: l’interdependence croissante des Etats les uns vis-à-vis des
autres, la multiplicite sans cesse accrue des rapports internationaux, le retrecissement du monde sous l’effet de la
civilization materielle. Qu’on le veuille ou non, les Etats, aujourd’hui, vivent en societe. Ils ne peuvent plus
l’ignorer et, sous pretexte d’independence, nier le fait positif de leut interdependence mutuelle”; sau la p. 386:
L’exclusion absolue de toute autorite superieure ou concurente, l’independence complete est du reste un mythe
contredit par les faits. Despre faptul că suveranitatea națională este un miraj, a se vedea R. Jacquelin, Les Cents
Jours, Revue du droit public, 1897, pp. 193-220, la p. 196: “Le principe de la souverainete nationale n’est qu’un
mirage trompeur, il n’est meme en realite qu’un marchepied pour qui veut obtenir l’asservissement general”.
983
Pentru susținerea necesității de a se negocia în domeniul identității constituționale, a se vedea și Dieter Grimm,
La souveraineté, cit: supra, pp. 601-602.
269
270
În dreptul internațional, normele care aparțin categoriei ius cogens sunt norme ce
au capacitatea de a nulifica orice tratat internațional, sau dispoziție de drept
internațional, care ar fi contrare acestora. Totodată, dacă privim în domeniul sui
generis al dreptului Uniunii, anumite instanțe de contencios constituțional s-au
decis să instaureze pe cale pretoriană faptul că există o identitate constituțională
capabilă să cuprindă dispoziții și norme ce prezintă aptitudinea de a invalida, în
caz de conflict, norme de drept UE secundar984, sau, cel puțin să ofere
competența instanțelor naționale de a refuza cu efect erga omnes aplicarea unor
norme de drept UE pe propriul teritoriu al acelui stat membru.985
Motivul pentru un astfel de efect de excludere, prezent la ambele concepte, pare

să fie dat de faptul că ambele protejează identitatea. De exemplu, pentru Dieter
Grimm, normele de ius cogens au o legătură cu prezervarea identității deoarece
persistența conceptului de ius cogens în domeniul internațional este juridicește
înțeleasă prin prisma faptului că o atare noțiune are capacitatea de a satisface
nevoia stringentă de a asigura persistența unei identități politice.986
Realizarea unei conexiuni între normele de jus cogens și identitate constituționale

prin intermediul protecției drepturilor fundamentale a fost realizată de Jospeh
Weiler în 1986, în cadrul unei note de subsol, acesta arătând că deși un stat
membru al Uniunii nu poate pleda incompatibilitatea constituțională ca fiind un
motiv pentru neîndeplinirea anumitor obligații internaționale, statul ar putea
totuși argumenta că nerespectarea drepturilor omului prin executarea acelei
obligații internaționale ar reprezenta o violare a normelor de jus cogens. Ca atare,
într-o astfel de situație, Joseph Weiler arăta că un stat membru și-ar putea păstra
incompatibilitatea existentă la nivel de structură constituțională între dispozițiile
naționale și obligațiile internaționale - permițându-i-se astfel să păstreze o atare
structură constituțională care ar fi de facto incompatibilă cu dreptul UE.987
Consider că totuși punctele de conexiune trebuie legate între ele, o notă de subsol
fiind insuficientă pentru soluționarea unui eventual conflict dintre normele de
drept UE și normele constituționale, și de aceea voi arăta că cele două concepte -
cel de jus cogens, și cel de identitate constituțională - sunt concepte gemene,
ambele asemănându-se cu privire la caracteristice esențiale din moment ce:

984
A se vedea cazul Curții Constituționale din Polonia care și-a arogat competența de a verifica dacă dispoziții
dintr-un regulament UE sunt sau nu conforme cu drepturile fundamentale naționale precum sunt protejate în
Constituția Poloniei: decizia din 16 noiembrie 2011, 45/09; Dz.U. Nr 254, poz. 1530 disponibilă cu un rezumat în
limba franceză în Reflets, nr 2/2011, la p. 22 -23, http://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2011-
12/fr_2011_reflets2.pdf [ultima dată accesat în data de 23 septembrie 2015].
985
A se vedea jurisprudența reiterativă a Curții Constituționale din Cehia sau a Curții Constituționale Federale din
Germania .
986
Dieter Grimm, La souveraineté, cit. supra, p. 553.
987
J. H. H. Weiler, Eurocracy and Distrust: some questions concerning the role of the European Court of Justice
in the protection of fundamental rights within the legal order of the European Communities, 61 Wash. L. Rev.
1103 1986, la p.1134, nota de subsol 84.
270
271
(1) au un conținut normativ similar, fiind norme peremptorii capabile să cuprindă

valori morale;
(2) aceste valori morale dau naștere la drepturi fundamentale specifice;
(3) astfel de norme pot fi modificate doar printr-o normă având aceeași valoare;
(4) ambele concepte acționează ca o limită în calea dezvoltării dreptului
internațional deoarece ambele au capacitatea de a tăia dispoziție - și orice
interpretare autentică ce ar fi conferită acelei dispoziții - care ar avea efectul de a
aduce atingere valorilor protejate de aceste două concepte, în cadrul, evident, de
acțiune al fiecăruia.
1. Ambele concepte conțin norme care reflectă valori morale
Normele considerate a fi norme jus cogens sunt formate din norme extrase din
valori morale și sociale considerate a fi predominante în cadrul comunității
internaționale privite ca un întreg – și nefragmentată de granițele teritoriale ale
statelor.988 Dreptul jus cogens este format din acele norme care, în cuvintele
Curții Internaționale de Justiție reflectă "principii care scot în afara dreptului
comportamente capabile să șocheze conștiința lumii, și contrare normelor
morale".989 Această înțelegere a normelor jus cogens a fost confirmată și de
Comisia Inter-Americană când a arătat că normele dobândesc un statut
peremptoriu și imperativ tocmai pentru că ar șoca conștiința omenirii și
standardele de moralitate publică să se protesteze împotriva respectării lor.990
Reiese că normele jus cogens sunt formate din dictate ale conștiinței publice991
care abia așteaptă să fie descoperite de o instanță care se bucură de autoritate
decindendă supremă într-o anumită jurisdicție.
Secundo, normele care aparțin de jus cogens sunt considerate că au eo ipso un

988
Exempli gratia, Curtea Supremă din Canada a afirmat în cauza Suresh [Suresh v Canada (Minister of
Citizenship and Immigration), [2002] 1 S.C.R. 3] că normele peremptorii iau naștere și se dezvoltă în temeiul
consensului general al comunității internaționale (paragr. 61, citată în Alexander Orakhelashvili, Peremptory
norms in international law, Oxford University Press, 2006, la p. 107, nota de subsol 16).
989
Curtea Internațională de Justiție a statuat că caracterul obiectiv al obligațiilor conținute în Convenția privind
Genocidul este datorat faptului că principiile conținute în Convenție sunt opozabile statelor chiar și în absența
oricărei obligații impuse pe cale convențională, fiind principii capabile să scoată în afara legii orice comportament
care ar șoca conștiința umană, și care ar fi astfel contrar normelor morale (Reservations Opinion,ICJ Reports,
1951, 22 apud Orakhelashvili, op cit, p. 89): principles outlawing conduct shocking the conscience of mankind
and contrary to moral law.
990
Cauza Roach, Rezoluția nr.. 3/87, cauza nr. 9674, para. 55, 8, HRLJ, 1987, 352 citată în Orakhelashvili, op.
cit. la p. 107: "a norm achieves peremptory status precisely because it would shock the conscience of makind and
standards of public morality for a State to protest".
991
A se vedea și Opinia concurentă a judecătorului Antônio A. Cançado Trindade în Advisory Opinion on
Juridical Condition and Rights of the Undocumented Migrants, OC-18/03, Inter-American Court of Human
Rights (IACrtHR), din 17 septembrie 2003, disponibilă la:
http://www.refworld.org/docid/425cd8eb4.html [accessed 21 August 2015]: "no one would dare today to deny
that the "laws of humanity" and the "dictates of the public conscience" invoked by the Martens clause belong to
the domain of jus cogens", pp. 10-11, la para. 29.
271
272
caracter peremptoriu. Judecătorul Fitzmaurice argumenta că normele jus cogens

sunt absolute și că, totodată, au un caracter de non-respingere, conflictul cu astfel
de norme conducând în mod necondiționat la invaliditatea normelor contrare.992
În materia identității constituționale a statelor membre ale Uniunii Europene, o

varietate de curți constituționale au susținut că acest concept a dat naștere la
constatarea inalienabilității principiilor fundamentale ale propriei constituții.993
Astfel de principii nu pot fi ponderate cu alte interese legitime.994 De altfel,
dispozițiile "eterne" împrăștiate de-a lungul unei constituții și, câteodată,
proclamate în cadrul unui articol anume995, sunt cele care permit protecția
acestor principii la nivel de drept pozitiv.996 Astfel, prin intermediul acestor surse
formale, miezul inalienabil al unei constituții997 - care stabilește identitatea
constituțională a acesteia - este peremptoriu, fiind inviolabil din punct de vedere
legal.998
Totodată, dacă privim mai de aproape conținutul substanțial al identității

constituționale naționale, s-ar putea afirma că acest concept a fost creat de curți
cu scopul de a cuprindre principiile pe care Montesquieu încerca să le detecteze
într-o ordine națională socială. În L'Esprit des lois, acesta consideră că o ordine
socială poate ea însăși să genereze norme. Apoi, acele norme devin principii care
guvernează viața oamenilor în acea societate. Pentru a identifica acele principii,
Montesquieu sugera să fie extrase "din climatul naționl, din religie, din legi, din
maximime de guvernare, din exemplu lucrurilor deja întâmplate, din moralitatea
și obiceiurile oamenilor".999 Percepută astfel, constituția lui Montesquieu devine
produsul istoriei privite prin lentilele tradiției create în conformitate cu natura
fiecărui popor.1000

992
YbIKC 1958, 27, 40 apud Orakhelashvili op cit. la p.134.
993
Pentru o mențiune a acestei jurisprudențe, a se vedea paragr. 30 din cauza nr. 2 BvR 2728/13, din data de 7
februarie 2014, disponibilă în limba engleză aici:
http://www.bundesverfassungsgericht.de/SharedDocs/Entscheidungen/EN/2014/01/rs20140114_2bvr272813en.ht
ml [ultima dată accesat în data de 23 septembrie 2015].
994
"the requirement of the protection of the core content of the Basic Law according to Art. 79 sec. 3 GG (...)
may not be balanced against other legal interests", BvR 2728/13, paragr. 30. Observăm cum Curtea
Constituțională Federală refuză să considere drepturile fundamentale doar un mijloc, și nu un scop în sine.
995
Articolul care stabilește limitele revizuirii unei constituții naționale.
996
A se vedea și Raportul Comisiei de la Veneția cu privire la modificările constituției, CDL-AD, 2010, 001
adoptat în cea de-a 81 sesiune plenară, 11-12 decembrie 2009, paras. 206-237.
997
Pentru Kelsen, întreaga Constituție reprezintă un miez inalienabil al comunității constituite prin ordinea de
drept națională. (a se vedea H. Kelsen, La garantie juridictionnelle de la Constitution, op. cit. la p. 204: “la notion
de Constitution a conserve un noyau permanent: l’idee d’un principe supreme determinant l’ordre etatique tout
entier et l’essence de la communaute constitutee par cet ordre”).
998
"[T]he principles which are declared inviolable by art. 79 sec. 3 GG", BvR 2728/13, para. 30. A se vedea și
punctul 23 din Concluziile avocatului general în C-62/14, Gauweiller și alții, EU:C:2015:7: "conținutul imuabil al
Constituției naționale [„identitatea constituțională”, la care face trimitere articolul 79 alineatul (3) LF]".
999
Cartea XIX, capitolul IV.
1000
E. Burke, Réflexions sur la revolution de France, Paris, Pluriel, 1990 apud Veronique Champeil-Desplats,
Theorie generale des sources du droit constitutionnel, cit. supra., la p. 240.
272
273
Multe secole după Montesquieu, și tot în Franța, Millet argumentează că pentru a

determinat ce aparține identității constituționale, trebuie să identificăm - în
lumina unor considerente extrapozitiviste ce au fost la rândul lor extrase din
identitatea națională - tot ce este fundamental într-o anume ordine de drept
statală.1001 Millet continuă astfel ideea lui Montesquieu definind identitatea
constituțională ca fiind formată din "toate specificitățile esențiale care,
nerespectate fiind, ar conduce (...) la o gravă nemulțumire populară".1002 În alte
cuvinte, ca și în cazul normelor internaționale de jus cogens, neapliacarea unui
control al respectării identității constituționale ar însemna de fapt asumarea
riscului de a permite comportamente adoptate în temeiul unei legi capabile să
șocheze conștiința națiunii.
Această descriere din doctrina franceză a identității constituționale este

confirmată și de Conseil Constitutionnel când a afirmat, în cadrul unei excepții
de neconstituționalitate (QPC) faptul că "în lipsa atingerii aduse unei reguli sau
unui principiu inerent identității constituționale a Franței, [Conseil
Constitutionnel] nu are competența de a controla conformitatea cu drepturile și
libertățile garantate de Constituție a prevederilor legislative adoptate la nivel
național care se limitează la a transpune consecințe necondiționate și precise ale
unei directive a Uniunii Europene"1003. Aceeași instanță a mai stabilit, prin
intermediul unui control de constituționale in abstracto, faptul că "transpunerea
unei directive UE nu trebuie să conducă la încălcarea unei reguli sau a unui
principiu inerent și conținut în identitatea constituțională a Franței, cu excepția
situației în care puterea constituantă și-a exprimat acordul [cu privire la o atare
încălcare]"1004. Rezultă că în Franța, efectele controlului respectării identității
constituționale operat de Conseil Constitutionnel nu se vor produce atunci când
puterea cnstituționată își va da în mod expres acordul cu privire la o atare
încălcare.1005 Excepția inserată de Conseil Constitutionnel poate fi explicată de
faptul că motivul pentru care controlul respectării identității constituționale a fost
instaurat în Franța este dat de convingerea, și prezumția, că dreptul Uniunii ar fi

1001
François-Xavier Millet, op. cit. la p. 97.
1002
Ibidem, la p. 254, nota de subsol 109.
1003
A se vedea decizia nr. 2010-79 QPC din 17 decembrie 2010 M. Kamel D. [ transpunerea unei directive],
paragr.4 disponibilă on-line la : http://www.conseil-constitutionnel.fr/conseil-
constitutionnel/root/bank/download/201079QPCen201079qpc.pdf [ultima dată accesat în data de 23 septembrie
2015]
1004
A se vedea decizia nr. 2008-564 din 19 iunie 2008, paragr. 44 și decizia nr. 2006-543 DC din data de 30
noiembrie 2006, pargr. 6. Observăm preluarea ideii kantiene potrivit căreia “o epocă nu poate hotărî și nu se poate
lega prin jurământ să pună epoca următoare într-o stare în care ar trebui să-i fie cu neputință a-și lărgi
cunoștințele, de a le purifica de erori, și, în general, de a înainta în luminare. Aceasta ar fi o crimă împotriva
naturii umane,a cărei menire originară stă tocmai în această înaintare. Urmașii, deci, au tot dreptul de a răsturna
acele hotărâri, considerându-le neautorizate și criminale. Piatra de încercare pentr tot ce poate fi hotărât ca lege
asupra unui popor e cuprinsă în întrebarea: dacă un popor și-ar putea impune el înșuși o astfel de lege. Aceasta s-
ar putea face prea bine pentru un răstimp scurt așa zicând în așteptarea a ceva mai bun spre a se institui o anumită
ordine” în Kant, Ce este “luminarea”?, 1784 tradus în limba română de T. Brăileanu în Kant, Ideea unei istorii
universale, Casa Scoalelor, București, 1943, la p. 88.
1005
A se vedea decizia nr. 2011-631 DC din 9 iunie 2011.
273
274
capabil să conducă la nemulțimiri în rândul populației atunci când acesta ar

acționa în sfera de acțiune a principiilor fundamentale ale Constituției franceze.
La nivelul autonom al Uniunii, articolul 4(2) TUE implică ideea potrivit căreia
constituțiile naționale sunt expresia identității și valorilor naționale1006, iar
identitatea constituțională făcând în mod evident parte din rândul acestora.1007
Înseamnă astfel că articolul 4(2) TUE implică faptul că identitatea constituțională
conține valori naționale care reflectă o moralitate națională prezentă într-o
anumită societate, și care trebuie să fie respectată de către Instituțiile Uniunii în
domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.
Ca atare, în timp ce conceptul de jus cogens exprimă dictate ale moralității

universale1008, conceptul de identitate constituțională reflectă dictate ale unei
moralități naționale.1009 Totuși, deși ambele concepte au drept scop protecția
interesului transcendent al comunității privite ca un întreg, normele de jus cogens
protejează interesele distincte ale comunității internaționale împotriva intereselor
- posibil conflictuale și variate - ale statelor, atunci când acestea din urmă
acționează în domeniul dreptului internațional, pe când identitatea constituțională
a fost creată de căte instanțele de contencios constituțional pentru a proteja acele
dictate ale moralității aparținând comunității naționale și împotriva intereselor
posibil conflictuale ale unei organizații internațional precum este, până la urmă,
Uniunea Europeană.
2. Ambele concepte au o legătură intrinsecă cu protecția

drepturilor fundamentale
În cauza Barcelona Tractation, judecătorul Tanaka arăta că "dacă ar fi să existe o

categorie de norme imperative care să constituie contrastul la jus dispositivum,
atunci cu siguranță drepturile omului ar fi considerate ca aparținând acelei

1006
F.-X. Millet, op. cit. la p.169.
1007
A se vedea Concluziile avocatului general în C-399/11, punctul 137: " identitatea națională a statelor membre,
din care identitatea constituțională face cu siguranță parte", cu trimitere la Simon, D., ‘L’identité constitutionnelle
dans la jurisprudence de l’Union européenne’, L’identité constitutionnelle saisie par les juges en Europe, Éditions
A. Pedone, Paris, 2011, p. 27; Constantinesco, V., ‘La confrontation entre identité constitutionnelle européenne et
identités constitutionnelles nationales, convergence ou contradiction? Contrepoint ou hiérarchie?’, L’Union
européenne: Union de droit, Union des droits – Mélanges en l’honneur de Philippe Manin, Éditions A. Pedone,
Paris, 2010, la p. 79, and, in the same work, Mouton, J.-D., ‘Réflexions sur la prise en considération de l’identité
constitutionnelle des États membres de l’Union européenne’, la p. 145.
1008
A. Orakhelashvili, op. cit. la p. 127, trimițând la caracterizarea lui Lauterpach cu privire la principiile de
ordine publică.
1009
Despre posibilitatea ca în România să nu avem valori naționale specifice, a se vedea Valentin Constantin,
Constituția României privită din perspectiva supremației dreptului (rule of law), op. cit., la p. 200: Valorile
supreme și cele general acceptate în sistemul nostru de drept au urmat și sunt strâns legate de valorile
occidentale. Ca atare, noțiuni precum "stat de drept", "demnitate umană" sau "societate democratică" au un
conținut conform cu conținutul care rezultă din Statutul Consiliului Europei, din jurisprudența Curții de la
Strasbourg sau din tratatele instituitve ale Comunității și Uniunii Europene.
274
275
categorii "1010, iar Curtea Internațională a afirmat în aceeași cauză faptul că

"drepturile fundamentale ale omului sunt menite a fi incluse în categoria
normelor non-derogabile"1011 (paragraph 34).
Concluziile din Barcelona Tractation sunt confirmate și de doctrină din moment

ce drepturile omului sunt clasificate în drepturile fundamentale ale omului, și
celelalte drepturi ale omului, din prima categorie fiind considerate ca făcând
parte drepturile care formează fundamentul comunității internaționale și care sunt
valide în orice circumstanță, nepermițând astfel nicio derogare de la obligația de
a fi respectate. Aceste drepturile fundamentale ale omului au fost transpuse în
convenții internaționale care interzic sclavia, discriminarea rasială, sau
genocidul.1012 O parte a doctrinei a avansat chiar ideea că pe lângă drepturile
omului absolute, mai există și un miez comun al drepturilor omului relative - în
cadrul diferitelor instrumente de protecție a drepturilor omului - care ar trebui și
ele să fie considerate ca aparținând categoriei de jus cogens.1013 În acest sens, s-a
arătat că drepturile relative conținute în Convenția Europeană a Drepturilor
Omului ar putea face parte din categoria normelor jus cogens1014:
"Anumite drepturi relative ale omului pot fi de asemenea peremptorii. Ele nu

sunt absolute în scop, dar miezul substanțial al acestora servește drept criteriu
pentru caracterul peremptoriu al acestora, respectiv a libertății de exprimare, a
libertății religiei, a libertății familiei și a dreptului la viață privată. Una este
problema de a ști dacă un stat ar putea limita aceste drepturi relative prin
intermediul marjei de apreciere; și alta este de a de a ști dacă aceste stat pot
deroga de la conținutul lor substanțial. De exemplu, este imposibil de imaginat ca
fiind valid un tratat prin care s-ar aboli libertatea de exprimare sau de asociere.
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat în cauza Slivenko
dacă un tratat încheiat între Rusia și Letonia prin care s-a stabilit maniera de
retragere a trupelor rusești ar satisface marja de apreciere oferită de articolul 8
CEDO și dacă astfel acest tratat ar fi compatibil cu această dispoziție.
Examinarea condusă de Curte confirmă faptul că aceasta nu a luat în considerare

