Viata afectivă

20. Apariţia şi diversificarea vieţii afective

în contextul dezvoltãrii procesului de socializare

Afectivitatea reprezintă o modalitate psihologică de raportare a individului la mediu, aceasta nu

este una indiferentă, ci, dimpotrivă, stimulii externi ce acţionează asupra organismului uman răscolesc
o serie de trebuinţe, incită aspiraţii, cu alte cuvinte, între organism şi mediu, stimulii externi şi stimulii
interni apare o anumită relaţie de concordanţă, fapt ce generează o serie de stări de bucurie, satisfacere,
reacţii de apropiere sau respingere a acelor stimuli, dar poate fi vorba şi de o relaţie de neconcordanţă
între stimulii interni şi externi, rezultând o stare de nemulţumire, insatisfacţie ce generează reacţii de
respingere a acelor obiecte ce provoacă reacţiile respective.
P.P.Neveanu – afectivitatea constituie, pe de o parte rezonanţa lumii în subiect şi măsura
mecanismelor rezonatoare ale subiectului, şi, pe de altă parte, este vibraţia expansivă a subiectului în
lumea sa.
Afectivitatea este mecanismul psihic care desemnează o trăire internă, o atitudine(poziţie) faţă
de realitatea înconjurătoare ca urmare a acţiunii repetate şi uneori îndelungate a realităţii asupra
subiectului.

CLASIFICARE: TRĂIRI, AFECTE, EMOTII, DISPOZITII, SENTIMENTE, PASIUNI

 Starea  Stare afectiva elementara, reacție primitiva

de afect:  Incarcatura puternica
 Debut brusc, desfășurare furtunoasa
 Modificări mimico-pantomimice si neuro-vegetative, ex: furia, mania
 Diferite de stările de afect patologic:
- Constiinta tulbure
- Pierderea discernământului
- Pierderea criticii asupra consecinţelor
 Emotia:  Mecanisme elaborate, conditionate social
 Manifestare spontana: brusca sau de durata
 Tensiunea afectiva e mai mica decat in starile de afect
 Satisfac sau nu trebuinte
- Pozitive – placere, satisfatie, bucurie
- Negative – neplacere, tristete, frica
 Stenice (cresc capacitatea de effort fizic) sau astenice
 Dispozitia:  Stare afectiva generala, de fond
 Durata si intensitate medie
 Reflecta satrea de functionare a organismului
 Suma impulsurilor extero-, intero- si proprioceptive, constiente si
inconstiente
 Sentimentele:  Trairile emotionale cele mai complexe, stabile, generalizate
 Reflecta raportul cu ambianta
 Au obiectiv precis si statornic
 Angajeaza insul volitional, actional si cognitiv
 Au conditionare sociala
 Pasiunile:  Au amplitudine mai mare
 Sunt puternic instrumentate volitional
 Sunt legate de personalitate