1010
ICJ Reports, 1966, p. 298 apud A. Orakhelashvili, op. cit. la p. 53-54.
1011
Cauza Barcelona Tractation, paragr. 34: "basic human rights of the human person are meant to be included
within this category [jus cogens category] of non-derogable norms".
1012
T. C. van Boven, Distinguishing Criteria of Human Rights în The International Dimensions of Human Rights,
K. Vasak (coord.), Greenwood Press, Wesport/Unesco, Paris, 1982, pp. 43-59 apud Andrew Clapham, A Human
Rights Policy for the European Community, YEL, 1990, la p. 310.
1013
T. Meron, Human Rights in Internal Strife, Cambridge, 1987, la p. 59 sau T. Meron, Human Rights Law
Making in the United Nations, Oxford, 1986, la p. 192 apud Orakhelashvili, op. cit. la p.56.
1014
Acest tip de norme au fost numite în literatura de specialitate din România drept norme de jus cogens inter
partes, fiind consacrate pe calea unui tratat internațional în cadrul căruia părțile decid ca el să conțină norme
obligatorii inderogabile (a se vedea V. Constantin, Dreptul internațional public, op. cit., la p. 172: “Evident că
tratatele organizațiilor internaționale conțin nu numai norme obligatorii ci și norme inderogabile. Mai mult, atunci
când suntem în prezența unei centralizări juridice internaționale, organizația poate produce unilateral norme de
drept derivat care posedă caracter de jus cogens. Însă de cele mai multe ori acesta este un drept special (jus
cogens inter partes), diferit calitativ de jus cogens erga omnes la care se referă Articolul 53”.
275
276
Tratatul din 1994 și efectele lui, pentru a nu permite astfel ca articolul 8 să aibă
efect".1015
În ordinea de drept a Uniunii Europene, conținutul substanțial al drepturilor

fundamentale naționale era și este considerat de instanțele constituționale ca o
limită în calea integrării europene din moment ce aceste drepturi fac parte din
principiile fundamentale conținute în ordinea de drept națională.1016 În legătură
cu aceste limite, Președintele Curții Constituționale Federale din Germania
afirma, în calitatea sa extrajudiciară, următoarele:
"Legea Fundamentală permite aplicarea prioritară a dreptului Uniunii cu "ochii

larg deschiși", dacă îmi este permisă o astfel de exprimare, și în același timp tot
ea determină limitele aplicării: aplicarea prioritară se aplică doar în măsura în
care conținutul inviolabil al identității constituționale a Legii Fundamentale nu
este afectat și (...) atât timp cât standardul de protecție conferit în Uniunea
Europeană nu se declină la modul general față de standardul cerut în mod
necondiționat"1017
În Franța, Millet argumenta, în teza sa de doctorat, faptul că standardul mai

ridicat de protecție conferit drepturilor fundamentale la nivel național ar trebui
să fie considerat că făcând parte din identitatea constituțională1018, deoarece
specificul național al unei anumite dispoziții din Constituție este dat tocmai de
faptul că prin aceasta se conferă un standard mai ridicat de protecție unui anumit
drept fundamental decât standardul asigura de dispoziția analoagă de drept UE,
respectiv de Carta DFUE.1019 Prin urmare, standardul mai ridicat de protecție
conferit la nivel național trebuie să facă parte din identitatea constituțională a

1015
Orakhelashvili, op. cit. la p 60. A se vedea și cauza Slivenko, cererea nr. 48321/99, paragr. 120: "the Court
reiterates that the treaty cannot serve as a valid basis for depriving the Court of its power to review whether there
was an interference with the applicants' rights and freedoms under the Convention, and, if so, whether such
interference was justified".
1016
Pentru situația din Italia, a se vedea cauzele Frontini (170/84) și Granital (183/73) la care trimite Aida Torres
Perez, Constitutional Identity and Fundamental Rights: the intersection between article 4(2) TEU and 53
Charter, în National Constitutional Identity and European Integration, Intersentia, 2013, pp. 141-157, la p. 143,
nota de subsol 8.
1017
Legal Toolbox, în The Court of Justice and the Construction of Europe: Analyses and Perspectives on Sixty Years
of Case-law - La Cour de Justice et la Construction de l'Europe: Analyses et Perspectives de Soixante Ans de
Jurisprudence (Court of Justice, ed.), T. M. C. Asser Press, 2013, pp. 81-98, la p. 86): "the Basic Law permits
primacy of EU law application with 'its eyes wide open', so to speak, and at the same time it determines its limits:
primacy of application only applies to the extent that the inviolable core content of the constitutional identity of
the Basic Law is not affected and (...) as long as the level of fundamental rights in the EU has not generally
declined belonw the standard unconditionally required".
1018
A se reține totuși faptul că Curtea Constituțională Federală din Germania a decis să aplice diferite controale
de verificare: unul pentru a verifica dacă identitatea constituțională este prezervată, și altul pentru a verifica dacă
nivelul echivalent de protecție este menținut la nivelul Uniunii. Totuți, în cauza BVerfG, 1 BvR 256/08, para.
218 la care Millet trimite în teza sa de doctorat, se poate observa cum controlul respectării drepturilor
fundamentale este icnlusiv in controlul respectării identității constituționale (Millet, op. cit. la p. 141).
1019
Specificul ar consta în faptul că nivelul de protecție oferit prin constituție este mai ridicat decat la nivelul
Uniunii Europene [ Millet, op. cit. la p. 141)
276
277
acelui stat membru.
Opinia de mai sus este împărtășită și de profesorul Besselink din moment ce

afirmă: "conflictul dintre standardele divergente de protecție a drepturilor
fundamentale nu pot fi rezolvat în mod explicit prin intermediul articolului 53
din Cartă și a articolului 53 din Convenție, ci prin trimiterea la articolul 4 (2)
TUE (...) și în funcție de posibilitatea de a face parte din identitatea
constituțională a acelui stat membru"1020; iar Pierre Pescatore considera că
"standardul de protecție existent la nivel național reflectă sensibilități specifice în
domeniul valorilor morale și politice considerate a fi esențiale și intangibile" și
prin urmare, Curtea de Justiție ar trebui să aibă acest lucru în minte atunci când
pronunță decizii ce riscă să afecteze aceste standarde.1021
In fine, conexiunea dintre jus cogens, identitate constituțională și drepturi

fundamentale în domeniul dreptului Uniunii a fost de asemenea sugerată, în mod
indirect, de Christopher Schmid când sublinia că substanța fundamentală a
drepturilor omului trebuie să fie considerată ca făcând parte din identitățile legale
naționale ce aparțin statelor membre în temeiul articolului 6(1) EU (fost F(1), și
actual 4(2) TUE), putând astfel să fie considerate "jus cogens intra-
1022
comunitar" .
Prin urmare, dacă adaptăm raționamentul lui Schmid teoriei noastre, jus cogens
intra-comunitar ar fi format din categoria drepturilor fundamentale care formează
identitatea constituțională a Uniunii Europene - în opoziție cu alți actori
internaționali1023; în timp ce standardele naționale de protecție mai ridicată ar fi
parte din identitatea constituțională a statelor membre în opoziție cu dreptul UE,

1020
Besselink, L.F.M., General Report. The Protection of Fundamental Rights Post-Lisbon: The Interaction
between the Charter of Fundamental Rights of the European Union, the European Convention on Human Rights
and National Constitutions, la p. 136 citat de Avocatul general în Concluziile în C-399/11, nota de subsol 46:
„divergent fundamental rights standards may not be resolved explicitly via provisions like Article 53 of the
Charter and of the ECHR, but by reference to Article 4(2) EU. Reliance on divergent fundamental rights
standards is then made dependent on whether it forms part of the constitutional identity of a Member State”.
1021
Pierre Pescatore, Le recours, dans la jurisprudence de la Court de Justices des Communautes europeennes, a
des normes deduites de la comparaison des droits des Etats membres, RIDC 1980, nr. 2, p. 341: “grace a [la]
prise en consideration comparative des constitutions nationales, il est possible de faire coincider deux exigences:
elaborer des solutions adaptees aux besoins de la construction communautaire et a sa logique propre, tout en
evitant des conflits avec les regles constitutionnelles de tel ou tel Etat membre particulier. Cette seconde exigence
conduita tout naturellement la Cour a donner la preference dans chaque cas au standard de protection le plus
eleve; a tout le moins, elle tiendra compte des sensibilites nationales particulieres dans le domaine de valeurs
politiques et morales considerees comme essentielles et intangibles" citat de Millet op. cit. la p. 283, nota de
subsol 257.
1022
Christopher U. Schmid, cit. supra.p. 463.
1023
A se vedea și Luarea de Poziție în Avizul nr. 2/13, punctul 168: În cursul fazei orale a prezentei proceduri de
aviz s‑a dezbătut în detaliu problema dacă Curtea de Justiție a Uniunii Europene ar trebui să își rezerve dreptul
de a refuza recunoașterea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului în măsura în care acestea intră în
conflict cu identitatea constituțională a Uniunii – un fel de ordre public în dreptul Uniunii – sau dacă judecătorii
de la Strasbourg și‑au depășit în mod vădit competențele și, prin urmare, hotărârile au fost pronunțate ultra
vires".
277
278
și prin urmare, jus cogens național (în opoziție și cu jus cogens intra-comunitar).
3. Ambele concepte conțin norme ce pot fi modificate doar prin
norme de aceeași valoare
Articolul 53 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor1024

('CVDT') acceptă posibilitatea ca normele peremptorii să poate fi modificate,
supunând însă acest proces de modificare unei sarcini a probei deosebit de
ridicată. Astfel, articolul 53 admite că o normă peremptorie poate fi modificată
când noi dimensiuni ale acelei norme peremptori devin evidente noilor generații
ale comunității internaționale privită ca un întreg.1025
Referindu-se la ce fel de normă poate fi cea care îndeplinește condițiile

restrictive impuse de articolul 53 CVDT, profesorul Orakhelashvili susținea că
practicile statelor cu siguranță nu vor fi suficiente, convențiile derogatorii de
asemenea, fiind de altfel foarte greu de imaginat o modificare a unor norme jus
cogens prin intermediul unor acte pentru care jus cogens reprezintă chiar
standardul față de care pot fi verificate dacă sunt sau nu conforme și astfel
valide.1026 Totuși, doctrina a considerat că o astfel de modificare a normelor jus
cogens se poate realiza prin dezvoltarea – și recunoașterea acestei dezvoltări pe
cale pretoriană – a actualelor norme peremptorii:
“Este posibil ca practicile statelor, a organizațiilor internaționale și a instanțelor

să producă, la un anumit moment și în răspuns la o atitudine contemporană,
dezvoltări care extind scopul în aplicare a anumitor norme peremptorii, acestea
acoperind astfel și situații ce în prezent nu sunt încă în sfera lor de aplicare. O
atare evoluție a regulilor ar modifica domeniul de aplicare al respectivei norme
peremptorii ar reprezenta o modificare a acesteia, dar nu o abrogare sau
abolițiune. Modificarea ar avea loc prin extinderea domeniului de aplicare”
(s.n.-M.M.-B)1027

1024
De menționat că România, și nici Franța nu au ratificat această Convenție. Pe de altă parte, doctrina română i-
a arătat în mod clar avantajele: "Convenția de la Viena a realizat lucruri remarcabile: a fixat condițiile de
validitate ale tratatelor, a fixat condițiile interpretării valide și a declarat existența normelor imperative în dreptul
internațional, jus cogens” (V. Constantin, Drept internațional public, editura Universității de Vest, 2004, la p.
134).
1025
Articolul 53: Este nul orice tratat care, în momentul încheierii sale, este în conflict cu o normă imperativă a
dreptului internaţional general. În sensul prezentei Convenţii, o normă a dreptului internaţional general este o
normă acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul ei, drept normă de la care nu
este permisă nici o derogare şi care nu poate fi modificată decît printr-o nouă normă a dreptului internaţional
general avînd acelaşi caracter (traducere în limba română disponibilă pe pagina Guvernului Republicii Moldova:
http://www.mfa.gov.md/img/docs/conventia_viena_1969.pdf [ultima dată accesată în data de 23 septembrie
2015].
1026
Alexander Orakhelashvili, op. cit. la p. 129: “being very hard to imagine modification of jus cogens through
acts for which jus cogens constitutes in itself a legality review standard”.
1027
Alexander Orakhelashvili, op. cit. la p. 130: "It is possible that the practice of States, international
organizations, and tribunals may, at some stage and in response to the contemporaneous attitude, bring about
some developments which would expand the limited scope of certain peremptory norms in a way that makes them
278
279
Acum că am aflat cum pot fi modificate normele peremptorii, mai trebuie să ne

întrebăm, pentru a observa dacă există o asemănare, cum pot fi modificate
normele care formează identitatea constituțională a unui stat membru al Uniunii
Europene, norme conținute în clauze “eterne”? Considerăm că în cazul acestora,
identitatea constituțională poate fi modificată, la nivel de drept pozitiv, doar prin
interpretarea dinamică și evolutivă conferită de instanțele de contencios1028 - dar
fără posibilitatea ca astfel de norme să fie abrogate prin vreo altă metodă decât
cea folosită în crearea lor istorică.1029
În ceea ce privește posibilitatea imaginată de a modifica identitatea

constituțională prin instrumente legale, Pfersmann argumenta – într-o manieră
radicală – faptul că nu există nicio modalitate de a permite modificarea unei
norme ce ar aparține clauzei eterne conținute într-o anumită Constituție.1030
Rezultă că ambele concepte sunt percepute drept inflexibile în sensul că nu

permit nicio modificare formală ce poate fi realizată fără a se pune sub semnul
întrebării însăși existența întregii ordine de drept la nivelul cărora aceste
concepte operează. Aceste două concepte au drept gardieni instanțele supreme
constituționale, instanțe care au competența și legitimitatea să ofere decizii ce nu
pot fi sunt supuse niciunui alt ulterior scrutin cu privire la validitatea acestora
într-un anume teritoriu terestru.
4. Ambele norme sunt concepute pentru a se aplica cu prioritate

absolută
În dreptul internațional public s-a argumentat că dacă este să ne raportăm la

definiția normelor jus cogens conținută în articolul 53 CVDT am putea constata
că aceste norme sunt lipsite de o formă prestabilită, fiind recunoscute doar după
efectul pe care îl produc: dispozițiile de drept contrare acestora fiind nule și
neavenite”.1031 De aceea, s-a afirmat că articolul 53 CVDT stabilește o obiectivă

extend to the conduct to which they do not currently extend. Such an evolution of rules would change the scope
of the relevant peremptory norm and would amount to its modification, but not to its abolition or abrogation.
Modification would take place through the enlargement in scope". (traducerea în română parține autorului-M.M.-
B.)
1028
A se vede și:"Leaving aside revolutionary or unlawful acts, the two most important alternative ways of
legitimate constitutional change are through judicial interpretation and through the evolvement of unwritten
political conventions supplementing or contradicting the written text" din Raportul Comisiei de la Veneția adoptat
în cea de-a 81 sesiune plenară, 11-12 decembrie 2009, parag. 109, la p. 22, CDL-AD (2010) 001.
1029
Ibidem, paras. 206-237.
1030
"Un probleme particulier resulte toutefois de l’interdiction de reviser certaines normes constitutionnelles
(clauses d’eternite): ces normes sont bien formellement differentes des normes legislatives, mais il n’existe
aucune forme permettant leur modification", Otto Pfersmann, La production des normes: production normative
et hierarchies des normes, Traite international de droit constitutionnel, pp. 484-528, la p. 510-511.
1031
Pellet, The Normative Dillema: Will and Consent in International Law-Making, 12 Australian Yearbook of
International Law (1992), la p. 38 apud Orakhelashvili, op. cit. la p.81: "jus cogens have no determinative form
and are only recognizable by their effects: contrary provisions are null and void”. A se vedea și V. Constantin,
279
280
sacțiune a nulității ce poate fi constatată de orice stat sau entitate care a luat act
de o dispoziție contrară lui jus cogens.1032 Se introduce astfel o ierarhie materială
normativă ce este independentă de izvorul formal1033 din moment ce jus cogens
invalidează normele contrare, indiferent de izvorul formal prin care acea normă a
apărut în sistem.1034
Curtea Constituțională Federală din Germania este una dintre acele curți care au
transpus la nivel național cerințele articolului 53 CVDT impunând, pe cale
pretoriană, oricărei instanțe naționale obligația de a verifica și stabili, eventual,
nulitatea oricărei dispoziții dintr-un tratat internațional care ar fi considerată a fi
contrară normelor jus cogens. Instanța supremă de la Karlsruhe a arătat că
inclusiv rezoluțiile Consiliului de Securitate al ONU pot fi supuse unui control de
validitate - cu normele de jus cogens aplicate drept norme de referință.1035 De
aceea, doctrina a arătat că “în Germania, normele de jus cogens internaționale
limitează puterile Guvernului nu numai pe plan internațional, ci și național”1036.
În plus, în aceeași notă pretoriană, instanța supremă din Italia a stabilit în Ferrini
faptul că “normele de drept internațional care protejează libertatea și demnitatea
persoanei ca drepturi fundamentale, și care recunosc drept crime orice
comportament care ar pune într-un grav pericol integritatea acestor valori sunt
parte a dreptului italian iar atingerea adusă acestor norme conferă justițiabilului
un drept la acțiune în sistemul de drept italian”1037. Ca atare, un stat nu se mai
poate bucura de imunitate jurisdicțională în fața instanțelor italiene dacă prin
acțiunile sale a adus atingere normelor jus cogens.
De fapt, în Germania, articolul 25 din Legea Fundamentală stabilește că regulile

generale de drept internațional public au valoare de legi federale, aplicându-se în
caz de conflict cu prioritate chiar față de acestea din urmă, și prin urmare,

Drept internațional public, editura Universității de Vest, 2004, la p. 64: “[o]rice normă convențională contrară
unei norme din categoria jus cogens este ipso facto lovită de nulitat[e]”.
1032
UNCLT First Session (1969), 310 (Israel) apud Orakhelashvili op. cit. at p. 142. A se vedea și V. Constantin,
Drept internațional public, op. cit., la p. 162: Tratatul incompatibil cu o normă imperativă generală (jus cogens)
este, prin aplicarea principiului lex superior, lovit de nulitate totală.
1033
V. Constantin, Dreptul internațional public, op. cit. la p. 171.
1034
V. Constantin, Dreptul internațional public, op. cit. la p. 173 cu trimitere la R. Kolb, Theorie du Jus cogens
international, PUF, 2001, pp. 177-9 et passim.
1035
Orakhelashvili op. cit. at la p.81.
1036
Orakhelashvili op. cit. la p. 543:"in Germany, international jus cogens directly constrains the powers of the
Government not only internationally, but also nationally". A se vedea și articolul 25 din Legea Fundamentală a
Germaniei, tradus și în limba română la www.codex.just.ro: Regulile generale de drept internațional public fac
parte integrantă din legea federală. Acestea prevalează asupra legilor și creează direct drepturi și obligații
pentru locuitorii teritoriului federal.
1037
Ferrini v. Federal Republic of Germany, Corte di Cassazione (Sezioni Unite), decizia Nr. 5044 din 6
noiembrie 2003, publicată în 11 martie 2004 la para. 7.1. apud Alexander Orakhelashvili op. cit. la p. 548: "the
general norms of international law which protect the freedom and dignity of the person as fundamental rights, and
which recognize as international crimes such behaviours as would seriously damage the integrity of these values
are an integral part of Italian law and the violation of these norms produces the causes of action by individuals
within the Italian legal system".
280
281
inclusiv față de celelalte tratate internaționale considerate a avea valoare de legi

federale. Totuși, normele de jus cogens nu vor avea prioritate, în caz de conflict
cu Legea Fundamentală a Germaniei1038, iar articolul 100 din Legea
Fundamentală stabilește că atunci când o instanță de drept comun din Germania
are dubii cu privire la calitatea unei norme de a fi o normă jus cogens, are
obligația să adreseze o întrebare în acest sens Curții Constituționale Federale.1039
Prin urmare, și la fel ca în Statele Unite ale Americii, judecătorii din Germania
conferă regulilor generale de drept internațional public aceeași valoare ca cea pe
normele constituționale federale o au în cadrul unui control de conformitate a
oricăror altor norme aflate în josul ierarhiei normative.1040
Revenind la conceptul de identitate constituțională, ni se pare evident că acest

concept a fost dezvoltat de instanțele de contencios constituțional cu scopul de a
produce același efect prioritar precum cel produs, în anumite state membre ale
Uniunii, de normele de jus cogens ce conțin drepturi fundamentale ale
omului.1041 În plus, considerăm a nu fi numai o simplă coincidență faptul că
aceleași instanțe supreme care au stabilit că rezoluțiile Consiliului de Securitate
al ONU pot fi supuse unui control de legalitate în care normele jus cogens sunt
norme de referințe, sunt aceleași care au dezvoltat pentru prima dată conceptul de
identitate constituțională perceput ca un instrument capabil să se aplice cu
prioritate față de orice altă dispoziție de drept UE care i-ar fi contrară. De altfel,
identitatea constituțională este în ochii Curții Federale Constituționale din
Germania instrumentul “capabil să devină incompatibil cu dezoltarea unor noi
trepte în integrarea politică și în trasnferul de competențe adiacente dinspre
Germania spre Uniunea Europeană”1042.
Prin urmare, jus cogens și identitatea constituțională sunt concepte create pentru

1038
Alexander Orakhelashvili op. cit. la p. 554 cu trimitere la Herdegen, Review of the Security Council by
National Courts: A constitutional Perspective, în De Wet and Nolikaemper (Eds.), Review of the Security Council
by Member States, 2003, la p. 81.
1039
Alexander Orakhelashvili op. cit. la p. 554 dar și articolul 100 alin. (2) din Legea Fundamentală, disponibil
tradus în limba română la www.codex.just.ro: Instanța va obține o decizie a Curții Constituționale Federale
atunci când, pe parcursul litigiului, există dubii legate de faptul dacă o normă de drept internațional face parte
integrantă din legea federală și dacă ea creează direct drepturi și obligații pentru persoane.
1040
US Court of Appeals subliniază în Cusclin [859 F.2d la 941-42] că normele peremptorii precum interzicerea
crimei și a slaviei pot să producă efecte domestice în Statele Unite, respectiv că "pot contrastrânge Guvernul
precum Constituția deja o face: "that is, they may well restrain our Government in the same way that the
Constitution restrains it" apud Alexander Orakhelashvili op. cit. la p.542.
1041
Pentru doctrina care susține că identitatea constituțională este de fapt un instrument creat pentru a se opune
doar efectelor dreptului Uniunii, a se vedea Millet, op. cit. la p. 115: " l'identité constitutionnelle ne peut être
invoquée que par un État membre contre les institutions de l'Union" sau la p. 141: "Il convient de garder a l'esprit
que la notion d'identité constitutionnelle de la France est neé de l'idée qu'il y aurait des dispositions
constitutionnelles essentielles et distinctives par rapport au droit de l'Union".
1042
Decizia Lisabona a Curții Constituționale Federale din Germania precum este citată de Jose Luis Marti, Two
different ideas of constitutional identity: Identity of the Constitution v. Identity of the People, în Constitutional
Identity and EU Integration, Intersentia, 2013: "capable of becoming incompatible with further levels of political
integration and additional transfers o powers from Germany to the EU". A se vedea și Millet op. cit. la p. 272.
281
282
a trona în vârful sistemelor de drept, primul fiind constituit din norme

considerate a fi supreme în ordinea de drept internațională, iar cel de-al doilea
fiind format din normele peste care nu se poate trece nici printr-o revizuire a
Constituției statale și - a fortiori, nici prin aplicarea prioritară a dreptului
Uniunii la nivel intern. Ambele concepte îndeplinesc aceeași funcție, respectiv
aceea de a fi un instrument la care pot apela instanțele supreme naționale și
internaționale pentru a li se permite astfel în mod legitim de a refuza să confere
efect normelor contrare acestora, indiferent de sursa și proveniența a acestora din
urmă.
Oliver Wendell Holmes Jr. definea dreptul ca fiind “suma tuturor profețiilor în
legătură cu ce vor statua curțile, și nimic mai pretențios”1043. Considerăm că
acest aforism este perfect aplicabil atunci când trebuie să stabilim care sunt
normele ce pot face parte fie din conceptul de jus cogens, fie din conceptul de
identitate constituțională a unui stat membru al Uniunii Europene din moment ce
totul depinde de ce vor decide instanțele supreme, mai ales că aceste concepte
reprezintă de fapt mai mult o judecată judiciară cu privire la ce norme de valoare
constituțională pot fi considerate ca având drept sursă valori morale supreme
într-o anumită comunitate de drept, fie ea internațională sau doar națională.
Am putut de asemenea observa că la fel cum apariția sau existența normelor jus
cogens este independentă de orice lege de creare a tratatelor internaționale1044, la
fel se poate afirma și despre identitatea constituțională raportat la independența
sa față de articolul 4 (2) TEU. Astfel, faptul că o anumită normă este considerată
ca făcând parte din identitatea constituțională a unui stat membru este
independent de statutul pe care o atare normă l-ar putea avea qua articolul 4(2)
TUE. De aceea, identitatea constituțională este un concept capabil să transcendă
orice voință convențională a statelor membre – Înalte Părți ale Uniunii Europene
- articolul 4 (2) TUE neputând fi considerat drept sursă a identității
constituționale naționale, ci simplă dispoziție de preluare și reafirmare, fiind
astfel supusă tot timpul confirmării instanțelor de contencios constituțional
naționale.
În consecință, identitatea constituțională – la fel ca și normele de jus cogens

1043
Oliver Wendell Holmes, The Path of the Law, Harvard Law Review, vol. 10, 1897, la p. 457 citat de O.
Jouanjan, Histoire de la science du droit constitutionnel, în Traité international de droit constitutionnel, tome I,
Theorie de la Constitution, pp. 70-141 la p. 96: “the sum of all prophecies in relation to what the courts will do,
and nothing more pretentious than that”.
1044
A se vedea și Dieter Grimm, La souverainete, în Traite international de droit constitutionnel, Tome I, Paris,
Dalloz, 2012, pp. 548 – 606, la p. 551: “le ius cogens prend de plus en plus d’importance en droit international,
les normes qui en relevant n’etant pas creées par les traites que les Etats concluent entre eux mais s’imposant a
eux lors de la conclusion d’un traite”.
282
283
internațional, nu recunoaște nicio normă superioară (superiorem non

regognoscens), și asta indiferent de faptul că sursa celorlalte norme ar putea fi
chiar voința comună a Uniunii Europene privită ca un întreg. În plus, aceste două
concepte pot fi considerate ca o adaptare postmodernă a legilor fundamentale
(leges fundamentales)1045 ce readuce în prim plan și posibilitatea oferită
poporului din Roma antică atunci când acesta era chemat să voteze adoptarea de
legi noi, pentru că la fel ca și atunci poporul poate răspunde antiquo, prin vocea
curților naționale, ori de câte ori dorește păstrarea lucrurilor precum erau înainte
de reglementarea propusă spre vot1046.
În concluzie, dacă cititorul s-a lăsat convins de faptul că identitatea

constituțională nu este nimic mai mult decât conceptul de jus cogens adaptat la
nivel național, propunem următoarea definiție a acesteia, mulată pe definiția
conferită de articolul 53 CVDT normelor de jus cogens internațional:
Identitatea constituțională a unui stat membru UE este formată din acele norme
imperative recunoscute și acceptate de comunitatea națională drept norme de la
care nu este permisă nicio derogare și care nu pot fi modificate decât printr-o
normă a dreptului constituțional național având același caracter. (norme jus
cogens naționale)

1045
Cu privire la aceste concepte, a se vedea Mauro Barberis (trad. Isabelle Boucobza), Ideologies de la
Constitution – Histoire du constitutionnalisme, în Traité international de droit constitutionnel, la p. 121.
1046
M. Hauriou, Principes de droit public, Sirey, 1910, la p. 43-44 cu trimitere la Th. Mommsen, Droit public
romain, a doua ediție, tome II, p. 116, t. VI, p. 141, 335.
283
284
Concluziile capitolului
Problema pe care o creează afirmarea competenței și a legitimității de a proteja

un standard mai ridicat de protecție decât cel conferit la nivelul Uniunii în aria de
activitate a dreptului Uniunii nu este pe deplin soluționată, din moment ce
instanțele supreme1047 nu reușesc să se pună de acord cu privire la relația
reciprocă ce trebuie să existe între dreptul Uniunii și dreptul constituțional în
eventualitatea unui conflict direct între aceste norme, respingând aplicarea
prioritară absolută a dreptului Uniunii la nivel intern.
Se creează astfel impresia că instanțele de contencios constituțional favorizează

teoria naționalismului constituțional, în timp ce Curtea de Justiție propune o
terorie a internaționalismului în care dreptul UE se aplică cu prioritate în caz de
conflict cu dispozițiile din Constituție1048, fără ca vreuna dintre instanțe să aibă
competența, în principiu, de a invalida o altă normă de drept decât cea produsă de
propria ordine juridică1049, creându-se două dimensiuni ale aceleiași realități:
Pe de o parte, Curtea de Justiție a stabilit că va permite existența unui standard

național de protecție a drepturilor fundamentale doar în măsura în care acest
standard național nu aduce atingere unității, aplicării prioritare și efectivității
dreptului Uniunii.1050 În același sens, a instituit și un regim de precauție,
prezumând că un standard național mai ridicat de protecție ar fi prima facie un
pericol pentru dreptul Uniunii, și impunând chiar condiții suplimentare
jurisdicțiilor naționale - în eventualitate în care aceasta ar fi totuși chemate să
aplice standardul național de protecție cu prioritate.
Pe de altă parte, anumite instanțe de contencios constituțional - sau instanțe

supreme - au susținut faptul că au competența să verifice în mod unilateral
validitatea normelor de drept UE secundar, sau competența de a declara decizii

1047
În special Curtea de Justiție, pe de o parte, și instanțele de contencios constituțional al statelor membre, pe de
altă parte.
1048
Pentru teoria naționalismului constituțional și a internaționalismului, a se vedea B. Mirkine - Guetzevitch,
Les nouvelles tendances du droit constitutionnel, Revue du droit public, 1929, la p. 187: "l'internationalisme ou
reconnaissance de la primauté du droit international, le droit constitutionnel etant subordonnée à l'ordre juridique
international et à la norme supréme du droit international. Le nationalisme constitutionnel ou reconnaissance de la
primauté du droit interne, systeme en vertu duquel l'obligation meme des normes du droit international est
determiné par la droit constitutionnel, ce qui revient à dire que l'Etat n'admet le droit international que dans la
mésure où la regle envisagée est conforme au droit interne". Teoria internaționalismului este și cea adoptată de
Kelsen cu scopul de a se garanta astfel unitatea logică a dreptului.
1049
Aspect care denotă promovarea unui paralelism între sistemul de drept intern și sistemul de drept al Uniunii,
paralelism ce era respins în anii 1920 de Boris Mirkine-Guetzevitch pentru că "omul nu are două conștiințe
juridice, o conștiință de drept intern și o conștiință juridică internațional. Conștiința juridică este în mod evident
una singură" (B. Mirkine - Guetzevitch, op. cit., la p. 190).
1050
A se vedea și B. de Witte, Art. 53 – Level of Protection, la p. 1533., 53.27: “The main significance of the final
words of Article 53 is the confirmation that national protection of rights is not displaced by the entering into force
of the Charter. National protection of rights can perfectly coexist with EU protection of rights, and supplement it,
as long as this does not affect the effective application of EU law”.
284
285
ale Curții de Justiție ca fiind luate în afara competențelor dreptului Uniunii.1051

De asemenea, unele instanțe și-au declarat chiar competența de a verifica dacă
normele de transpunere adoptate în temeiul obligației de cooperare loială sunt
sau nu contrare identității constituționale naționale, urmând astfel să le înlăture
de la aplicare, și acceptând pe viitor posibilitatea de a refuza conferirea de efect
juridic a acelor dispoziții contrare de drept UE pe întreg teritoriul în care acestea
încă guvernează suprem. În plus, Curtea Constituțională Federală din Germania a
declarat că își rezervă atât competența de a verifica dacă Uniunea Europeană
oferă în continuare un standard de protecție comparabil cu cel național1052, cât și
competența de a analiza dacă identitatea constituțională nu este cumva afectată
prin noile norme adoptate la nivelul Uniunii - identitate constituțională cu privire
la care doar ea are competența de a se pronunța, fără o colaboare cu instanța de la
Luxembourg pentru a determina în mod judicios conținutul substanțial normativ
al acestei noțiuni. Și pe lângă toate acestea, am mai putut observa cum
jurisprudența Omega a Curții de Justiție oferă speranța că un standard național ar
putea fi considerat ca reprezentând un interes național capabil de a fi protejat în
domeniul de aplicare al dreptului Uniunii. Totuși, este incert dacă jurisprudența
Omega ar mai fi aplicabilă în contextul adoptării jurisprudenței Fransson,
Melloni și Siragusa, sau dacă jurisprudența Omega ar acoperi standardele de
protecție mai ridicată conferită întregii categorii de drepturi fundamentale
naționale, ori doar acelei categorii de drepturi fundamentale ce se află într-o
strânsă legătură cu noțiunea de demnitate umană.1053
Rezultă astfel că situația nu este deloc ușoară pentru o instanță de drept comun
care va avea pe rol soluționarea unui litigiu în care se va invoca încălcarea unui
drept fundamental al cărui standard național de protecție justițiabilul
argumentează că este mai ridicat decât cel conferit de Convenție și Carta DFUE,
atunci când situația se va afla cu siguranță în domeniul de aplicare al dreptului
Uniunii, solicitându-i-se să confere prioritate justului față de binele comun al

1051
Nu este încă situația în cazul instanțelor din România dar nu putem exclude o atare dezvoltare în viitor, cel
puțin una care să preia dezvoltările Conseil Constitutionnel coborobate cu cele ale Curții Constituționale Federale
din Germania, dar și cu cele ale Curții Constituționale din Cehia și cu ale Tribunalului Constituțional din Polonia.
1052
Există în prezent prezumția constituțională că standardul oferit la nivelul Uniunii este un standard comparabil,
aceasta fiind inserată - în urma jurisprudenței Solange II - în cuprinsul articolului 23 alin. (1) din Legea
Fundamentală: În vederea instituirii unei Europe unite, Republica Federală Germania participă la dezvoltarea
Uniunii Europene, care promovează principiile democratice, sociale și federale, statul de drept și principiului
subsidiarității și care garantează un nivel de protecție a drepturilor fundamentale comparabil, în esență, cu cel
prevăzut prin Legea fundamentală. În acest scop, Federația poate transfera prin lege puterile suverane, cu acordul
Bundesratului. Instituirea Uniunii Europene, cât și modificările la tratatele fondatoare și reglementările
comparabile, care modifică sau completează această Lege fundamentală sau fac posibile aceste modificări sau
completări, se supun alineatelor 2 și 3 din articolul 79 (s.n.-M.M.-B.) (traducerea a fost realizată de echipa din
spatele www.codex.just.ro).
1053
Pentru afirmația potrivit căreia jurisprudența Omega se aplică doar acelor drepturi care fac parte din
demnitatea umană precum este protejată de constituția națională, a se vedea Daniel Thym, cit: suprq, la p. 244:
“[s]uch linkage between human rights and cconstitutional identity will remain limited to extreme scenarios, since
only human rights aspects which touch upon the core guarantee of human dignity are protected by the
Constitution’s eternity clause, which guides the scope of identity review”.
285
286
integrării europene1054. În cadrul acestui scenariu juridic, și conform celor

dezvoltate în secțiunile de mai sus, considerăm că judecătorul de drept comun va
trebui să se asigure că va îndeplini următoarele obligații procedurale înainte de a
garanta unui drept fundamental standardul cel mai ridicat de protecție existent:
Într-un prim scenariu, judecătorul va trebui să stabilească dacă dreptul

fundamental1055 se bucură de o protecție mult mai sporită la nivelul Constituție.
Dacă va constata acest lucru, și având în vedere că în România Curtea
constituțională refuză să verifice conformitatea cu Constituția a normelor de
drept UE, instanța de drept comun se va putea eventual considera competentă în
temeiul articolului 20 alin. (2) din Constituție coroborat cu articolul 1 alin. (5) să
aplice un control de identitate constituțională. Totuși, acest control va opera doar
dacă norma invocată ar fi contrară standardului național de protecție a dreptului
fundamental incident, reușind să treacă testul de conformitate cu Carta DFUE. A
priori, și dacă în temeiul jurisprudenței Foto Frost judecătorul va ajunge la
concluzia că norma de drept UE este validă, atunci va putea totuși considera că
are obligația - înainte de a verifica dacă norma respectă identitatea
constituțională a României, adică standardul mai ridicat de protecție - să întrebe
totuși Curtea de Justiție dacă nu s-ar putea opera o interpretare conformă a
normei de drept UE care să salveze atât păstrarea identității constituționale și
implicit a standardului mai ridicat de protecție, cât și norma de drept UE care
altfel ar fi riscat să devină inaplicabilă în speța respectivă , interpretare care s-ar
realiza de Curtea de Justiție în temeiul obligației cooperării loiale și a respectării
identității naționale a statelor membre (art. 4 alin. (2) coroborat cu art. 4 alin. (3)
TUE). Evident că judecătorul va putea și să refuze să întrebe Curtea de Justiție,
dacă va considera că respectivul conflict normativ dintre standardul național și
norma UE este unul evident. Într-un astfel de scenariu apocaliptic, efectul va fi
înlăturarea cel puțin cu efect inter partes a normei de drept UE direct aplicabile.
Ulterior, această "rebeliune" va putea să dea naștere la o acțiune în neîndeplinirea
obligațiilor pe rolul Curții de Justiție unde Guvernul va fi chemat să arate dacă
preia sau nu opinia instanței de drept comun cum că respectiva normă de drept
UE aduce atingere identității constituționale a acelui stat membru. Într-o atare
acțiune, chiar instanța de contencios constituțional din acel stat membru ar putea
fi chemată să intervină, oferind propria opinie cu privire la care drept
fundamental face parte din identitatea constituțională și care standard de protecție
în mod concret este impus printr-un astfel de drept fundamental.1056

Cu privire la legătura dintre prioritatea justului și statul de drept, a se vedea și D.C., Evoluția instituțiilor
1054
politice românești după 1989 - liberalism sau totalitarism sub altă formă?, în Evoluția instituțiilor politice ale
statului român din 1859 până astăzi (S. L. Damean, D.C. Dănișor, M. Ghițulescu, A. Oșca, coord), Cetatea de
Scaun, Târgoviște, 2014, pp. 240-300, la p. 253.
1055
Invocat a fi încălcat de normele aplicabile pentru soluționarea cauzei.
1056
Intervenția instanței de contencios constituțional națională s-ar realiza pe calea articolului 24 paragr. 2 din
Statutul Curții de Justiție, intervenție ce poate fi însă realizată doar la cererea Curții de Justiție și doar în mod
mediat prin intermediul statului membru-pârât. Ar fi de dorit introducerea unor dispoziții exprese în Legea
47/1992 care să permită Curții Constituționale să emite un aviz consultativ în aceste situații.
286
287
Apoi, un al doilea scenariu este acela în care justițiabilul susține nu faptul că

norma de drept UE este neapărat contrară drepturilor fundamentale, ci norma de
transpunere a acelei norme de drept UE. Într-o atare situație, și aflându-se în
continuare în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, și după ce judecătorul va
constata că nu poate conferi o interpretare în conformitate cu standardul mai
ridicat de protecție conferit la nivel național unui anumit drept fundamental
asupra căruia norma de transpunere acționează ca o ingerință, - judecătorul va
proceda la operarea unui control al normei, având posibilitatea să apeleze la
instanța de contencios constituțional pentru a o întreba dacă norma de
transpunere națională respectă sau nu standardul mai ridicat de protecție conferit
dreptului național prin propria Constituție. Curtea Constituțională va verifica prin
intermediul controlului de constituționalitate dacă acel drept este într-adevăr
afectat într-un mod disproporțional. Dacă va constata o astfel de ingerință, va
avea competența de a suspendat efectele acelei dispoziții, lipsând în același timp
de efectivitate completă norma de drept UE ce se află la baza normei interne de
transpunere ori de câte ori litigiul este unul orizontal. O atare acțiune ar putea
evident conduce la cererea celeilalte părți din proces afectate de o astfel de lipsire
de efect, de sesizare a Comisiei Europene care va putea decide începerea unei
acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor.1057 Cauza va ajunge astfel pe
rolul Curții de Justiție unde la fel Guvernul României va fi chemat să susțină că
atingerea adusă unității dreptului Uniunii este motivată de necesitatea respectării
de către Instituțiile UE a identității constituționale a României.
Al treilea scenariu pe care îl propunem este o continuare a celui de-al doilea, cu o

variație, în sensul că norma de transpunere declarată ca fiind neconstituțională
reprezintă preluarea identică a unei dispoziții de drept UE, iar declararea
neconstituționalității acesteia reprezintă de fapt declararea neconstituționalității
normei de drept UE care se află la baza normei naționale contestate de justițiabil.
Într-o astfel de situație, în România, Curtea Constituțională nu a decis că va
respinge drept inadmisibilă o astfel de cerere, riscând astfel ca prin declarația de
neconstituționalitate să pună România în imposibilitatea de a implementa
vreodată obligația de drept UE care afectează nivelul mai ridicat de protecție

1057
În Franța, Conseil Constitutionnel refuză, în principiu, să verifice constituționalitatea unei norme interne care
transpune dispoziții necondiționate și suficient de precise ale unei directive UE. Excepția de la această deferență
este dată de situația în care norma internă - ce transpune o dispoziție necondiționată și suficient de precisă a unei
directive UE - este în mod evident contrară unei dispoziții exprese din Constituție: "la transposition en droit
interne d'une directive communautaire résulte d'une exigence constitutionnelle à laquelle il ne pourrait être fait
obstacle qu'en raison d'une disposition expresse contraire de la Constitution ; qu'en l'absence d'une telle
disposition, il n'appartient qu'au juge communautaire, saisi le cas échéant à titre préjudiciel, de contrôler le
respect par une directive communautaire tant des compétences définies par les traités que des droits
fondamentaux garantis par l'article 6 du traité sur l'Union européenne" ( decizia nr. 2004-497 DC din 1 iulie
2004, Loi relative aux communications électroniques et aux services de communication audiovisuelle, paragr. 18
la care trimite și F.- X. Millet, op. cit. la p. 30 și disponibilă on-line aici: www.conseil-
constitutionnel.fr/decision/2004/2004497dc.htm [ultima dată accesat în data de 23 septembrie 2015].
287
288
conferit unui anumit drept fundamental. Și în acest caz, există iar posibilitatea ca
respectiva cauză să ajungă pe rolul Curții de Justiție, fiind astfel în avantajul
Guvernului dacă instanța de contencios constituțional din România va motiva în
mod exhaustiv de ce acel standard face parte din identitatea națională opozabilă
Instituțiilor Uniunii în domeniul dreptului Uniunii.1058
De aceea, considerăm că identitatea constituțională poate oferi o apărare deloc de

neglijat pentru a rezolva, cel puțin provizoriu și în favoarea justițiabililor,
conflictul care poate să apară între co-existență a două standarde de protecție și
necesitatea asigurării unității, aplicării prioritare și a caracterului efectiv al
dreptului UE, scutind în același timp statul membru de plata unor despăgubiri
considerabile dacă ar fi fost condamnat în temeiul articolului 258 TFUE.
Mai menționăm că toate apărările formulate în secțiunile din acest capitol au în

vedere situația în care norma de drept UE ar fi deja considerată prima facie a fi o
normă validă de drept UE pentru că ar respecta deja standardul de protecție
conferit la nivelul autonom al Uniunii.
Prin urmare, o primă apărare, anterioară invocării standardului național de

protecție ca făcând parte fie din identitatea constituțională națională, fie din
interesul național capabil de a fi protejat în mod legitim, va fi aceea de a cere
verificarea validității normei de drept UE aplicabile raportat la dispozițiile de
drepturi fundamentale consacrate la nivelul Uniunii, și apelându-se eventual la
obligația Foto-Frost a instanței naționale de a întreba Curtea de Justiție ori de
câte ori va considera că norma de drept al Uniunii este o normă invalidă. De
aceea, numai după ce normele trec de acest control de conformitate cu drepturile
fundamentale ale Uniunii, justițiabilul va avea interesul de a invoca apărările
oferite, la nivel teoretic, în acest capitol și de a forța - ulterior - chiar și o
eventuală condamnare a României de către Curtea de Justiție pentru cutezanța
instanței de drept comun de a aplica un standard mai ridicat de protecție,
obținând astfel înlăturarea de la aplicare a normei de drept UE care-i aduce
atingere drepturilor și libertăților sale fundamentale naționale, dar și a obligației
ca în domeniul dreptului Uniunii drepturile și libertățile fundamentale aplicabile
sunt doar cele garantate la nivelul autonom al Uniunii.
Astfel, standardul mai ridicat de protecție conferit la nivel național unui drept
fundamental poate fi apărat prin intermediul noțiunilor dezvoltate în acest
capitol, dându-se prioritate justului în fața necesității asigurării integrării
europene, și instituindu-se o ierarhie între cele două ierarhii paralele (i.e.
națională și de drept UE) datorită faptului că standardul de protecție cel mai