1
Viata afectivă

PRIMUL AN DE VIATĂ
Tabloul afectiv al sugarului este dominat de ataşament faţă de mamă care începe încă din
perioada prenatală. Multiplicarea relaţiilor cu lumea exterioară şi implicarea acestora în mecanismele
afectivităţii, se exprimă şi prin posibilitatea de a provoca stări afective. Copilul poate provoca celor din
jur diverse stări afective şi la rândul lui I se pot induce aceste stări cu ajutorul cuvintelor sau gesturilor.
Eforturile de adaptare ale nou-nascutului genereaza stari de afect negative. Foamea, nevoia de
somn si de igiena, frigul sau caldura excesiva, lumina si zgomotele puternice, toate determina un
disconfort exprimat prin spasme si grimase, tipete si plâns (care este lipsit de lacrimi pâna la o luna).
Începând din a 5-a zi de viata se observa uneori un fel de zâmbet, dar el nu este semnul unei trairi
afective (psihice) si nu are functie de comunicare, ci corespunde unor stari de bine organic. Se numeşte
zâmbet neonatal şi se poate asocia cu reacţii de surpriză, de disconfort (ca urmare a durerii), de
dezgust (răspuns la un miros sau gust neplăcut) şi de interes (pentru obiectele, figurile şi zgomotele din
jur). Toate aceste reacţii sunt precursoarele zâmbetului social, ca şi al emoţiilor de surpriză şi tristeţe.
Există studii care susţin că zâmbetul neonatal este anterior naşterii, dar nu este o informaţie validată.
Reacţia specifică acestei perioade este ţipătul care nu are o determinare bine precizată, el apare ca
reacţie la senzaţii de frig, de foame, de durere sau când este trezit brusc şi se sperie.
Între 7–30 zile asistăm la prima formă de comunicare socială copilul comunică/spune celorlalţi
ce simte prin mişcarea întregului corp. Spre exemplu, îşi exprimă durerea prin strângerea mâinilor şi a
picioarelor. Spre sfârşitul primei luni apar modificări care reprezintă primii paşi în comunicarea cu
ceilalţi ca persoane individualizate, spre exemplu, zâmbetul neonatal (nedirecţionat) se transformă în
zâmbet social (direcţionat şi conştient) pentru mamă.
Între 1–3 luni creşte receptivitatea la stimulii externi, zâmbetul începe să se asocieze şi cu alte
persoane, obiecte sau situaţii declanşatoare a unor stări de bine. Tot în această perioadă apar ţipetele
modulate, diferenţiate pentru diferite nevoi, frustrări sau durere).
La trei luni 85% din stările afective sunt negative şi numai 15% sunt pozitive legate tot de
satisfacerea trebuinţelor biologice. Ulterior complicarea relaţiilor cu adultul va modifica acest raport,
relaţia cu adultul fiind foarte importantă şi pentru comunicarea prin mijloace neverbale ale
expresivităţii emoţionale, a trăirilor afective. Zâmbetul apare la o lună şi jumătate, la două luni râde,
iar prezenţa adultului creează o înviorare care asociată cu zâmbetul determină aşa-numita reacţie de
activare. Reacţia respectivă conduce spre experienţa aşteptărilor şi a intenţionalităţii.
Dacă până la 3 luni copilul se bazează pe principiul “aici şi acum”, între 3 şi 6 luni se dezvoltă
capacitatea de stocare a memoriei şi de anticipare (caracteristică a gândirii) corelativ cu diferite situaţii
frustrante. Existenţa anticipării crează bazele dezvoltării unor noi trăiri, cum sunt bucuria, furia,
dezamăgirea, spaima. Copilul începe să se socializeze, se joacă şi comunică cu ceilalţi. Zâmbetul
capătă adresabilitate, conţinut, consistenţă şi învaţă să râdă. De pildă, copilul va zâmbi persoanelor
cunoscute şi va râde dacă acestea fac ceva care îi provoacă plăcere. Toate aceste trăiri sunt achiziţii
sociale.
În perioada 3-6 luni, emoţiile se formează din efectele primare şi au o bipolaritate evidentă în
expresiile emoţionale, reacţiile, mimică, comportamentele motorii complexe, precum şi modificările
vegetative. Ca trăiri afective predomină cele pozitive aflate în proporţie de 65% în raport cu cele
negative.
Dupa 5 luni se manifesta în forme incipiente supararea, tristetea, furia, agresivitatea, gelozia,
anxietatea (a carei origine fundamentala se afla în separarea de mama), frica (reactie dobândita prin
conditionare sociala, imitatie sau inductie, datorate atitudinii adultului fata de copil). Apare mirarea,
uimirea la vederea unei jucării sau a unei persoane noi, mânia cu accese scurte mai ales legate de
2
Viata afectivă