1058
Doctrina a argumentat că o astfel de motivare ar putea ajunge la “urechile” Curții de Justiție și pe calea
articolului 24 din Statutul Curții de Justiție (M. Claes, Negotiating constitutional identity or whose identity is it
anyway?, în Constitutional Conversation, Cambridge, Intersentia, 2012, la p 232).
288
289
ridicat oferit la nivel național devine normativ în raport cu celelalte norme

aplicabile în ordinea de drept națională, nicio normă neputând astfel deroga, fie
ea de drept unional supranațional și prioritar.
289
290
CONCLUZII GENERALE
Rien ne justifie l’homme qui prête son assistance à la loi qu’il croit inique.1059
Jean Bodin considera că este periculos să se impună un singur magistrat suveran

care să aibă autoritate asupra tuturor celorlalți magistrați, din moment ce un
astfel de magistrat va ajunge să dețină o putere egală cu cea recunoscută
pretorului Imperiului Roman - Praefectum Praetorio - ale cărui decizii erau
finale.1060
În România, doctrina părea convinsă că magistratul suveran al lui Bodin se va

regăsi stabilit la nivelul Curții Constituționale a României, considerându-se că
există percepția generală potrivit căreia instanța de contencios constituțional de la
București acționează ca o contraputere față de cele trei puteri clasice - fiind "un
adevărat quasi-legiuitor pozitiv în loc să se mențină în limitele competențelor ce
îi sunt proprii și i-au fost atribuite prin Constituție"1061.
Opinăm că această teamă, deși rămâne de actualitate, ea se poate estompa dacă

este să ne raportăm la contraputerea pe care dreptul CEDO și dreptul Uniunii
Europene o conferă judecătorului de drept comun, obligând totodată judecătorul
de contencios constituțional național să nu mai adopte decizii fără consultarea
prealabilă, direct sau indirect, a opiniei Curții de Justiție și a Curții Europene a
Drepturilor Omului.
De aceea, în prima și a doua parte a lucrării am evidențiat faptul că normele de

drept aplicabile în România nu mai au "un singur stăpân", ci trei1062: Constituția,
Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dreptul Uniunii în ansamblul său.
Iar acești "trei stăpâni" prezintă capacitatea de a se cuprinde și integra – minim
doi câte doi- în fiecare dintre ei.
Astfel, legea trebuie să se supună Constituție, Constituție care este interpretată

atât în lumina Convenției, cât și în lumina dreptului Uniunii - aspect pe care l-am

B. Constant, Cours de politique constitutionnelle, 2éme edition, Paris, 1872, p.14.
1059
1060
J. Bodin, op. cit, capitolul 6, la p. 145-146: "Quant aux Magistrats souverains, qui ont pouvoir sur tous les
autres, et ne recognoissent que le souverain, il y en a fort peut, et moins a present qu'anciennement, pour le
danger qu'il y a que l'estat soit envahi par celui qui tient sous sa puissance tous les sujects, et n'a plus qu'un degre
pour monter a la souverainete: et principalement si le Magistrat, qui a ceste puissance, est seul, et sans
compagnon, ayant la force en main, comme le grand Prevost de l'Empire, qu'ils appelloyent Praefectum
Praetorio, lequel avoit commandement sur tous les Magistrats par tout l'Empire, et cognoissoit des appellations
de tous Gouverneurs et Magistrats, et n'y avoit point d'appel de lui".
1061
B. Dima, E. S. Tănăsescu (coord.), Reforma constituțională: analiză și proiecții, Universul Juridic, București,
2012, la p. 164.
1062
A se vedea și Ș. Deaconu, Drepturi și libertăți fundamentale în sistemul de drept constituțional, Revista
Română de Drept Privat, nr. 4/2011.
290
291
redat amănunțit în capitolul II al prezentei lucrări.
Apoi, aceeași lege trebuie să se supună dreptului Uniunii, și în special Cartei

DFUE care trebuie tot timpul interpretată în lumina Convenției - situație pe care
am redat-o amănunțit în capitol III al prezentei lucrări.
Iar în al treilea rând, aceeași lege trebuie să se supună Convenției - precum este
interpretată de judecătorul de drept comun - Convenție care trebuie interpretată și
în lumina dreptului UE, și în special a Cartei DFUE - aspect pe care l-am redat în
capitolul IV al prezentei lucrări.
Dar în timp ce Constituția României conferă competența instanțelor de drept

comun de a înlătura de la aplicare orice lege care este contrară dreptului CEDO,
precum și competența de a înlătura de la aplicare orice lege care este contrară
dreptului UE, totuși textul fundamental nu stabilește ce se întâmplă atunci când
fie dreptul UE este contrar dreptului CEDO, fie dreptul UE1063 este de facto
contrar Constituției. De aceea, soluții au fost stabilite pe cale pretoriană, iar după
cum am putut observa în partea a treia, deși există posibilitatea ca dezvoltarea
drepturilor fundamentale la nivel transnațional să pună în pericol standardul
național de protecție a acelorași drepturi, afectând definirea lor și limitând
capacitatea statului de a decide cu privire la întinderea protecției ce poate fi
conferită anumitor drepturi prin intermediul propriilor proceduri
constituționale1064, instanțele de contencios constituțional nu au rămas inerte,
inventând conceptul de identitate constituțională1065 ce a fost utilizat cu scopul
de a permite o marjă de apreciere și acțiune instanțelor naționale în fața
"ocupațiunii Uniunii Europene"1066.
Ca atare, această lucrare de cercetare a dorit să surprindă maniera în care

protecția jurisdicțională a drepturilor fundamentale este realizată la nivel
național, pe rolul unei instanțe de drept comun și prin activarea tuturor
mecanismelor de protecție disponibile, cu scopul de "a fotografia" în mod
concret interacțiunea dintre diferitele tipuri de control al normelor. S-a putut
observa cum în cadrul aceluiași litigiu se poate declanșa intervenția atât a Curții
Constituționale, cât și a Curții de Justiție, iar, pe viitor, a Curții Europene a
Drepturilor Omului. Totodată, am dorit să arătăm maniera prin Curtea

1063
Care se află într-o perpetuă producere prin intermediul jurisprudenței interpretative a Curții de Justiție.
1064
Massimo Luciani, “Constituzionalismo irenico e costituzionalismo polemico” [ 2012] Giurisprudenza
Costituzionale, 1661 apud Federico Fabbrini, Fundamental Rights in Europe, Oxford, Studies in European Law,
2014, la p. 16.
1065
La acest concept a apelat, și doar de curând, și Curtea Constituțională a României.
1066
Expresie a profesorului Azoulai: “le droit de l’Union est integré aux droits nationaux en ce sens qu’il se
comporte comme une autorité d’occupation sur un territoire étranger, en usant des procedures nationales et
mobilisant les organes étatiques au service de l’incorporation directe de ses normes dans le for interne des Etats
de l’Union” (L. Azoulai, L’integration juridique et legitimité, în Fontaine, L. (coord:), Droit et legitimité,
Bruylant, 2011, p. 311 apud F.-X. Millet, op. cit. (2013), la p. 20, nota de subsol nr. 13).
291
292
Constituțională a României încearcă să-și impună propria interpretare a

Convenției, dar și a dreptului Uniunii, arogându-și chiar competența de a
controla - pe viitor - dacă puterea legiuitoare națională a garantat cel puțin același
standard de protecție conferit drepturilor fundamentale de către dreptul Uniunii -
fără a putea totuși încătușa judecătorul de drept comun, și asta datorită
jurisprudenței Melki și Abdeli a Curții de Justiție.
De aceea, concluzionăm că, în prezent, motorul garantării efective a protecției

drepturilor fundamentale la nivel intern este chiar judecătorul de care pare că s-ar
fi temut Montesquieu.1067 Acest judecător este chemat să asigure nu numai
standardul național de protecție impus prin intermediul Constituției, ci și
standardul minim impus de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum
și standardul de protecție impus de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii și
de principiile generale al dreptului Uniunii. În cadrul acestei acțiuni de protecție
nu există încă o structurare a manierei de interacțiune între cele trei tipuri de
control intrinsec ale normei, fiind însă cert faptul că atât aplicarea dreptului
Uniunii și mai ales a Cartei, cât și a dreptului CEDO, a devenit o sarcină zilnică a
judecătorului național.
Ca atare, nu numai că libertatea legiuitorului național este limitată de dispozițiile

din Constituție, cum de altfel afirma Kelsen1068, ci și de cele din Convenție,
precum și de întreg dreptul Uniunii, și, în special, de drepturile fundamentale
cuprinse în Carta DFUE - atunci când situația de fapt ce formează obiectul
reglementării naționale se află în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii.
Constatăm că avem o subordonare a legii nu numai în fața Constituției, ci și în

fața dreptului internațional de protecție a drepturilor omului dar și față de dreptul
Uniunii Europene - în ansamblul său, iar drepturile fundamentale - precum și
interpretările autentice oferite acestora - încetează să mai fie rezultatul unei
dezvoltări și reglementări naționale, din moment ce elaborarea și aplicarea lor se
realizează în cadrul unui proces de schimb ce transcende frontierele teritoriale.
Prin urmare, cercetări viitoare se impun pentru a afla dacă în prezent mai
beneficiem de principiul unicității justiției în materia protecției drepturilor
fundamentale - dacă prin unicitatea justiției înțelegem faptul că întreaga justiție

1067
Monstesquieu, De l’esprit des lois, livre XI, chap. VI, Paris, Garnier, 1973, p. 190 apud Isabelle Boucobza,
La fonction juridictionnelle et la production des normes, în Traite international de droit constitutionnel, tome 2,
Dalloz, Paris, 2012, pp. 706-735, la p. 719: “la puissance de juger ne droit pas etre donnee a un senat permanent,
mais exercee par des personnes tirees du corps du peuple, dans certains temps de l’annee, de la maniere prescrite
par la loi, pour former un tribunal qui ne dure qu’autant que la necessite le requiert. De cette facon, la puissance
de juger, si terrible parmi les hommes, n’etat attacheee ni a un certain etat, ni a certaine profession, devient pour
ainsi dire, invisible et nulle. On n’a point continuellement des juges devant les yeux: et, l’on craint la magistrature
et non pas les magistrats”.
1068
H. Kelsen, La garantie jurisdictionnelle de la Constitution, cit: supra, la p. 200: “la liberté de la législateur,
qui n’est subordonée qu’a la Constitution”.
292
293
ar trebui înfăptuită de un singur sistem de organe judecătorești1069; dar și pentru

a descoperi dacă în Uniunea Europeană mai avem în continuare liberalism - dacă
prin liberalism înțelegem faptul "că dreptul este prioritar asupra ideologiei"1070,
din moment ce se pare că în situația unui conflict între standardul mai ridicat de
protecție al drepturilor fundamentale asigurat la nivel național prin norme de
drept constituțional, și libertățile economice ale Uniunii Europene, ideologia
integrării europene este cea care va prima.

1069
Ș. Deaconu, Instituții politice, C.H. Beck, București, 2015, la p. 300: "Unicitatea justiției înseamnă că întreaga
justiție se înfăptuiește de un singur sistem de organe judecătorești, indiferent de natura litigiului, dar unicitatea nu
semnifică excluderea posibilității stabilirii unor competențe diferite pentru fiecare categorie de instanțe în parte și
nici posibilitatea înființării unor instanțe specializate care să judece anumite litigii (ex. litigiile de contencios
administrativ sau de dreptul muncii)".
1070
D. C. Dănișor, Evoluția instituțiilor politice românești după 1989 - liberalism sau totalitarism sub altă
formă?, în Evoluția instituțiilor politice ale statului român din 1859 până astăzi (S. L. Damean, D-C Dănișor, M.
Ghițulescu, A. Oșca, eds.), Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014, pp. 240-300, la p. 253: "în liberalism dreptul este
prioritar asupra ideologiei, în acest sens el fiind un stat de drept, în timp ce în comunism, ideologia este
superioară dreptului, căci dreptul își pierde natura: el nu mai arbitrează, ci promovează un bine particular, declarat
general".
293
294
BIBLIOGRAFIE
1.Cărți, tratate, monografii, cursuri

∗ J. Ortolan, De la souveraineté du peuple et des principes du governement républicain
moderne, Paris, Librairie de la Cour de Cassation Guillaumin, 1848.
∗ B. Constant, Cours de politique constitutionnelle, 2éme édition, Paris, 1872.
∗ M. Hauriou, Principes de droit public, Sirey, 1910.
∗ Al. Văllimărescu, Curs de enciclopedia dreptului, 1929.
∗ L. Duguit, Traité de droit constitutionnel, 3éme édition, tome III, ed. de Boccard, Paris,
1930.
∗ Kant, Ideea unei istorii universale (trad. T. Brăileanu), Casa Scoalelor, București, 1943.
∗ L. Favoreau (coord.), Cours Constitutionnelles europeennes et droits fondamentaux,
Editura Economica, Paris, 1981.
∗ J. Bodin, Les Six Livres de la Republique, Fayard, 1986.
∗ M. Tushnet, Red, White, and Blue: a critical analysis of constitutional law, Harvard
University Press, 1988.
∗ S. G. Wayne (ed.), American Constitutional Law, Louis Fisher, 1990.
∗ I. Dogaru, Gh. Dănișor, D. Dănișor, Teoria generală a dreptului, Themis, Craiova, 2000.
∗ H. Gaudin (ed.), Droit constituționnel, droit communautaire: vers un respect reciproque
mutuel?, Economica, Aix-en-Provence, Paris, 2001.
∗ J.M. Prinssen, A. Schrauwen (ed.) Direct Effect- Rethinking a classic of EC legal doctrine,
Europa Law Publishing, Groningen, 2002.
∗ H. Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Humanitas, București, 2002.
∗ S. Douglas-Scott, Constitutional Law of the European Union, Longman, 2002.
∗ V. Constantin, Drept internațional public, editura Universității de Vest, 2004.
∗ A. Barak, Purposive Interpretation, Princeton University Press, 2005.
∗ Alexander Orakhelashvili, Peremptory norms in international law, Oxford University
Press, 2006.
∗ E. Fischer, J. Jones, R. von Schomberg (coord.) Implementing the precautionary principle,
Cheltenham, Edward Elgar, 2006.
∗ I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, C.H. Beck, București, 2006.
∗ H. Keller, A. Stone Sweet (coord.), A Europe of Rights: The Impact of the European
Convention on Human Rights on National Legal Systems, Oxford, Oxford University
Press, 2008.
∗ I. Muraru, E. S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României: Comentarii pe articole, C. H.
Beck, București, 2008.
∗ I. Dogaru, N. Popa, D. C. Dănișor, S. Cercel (coord.), Bazele dreptului civil.Teoria
generală, C. H. Beck, București, 2008.
∗ D.C. Dănișor, Constituția României comentată, Titlu I. Principii generale, Universul
Juridic, București, 2009.
∗ J. Ebesson, P. Okowa (coord.), Environmental law and justice in context, Cambridge
University Press, Cambridge, 2009.
∗ Jan Barcz (ed.) Fundamental Rights Protection in the EU, C.H. Beck, Varșovia 2009.
∗ Martinico and Pollicino (ed.), The National Judicial Treatment of the ECHR and EU Laws,
Europa Law Publishing, Groeningen, 2010.
294
295
∗ Paul Craig, The Lisbon Treaty, Oxford University Press, Oxford, 2010.
∗ J. Jemielniak, P. Miklaszewicz (coord.), Interpretation of Law in the Global World,
Springer, Heidelberg, 2010
∗ G. di Federico (coord.), The EU Charter of Fundamental Rights, Springer, 2011.
∗ J. H. H. Weiler, G. de Burca, (coord.), The Worlds of European Constitutionalism,
Cambridge University Press, Cambridge, 2011.
∗ G. Martinico, O. Pollicino, The interaction between Europe’s legal systems, Edward Elgar
Publishing, Marea Britanie, 2012.
∗ B. Dima, E. S. Tănăsescu (coord.), Reforma constituțională: analiză și proiecții, Universul
Juridic, București, 2012.
∗ M. Troper, D. Chagnollaud (coord.), Traité international de droit constitutionnel, Dalloz,
Paris, 2012, Tome I, II, III.
∗ Patricia Popelier, Armen Mazmanyan, Werner Vandenbruwaene (coord.), The role of
Constitutional Courts in multilevel Governance, Intersentia, Cambridge, 2012.
∗ F. X. Millet, L'Union européenne et l'identité constitutionnelle des États membres, LGDJ,
2013.
∗ K. Topidi, L. Fielder (coord.), Transnational Legal Processes and Human Rights, Ashgate,
SUA, 2013.
∗ L. Weitzel (coord.), Mélanges en hommage à Albert Weitzel. L'Europe des droits
fondamentaux, Paris, Pedone, 2013.
∗ V. Kronenberger, M. T. D’Alessio, V. Placco (coord..), De Rome à Lisbonne: les
juridictions de l'Union européenne à la croisée des chemins. Mélanges en l'honneur de
Paolo Mengozzi, Bruxelles, Bruylant, 2013.
∗ Court of Justice (coord.), The Court of Justice and the Construction of Europe: Analyses
and Perspectives on Sixty Years of Case-law - La Cour de Justice et la Construction de
l'Europe: Analyses et Perspectives de Soixante Ans de Jurisprudence, T. M. C. Asser Press,
2013.
∗ D. C. Dănișor, Democrație deconstituționalizată, editurile Universul Juridic și
Universitaria, București și Craiova, 2013.
∗ Ș. Deaconu, Drept constituțional, C.H. Beck, București, 2013.
∗ A. Saiz Arnaiz, C. Alcoberro Llivina (coord.), National Constitutional Identity and
European Integration, Intersentia, Cambridge, 2013.
∗ M. de Claes, M. de Visser, P. Popelier, C. van de Heyning (coord.), Constitutional
Conversations in Europe: Actors, Topics and Procedures, Intersentia, Cambridge, 2013.
∗ G. Repetto (coord.), The constitutional relevence of the ECHR in domestic and European
Law, Intersentia, Cambridge, 2013.
∗ Valentin Constantin, Incertitudini și câteva efectivități, Universul Juridic, București, 2014.
∗ D. Ribes (coord.), L'Etat, le Droit, le Politique. Mélanges en l'honneur de Jean-Claude
Colliard, Dalloz, Paris, 2014.
∗ S. Peers, T. Hervey, J. Kenner, A. Ward (coord.), The EU Charter of Fundamental Rights:
A Commentary, Hart/Beck, 2014.
∗ Harris, O'Boyle, Warbrick. Law of the European Convention on Human Rights, Oxford
University Press, a III a ediție, 2014.
∗ M. Touzeil-Divina (coord.), Fragmentation en Droit. Fragmentation du Droit, Lextenso,
2014.
∗ Federico Fabbrini, Fundamental Rights in Europe, Oxford Studies in European Law,
Oxford, 2014.
∗ S. L. Damean, D.C. Dănișor, M. Ghițulescu, A. Oșca (coord.), Evoluția instituțiilor politice
ale statului român din 1859 până astăzi, Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014.
295
296
∗ Ș. Deaconu, Instituții politice, C.H. Beck, București, 2015.

∗ G. Zanfir, Protecția datelor personale, C. H. Beck, București, 2015.
∗ E. Cloots, National Identity in EU law, Oxford University Press, Oxford, 2015.
2. Articole, studii
1. H. Kelsen, Aperçu d'une théorie générale de l'État, Revue du droit public, 1926.
2. H. Kelsen, La garantie juridictionnelle de la Constitution (La justice
constitutionnelle), Revue du Droit Public, 1928, pp. 197-257.
3. Dieter Grimm, La souveraineté, în Traité international de droit constitutionnel, pp.
548 – 606.
4. H. Dumont, S. Van Drooghenbroeck, La loi, în Traité international de droit
constitutionnel, pp. 530-572.
5. Luigi Ferrajoli, Theorie des droits fondamentaux, în Traité international de droit
constitutionnel, 2012.
6. Isabelle Boucobza, La fonction juridictionnelle et la production des normes, în
Traite international de droit constitutionnel, tome 2 "Divisions des pouvoirs", Dalloz,
Paris, 2012, pp. 706-735.
7. Manuela Atienza, L’Argumentation, în Traite international de droit constitutionnel,
2012, DALLOZ, tome I, Theorie de la Constitution, pp. 506 – 543.
8. Otto Pfersmann, La production des normes: production normative et hierarchies
des normes, Traite international de droit constitutionnel, tome 2, Distributions des
pouvoirs, Dalloz, Paris, 2012 (M. Troper, D. Chagnollaud, eds.), pp. 484-528
9. O. Pfersmann, Contre la confusion logonomique, în L’Etat, le Droit, le Politique.
Melanges en l’honneur de Jean-Claude Colliard, Paris, Dalloz, 2014 pp. 33- 43.
10. Zdzisław Kędzia, Relationship between the ECHR and the Charter of Fundamental
Rights after the EU's Accession to the Convention, în Jan Barcz (ed.) Fundamental Rights
Protection in the EU, C.H. Beck, Varșovia 2009, pp. 224-248.
11. N. Fennelly, Human Rights and the National Judge: His Constitution; The
European Union; The European Convention, ERA Forum, 2011, nr. 12, pp. 87-103
12. N. Jaaskinen, Constitutions in the European Union – Some Questions of Conflict
and Convergence, ERA forum, 12, 2011, 205-218.
13. Veronique Champeil-Desplats, Hierarchie des normes, principe justificatif de la
suprematie de la constitution in Traite international de droit constitutionnel în Traite
internationail de droit constitutionnel, tome I, Theorie de la Constitution, pp. 734-764.
14. Veronique Champeil-Desplats, Theorie generale des sources du droit
constitutionnel, în Traité international de droit constitutionnel, pp. 230-264.
15. M. Troper, Le probleme de l’interpretation et la theorie de la supralegalite
constitutionnelle în Recueil d’etudes en l’hommage a Charles Eisenmann, Paris, 1975.
16. B. Diamant, Opinii cu privire la controlul post legem de constituționalitate introdus
în Franța în anul 2008, Revista de Drept Public, nr. 4/2013, pp. 112-113
17. C. U. Schmid, From Pont d'Avignon to Ponte Vecchio: The Resolution of
Constitutional Conflicts between the European Union and the Member States through
Principles of Public International Law, YEL, 1998, vol. 18, issue 1, pp. 415-476
18. G. Zanfir, Curtea Constituţională a României şi procedura întrebărilor
preliminare. De ce nu?, Revista Română de Drept European, nr. 5/2011, pp. 82-97
19. K. Benke, Competenţa instanţelor constituţionale în raport cu aceea a Curţii de
Justiţie a Comunităţilor Europene în lumina jurisprudenţei acestora, Dreptul, nr. 11/2008,
pp. 99-139
20. E. Lambert Abdelgawad, A. Weber, The Reception process in France and
296
297
Germany, în H. Keller, A. Stone Sweet, A Europe of Rights, 2008, Oxford University

Press, pp. 107- 164.
21. S. Vidal, L’inconventionnalite d’une loi de validation déclarée constitutionnelle,
RFDA nr. 2/2012, p. 650 – 661.
22. Roman Tiniere, Constitutionalite et conventionnalite, Question prioritaire de
constitutionnalite et droit eurpeen des droits de l’homme. Entre equivalence et
complementarite , RFDA 2012, nr. 4, juilet-aout 2012, 28 annee pp. 621 -624.
23. M. Bobek, Consecinţele mandatului european al instanţelor de drept comun asupra
statutului curţilor constituţionale, în Revista Română de Drept European, nr. 1/2012.
24. P. Cede, Report on Austria and Germany, în Martinico and Pollicino (ed.), The
National Judicial Treatment of the ECHR and EU Laws, editura Europa Law Publishing,
Groeningen, 2010
25. F. Fontannelli, Hic sunt Nationes: The elusive limits of the EU Charter and the
German Constitutional Watchdog, în „European Constitutional Law Review”, vol. 9, nr. 2,
septembrie 2013.
26. JHR, LB, After Åkerberg Fransson and Melloni, în „European Constitutional Law
Review”, 9/2013, 169-175.
27. I. Deleanu, “Accesibilitatea” şi “previzibilitatea” legii în jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţional române, „Dreptul”, nr. 8/2011,
p. 52-82.
28. S. Prechal, Direct effect: Reconsidered, Redifined and Rejected, p. 17-39, la p. 17 şi
p.26 în Direct Effect- Rethinking a classic of EC legal doctrine, de J.M. Prinssen, A.
Schrauwen, Editura Europa Law Publishing, Groningen, 2002.
29. I. Gâlea, Analiza critică a normelor Constituției României referitoare la relația
dintre dreptul internațional și dreptul intern, “Analele Universităţii din Bucureşti”, nr
1/2009, p. 22- 36.
30. Riccardo Guastini, L’interpretation de la constitution, Traite international de droit
constitutionnel, tome I, Theorie de la Constitution, 466 – 503.
31. M. Mazilu-Babel, Aplicarea dispoziţiilor Cartei Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene ca norme de valoare constituțională în cadrul controlului de
constituţionalitate, Revista de Științe Juridice, 2014 Supliment, pp. 51- 63.
32. M. Mazilu-Babel, Condițiile impuse pentru folosirea unei norme de drept al
Uniunii Europene în cadrul controlului de constituționalitate, Dreptul, nr. 11/2013, pp.
181- 191.
33. M. Mazilu-Babel, Triada curților și protecția drepturilor și a libertăților
fundamentale într-o Uniune Europeană a cetățenilor, Revista Română de Drept European,
nr. 5/2011, pp. 98 – 110.
34. M. Mazilu-Babel, CEDO. Refuzul de a sesiza Curtea de Justiție cu o cerere pentru
pronunțarea unei hotărâri preliminare. Obligația de motivare a refuzului. Neîncălcarea
art. 6 alin. (1) din Convenție, în Pandectele Române, nr. 3/2013.
35. M. Mazilu-Babel, Opinion 2/13: the intermundia of two transnational courts and
the procedure that is yet to connect them, European Law Reporter, nr. 5/2015.
36. M. Mazilu-Babel, CEDO. Dreptul la respectul vieţii private. Obligaţia avocatului
de a raporta o operaţiune suspectă. Controlul convenţional al dispoziţiilor de transpunere
a directivelor UE. Prezumţia de protecţie echivalentă. Excepţii. Neîncălcarea art. 8 din
Convenţie, în Pandectele Românie nr. 5/2015, pp. 69-80.
37. Marie-Luce Paris, Europeanization and Constitutionalization:the Challenging
Impact of a Double Transformative Process on French Law, Yearbook of European Law,
vol. 29 (1), pp. 21-64.
38. Jean-Philippe Derosier, Hors-piste constitutionnel. Quand le Conseil
297
298
Constitutionnel decide de poser une question prejudicielle a la CJUE în L'Etat, le Droit, le

Politique. Mélanges en l'honneur de Jean-Claude Colliard (ed. D. Ribes), Dalloz, Paris,
2014.
39. H. Keller, A. Stone Sweet, Assessing the Impact of the ECHR on National Legal
Systems, în A Europe of Rights: The Impact of the European Convention on Human Rights
on National Legal Systems, Oxford: Oxford University Press, 677-712.
40. M. Kokes, Piotr Mikuli, The Subsidiary application of the European Convention on
Human Rights by Constitutional Courts in the Czech Republic and Poland, în
Transnational Legal Processes and Human Rights (K. Topidi, L. Fielder, ed.), Ashgate,
SUA, 2013
41. S. Platon, Les interferences entre l’office du juge ordinaire et celui du Conseil
constitutionnel: „malaise dans le contentieux constitutionnel”?, în RfDA, nr. 4/2012.
42. D. De Bechillon: De quelques incidences du controle de la conventionnalite
internationale des lois par le juge ordinaire, în RfDA 2012, no, 4, juillet-aout pp.. 639 –
649
43. V. Bazzocchi, The European Charter of Fundamental Rights and the Courts, în G.
Di Federico (ed.), The EU Charter of Fundamental Rights, Editura Springer, 2011.
44. F. E. Dowrick, A Model of the European Communities' Legal System, 3(1)
Yearbook of European Law, 1983.
45. A. Clapham, A Human Rights Policy for the European Community, YEL, 1990, pp.
309 – 366.
46. Koen Lenaerts, Constitutionalism and the Many Faces of Federalism, The
American Journal of Comparative Law, Vol. 38, Nr. 2, 1990, pp. 205 – 263.
47. A. Roblot-Troizier, La QPC, le Conseil d’Etat et la Cour de cassation, Les
nouveaux cahiers du Conseil constitutionnel iunie 2013, nr. 40.
48. Serena Coppola, Social Rights in the European Union: The Possible Added Value
of a Binding Charter of Fundamental Rights, în The EU Charter of Fundamental Rights,
From Declaration to Binding Instrument (ed. Giacomo di Federico), Springer, 2011, pp.
199 – 216.
49. Ulrich Preuss, La Garantie des droits: “les droits horizontaux” (trad. Patricia
Rrapi) pp. 234 – 270, tome III, Suprematie de la Constitution, în Traite international de
droit constitutionnel, Dalloz, 2012.
50. P. Craig, Article 41 – Right to Good Administration, în S. Peers, T. Hervey, J.
Kenner, A. Ward (eds.), The EU Charter of Fundamental Rights: A Commentary,
Hart/Beck, 2014.
51. K. Lenaers, The EU Charter of Fundamental Rights: Scope of Application and
Methods of Interpretation, în V. Kronenberger, M. T. D’Alessio, V. Placco (eds.), De
Rome à Lisbonne: les juridictions de l'Union européenne à la croisée des chemins.
Mélanges en l'honneur de Paolo Mengozzi, Bruxelles, Bruylant, 2013, pp. 107-143.
52. K. Lenaerts, Exploring the Limits of the EU Charter of Fundamental Rights, în
European Constitutional Law Review, vol.8, nr.3, octombrie 2012, pp.375-403.
53. D.C. Dănișor, Înţelegerea trunchiată a competenţei exclusive a Curţii
Constituţionale în domeniul contenciosului constituţional (III) - Tipuri de contencios
constituţional de conformitate şi partajul competenţelor de justiţie constitutională, în
Pandectele Române, nr. 5/2011.
54. D.C. Dănișor, Evoluția instituțiilor politice românești după 1989 - liberalism sau
totalitarism sub altă formă?, în Evoluția instituțiilor politice ale statului român din 1859
până astăzi (S. L. Damean, D-C Dănișor, M. Ghițulescu, A. Oșca, eds.), Cetatea de Scaun,
Târgoviște, 2014, pp. 240-300.
55. D. C. Dănișor, Restrângerea excesivă a obiectului controlului de constituţionalitate
298
299
prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în Revista Română de Jurisprudenţă, nr. 4 din

data de 30 aprilie 2009.
56. D.-A. Efrim, C. I. Cioroianu, Judecătoria Craiova, secţia civilă, sentinţa civilă nr.
20039 din 6 decembrie 2010, în Pandectele Române, nr. 4/2011.
57. M. Mazilu-Babel, G. Zanfir, Invocarea și aplicarea directivelor Uniunii Europene
în dreptul interne. Directiva - obligația de rezultat impusă (I), Pandectele Române, nr.
3/2013, pp. 82- 102.
58. Francois- Xavier Millet, Reflexions sur la notion de protection equivalente des
droits fondamentaux, RfdA, nr.2, martie-aprilie 2012, pp. 307 – 317,
59. Andreas Voßkuhle, The Cooperation Between European Courts: The Verbund of
European Courts and its Legal Toolbox, în The Court of Justice and the Construction of
Europe: Analyses and Perspectives on Sixty Years of Case-law - La Cour de Justice et la
Construction de l'Europe: Analyses et Perspectives de Soixante Ans de Jurisprudence
(Court of Justice, ed.), T. M. C. Asser Press, 2013, pp. 81-98
60. Christina Eckes, EU Accession to the ECHR: Between Autonomy and Adaptation,
The Modern Law Review, 2013, 76(2) MLR 254–285
61. Jean-Philippe Derosier, Hors-piste constitutionnel. Quand le Conseil
Constitutionnel decide de poser une question prejudicielle a la CJUE în L’etat, le droit, la
politique, 2014 227-241
62. G. Martinico, Is the European Convention Going to be „Supreme”? A
comparative-Constitutional Overview of ECHR and EU Law before national courts, în The
European Journal of International Law, vol. 23, no. 2, 2012, 401-424.
63. Sarah Iglesias Sanchez, The Court and the Charter: the Impact of the Entry into
Force of the Lisbon Treaty on the ECJ’s Approacho to Fundamental Rights, Common
Market Law Review 2012, Vol. 49, issue 5, p. 1565–1611
64. A. Von Bogdandy, S. Shill, Overcome absolute primacy: respect for national
identities under the Lisbon Treaty, Common Market Law Review, nr. 48, 2011,1417-1454
la p. 1417.
65. Monica Claes, National Identity: Trump card or up for negotiation?, în National
Constitutional Identity and European Integration, (A. S. Arnaiz, C. A. Llivina, coord.),
66. Roberto Toniatti, Sovereignity Lost, Constitutional Identity Regained în National
Constitutional Identity and European Integration, ed. A. S. Arnaiz, C. A. Llivina, p. 64
67. L. Burgorgue-Larsen, A Huron at the Kirchberg Plateau, în National Constitutional
Identity and European Integration, ed. A. S. Arnaiz, C. Alcoberro Llivina, Intersentia,
2013,
68. R. Bustos Gisbert, National Constitutional Identity in European constitutionalism:
Revisiting the tale of the Emperor’s new clothes in Spain?, în National Constitutional
Identity and European Integration, ed. A. S. Arnaiz, C. A. Llivina
69. C. Tomuschat, The defence of National identity by the German Constitutional
Court, National Constitutional Identity and European Integration, ed. A. S. Arnaiz, C. A.
Llivina
70. M Kumm, The Jurisprudence of Constitutional Conflict: Constitutional Supremacy
in Europe before and after the Constitutional Treaty, European Law Journal, nr. 11 (3),
2005 pp. 262-307
71. D. Shelton, Describing the elephant: international justice and environmental law,
în Environmental law and justice in context, J. Ebesson, P. Okowa (eds.).
72. M. Taborowski, Infringement Proceedings and non-compliant national courts, în
Common Market Law Review, 49, 2012, 1881-1914
73. Aida Torres Pérez, Spanish Constitutional Court, Constitutional Dialogue on the E
uropean Arrest Warrant: The Spanish Constitutional Court Knocking on Luxembourg's Do
299
300
or; Spanish Constitutional Court, Order of 9 June 2011, ATC 86/2011, în

European Constitutional Law Review, nr.8, pp 105-127
74. A. Torrez Perez, The challenges for Constitutional Courts as Guardian of
fundamental rights in the European Union, în The Role of Constitutional Courts in
Multilevel Governance, Intersentia, 2012
75. A. Torres Perez, Constitutional identity and fundamental rights: the intersection
between article 4(2) TEU and 53 Charter, în A. Saiz Arnaiz, C. Alcoberro Llivina (eds.)
National Constitutional Identity and European Integration, Intersentia, 2013, pp. 141-157.
76. M. Poiares Maduro, The double constitutional life of the Charter of Fundamental
Rights, în Unión Europea y derechos fundamentales en perspectiva constitucional,
Dykinson, Madrid, 2004.
77. R.Zbiral, Czech Constitutional Court, Judgment of 31 January 2012, Common
Market Law Review, nr. 49, 2012, pp.1475-1492.
78. E. Frasheri, The power of national courts in interpreting domestic and EU law: the
indeterminacy of choice, Interpretation of law in the Global World: from particularism to a
universal approach, în J. Jemielniak, P. Miklaszewicz (ed.), Interpretation of Law in the
Global World, Springer, Heidelberg, 2010, pp.125-142.
79. C. van de Heyning, The constitutionalisation of the Convention through domestic
constitutional adjudication, în The role of Constitutional Courts in multilevel Governance,
Intersentia, 2012
80. F. Malhiere, Le controle de l’equivalence des protections des droits fondamentaux:
les juges et les rapports de systemes, Revue du Droit Public, Nr. 6/2013, pp. 1523-1556
81. D. Rousseau, Les convergences constitutionnelles en matiere de droits
fondamentaux, în Droit constitutionnel, droit communautaire: vers un respect reciproque
mutuel? (ed. H. Gaudin), Aix-en-Provence, Paris, Economica, 2001.
82. M. Claes, B. de Witte, The role of national constitutional courts in the European
legal space, în The role of Constitutional Courts in multilevel Governance, Intersentia,
2012.
83. N. Nic Shuibhne, Margin of appreciation: national values, fundamental rights and
EC free movement law, European Law Review, 2009, 34(2), 230-256
84. M. Nincic, The national interest and its interpretation, The Review of Politics, Vol.
61, nr. 1, Winter, 1999, 29-55
85. C. T. Smith; T. Fetzer, The Uncertain Limits of the European Court of Justice’s
Authority: Economic Freedom versus Human Dignity, 2004, nr.10, Columbia Journal of
European Law.
86. H. Tristam Engelhardt, F. Jotterand, ‘The precautionary principle: a dialectical
reconsideration’ 2004 29 3 Journal of Medicine and Philosophy, vol. 29, nr. 3, 2004, 301-
312.
87. M. Weimer Applying Precaution in EU Authorisation of Genetically Modiﬁed
Products-Challenges and Suggestions for Reform, 16 5 European Law Journal, vol. 16 nr.
5, 2010, 624-657.
88. E. Fischer, J. Jones, R. von Schomberg, Implementing the precautionary principle:
perspectives and prospects în E. Fischer; J. Jones; R. von Schomberg (eds.) Implementing
the precautionary principle, Cheltenham, UK:Edward Elgar, 2006, 1-14
89. R. von Schomberg, The precautionary principle and its normative challenges, în E.
Fischer; J. Jones; R. von Schomberg (eds.) Implementing the precautionary principle,
Cheltenham, UK, Edward Elgar, 2006.
90. L. Francot-Timmermans; U. De Vries Eyes Wide Shut: On Risk, Rule of Law and
Precaution, 2013, nr. 26 issue 2, Ratio Juris, 282-301.
91. D. Freestone, The Continued Rise of the Precautionary Principle în A. Boyle and
300
301
D. Freestone (eds.), International Law and Sustainable Development, Oxford University

Press, 1999, pp. 135 – 141
92. W. van Gerven, Remedies for infringements of Fundamental Rights, 2004,
European Public Law, nr. 10, 2004.
93. M. Kokes, P. Mikuli, The Subsidiary Application of the European Convention on
Human Rights by Constitutional Courts in the Czech Republic and Poland în K. Topidi and
L. Fielder (eds.) Transnational Legal processes and Human Rights, Ashgate, SUA, 2013,
79-101.
94. Craig T. Smith, Thomas Fetzer, The Uncertain Limits of the European Court of
Justice’s Authority: Economic Freedom versus Human Dignity, 10, Colum. J. Eur. L. 445
2003-2004.
95. M. de Montaigne, An Apology for Raymond Sebond, în The Complete Essays (M.
A. Screech, trans.) Penguin Classics, London, 2003.
96. J. H. H. Weiler, A Constitution for Europe? Some Hard Choices, 20 Journal of
Common Market Studies, 40, 2002.
97. J. H. H. Weiler, Eurocracy and Distrust: some questions concerning the role of the
European Court of Justice in the protection of fundamental rights within the legal order of
the European Communities, 61 Wash. L. Rev. 1103, 1986.
98. Besselink, L.F.M., ‘General Report’, în The Protection of Fundamental Rights
Post-Lisbon: The Interaction between the Charter of Fundamental Rights of the European
Union, the European Convention on Human Rights and National Constitutions, FIDE
Congress 2008.
99. Pierre Pescatore, Le recours, dans la jurisprudence de la Court de Justices des
Communautes europeennes, a des normes deduites de la comparaison des droits des Etats
membres, RIDC 1980, nr. 2
100. Jose Luis Marti, Two different ideas of constitutional identity: Identity of the
Constitution v. Identity of the People, în Constitutional Identity and European Integration,
Intersentia, 2013
101. O. Jouanjan, Histoire de la science du droit constitutionnel, în Traité international
de droit constitutionnel (M. Troper, D. Chagnollaud, eds.), Dalloz, 2012, tome I, Theorie
de la Constitution, pp. 70-141
102. Mauro Barberis (trad. Isabelle Boucobza), Ideologies de la Constitution – Histoire
du constitutionnalisme, în Traité international de droit constitutionnel, Dalloz, 2012,
103. B. Mirkine - Guetzevitch, Les nouvelles tendances du droit constitutionnel, Revue
du droit public, 1929.
104. F.-X. Millet, The French Constitutional Council and the CJEU: between splendid
isolation, communication and forced dialogue, în The role of Constitutional Courts in
multilevel Governance, Intersentia, 2012, pp. 251-264
105. D. Thym, Attack or retreat? Evolving themes and strategies of the judicial dialogue
between the German Constitutional Court and the European Court of Justice, în
Constitutional Conversations in Europe: actors, topics and procedures, Cambridge,
Intersentia, 2012, pp. 235-250
106. K. Kowalik-Banczyk, Sending Smoke Signals to Luxembourg: the Polish
Constitutional Tribunal in Dialogue with the ECJ, în Constitutional Conversations in
Europe: actors, topics and procedures, Cambridge, Intersentia, 2012, pp. 267-284.
107. P. Molek, The Czech Constitutional Court and the Court of Justice: Between
Fascination and Securing Autonomy, în Constitutional Conversations in Europe: Actors,
Topics and Procedures, Cambridge, Intersentia, 2012, pp. 131-159
108. M. Kumm, V. Ferreres Comella, The Primacy Clause of the Constitutional Treaty
and the Future of Constitutional Conflict in the European Union, International Journal of
301
302
Constitutional Law, nr. 3/2005

109. J. Gerards, The Pilot Judgment Procedure before the ECtHR as an instrument for
dialogue, în Constitutional Conversations, Cambridge, Intersentia, 2012.
110. M. Claes, Negotiating constitutional identity or whose identity is it anyway?, în
Constitutional Conversation, Cambridge, Intersentia, 2012.
111. J. Morelle, Le principe de la souverainete de l’Etat et le Droit international public,
Revue du droit public, 1926, pp. 369-389.
112. G. Gîrleșteanu, Consideraţii privind Decizia nr. 1039 din 5 decembrie 2012
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru
abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ale
art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în
Pandectele Române, nr. 3/2013
113. G. Gîrleșteanu, Consideraţii privind Decizia nr. 783 din 26 septembrie 20121
referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului României nr.
28/2012 privind desemnarea membrilor Consiliului de administraţie al Societăţii Române
de Televiziune, în Pandectele Române, nr. 11/2012.
114. G. Gîrleșteanu, Consideraţii privind Decizia nr. 558 din 24 mai 20121 referitoare
la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. V alin. (1) teza I din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 15/2012 privind stabilirea unor măsuri financiare în domeniul
asigurărilor sociale de sănătate şi al finanţelor publice, în Pandectele Române, nr. 6/2012.
115. G. Gîrleșteanu, Consideraţii privind Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012 referitoare
la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (2), art. 49 alin. (2), art. 54 şi
art. 56 din Legea privind amplasarea şi autorizarea mijloacelor de publicitate, în
Pandectele Române, nr. 4/2012.
116. G. Gîrleșteanu, Consideraţii privind compatibilitatea reglementărilor propuse prin
proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei României din 9 iunie 2011 în materia
dreptului de proprietate şi a instituţiei imunităţii parlamentare cu dispoziţiile actului
fundamental român în vigoare - aspecte teoretice pe marginea argumentaţiei prezente în
Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, în Pandectele Române, nr. 7/2011.
117. G. Gîrleșteanu, Decizia nr. 1.609 din 9 decembrie 20101) referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ
nr. 554/2004, în Revista Română de Jurisprudență, nr. 2/2011.
118. T. Toader, M. Safta, Rolul deciziilor interpretative în procesul de
constituționalizare a dreptului, Dreptul, nr. 9/2014.
119. A. Rosas, The applicability of the EU Charter of Fundamental Rights and the
National Level, European Yearbook on Human Rights, 2013, pp. 97-112.
120. A. Rosas, Implementing EU law in the Member States: some observations on the
applicability of the Charter of Fundamental Rights, în L. Weitzel, Melanges en hommage a
Albert Weitzel. L'Europe des droits fondamentaux, Paris, Pedone, 2013, pp. 185-200.
121. Valentin Constantin, Constituția României din perspectiva supremației dreptului
(rule of law), în Comentarii la Constituția României (G. Andreescu, M. Bakk, L. Bojin, V.
Constantin eds.), Polirom, București, 2010, pp. 191-230.
122. A. Ward, Article 51 – Scope, în S. Peers, T. Hervey, J. Kenner, A. Ward (eds.), The
EU Charter of Fundamental Rights: A Commentary, Hart/Beck, 2014, pp. 1413 – 1454.
123. Ș. Deaconu, Uniunea Europeană după Tratatul de reformă de la Lisabona, Revista
Română de Drept Comunitar, nr. 5/2009.
124. Ș. Deaconu, Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană - parte a
acquis-ului constituțional?, în Despre Constituție și constituționalism. Liber Amirocum
Ioan Muraru, Hamangiu, București, 2006, pp. 267-277.
125. Ș. Deaconu, Drepturi și libertăți fundamentale în sistemul de drept constituțional,
302
303
Revista Română de Drept Privat, nr. 4/2011.