obstacolele în calea satisfacerii trebuinţelor. Frica legată mai ales de prezenţa persoanelor străine şi a
jucăriilor ciudate, ambele având ca bază instinctele de apărare.
Curiozitatea bazată pe reflexul de orientare care este un indice al inteligenţei trebuie
întotdeauna satisfăcută.
Apare râsul după cinci luni, zgomotos, în hohote, în relaţia cu adultul, care prin natura sa
corticală, dovedeşte nivelul de socializare la care a ajuns. Se menţine plânsul ca expresie a durerii,
protestului, fricii şi apar în relaţia cu adulţii primele simpatii şi antipatii. Apar sentimente de supărare,
tristeţe, frică şi anxietate, furie, agresivitate, gelozie. Supărarea se manifestă când nu primeşte ce vrea
sau când nu este luat în braţe. Frica este generată de persoane străine, de jucării ţipătoare, de
schimbarea fizionomiei mamei. Anxietatea este generată de îndepărtarea mamei şi de prezenţa unei
persoane străine. Copilul nu are spaime specifice ereditare. Temerile lui sunt învăţate prin
condiţionare, imitaţie sau prin inducţie de la cei din jur. Necunoscutul poate genera anxietate, dar este
hotărâtoare atitudinea părinţilor faţă de astfel de împrejurări. Există o relaţie între spaimele copilului şi
cele ale mamei.
Între 6–12 luni participă la jocuri sociale (cu alţii), relaţionează, “vorbeşte”, ţipă, gângureşte,
exprimă o gamă largă de sentimente şi reacţii faţă de persoanele cunoscute. Raportat la personele
necunoscute se poatwe speria şi va reacţiona diferenţiat în funcţie de gradul de noutate al stimulilor şi
persoanelor. La 8 luni apare o bucurie specifică generată de o reuşită a copilului. Prin aceste reacţii, se
dovedeşte că primul an de viaţă creează o bază puternică a ataşamentului copilului faţă de mamă. Dupa
9 luni încep o serie de relatii afective mai complexe ale copilului cu ambianta – reactii de intimidare în
fata persoanelor straine (fata de care copilul îsi restrânge manifestarile sau se ascunde), o anumita
reactie de rusine daca a facut ceva ce se abate de la obisnuit (caz în care se retrage sau începe sa
plânga), reactii de suparare pe cineva sau pe ceva care l-a lezat într-un anume fel (situatie în care îsi
reduce manifestarile fata de persoana sau obiectul respectiv, încearca sa le “pedepseasca” ignorându-
le, ia fata de ele o mimica suparata sau plânge). Către 12 luni apar sentimentele de ruşine, de ezitare şi
de şovăială.
Catre sfârsitul primului an devine evidenta implicarea cuvântului în mecanismele afectivitatii.
Prin cuvânt se poate schimba continutul unor stari afective (supararea copilului trece daca obiectul de
care s-a lovit este “certat”) sau se pot induce stari afective (copilul plânge când este certat sau când se
cearta cei din jur). Deasemenea, copilul învata prin imitatie unele formule de exprimare afectiva –
mimici caracteristice, gesturi specifice (de exemplu, batutul din palme pentru explimarea placerii),
interjectii si exclamatii tipice (admirative sau dezaprobatoare). Toate acestea sunt semne ale
culturalizarii afectivitatii si ale cresterii rolului pe care îl au conduitele afective în comunicare si în
reglarea relatiilor cu ceilalti.
De-a lungul primului an se schimba treptat raportul dintre trairile negative si cele pozitive, în
favoarea celor din urma. Pozitivarea trairilor este un proces în continua amplificare de-a lungul
primilor ani de viata, iar daca acest lucru nu se produce el constituie un semn clinic ce indica o
evolutie nesatisfacatoare a copilului, imputabila în primul rând factorilor de mediu si numai rareori
unor probleme de sanatate ale acestuia.
Afectivitatea sugarului este dominata de atasamentul acestuia fata de mama sa, atasament care
îsi are începuturile naturale, biologice, înca în etapa prenatala. Mama reprezinta persoana cea mai
securizanta si de încredere, sursa fundamentala de îngrijire si aparare, “traducatorul” universului
înconjurator în semnificatii accesibile copilului. De aceea, din sirul factorilor care pot marca negativ
dezvoltarea copilului, carenta afectiva în relatia cu mama produce tulburarile cele mai grave si
persistente în structurarea psihismului infantil.

3
Viata afectivă Anteprescolarul

 ANTEPREŞCOLARUL
În evoluţia afectivităţii antepreşcolarului au fost identificate două faze specifice:
a) faza opoziţiei, situată în jurul vârstei de 2 ani şi jumătate, caracterizată prin comportamente
„ciudate”, invers decât ar trebui să fie. Se consideră că printre cauzele ce generează asemenea
manifestări se numără şi cele vizând interdicţiile adultului care îl împiedică să fie „independent”, să-şi
experimenteze propriile posibilităţi, tendinţa adultului de a nu ţine seama de intenţionalitatea actelor
copilului.
b) faza cooperării cu adultul, caracterizată printr-o oarecare disciplinare a conduitei afective a
copilului, pe înţelegerea şi interiorizarea unor interdicţii pe care adesea şi le impune singur.
Copilul nu rămâne indiferent la efectele reacţiilor de opoziţie, ci încearcă nelinişte, agitaţie ca
modalităţi corective faţă de acestea. Totodată, conduitele afective influenţate de capacitatea de reţinere
în memorie a experienţelor trăite, de puterea de înţelegere evoluează spre înţelegerea unor interdicţii,
spre cooperarea cu adultul, un început de convenţionalizare a expresiilor emoţionale.
Viata afectiva a anteprescolarului tinde sa domine desfasurarea celorlalte laturi ale psihismului.
Dorintele, satisfactiile, bucuriile dirijeaza motricitatea, interesul pentru explorare si cunoastere,
comunicarea si relatiile interpersonale.
Manifestarile afective în acest stadiu au o serie de caracteristici:
1. Trairile afective devin mai bogate si nuantate, atât prin diversificarea trairilor pozitive cât
si a celor negative (în special a fricilor - de animale, întuneric, persoane straine…, frici care sunt
învatate de la adult).
2. Afectivitatea se pozitiveaza pentru durate mai mari de timp – anteprescolarul poate
desfasura un timp mai îndelungat activitati aducatoare de trairi pozitive, datorita echilibrarii tot mai
bune cu mediul; jocul, plimbarea, comunicarea, activitatea – devin surse de încântare, placere, bucurie,
satisfactie. Lipsa unei afectivitati dominant pozitive este simptomatica, indicând o stare de suferinta
cronica, fizica sau morala, a copilului.
3. Exprimarea afectiva devine mai clara – pe de-o parte, variatele trairi pozitive si negative
sunt redate prin expresii emotionale tot mai nuantate si adecvate (modelate tot mai bine prin imitatie),
iar pe de alta parte, trairile sunt tot mai logic raportate la sursa care le-a produs.
4. Trairile afective au un caracter capricios si superficial – ele trec rapid de la pozitiv la
negativ si invers, si au o dezvoltare ampla pe orizontala, lipsita de profunzime. Nu sunt însa excluse
trairile negative (timorare, frica, anxietate, tristete, depresie, neajutorare) de o mare profunzime,
specifice copiilor traumatizati, trairi care se exprima adesea în plan organic – voma persistenta si
anorexie, slabirea controlului sfincterian, îmbolnaviri repetate.
5. În procesele afective apar primele amintiri ale unor trairi emotionale anterioare si
primele anticipari ale unor trairi emotionale viitoare, si în functie de coloratura lor copilul îsi poate
regla conduita astfel încât sa le evite pe cele negative si sa le obtina pe cele pozitive.
6. În conduita copilului apare solicitarea explicita de a primi afectiune din partea
adultului: (cere sa fie alintat, mângâiat, sarutat) si nevoia de a-si exprima afectiunea fata de adult în
mod similar. Lipsa din conduita copilului a acestor manifestari este simptomatica, indicând tensiuni si
dificultati majore în relatia sa cu adultul.
7. Emoţiile copilului sunt situative adică legate de împrejurările concrete de viaţă în care el se
află şi de prezent; de trebuinţele lui primare;
- sunt instabile şi capricioase şi relativ superficiale copilul trecând foarte repede de la râs la
plâns şi invers;
- au puternice componente organice în conduitele emoţionalexpresive aşa că, atunci când
plânge tare pot apărea şi dureri abdominale şi reacţii de vomă;
4
Viata afectivă