126. C. -L. Popescu, L'exception d'inconstitutionnalite en tant que recours interne avant
une requete individuelle devant la Cour Europeenne des droits de l'homme, în Despre
Constituție și Constituționalism. Liber Amicorum Ioan Muraru, Hamangiu, București,
2006, pp. 184-198.
127. V. Duculescu, Dreptul Constituțional European - O "sfidare" la adresa dreptului
constituțional clasic sau un concept nou în dezbaterea juriștilor?, în Despre constituție și
constituționalism. Liber Amirocum Ioan Muraru, Hamangiu, 2006, București.
128. B. de Witte, The European Union as an international legal experiment, în The
Worlds of European Constitutionalism (J. H. H. Weiler, G. de Burca, coord.), Cambridge
University Press, Cambridge, 2011.
129. N. Krisch, The case for pluralism in postnational law, în J. H. H. Weiler, G. de
Burca (coord.), The Worlds of European Constitutionalism, Cambridge University Press,
Cambridge, 2011.
130. R. Jacquelin, Les Cents Jours, Revue du droit public, 1897, pp. 193-220.
131. I. Chelaru, C. Ionescu, Considerații în legătură cu deciziile Curții Constituționale
și efectele acestora, Dreptul, nr. 9/2015, pp. 143-157.
132. I. Deleanu, Obligativitatea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului și ale
Curții de Justiție a Comunităților Europene, Dreptul, nr. 2/2007, pp. 28-43.
133. C. Valentin, Al treilea pilon al Noii Reforme la Curtea Europeană a drepturilor
omului, Noua Revistă a Drepturilor Omului (NRDO), nr. 1/2015, pp. 3-7.
134. I. Deleanu, Redimensionarea funcției jurisdicționale, Dreptul, nr. 8/2006, pp. 9-24.
135. A. Guazzarotti, Strasbourg Jurisprudence as an Input for Cultural Evolution in
Italian Judicial Practice, în The constitutional relevence of the ECHR in domestic and
European Law (G. Repetto, coord.), Intersentia, 2013.
136. V. Babiuc, V. Stoica, Libertatea contractuală și dreptul constituțional, Dreptul, nr.
7/1995.
3. Jurisprudență
1. CEDO, Rumpf împotriva Germaniei, cererea nr. 46344/06.

2. CEDO, Michaud împotriva Franței. cererea nr. 12323/11.
3. CEDO, Slivenko împotriva Letoniei, cererea nr. 48321/99.
4. CEDO, Vassilios Athanasiou și alții împotriva Greciei, cererea nr. 50973/08.
5. CEDO, R & L, s.r.o. și alții împotriva Cehiei, cererea nr. 37926/05.
6. CEDO, Kurić și alții împotriva Sloveniei, cererea nr. 26828/06.
7. CEDO, Posti Rahko împotriva Finlandei, cererea nr. 27824/95.
8. CEDO, Tănase împotriva Moldovei, cererea nr. 5269/02.
9. CEDO, Adamsons împotriva Letoniei, cererea nr. 3669/03.
10. CEDO, Partidul Republican al Rusiei împotriva Rusiei, cererea nr. 12976/07.
11. CEDO, Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României, cererea nr.
46626/99.
12. CEDO,Maslak împotriva Slovaciei, cererea nr. 15259/11.
13. CEDO,Béláné Nagy împotriva Ungariei, cererea nr. 53080/13.
14. CEDO, Čikanović împotriva Croatiei, cererea nr. 27630/07.
15. CEDO, Dimech împotriva Maltei, cererea nr. 34373/13.
16. CEDO, Chinnici împotriva Italiei (nr. 2), cererea nr. 22432/03.
17. CEDO, Oliari și alții împotriva Italiei, cererile nr. 18766/11 și36030/11.
18. CEDO, Bayatyan c. Armeniei, cererea nr. 23459/03.
19. CEDO, Rotaru împotriva României, cererea nr. 28341/95.
303
304
20. CEDO. Krcmar și alții împotriva Cehiei, cererea nr. 35376/97.

21. CEDO, AGVPS-Bacău împotriva României, cererea nr. 19750/03.
22. CEDO, Costello-Roberts împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, cererea nr. 13134/87.
23. CEDO, Caroline Grimaldi împotriva Germaniei (nr.1), cererea nr. 59329/00.
24. CEDO, Omerović împotriva Croației (nr. 2), cererea nr. 22980/09.
25. CEDO, Buzescu împotriva României, cererea nr.
26. CEDO, Ghibuși împotriva României, cererea nr.
27. CEDO, Lopez Ostra împotriva Spaniei, cererea nr.
28. CEDO, Airey împotriva Irlandei, cererea nr.
29. CEDO, Julius Kloiber Schlachthof GMBH și alții împotriva Austriei, cererea nr.
30. CEDO, Guincho împotriva Portugaliei, cererea nr.
31. CEDO, Albert and Le Compte împotriva Belgiei, cererea nr. 7299/75 și 7496/76.
32. CEDO, Steininger împotriva Austriei, cererea nr. 21539/07.
33. CEDO, Bosphorus Hava Yollari Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi împotriva Irlandei,
cererea nr. 45036/98.
34. CEDO, M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei, cererea nr. 30696/09.
35. CEDO, Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), nr. 71525/01.
36. CEDO, Abramiuc împotriva României, nr. 37.411/02.
37. CEDO, Pruteanu împotriva României, cererea nr. 30181/05.
38. CEDO, Gasparini împotriva Italiei și Belgiei, cererea nr. 10750/03.
39. CEDO, Adreasen împotriva Marii Britanii și a altor 26 de state membre ale Uniunii
Europene, cererea nr. 28827/11.
40. CEDO, Société ETABLISSEMENTS BIRET ET CIE S.A. et la société BIRET
INTERNATIONAL împotriva a 15 state membre ale Uniunii Europene , cererea nr.
13762/04.
41. CEDO, Klauseker împotriva Germaniei, cererea nr. 415/07.
42. CEDO, Perez împotriva Germaniei, cererea nr.15521/08.
43. CEDO, M. împotriva Germaniei, cererea nr. 13258/87.
44. CEDO, Tarakhel împotrivaElveției, cererea nr. 29217/12.
45. CEDO, La Coopérative des agriculteurs de la Mayenne et la Coopérative laitière Maine-
Anjou împotriva Franței, cererea nr. 16931/04.
46. CEDO, Povse împotriva Austriei, cererea nr. 3890/11.
47. CEDO, Sindicatul Pro Asistență Socială împotriva României, cererea nr. 24456/13.
48. CEDO, Lechouritou și alții împotriva Germaniei și a altor 27 state membre UE, cererea nr.
37937.
49. CEDO, Waite și Kennedy împotriva Germaniei, cererea nr. 26083/94.
50. CEDO, Beer și Regan împotriva Germaniei, cererea nr. 28934/95.
51. CEDO, Coopertiven Producententorganisatie van de ederlande Kokkelvisserij U.A.
împotriva Olandei, cererea nr. 13645/05.
52. CEDO, Vermeulen împotriva Belgiei, cererea nr. 19075/91.
53. CEDO, Lingens împotriva Austriei, cererea nr. 9815/82.
54. CEDO, Maaouia împotriva Franței, cererea nr. 39652/98.
55. CEDO, Yildiz și alții împotriva Austriei, cererea nr. 37295/97.
56. CEDO, Aizpurua Ortiz și alții împotriva Spaniei, cererea nr. 42430/05.
57. CEDO, Al-Khawaja și Tahery împotriva Regatului Unit, cererile nr. 26766/05 şi 22228/06.
58. CEDO, Goodwin împotriva Regatului Unit, cererea nr. 28957/95.
59. CEDO, Schalk şi Kopf împotriva Austriei, cererea nr. 30141/04.
60. CEDO, G.N. împotriva Italiei, cererea nr. 434134.
61. CEDO, Rasmussen împotriva Danemarcei, cererea nr. 8777/79.
62. CEDO, Stec și alții împotriva Regatului Unit, cererile nr. 65731/01 și 65900/01.
304
305
63. CEDO, Burden împotriva Regatului Unit, cererea nr. 13378/05.

64. CEDO, Affaire « relative à certains aspects du régime linguistique de l’enseignement en
Belgique împotriva Belgiei, cererile nr. 1474/62 1677/62 1691/62 1769/63 1994/63
2126/64.
65. CEDO, Opinia disidentă a judecătorilor ZIEMELE, HIRVELÄ și BIANKU în National
Union of Rail, Maritime and Transport Workers împotriva Regatului Unit, cererea nr.
31045/10.
66. CEDO, Mendizabal împotriva Franței, cererea nr. 51431/99.
67. CEDO, P.B. și J. S. împotriva Austriei, cererea nr. 18984/02.
68. CEDO, Piermont împotriva Franței, cererile nr. 15773/89 15774/89.
69. CEDO, Matthews împotriva Regatului Unit, cererea nr. 24833/94.
70. CEDO, Delfi împotriva Estoniei, cererea nr. 64569/09.
71. CEDO, Ullens de Schooten și Rezabek împotriva Belgiei, cererile nr. 2989/07 și nr.
38353/07.
72. CEDO, Tarantino și alții împotriva Italiei, cererile nr. 25851/09 29284/09 64090/09.
73. CEDO, Nardella împotriva Italiei, cererea nr. 45844/99.
74. CEDO, John împotriva Germaniei, cererea nr. 15073/03.
75. CEDO, Rutar Marketing D.O.O. împotriva Sloveniei, cererea nr. 62020/11.
76. CEDO, Dhahbi împotriva Italiei, cererea nr. 17120/09.
77. CEDO, Schipani și alții împotriva Italiei, cererea nr. 38369/09.
78. CEDO, Vergauwen și alții împotriva Belgiei, cerererile nr. 38044/12 40958/12 50642/12.
79. CEDO, Wallishauser împotriva Austriei (nr. 2), cererea nr.14497/06.
80. CEDO, Abrahamian împotriva Austriei, cererea nr. 35354/04.
81. CEDO, Ryon și alții împotriva Franței, cererile nr. 33014/08 11793/09 36748/08.
82. CEDO, Stichting Mothers of Srebrenica și alții împotriva Olandei, cererea nr. 65542/12.
83. CEDO, Lesoochranarske Zoskupenie VLK împotriva Slovaciei, LESOOCHRANÁRSKE
ZOSKUPENIE VLK v. SLOVAKIA, cererea nr. 53246/08.
84. CEDO, Allen împotriva Regatului Unit, nr. 18837/06.
85. CEDO, Jeunesse împotriva Olandei, cererea nr. 12738/10.
86. CEDO, Sindicatul Pro Asistență Socială împotriva României, cererea nr. 24456/13
87. CEDO, Dexter și alții împotriva Ciprului, cererile nr. 63049/11 62322/11 68057/11.
88. CEDO, Schindler împotriva Regatului Unit, cererea nr. 19840/09.
89. CEDO, Asociația Victimelor Magistraților împotriva României, cererea nr. 47732/06.
90. CJUE, cauza 283/81, Cilfit și alții, EU:C:1982:335.
91. CJUE, cauza 70/83, Kloppenburg, EU:C:1984:71.
92. CJUE, C-344/95, Comisia c. Belgiei, EU:C:1997:81.
93. CJUE, C-22/13, Mascolo, EU:C:2014:2401.
94. CJUE, C- 256/11, Dereci și alții, EU:C:2011:734.
95. CJUE, C-465/07, Elgafaji, EU:C:2009:94
96. CJUE, cuza 11/70, Internationale Handelsgesellschaft, cauza 11/70, EU:C:1970:114.
97. CJUE, C-482/10, Cicala, EU:C:2011:868.
98. CJUE, C-293/12 și C-594/12, Digital Rights Ireland Ltd împotriva Minister for
Communications, Marine and Natural Resources şi alţii și Karntner Landesregierung şi
alţii, EU:C:2014:238.
99. CJUE, C-168/13 PPU Jeremy F., EU:C:2013:358.
100. CJUE, Melloni, C‑399/11, EU:C:2013:107.
101. CJUE, Avizul 1/91, EU: C:1991:490
102. CJUE, Avizul nr. 1/09, EU:C:2011:123.
103. CJUE, C‑409/06, Winner Wetten, EU:C:2010:503.
104. CJUE, C-438/99, Jiménez Melgar, EU:C:2001:509.
305
306
105. CJUE, cauza 26/62, van Gend & Loos, EU:C:1963:1.

106. CJUE, cauza 8/81, Becker, EU:C:1982:7.
107. CJUE, C-194/08, Gassmayr, EU:C:2010:386.
108. CJUE, C-389/95, Klattner, EU:C:1997:258.
109. CJUE, C-431/05, Merck Genéricos – Produtos Farmacêuticos, EU:C:2007:496.
110. CJUE, C-468/10 și C-469/10, ASNEF și FECEMD, EU:C:2011:777.
111. CJUE, C-555/07, Kücükdeveci, EU:C:2010:21.
112. CJUE, C-105/03, Pupino, C-105/03, EU:C:2005:386.
113. CJUE, cauza 14/83, Von Colson și Kamann , EU:C:1984:153.
114. CJUE, C-402/09, Tatu, EU:C:2011:219.
115. CJUE, C-279/09, DEB, EU:C:2010:811.
116. CJUE, C-189/10 și C-188/10, Melki și Abdeli, EU:C:2010:206.
117. CJUE,C-235/10, C-236/10, C-237/10, C-238/10 și C-239/10) David Claes și alții,
EU:C:2011:119.
118. CJUE, C-131/12, Google Spain și Google, EU:C:2014:317.
119. CJUE, C-46/93 și C-48/93, Brasserie du pêcheur/Bundesrepublik Deutschland și
The Queen / Secretary of State for Transport, ex parte Factortame și alții, EU:C:1996:79.
120. CJUE, C-98/14, Berlington Hungary și alții, EU:C:2015:386.
121. CJUE, C-245/01, RTL Télévision, EU:C:2003:580
122. CJUE, C-347/03, Regione autonoma Friuli-Venezia Giulia şi ERSA,
EU:C:2005:285.
123. CJUE, C-540/03, Parlamentul/Consiliul, EU:C:2006:429.
124. CJUE, C‑350/06 şi C‑520/06, Schultz-Hoff și alții, EU:C:2009:18.
125. CJUE, C-50/12 P, Kendrion/Comisia, EU:C:2013:771.
126. CJUE, T-479/14 pendinte.
127. CJUE, C-303/05, Advocaten voor de Wereld, EU:C:2007:261.
128. CJUE, C-498/12, Pedone, EU:C:2013:76.
129. CJUE; C-499/12, Gentile, EU:C:2013:77.
130. CJUE, C-73/13, T., EU:C:2013:299.
131. CJUE, C-258/13, Sociedade Agrícola e Imobiliária da Quinta de S. Paio,
EU:C:2013:810
132. CJUE, C-206/13, Siragusa, EU:C:2014:126.
133. CJUE, C-305/14, Băbășan, C-305/14, EU:C:2015:97.
134. CJUE, C-299/95, Kremzow, EU:C:1997:254.
135. CJUE, C-309/06, Annibaldi, EU:C:1997:631.
136. CJUE, C-40/11, Iida, EU:C:2012:691.
137. CJUE, C-87/12, Ymeraga și alții, EU:C:2013:291.
138. CJUE, C-144/95, Maurin, EU:C:1996:235.
139. CJUE, C-198/13, Julian Hernández și alții, EU:C:2014:2055.
140. CJUE, C-167/12, D., EU:C:2014:169.
141. CJUE, C-260/98, ERT, EU:C:1991:25.
142. CJUE, C-390/12, Pfleger și alții, EU:C:2014:281.
143. CJUE, C-93/12, Agrokonsulting-04, EU:C:2013:432.
144. CJUE, C-224/01, Köbler, EU:C:2003:513.
145. CJUE, C-268/06, Impact, EU:C:2008:223
146. CJUE, C-12/08, Mono Car Styling, C-12/08, EU:C:2009:466.
147. CJUE, C-317/08-C-320/08, Alassini și alții, C-317/08-C-320/08, EU:C:2010:146.
148. CJUE, cauza 33/76, Rewe/Landwirtschaftskammer für das Saarland,
EU:C:1976:188.
149. CJUE, C-312/93, Peterbroeck, EU:C:1995:437.
306
307
150. CJUE, C-416/10, Križan și alții, EU:C:2013:8.

151. CJUE, cauza 118/75, Watson și Belmann, EU:C:1976:106.
152. CJUE, cauza 8/77, Sagulo și alții, EU:C:1977:131.
153. CJUE, C-326/88, Hansen, EU:C:1990:291.
154. CJUE, C-7/90, Vandevenne și alții, EU:C:1991:363.
155. CJUE, C-68/88, Comisia/Grecia, EU:C:1989:339.
156. CJUE, C-177/95, Ebony Maritime și Loten Navigation, EU:C:1997:89.
157. CJUE, C-546/09, Aurubis Balgaria, EU:C:2011:199.
158. CJUE, C-210/10, Urbán, EU:C:2012:64.
159. CJUE, C-262/99, Louloudakis, EU:C:2001:407.
160. CJUE, C-13/01, Safalero, EU:C:2003:447.
161. CJUE, C-12/02, , Grilli, EU:C:2003:538.
162. CJUE, C-387/02, C-391/02 și C-403/02, Berlusconi și alții, EU:C:2005:270.
163. CJUE, C-430/05, Ntionik și Pikoulas, EU:C:2007:410.
164. CJUE, C-117/14, Nisttahuz Poclava, EU:C:2015:60.
165. CJUE, C-361/07, Polier, EU:C:2008:16.
166. CJUE, C-370/12, Pringle, EU:C:2012:756.
167. CJUE, C-306/12, Spedition Welter, EU:C:2013:650
168. CJUE, C-397/01-C-403/01, Pfeiffer și alții, EU:C:2004:584.
169. CJUE, C-153/13, Pohotovosť, ECLI:EU:C:2014:327.
170. CJUE, C-138/12, Rusedespred, EU:C:2013:233.
171. CJUE, C-106/89, Marleasing, EU:C:1990:395.
172. CJUE, C-176/12, Association de médiation sociale, EU:C:2014:2.
173. CJUE, C-282/10, Dominguez, EU:C:2012:33.
174. CJUE, C-97/11, Amia, EU:C:2012:306.
175. CJUE, C-571/10, Kamberaj, EU:C:2012:233.
176. CJUE, C-275/06, Promusicae, EU:C:2008:54.
177. CJUE, C-305/05, Ordre des barreaux francophones et germanophone și alții,
EU:C:2007:383.
178. CJUE, C-101/01, Lindqvist, EU:C:2003:596.
179. CJUE, C-403/09 PPU, Detiček, EU:C:2009:810.
180. CJUE, C‑411/10 și C‑493/10, N. S. și alții, EU:C:2011:865.
181. CJUE, C-402/07, Sturgeon și alții, C-402/07 și C-432/07, EU:C:2009:716.
182. CJUE, C-237/15 PPU, Lanigan, EU:C:2015:474.
183. CJUE, C-648/11, MA și alții, EU:C:2013:367.
184. CJUE, C-300/11, ZZ, EU:C:2013:363.
185. CJUE, C-274/99 P, Connolly/Comisia, EU:C:2001:127.
186. CJUE, C-579/12 RX II, EU:C:2013:570.
187. CJUE, C-12/11, McDonagh, EU:C:2013:43.
188. CJUE, C-329/13, Stefan, EU:C:2014:815.
189. CJUE, C-6/90 și C-9/90, Francovich și alții, EU:C:1991:428.
190. CJUE, C-129/14 PPU, Spasic, EU:C:2014:586.
191. CJUE, C-83/14, CHEZ Razpredelenie Bulgaria, EU:C:2015:480.
192. CJUE, C-400/10 PPU, McB., EU:C:2010:582.
193. CJUE, C-316/13, Fenoll, EU:C:2015:200.
194. CJUE, C-285/15 pendinte.
195. CJUE, C- 134/15 pendinte.
196. CJUE, C- 341/05, Laval un Partneri, EU:C:2007:809,
197. CJUE, C-438/05, International Transport Workers’ Federation și Finnish Seamen’s
Union, EU:C:2007:772.
307
308
198. CJUE, C-144/04, Mangold, EU:C:2005:709.

199. CJUE, C-548/09 P, Bank Melli Iran/Consiliul, EU:C:2011:735.
200. CJUE, C-210/03, Swedish Match, EU:C:2004:802.
201. CJUE, C-462/11, Cozman, EU:C:2011:831.
202. CJUE, C-112/00, Schmidberger, EU:C:2003:333.
203. CJUE, C-402/05 P și C-415/05 P, Kadi și Al Barakaat International
Foundation/Consiliul și Comisia, EU:C:2008:461.
204. CJUE, C-379/08 și C-380/08, ERG și alții, EU:C:2010:127.
205. CJUE, cauza 240/83, ADBHU, EU:C:1985:59.
206. CJUE, C-302/86, Comisia/Danemarca, 302/86, EU:C:1988:421.
207. CJUE, C-213/96, Outokumpu, EU:C:1998:155.
208. CJUE, C-544/10, Deutsches Weintor, EU:C:2012:526.
209. CJUE, C-501/11 P, Schindler Holding și alții/Comisia, EU:C:2013:522 paragr. 128.
210. CJUE, C-283/11, Sky Österreich, EU:C:2013:28.
211. CJUE, C-450/06, Varec, EU:C:2008:91.
212. CJUE, C-92/09 și C-93/09, Volker und Markus Schecke și Eifert, C-92/09 și
C-93/09, EU:C:2010:662.
213. CJUE, C-212/13, Ryneš, EU:C:2014:2428.
214. CJUE, C-473/12, IPI, EU:C:2013:715.
215. CJUE, C-279/09, DEB, EU:C:2010:811.
216. CJUE, C-222/84, Johanston, EU:C:1986:206.
217. CJUE, C-222/86, Heylens și alții, EU:C:1987:442.
218. CJUE, C-424/99, Comisia/Austria, C-424/99, EU:C:2001:642.
219. CJUE, C-50/00 P, Unión de Pequeños Agricultores/Consiliul, EU:C:2002:462.
220. CJUE, C-467/01, Eribrand, EU:C:2003:364.
221. CJUE, C-562/12, Liivimaa Lihaveis, EU:C:2014:2229.
222. CJUE, C-97/91, Oleificio Borelli/Comisia, EU:C:1992:491.
223. CJUE, C-344/04, IATA și ELFAA, EU:C:2006:10.
224. CJUE, C-58/08, Vodafone și alții, EU:C:2010:321.
225. CJUE, C-491/01, British American Tobacco (Investments) și Imperial Tobacco,
EU:C:2002:741.
226. CJUE, C-453/03, C-11/04, C-12/04 și C-194/04, ABNA și alții, EU:C:2005:741.
227. CJUE, C-343/09, Afton Chemical, EU:C:2010:419.
228. CJUE, C-366/10, Air Transport Association of America și alții, EU:C:2011:864.
229. CJUE, C-169/14, Sánchez Morcillo și Abril García, EU:C:2014:2099.
230. CJUE, C-199/11, Otis și alții, EU:C:2012:684.
231. CJUE, C-472/11, Hotărârea Banif Plus Bank, EU:C:2013:88.
232. CJUE, C-514/07 P, C-528/07 P și C-532/07 P, Suedia și alții/API și Comisia,
EU:C:2010:541.
233. CJUE, C-32/14, ERSTE Bank Hungary, EU:C:2015:637.
234. CJUE, C-19/13, Fastweb, EU:C:2014:2194.
235. CJUE, C-69/10, Samba Diouf, EU:C:2011:524.
236. CJUE, C-510/13, Schmitzer, EU:C:2014:2359.
237. CJUE, C-173/13, Leone, EU:C:2014:2090.
238. CJUE, C-292/10, G, EU:C:2012:142.
239. CJUE, C-491/10 PPU, Aguirre Zarraga, EU:C:2010:828.
240. CJUE, C-255/00, Grundig Italiana, EU:C:2002:525.
241. CJUE, C-362/12, Test Claimants in the Franked Investment Income Group
Litigation, EU:C:2013:834.
242. CJUE, C-530/11, Comisia/Regatul Unit, EU:C:2014:67.
308
309
243. CJUE, C-260/11, Edwards și Pallikaropoulos, EU:C:2013:221.

244. CJUE, C-243/09, Fuß , EU:C:2010:609.
245. CJUE, C-118/09, Koller, EU:C:2010:805.
246. CJUE, C-625/11 P, PPG și SNF/ECHA, EU:C:2013:594.
247. CJUE, C-418/11, Texdata Software, EU:C:2013:588.
248. CJUE, C-28/05, Dokter și alții, EU:C:2006:408.
249. CJUE, C -317/08-C 320/08, Alassini și alții, EU:C:2010:146.
250. CJUE, C-581/11 P, Mugraby/Consiliul și Comisia, EU:C:2012:466.
251. CJUE, C-385/07 P, Der Grüne Punkt – Duales System Deutschland/Comisia,
EU:C:2009:456.
252. CJUE, C-255/90 P, Burban/Parlamentul, EU:C:1992:153.
253. CJUE, T-167/94, Nöelle/Consiliul și Comisia, EU:T:1995:169.
254. CJUE, T-231/97, New Europe Consulting şi alţii, EU:T:1999:146.
255. CJUE, C-374/87, Orkem, EU:C:1989:387.
256. CJUE, C-269/90, TU München, EU:C:1991:438.
257. CJUE, T-450/93, Lisrestal, EU:T:1994:290.
258. CJUE, C-141/12 și C-372/12, YS și alții, EU:C:2014:2081.
259. CJUE, C-249/13, Boudjlida, EU:C:2014:2431.
260. CJUE, C-61/11 PPU, El Dridi, EU:C:2011:268.
261. CJUE, C-416/13, Mario Vital Pérez împotriva Ayuntamiento de Oviedo,
EU:C:2014:2371.
262. CJUE, C-112/13, A împotriva B și alții, C-112/13, EU:C:2014:2195.
263. CJUE, C-314/85, Foto-Frost, EU:C:1987:452.
264. CJUE, C-119/05, Lucchini, EU:C:2007:434.
265. CJUE, C-103/88, Costanzo, EU:C:1989:256.
266. CJUE, C-486/14 pendinte.
267. CJUE, C-285/15 Ullens de Schooten pendinte.
268. Aviz 2/2013 cu privire la Proiectul Tratatului de aderare al Uniunii Europene la
Convenția Europeană a Drepturilor Fundamentale, EU:C:2014:2454.
269. CJUE, C-213/07, Michaniki, EU:C:2008:731.
270. CJUE, C-379/87, Groener, C-379/87, EU:C:1989:599.
271. CJUE, C-391/09, Malgožata Runevič-Vardyn și Łukasz Paweł Wardyn împotriva
Vilniaus miesto savivaldybės administracija și alții, EU:C:2011:291.
272. CJUE, C-208/09, Sayn‑Wittgenstein, EU:C:2010:806.
273. CJUE, C-393/10, , OʼBrien, C-393/10, EU:C:2012:110.
274. CJUE, C-202/11, Las, EU:C:2013:239.
275. CJUE, C-473/93, Comisia/Luxemburg, EU:C:1996:263.
276. CJUE, C-51/08, Comisia/Luxemburg, EU:C:2011:336.
277. CJUE, C-145/04, Spania/Regatul Unit, EU:C:2006:543.
278. CJUE, T-185/05, Italia/Comisia, T-185/05, EU:C:2006:438.
279. CJUE, C-344/01, Germania/Comisia, EU:C:2004:121.
280. CJUE, T-267/08 și T-279/08, Regiunea Nord-Pas-de-Calais și Comunitatea
intercomunală Douaisis/Comisia, EU:T:2011:209.
281. CJUE, T-453/10, Northern Ireland Department of Agriculture and Rural
Development/Comisia Europeană, EU:T:2012:106.
282. CJUE, T-185/05, Italia/Comisia, EU:T:2008:519.
283. CJUE, C-65/93, Parlamentul European/Consiliul, EU:C:1995:91.
284. CJUE, C-344/01, Germania/Comisia, C-344/01, EU:C:2004:121.
285. CJUE, T-267/08 și T-279/08, Regiunea Nord-Pas-de-Calais și Comunitatea
intercomunală Douaisis/Comisia, EU:T:2011:209.
309
310
286. CJUE, C-154/08, Comisia/Spania, EU:C:2009:695.

287. CJUE, C-81/05, Cordero Alonso, C-81/05, EU:C:2006:529.
288. CJUE, cauza 106/77, Simmenthal, EU:C:1978:49.
289. CJUE, C-37/92, Vanacker și Lesage, EU:C:1993:836.
290. CUE, C-324/99 Daimler Chrysler, EU:C:2001:682.
291. CJUE, C-169/91, B & Q, C-169/91, EU:C:1992:519.
292. CJUE, cauza 34/62, Germania/Comisia CEE, EU:C:1963:18.
293. CJUE, cauza 128/78, Comisia/Regatul Unit. EU:C:1979:32.
294. CJUE, C-470/11, Garkalns, C-470/11, EU:C:2012:505.
295. CJUE, C-186/11, Stanleybet International și alții, EU:C:2013:33.
296. CJUE, C-97/05, Gattoussi, EU:C:2006:780.
297. CJUE, C-470/11, SIA, EU:C:2012:505.
298. CJUE, C-509/12, Navileme și Nautizende, EU:C:2014:54.
299. CJUE, C-184/12, Unamar, EU:C:2013:663.
300. CJUE, C-319/06, Comisia/Luxemburg, C-319/06, EU:C:2008:350.
301. CJUE, C-36/02, Omega, EU:C:2004:614.
302. CJUE, C-347/09, Dickinger și Ömer, EU:C:2011:582.
303. CJUE, C-180/96, United Kingdom împotriva Comisiei, EU:C:1998:192.
304. CJUE, Reexaminare M/EMEA, C-197/09 RX-II, EU:C:2009:804.
305. CJUE, Reexaminare Arango Jaramillo și alții/BEI, C-334/12 RX-II,
EU:C:2013:134.
306. ÎCCJ, Decizia nr. 29/2011 publicată în M. Of. Nr. 925 din data de 27 decembrie
2011.
307. ÎCCJ, Decizia nr. 27/2011 publicată în M. Of. Nr. 120 din 17 februarie 2012.
308. ÎCCJ, Decizia nr. 18/2011 publicată în M. Of. Nr. 892 din 16 decembrie 2011.
309. ÎCCJ, Decizia nr. 11/2014 publicată în M. Of. Nr. 831 din 14 noiembrie 2014.
310. ÎCCJ, Decizia nr. VI/1999 publicată în M. Of. Nr. 848 din 27 noiembrie 1999.
311. ÎCCJ, Decizia nr. 33/2008 publicată în M. Of. Nr. 108 din 23 februarie 2009.
312. ÎCCJ, Decizia nr. 2/2014 (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală), publicată în M. Of. Nr. 319 din 30 aprilie 2014.
313. ÎCCJ, Decizia nr. 21/2014 (Completul de dezlegare a unor chestiuni de drept în
materie penală) publicată în M. Of. Nr. 829 din 13 noiembrie 2014, a ÎCCJ - Completul de
dezlegare a unor chestiuni de drept în materie penală.
314. ÎCCJ, Decizia nr. 12/2014 publicată în M. Of. Nr. 507 din data de 8 iulie 2014.
315. ÎCCJ, Decizia nr. 3/2014, Completul de dezlegare a unor chestiuni de drept în
materie civilă, publicată în M. Of. Nr. 437 din 16 iunie 2014.
316. ÎCCJ, Secția de contencios administrative și fiscal, Decizia nr. nr. 1660/2014
pronunțată în data de 1 aprilie 2014.
317. ÎCCJ, Decizia nr. 727/2013
320. ÎCCJ, Decizia 156/2013
324. ÎCCJ, Decizia nr. 20/2013.
325. ÎCCJ, Decizia nr.2897/2011.
310
311

330. ÎCCJ, Decizia nr. 5017/2012.
331. ÎCCJ, Decizia nr. 4271/2012.
332. ÎCCJ, Decizia nr. 5666/2011.
333. ÎCCJ, Decizia nr. 5675/2011.
334. ÎCCJ, Decizia nr. 4192/2011.
335. ÎCCJ, Decizia 2471/2011.
336. ÎCCJ, Decizia nr. 2470/2011.
337. ÎCCJ, Decizia nr. 428/2012 a Secției I civilă.
338. ÎCCJ, Decizia nr. 2683/2010, Secția de contencios administrativ și fiscal.
339. ÎCCJ, Decizia nr. 865/2013, Secția penală.
341. ÎCCJ, Decizia nr. 156/2013, Completul de 5 judecători.
344. ÎCCJ, Decizia nr. 1511/2014, Secția de Contencios Administrativ și Fiscal.
346. ÎCCJ, Decizia nr. 681/2015, Secția I Civilă.
349. ÎCCJ, Decizia nr. 3/2015, Secția I civilă.
350. ÎCCJ, Decizia nr. 481/2015, Secția I Civilă.
351. CCR, Decizia nr. 81/1994, publicată în M. Of. nr. 14 din 25 ianuarie 1995
352. CCR, Decizia nr. 47/1996 publicată în M. Of. nr. 293 din 19 noiembrie 1996.
353. CCR, Decizia nr. 136 publicată în M. Of. Nr.14 din data de 25 ianuarie 1995.
354. CCR, Decizia nr. 47/1995 publicată în M. Of. Nr. 274 din data de 24 noiembrie
1995.
355. CCR, Decizia nr. 72/1995, publicată în M. Of. Nr. 167 din 31 iulie 1995.
356. CCR, Decizia nr. 73/1995, publicată în M. Of. Nr. 177 din 8 august 1995.
357. CCR, Decizia nr. 86/1995, publicată în M. Of. Nr. 252 din 3 noiembrie 1995.
358. CCR, Decizia nr. 108/1995, publicată în M. Of. Nr. 9 din 17 ianuarie 1996.
359. CCR, Decizia nr. 129/1995. publicată în M. Of. Nr. 105 din 23 mai 1996.
360. CCR, Decizia 96/1996, publicată în M. Of. Nr.251 din 17 octombrie 1996.
362. CCR, Decizia 35/1996, publicată în M. Of. Nr.75 din 11 aprilie 1996.
363. CCR, Decizia 140/1996, publicată în M. Of. Nr.324 din 4 decembrie 1996.
365. CCR, Decizia nr. 27/1996, publicată în M. Of. Nr.85 din 26 aprilie 1996.
366. CCR, Decizia nr. 99/1996, publicată în M. Of. Nr. 250 din 24 septembrie 1996.
367. CCR, Decizia nr. 113/1996, publicată în M. Of. Nr.333 din 10 decembrie 1996.
368. CCR, Decizia nr. 71/1996, publicată în M. Of. Nr.131 din 25 iunie 1996.
370. CCR, Decizia nr. 107/1996, publicată în M. Of. Nr.51 din 26 martie 1997.
371. CCR, Decizia nr. 123/1996, publicată în M. Of. Nr.289 din 14 noiembrie 1996.
372. CCR, Decizia nr. 4/1997 publicată în M. Of. Nr.202 din 21 august 1997.
373. CCR, Decizia nr 131/1997 publicată în M. Of. Nr. 40 din 12 martie 1997.
374. CCR, Decizia nr. 110/1998, publicată în M. Of. Nr.287 din 5 august 1998.
311
312
381. CCR, Decizia 38/1998, publicată în M. Of. Nr.177 din 13 mai 1998.
382. CCR, Decizia 148/1998, publicată în M. Of. Nr.99 din 9 martie 1999.
383. CCR, Decizia nr. 81/1998 publicată în M. Of. Nr.220 din 16 iunie 1998.
384. CCR, Decizia nr. 66/1998 publicată în M.Of. Nr.187 din 20 mai 1998.
385. CCR, Decizia nr. 168/1999 publicată în M. Of. Nr. 85 din 24 februarie 2000.
386. CCR, Decizia nr. 156/1999 publicată în M. Of. Nr.10 din 12 ianuarie 2000.
387. CCR, Decizia nr. 107/1999 publicată în M. Of. Nr.354 din 27 iulie 1999.
388. CCR, Decizia nr. 188/1999 publicată în M. Of. Nr.64 din 14 februarie 2000.
390. CCR, Decizia nr. 202/1999 publicată în M. Of. Nr.68 din 16 februarie 2000.
391. CCR, Decizia nr. 142/1999 publicată în M. Of. Nr.3 din data de 7 ianuarie 2000.
392. CCR, Decizia nr. 13/1999 publicată în M. Of. Nr.178 din data de 26 aprilie 1999.
393. CCR, Decizia nr. 145/1999 publicată în M. Of. Nr.85 din data de 24 februarie 2000.
394. CCR, Decizia nr. 231/1999 publicată în M. Of. Nr.131 din data de 28 martie 2000.
395. CCR, Decizia nr. 173/1999 publicată în M. Of. Nr.624 din 21 decembrie 1999.
396. CCR, Decizia nr. 175/1999 publicată în M. Of. Nr.11 din data de 13 ianuarie 2000.
397. CCR, Decizia n. 198/1999 publicată în M. Of. Nr.4 din 7 ianuarie 2000.
398. CCR, Decizia nr. 211/1999 publicată în M. Of. Nr.99 din 6 martie 2000.
400. CCR, Decizia 20/2000 publicată în M. Of. Nr.72 din 18 februarie 2000.
401. CCR, Decizia nr. 354/2013 publicată în M. Of. Nr.
402. CCR, Decizia nr. 64/2015 publicată în M. Of. Nr.
404. CCR, Decizia nr. 571/2004, publicată în M. Of. Nr.49 din 14 ianuarie 2005.
406. CCR, Decizia nr. 568.2006, publicată în M. Of. Nr.890 din 1 noiembrie 2006.
409. CCR, Decizia nr. 575/2008, publicată în M. Of. Nr.506 din 4 iulie 2008.
410. CCR, Decizia nr. 338/2008 publicată în M. Of. Nr.288 din 14 aprilie 2008.
411. CCR, Decizia nr. 99/2008, publicată în M. Of. Nr.154 din 28 februarie 2008.
414. CCR, Decizia nr.575/2008 publicată în M. Of. Nr.506 din 4 iulie 2008.
415. CCR, Decizia nr. 1102/2008, publicată în M. Of. Nr. 778 din 20 noiembrie 2008.
420. CCR, Decizia nr.1255/2009 publicată în M. Of. Nr.783, din 30 noiembrie 2009.
421. CCR, Decizia nr. 1258/2009. publicată în M. Of. Nr.
312
313
428. CCR, Decizia nr. 1471/2011 publicată în M. Of. Nr. 35 din 16 ianuarie 2012.
431. CCR, Decizia nr. 673/2011, publicată în M. Of. Nr.nr. 524 din 26 iulie 2011.
433. CCR, Decizia nr. 206/2012 publicată în M. Of. Nr.254 din 17 aprilie 2012.
435. CCR, Decizia nr. 967/2012, publicată în M. Of. Nr.din 18 decembrie 2012.
436. CCR, Decizia nr. 440/2012, publicată în M. Of. Nr.. 527 din 30 iulie 2012.
438. CCR, Decizia nr. 12/2013, publicată în M. Of. Nr. 114 din 28 februarie 2013.
439. CCR, Decizia nr.17/2013, publicată în M. Of. Nr.98 din 19 februarie 2013.
440. CCR, Decizia nr. 79/2013, publicată în M. Of. Nr. 208 din 12 aprilie 2013.
445. CCR, Decizia nr.373/2014, publicată în M. Of. Nr.584 din 5 august 2014.
446. CCR, Decizia nr. 440/2014, publicată în M. Of. Nr.653 din 4 septembrie 2014.
447. CCR, Decizia nr.225/2014, publicată în M. Of. Nr.421 din 6 iunie 2014.
448. CCR, Decizia nr.347/2014, publicată în M. Of. Nr.582 din 4 august 2014.
449. CCR, Decizia nr.288/2014, publicată în M. Of. Nr.501 din 4 iulie 2014.
450. CCR, Decizia nr.175/2014, publicată în M. Of. Nr.361 din 16 mai 2014.
452. CCR, Decizia nr. 92/2014, publicată în M. Of. Nr.370 din 20 mai 2014.
457. CCR, Decizia nr.735/2014, publicată în M. Of. Nr.123 din 17 februarie 2015.
462. CCR, Decizia nr. 365/2014, publicată în M. Of. Nr. 587 din data de 6 august 2014.
463. CCR, Decizia nr. 135/2014 publicată în M. Of. Nr.321 din data de 5 mai 2014.
464. CCR, Decizia 579/2014, publicată în M. Of. Nr.35 din 15 ianuarie 2015.
465. CCR, Decizia 695/2014, publicată în M. Of. Nr.91 din 3 februarie 2015.
473. CCR, Decizia 511/2014, publicată în M. Of. Nr. 896 din 10 decembrie 2014.
475. CCR, Decizia 551/2014, publicată în M. Of. Nr.854 din 24 noiembrie 2014.
313
314
479. CCR, Decizia 676/2014, publicată în M. Of. Nr. 93 din 4 februarie 2015.
480. CCR, Decizia 647/2014, publicată în M. Of. Nr. 52 din 22 ianuarie 2015.
481. CCR, Decizia nr. 440/2014 publicată în M. Of. Nr. 653 din 4 septembrie 2014.
482. CCR, Decizia nr. 173/2014 publicată în M. Of. Nr.357 din 15 mai 2014.
483. CCR, Decizia nr. 17/2015 publicată în M. Of. Nr. 79 din 30 ianuarie 2015.
484. CCR, Decizia nr. 24/2015, publicată în M. Of. Nr.236 din data de 7 aprilie 2015.
486. CCR, Decizia 82/2015, publicată în M. Of. Nr. 294 din 29 aprilie 2015.
487. CCR, Decizia 65/2015, publicată în M. Of. Nr. 315 din 8 mai 2015.
491. CCR, Decizia 394/2015, publicată în M. Of. Nr.561 din 28 iulie 2015.
493. CCR, Decizia 280/2015, publicată în M. Of. Nr. 423 din 15 iunie 2015.
496. CCR, Decizia 340/2015, publicată în M. Of. Nr.435 din 18 iunie 2015.
497. CCR, Decizia 242/2015, publicată în M. Of. Nr.418 din 12 iunie 2015.
498. CCR, Decizia 382/2015, publicată în M. Of. Nr. 545 din 22 iulie 2015.
501. CCR, Decizia 494/2015, publicată în M. Of. Nr. 621 din 14 august 2015.
507. CCR, Decizia nr. 336/2015, publicată în M. Of. Nr.342 din data de 19 mai 2015.
508. CCR, Decizia nr.950/2012 publicată în M. Of. Nr. 20 din 10 ianuarie 2013.
510. CCR, Decizia nr. 903/2011 publicată în M. Of. Nr.673 din 21 septembrie 2011.
515. CCR, Decizia nr. 1088/2011, publicată în M. Of. Nr.668 din 20 septembrie 2011
526. CCR, Decizia nr. 1.533/2011, publicată în M. Of. Nr.905 din 20 decembrie 2011.
314
315
529. CCR, Decizia nr. 727/2012, publicată publicată în M. Of. Nr.477 din 12 iulie 2012.
536. CCR, Decizia nr. 599/2014 publicată în M. Of. Nr.886 din data de 5 decembrie 2014.
537. CCR, Decizia nr. 88/2014 publicată în M. Of. Nr.281 din data de 16 aprilie 2014.
538. CCR, Decizia nr. 462/2014 publicată în M. Of. Nr.775 din data de 24 octombrie
2014.
539. CCR, Decizia nr. 397/2014 publicată în M. Of. Nr.529 din data de 16 iulie 2014.
540. CCR, Decizia nr. 265/2014 publicată în M. Of. Nr.372 din data de 20 mai 2014.
544. CCR. Decizia nr. 75/2015 publicată în M. Of. Nr.265 din data de 21 aprilie 2015.
546. CCR, Decizia 161/2015 publicată în M. Of. Nr.352 din data de 21 mai 2015.
547. CCR, Decizia nr. 349/2014 publicată în M. Of. Nr.582 din data de 4 august 2014.
548. CCR, Decizia nr.202/2013, publicată în M. Of. Nr.365 din 19 iunie 2013.
553. CCR,Decizia nr. 854/2011, publicată în M. Of. Nr.672 din 21 septembrie 2011.
555. CCR, Decizia nr. 466/2013, publicată în M. Of. Nr.35 din data de 16 ianuarie 2014.
556. CCR, Decizia nr. 409 /2003, publicată în M. Of. Nr. 848 din 27 noiembrie 2003.
557. CCR, Decizia nr. 174/2014, publicată în M. Of. Nr.515 din data de 10 iulie 2014.
559. CCR, Decizia nr. 367/2014 publicată în M. Of. Nr.669 din 11 septembrie 2014.
562. CCR, Decizia nr. 349/2014, publicată în M. Of. Nr.582 din data de 4 august 2014.
564. CCR, Decizia nr. 1064/2012, publicată în M. Of. Nr. 70 din data de 1 februarie 2013.
565. CCR, Decizia nr. 393/2015, publicată în M. Of. Nr.609 din data de 12 august 2015.
566. CCR, Decizia nr. 1644/2009, publicată în M. Of. Nr.90 din data de 10 februarie
2010.
568. CCR, Decizia Plenului nr. 1/1994, publicată în M. Of. Nr.69 din 16 martie 1994.
572. CCR, Decizia nr. 6/2015, publicată în M. Of. Nr.152 din data de 3 martie 2015.
573. CCR, Decizia nr. 11/2013, publicată în M. Of. Nr.460 din data de 25 iulie 2013.
574. CCR, Decizia nr. 63/2004, publicată în M. Of. Nr.nr. 211 din 10 martie 2004.
575. CCR, Decizia nr. 440/2014,publicată în M. Of. Nr.653 din 4 septembrie 2014.
315
316
576. CCR, Decizia nr. 288 /2003, publicată în M. Of. Nr. 560 din 5 august 2003.
577. CCR, Decizia nr. 871/2010, publicată în M. Of. Nr. 433 din 28 iunie 2010.
578. Curtea Constituțională din Italia, Decizia nr. 183 din 1973, Granital.
579. Curtea Constituțională din Italia, Decizia nr. 170//84, Frontini.
580. Curtea Constituțională din Italia, Decizia nr. 28/2010.
581. Curtea de Casație din Italia, Secțiunile Unite, Decizia nr. 5044 din 6 noiembrie 2003.
582.
583. Tribunalul Constituțional din Polonia (Trybunał Konstytucyjny), Decizia din data de
11 mai 2005, nr. K 18/04.
584. Trybunał Konstytucyjny, Decizia nr. SK 45/09; Dz.U. Nr 254, poz. 1530 din
16.11.11.
585. Tribunalul Constituțional din Spania, Decizia nr. 292/2000 din 30 noiembrie 2000.
586. Tribunalul Constituțional din Spania, Decizia nr. 41/2006 din 13 februarie 2006.
587. Tribunalul Constituțional din Spania, Decizia nr. 176/2008 din 22 decembrie 2008.
588. Tribunalul Constituțional din Spania, Decizia nr. 198/2012.
589. Tribunalul Constituțional din Spania, Declarația Plenului nr. 1 din data de
13.12.2004.
590. Tribunalul Constituțional din Spania, Plenul, Decizia din 13.02.14 (Recurso nº 6922-
2008).
591. Tribunalul Constituțional din Spania, Decizia nr. 306/1993 din 25 octombrie 1993.
592. Tribunalul Constituțional din Spania, Decizia nr. 91/200, din 20 martie 2000.
593. Consiliul Constituțional din Franța, Decizia 2011-141-QPC.
594. Consiliul Constituțional din Franța, Decizia nr. 74-54 din 15 ianuarie 1975.
595. Consiliul Constituțional din Franța, Decizia nr. 2006-543 DC.
596. Consiliul Constituțional din Franța, Decizia nr. 2006-540 DC din 27 iulie 2006.
599. Consiliul Constituțional din Franța, Decizia nr. 2010-39-QPC.
602. Consiliul Constituțional din Franța, Decizia nr. 2008-564 DC
605. Conseil d Etat din Franța, Decizia din 14 aprilie 2010, Labane.
606. Conseil d Etat din Franța, Decizia din 20 octombrie 1989, Nicolo.
607. Conseil d Etat din Franța, Decizia din 3 iulie 1996, KONE.
608. Conseil d Etat din Franța, Decizia din 30 iulie 2003, Association Avenir pour la
langue francaise.
609. Cour de Cassation din Franța, hotărârea din 17 mai 2011 nr. 10-12.852.
610. Curtea Constituțională din Belgia, decizia nr. 10 din 23 ianuarie 2008.
611. Curtea Constituțională din Belgia, Decizia nr. 58 din 19 martie 2009.
612. Curtea Constituțională din Belgia, Decizia nr. 197/2011.
613. Curtea Constituțională din Belgia, Decizia nr. 64/2015.
614. Curtea Constituțională din Austria, Deciziile nr. U 466/11-18 și U 1836/11-13.
615. Curtea Constituțională Federală din Germania, 2 BvE 2/08, din 30 iunie 2009
(Lisabona)
616. Curtea Constituțională Federală din Germania, 2 BvL 52/71, din data de 29 mai 1974
(Solange I).
617. Curtea Constituțională Federală, 2 BvR 197/83, din 22 octombrie 1986 (Solange II).
618. Curtea Constituțională Federală, decizia din 12 octombrie 1993, BVerfGE, 89, 155
316
317
(Maastricht).
619. Curtea Constituțională Federală, decizia 6 iulie 2010, 2 BvR 2661/06 (Honeywell)
620. Curtea Constituțională Federală, decizia din 28 noiembrie 2005, BvR 1751/03.
621. Curtea Constituțională Federală, decizia din 22 iunie 2006, 2 BvR 2093/05.
622. Curtea Constituțională Federală, decizia din 3 iulie 2006 2 BvR 1458/03.
623. Curtea Constituțională Federală, Ordonanța din 17 decembrie 2013 și Ordonanța din
14 ianuarie 2014.
624. Curtea Constituțională Federașă, 2 BvR 2728/13, din data de 7 februarie 2014.
625. Curtea Constituțională din Cehia, Decizia nr. Pl. ÚS 36/05, din 16 ianuarie 2007.
626. Curtea Constituțională din Cehia, Decizia Plenului nr. Pl. ÚS 5/12, din 31 ianuarie
2012.
627. Curtea Constituțională din Cehia, Decizia PL. US 29/09 (Lisabona II).
628. Decizia Curții Constituționale din Cehia, PL US 66/04 din 3 mai 2006.
629. Curtea Constituțională din Slovacia, Ordonanța din data de 5 aprilie 2011, nr. III. US
141/2011.
630. Curtea de Apel din Budapesta, Decizia din 17 mai 2011, nr. 5.Pf. 22.054/2010/5.
631. Cour du travail din Bruxelles, Hotărârea din 24.04.12, RG N° 2010/AB/913.
632. Curtea administrativă din Austria, Decizia din 23 ianuarie 2013.
633. High Court, Irlanda, Decizia din 3 aprilie 2012, AO v Minister for Justice, Equality
and Law Reform, Ireland and the Attorney General (No.3).
634. High Court, Irlanda, Decizia din 6 decembrie 2012, Mallack v. Minister for Justice,
Equality and Law Reform.
635. Supreme Court, UK, cauza Horncastle.
636. Supreme Court, UK, cauza McCaughey din 11 mai 2011.
637. Curtea Supremă din Canada, cauza Suresh [Suresh v Canada (Minister of Citizenship
and Immigration).
638. Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, Advisory Opinion on Juridical
Condition and Rights of the Undocumented Migrants, OC-18/03, decizia din 17 septembrie
2003.
639. Curtea Internațională de Justiție, cauza Barcelona Tractation, decizia din 24 iulie
1964.
4. Concluziile și Luările de poziție ale Avocatului general
1. C- 303/05, Advocaten voor de Wereld, EU:C:2006:552.