- sunt într-o pozitivare progresivă, adică pe măsură ce capacităţile adaptative cresc,

antepreşcolarul relaţionează pozitiv cu ambianţa;
- sunt mai bogate şi mai variate. Copilul se bucură de jucării, de dulciuri, de faptul că adultul se
joacă mereu cu el, de cărţile cu imagini, de desenele animate etc. Se sperie de mai multe situaţii şi
stimuli cum ar fi: zgomote puternice, fulgere, vijelia, sunete ascuţite etc.
8. Comportamentele emoţionale expresive cuprind mai multe elemente învăţate prin imitarea
adulţilor. De exemplu, când este supărat se uită urât ca tata, sau are reacţiile verbale ale acestuia;
- în trăirea emoţiilor încep să fie implicate şi elemente de memorie afectivă şi apare un fel de
anticipare a urmărilor faptelor lui, aşa că antepreşcolarul manifestă un fel de anxietate morală care-l
face ca să pună pe seama altcuiva ceva ce a făcut el dacă simte că adulţii se vor supăra. Dacă a spart
ceva spune: „pisica a spart” sau simplu „s-a spart”;
- reacţionează afectiv faţă de personajele din poveşti sau din teatrul pentru copii, intervenind în
favoarea lor, în derularea poveştii sau a momentelor piesei urmărite;
- are o nevoie crescută de dragoste din partea celorlalţi şi cu deosebire din partea părinţilor,
aceasta fiind o condiţie principală a bunei sale dezvoltări psihice.
- se manifestă gelozia dacă mama acordă atenţie altui copil sau dacă nu-i acordă lui atenţie
suficientă Gelozia este la copiii mici un spatiu dramatic al trairilor psihice în care se activeaza
ambiguitatea legata de intrusiune (o a treia persoana în relatiile de afectiune dintre copil si mama);
- timiditatea fata de persoanele straine, simpatia, antipatia încep sa fie nuantate. Copilului de 2
ani îi place „pacaleala”, gluma, comicul, surâde la complimente, are multe accese de generozitate.
- Dupa 2 ani, copilul devine impulsiv, neîntelegator si instabil. Tendintele ostile fata de adult
cresc, deoarece creste câmpul frustratiilor. Se constituie negativismul primar ce devine vehement de
multe ori. Copilul se trânteste, plânge, tipa daca i se ia un obiect oarecare (jucaria); daca i se restituie –
îl arunca.
9. Ataşamentul faţă de mama devine şi mai intens şi atinge un vârf la 2 ani când copilul tinde
să stea mereu cu mama şi plânge puternic dacă ea pleacă. Dar dezvoltă şi alte ataşamente cum ar fi cel
pentru câte o jucărie pe care o poartă cu el oriunde s-ar duce deşi e urâtă şi deteriorată. Aceasta
rezonanta afectiva (atasamentul) face ca în momentul de teama (de ceva cu totul neobisnuit) copilul sa
se refugieze în bratele mamei, sau (dupa 2 ani) sa se ascunda în spatele ei. Atasamentul se exprima ca
o dorinta de conservare a unei apropieri emotionale de o persoana data. Conduitele de atasament se
complica si se diferentiaza, pot sa se manifeste si fata de o jucarie sau obiect, pe care copilul le poarta
cu el peste tot. Atasamentul este selectiv activ si fata de membrii familiei.
Se considera ca în copilaria timpurie se manifesta urmatoarele forme de anxietate:
(a) anxietatea fata de persoane si situatii straine. La unii copii de 12-14 luni, anxietatea fata
de persoane straine este foarte intensa. Teama de persoane straine se diminueaza spre vârsta de 3 ani.
În schimb, anxietatea de acest tip se conserva fata de „necunoscut”. Astfel, copilul poate manifesta
teama de „bau-bau”, de „baba-cloanta”, de „mosu” etc. În astfel de situatii se exprima însa si aspecte
de teama morala (de pedepsire).
(b) anxietatea de separatie (mai ales de mama) capata în jurul vârstei de 21-24 luni forme
dramatice, mai ales daca copilul este obisnuit ca mama sa fie cu el tot timpul, sau daca persoana care
îngrijeste copilul, substituind mama, este putin tandra. Fenomenul de hospitalism, de abandon, în caz
de avitaminoza afectiva opereaza prin marirea anxietatii care actioneaza asupra resurselor intime ale
dezvoltarii, deteriorând-o.
(c) anxietatea morala ca teama de pedeapsa si traire a sentimentelor de vinovatie. Dupa vârsta
de 2 ani, copilul începe sa intuiasca mai clar limitele ce i se impun si sa sesizeze conduitele admise,
corectitudinea lor, etc. Strategiile de evaziune se constituie din teama de pedeapsa. Acestea au un rol
5
Viata afectivă