2. C- 34/09, Ruiz Zambrano, EU:C:2010:560.
3. C-283/11, Sky Österreich, EU:C:2012:341.
4. C-176/12, Association de médiation sociale, EU:C:2013:491.
5. C-367/09, SGS Belgium, C-367/09, EU:C:2010:440.
6. C-537/07, Gómez,Limón Sánchez, Camacho, EU:C:2008:688.
7. C-414/11, Daiichi Sankyo și Sanofi-Aventis Deutschland, EU:C:2013:49.
8. C-115/09, Bund für Umwelt und Naturschutz Deutschland, Landesverband Nordrhein-
Westfalen, EU:C:2010:773.
9. C-383/13 PPU, G. și R., EU:C:2013:553.
10. C-647/13, Melchior, EU:C:2014:2301.
11. C-579/13, P. și S., EU:C:2015:39.
12. C- 167/12, D., ECLI:EU:C:2013:600.
13. C-390/12, Pfleger și alții, EU:C:2013:747
14. C-617/10, Fransson, EU:C:2012:340.
15. C- 571/10, Kamberaj, EU:C:2011:827
317
318
16. C-129/14 PPU, Spasic, EU:C:2014:739.

17. C-411/10, N.S. EU:C:2011:611.
18. C-648/11, EU:C:2013:93.
19. C-212/13, Ryneš, EU:C:2014:2072.
20. C-201/13, Deckmyn și Vrijheidsfonds, EU:C:2014:458
21. C-83/13, EU:C:2015:170.
22. C-146/14 PPU, Mahdi, EU:C:2014:1936.
23. C-647/13, EU:C:2014:2301.
24. C-136/11, Westbahn Management, EU:C:2012:330.
25. C-536/11, Donau Chemie și alții, EU:C:2013:67.
26. C-583/11 P, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul și Consiliul, EU:C:2013:21.
27. C-69/14, Târșia, EU:C:2015:269.
28. C-510/13, E.ON Földgáz Trade, EU:C:2014:2325.
29. C-536/11, Donau Chemie și alții, EU:C:2013:67
30. C-362/12, Test Claimants in the Franked Investment Income Group Litigation,
EU:C:2013:538.
31. C-438/12, Weber, EU:C:2014:43.
32. C-4/11,Puid, EU:C:2013:244
33. C-533/10, CIVAD, EU:C:2011:819.
34. C-205/08, Umweltanwalt von Kärnten, EU:C:2009:397
35. C-58/13, Torresi, EU:C:2014:265
36. C-300/11,ZZ, EU:C:2012:563
37. C-570/08, Symvoulio Apochetefseos Lefkosias, EU:C:2010:301.
38. C-166/13, Mukarubega, EU:C:2014:2031.
39. C-18/14, CO Sociedad de Gestion y Participación și alții, EU:C:2015:95.
40. C-555/07, Kücükdeveci, EU:C:2009:429.
41. C-62/06, ZF Zefeser, EU:C:2007:264.
42. C-62/14, Gauweiler și alții, EU:C:2015:7
43. C-456/02, Trojani, EU:C:2004:488.
44. C-36/02, Omega,EU:C:2004:162.
45. C-417/13 RX-II, ECLI:EU:C:2015:593
46. Luare de poziție în Avizul nr.2/13, EU:C:2014:2475.
5. Acte normative
1. Directiva 2003/8/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de îmbunătățire a accesului la
justiție în litigiile transfrontaliere prin stabilirea unor norme minime comune privind
asistența judiciară acordată în astfel de litigii, ‘Jurnalul Oficial al Uniunii Europene“
L 26, p. 41, Ediţie specială, 19/vol. 6, p. 41.
2. Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale republicată
(„Monitorul Oficial al României”, partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010).
3. Legea nr. 14/2003 republicată în Monitorul Oficial cu numărul 347 din data de 12 mai
2014
4. Legea nr. 165/2013 publicată în Monitorul Oficial cu numărul 278 din data de 17 mai
2013
5. Regulamentului nr. 1/2003
6. Directiva 2003/8/CEE
7. Directiva 2004/113/CEE.
8. Directiva 2005/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 mai 2005
privind practicile comerciale neloiale ale întreprinderilor de pe piața internă față de
consumatori și de modificare a Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor
318
319
97/7/CE, 98/27/CE și 2002/65/CE ale Parlamentului European și ale Consiliului și a

Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al Parlamentului European și al Consiliului
(denumită în continuare „Directiva privind practicile comerciale neloiale”) (JO L 149,
p. 22, Ediție specială, 15/vol. 14, p. 260)
9. Directiva 1999/31
10. Directiva 2000/35
11. Regulamentului (CE) nr. 343/2003 al Consiliului din 18 februarie 2003 de stabilire a
criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea
unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al
unei țări terțe (JO L 50, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 56).
12. decizia-cadru privind mandatul european de arestare ( 2002/584/JAI a Consiliului din
13 iunie 2002, JO L 190, p. 1, Ediție specială, 299/vol. 26, p. 81, astfel cum a fost
modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO L
81, p. 24)
13. Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995
privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter
personal și libera circulație a acestor date (JO L 281, p. 31, Ediţie specială, 13/vol. 17,
p. 10), astfel cum a fost modificată în anumite privinţe prin Regulamentul (CE) nr.
1882/2003 al Parlamentului European şi al Consiliului din 29 septembrie 2003 (JO L
284, p. 1, Ediţie specială, 01/vol. 4, p. 213)
14. Explicații cu privire la Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene, 2007/C 303/02
15. Regulamentul privind securitatea socială nr. 1408/71.
16. Regulamentul nr. 543/2008/CE
17. Regulamentul 44/2001
18. Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 [Regulamentul (CE) al Consiliului din 27 noiembrie
2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în
materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului
(CE) nr. 1347/2000 (JO L 338, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 183)
19. Regulamentul nr. 1408/71 (JO L 149, p. 2 în versiunile modificate prin Regulamentul
(CE) nr. 631/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 31 martie 2004 (JO
L 100, p. 1, Ediţie specială, 05/vol. 7, p. 32) și prin Regulamentul nr. 1992/2006 al
Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2006 (JO L 392, p. 1, Ediţie
specială, 05/vol. 8, p. 288)
20. Directiva 2008/115/CE
21. Declarația nr. 17 cu privire la supremație (aplicare prioritară –n.n.) atașată Tratatului
privind Uniunea Europeană
22. Statutul Curții de Justiție
23. Convenția de la Viena cu privire la Legea aplicabilă Tratatelor din 1969 tradusă
http://www.mfa.gov.md/img/docs/conventia_viena_1969.pdf
6. Alte surse
1. P.A. Capotosti, Quelles perspectives pour les rapports entre la Cour constitutionnelle
et la Cour de justice des Communautés européennes?, raport prezentat la Colocviul
privind cooperarea între Curtea de Justiţie şi instanţele naţionale, colocviu ce a avut loc
la Luxemburg, la 3 decembrie 2002, cu ocazia celei de-a cincizecea aniversări a Curţii
de Justiţie
2. E. Breves, Notă la decizia Curţii Constituţionale din Austria, în Reflets, nr. 2/2012
3. M. Mazilu-Babel, Aplicarea dispoziţiilor Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene ca norme de valoare constituțională în cadrul controlului de
319
320
constituţionalitate, publicat în 25 decembrie 2013 în Revista de Note și Studii Juridice,

JURIDICE.ro
4. M. Safta, Receptarea dreptului Uniunii Europene prin jurisprudenţa Curţii
Constituţionale a României. Selecţie decizii pronunţate şi publicate în perioada 1
ianuarie 2014 – 30 iunie 2015, RNSJ, 25 august 2015, JURIDICE.ro
5. M. Mazilu-Babel, Despre citarea unei traduceri deficitare în materia legii penale mai
favorabile, RNSJ, 15 octombrie 2014, JURIDICE.ro.
6. Proceedings of the 2nd Round Table with European Ombudsmen (Strasbourg, Council
of Europe, 1989)
7. M. Mazilu-Babel, Excepția de nelegalitate din perspectiva CEDO și a Cartei UE,
disponibil la www. juridice.ro
8. Raportul Comisiei de la Veneția cu privire la modificările constituției, CDL-AD, 2010,
001 adoptat în cea de-a 81 sesiune plenară, 11-12 decembrie 2009, paras. 206-237
9. Reflets - colecție disponibilă la www.curia.eu
320

Protectia Jurisdictionala A Drepturilor Fundamentale La Nivel National

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Protectia Jurisdictionala A Drepturilor Fundamentale La Nivel National

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

PROTECȚIA JURISDICȚIONALĂ A DREPTURILOR

„Numai atâta limitare de libertate este legitimă și nepremejdioasă, câtă este

3.2. Decizia nr. 19/2014 .................................................................................................................................... 82

4.1. Aplicarea CEDO în Germania ............................................................................................................... 173

1. Regimul de Precauție ................................................................................................................................ 250

Prolegomene. Încă din 1576 doctrina franceză părea să admită posibilitatea

înseamnă a vorbi despre o regulă juridică, subordonată, relativizată, operă

Întreaga lucrare ce urmează a se citi reprezintă o scriere despre o lege ce nu mai

De fapt, o triadă de controale este instituită la nivel național în urma consacrării

Se promovează o nouă paradigmă a constituționalismului, aceea în care dreptul

Dar chiar „este nevoie de un text normativ pentru a fi liberi”?12

Dacă ne raportăm la inflaţia mecanismelor de protecţie a drepturilor

Vom constata însă, în cadrul acestei lucrări, că în această misiune de protecţie a

Omului (în continuare, Convenție) dobândesc, pe cale pretoriană, un statut sui

Întrebarea de cercetare. Prezenta lucrare reprezintă un demers complex care

Cum este aplicat dreptul Uniunii și dreptul CEDO în materia protecției

Metodologie și terminologie. În prezenta lucrare vom aplica în mod

intermediul metodei comparative vom arăta răspunsurile prezente în diferite

necesitatea de a sublinia faptul că aceste excepții procedurale declanșează,

Partea a III-a, formată din capitolul V, se concentrează pe maniera în care aceste

precizând caracteristicile identității constituționale naționale, precum și

Concluziile generale individualizează și rezumă răspunsurile întrebării de

Capitolul I: Mecanismele procedurale de protecție a drepturilor

Drepturile fundamentale impun – pentru a fi eficace – introducerea de garanții.19

În ordinea de drept a unui stat membru al Uniunii Europene acționează nu un

În ceea ce privește modalitățile prin care aceste instrumente de protecție sunt

Urmează să creionăm avantajele și dezavantajele pe care le prezintă solicitarea

Secțiunea I: Excepția de neconstituționalitate

În cadrul teoriei ierarhiei normative, credinței că ierarhia normelor reprezintă un

Apoi, acum 100 de ani, Kelsen considera că fără un control de constituționalitate,

Rezultă că mecanismul controlului de constituționalitate ce ia naștere prin

Instrumente analoage excepției puse la dispoziția justițiabilului român există și în

incompatibilă cu Legea Fundamentală. Astfel, inclusiv în Germania, niciun

Astfel, excepția de neconstituționalitate pare a fi o necesitate atunci când

Invocarea excepției de neconstituționalitate prezintă un prim avantaj față de

dispoziției naționale - norma națională fiind considerată a fi formulată în mod

Un al doilea avantaj pentru justițiabil constă în faptul că deși dispoziția de drept

Al treilea avantaj este dat de faptul că deciziile Curții Constituționale sunt

Un al doilea dezavantaj este dat de faptul că răspunsul negativ al Curții

Al treilea dezavantaj este dat de faptul că până în prezent instanța de contencios

Secțiunea II: Excepția de neconvenționalitate

Dar o atare competență a condus și la apariția unor incoerențe între controlul

Un prim avantaj al invocării excepției de neconvenționalitate raportat la cea de

Cu privire la această diferentță, Curtea de Justiție preciza următoarele în Dereci

[în] cazul în care instanța de trimitere consideră, în lumina circumstanțelor din

Un al doilea avantaj este dat de faptul că în cadrul unui control de

Un al treilea avantaj in reliquum tempus constă în faptul că în urma semnării

Un alt dezavantaj – actual de această dată - poate fi dat de faptul că interpretarea

Tertio, prin invocarea excepției de neconvenționalitate instanța de drept comun

Quatro, justițiabilul nu se poate baza doar pe excepția de neconvenționalitate

Secțiunea III: Excepția de neconformitate cu dreptul UE

În cazul existenței unei norme de drept, conformitatea și validitatea sunt

Invocând excepția de neconformitate cu dreptul UE, justițiabilul are astfel

Excepția de neconformitate cu dreptul UE reprezintă solicitarea adresată instanței

Avantajul major oferit de excepția de neconformitate cu dreptul UE este dat de

Un al doilea avantaj este dat de faptul că domeniul de aplicare material al

În primul rând, și în comparație cu excepția de neconstituționalitate, excepția de

Un dezavantaj special și diferit este dat de faptul că în cazul invocării unei

Această utilizare tridimensională este necesară din moment ce ceea va refuza să

Ca atare, în următoarea parte a lucrării vom analiza maniera în care puterea

În 1929 Kelsen se întreba retoric: Ar trebui să se permită tribunalului

De aceea, constituția unui stat membru UE nu mai reprezintă doar “garanția