deosebit în formarea identitatii.

6
Viata afectivă Prescolarul

 PREŞCOLARUL
Cunoaşte expansiune, modificări, reorganizări generate de:
- pătrunderea copilului într-un nou mediu, grădiniţa;
- contradicţiile dintre dorinţele copilului de a-l satisface pe adult, pe care îl iubeşte, de
restricţiile impuse şi de tendinţa spre autonomie.
Afectivitatea progreseaza ca amploare si profunzime fata de stadiul anterior, datorita dezvoltarii
psihice de ansamblu a copilului si extinderii relatiilor sale cu mediul social în care apar, alaturi de
familie, tot mai multe persoane straine.
Relatiile cu familia înregistreaza o serie de modificari. Prescolarul îsi manifesta tot mai
accentuat trebuintele de cunoastere, explorare, comunicare, prezenta sociala, ca si nevoia de o anumita
autonomizare (independenta), si asteapta ca familia sa vina în întâmpinarea acestor trebuinte mult mai
complexe – pentru copil, adultul devine un partener cu care se poate “colabora” într-un mod interesant,
împreuna cu care copilul poate “lucra” sau care accepta sa fie “ajutat” de catre copil; deasemenea,
adultul este cel care îl poate duce într-o lume ce depaseste spatiul locuintei, dezvaluindu-i spectacolul
strazii, mirajul institutiilor de cultura (teatru, cinematograf, parc de distractii, gradina zoologica,
muzeu..).
Familia la rândul sau are cerinte noi fata de copil, caruia nu i se mai satisfac prompt si
neconditionat toate dorintele, caruia i se cere sa faca anumite lucruri într-un anumit mod, i se impune
amânarea unor dorinte sau i se interzic unele placeri. Totodata, organizarea petrecerii timpului,
dirijarea si controlarea copilului de catre familie devin mai sistematice.
În aceasta etapa se intensifica si interactiunea cu alti memebri ai familiei (frati, surori, alte
rude).
Relatiile cu persoanele straine se îmbunatatesc, ca semn al cresterii socializarii. Prescolarul
poate stabili singur relatii cu persoane exterioare familiei, în special cu alti copii, fara a mai fi necesara
intermedierea lor de catre mama.
Frecventarea gradinitei este o sursa importanta pentru stabilirea unor noi relatii sociale, ca si
pentru o întreaga gama de trari afective. În viata copilului îsi face simtita influenta o persoana speciala
– educatoarea, care îmbina autoritatea si exigenta cu o afectivitate al carui centru nu mai este un copil
anume. Grija si atentia acesteia, distribuite între toti membri colectivitatii prescolare, contribuie la
întelegerea de catre copil ca el nu constituie “centrul universului”, ca este o fiinta printre multe altele,
confruntându-l o data în plus cu principiul realitatii. Interactiunea cu grupul si cu persoane din afara
familiei este o conditie de baza în învingerea egocentrismului (alimentat de familie) si în deschiderea
copilului spre noi investitii afective.
Afectivitatea prescolarului are câteva caracteristici.
1. Complexitatea crescuta a vietii afective – se datoreaza îmbogatirii ei cu noi trairi, cum ar fi:
trairea vinovatiei (produsa de încalcarea cerintelor adultului); trairea mândriei (produsa de obtinerea
unei reusite în activitate si de recunoastere ei de catre ceilalti); trairea crizei de prestigiu (provocata de
mustrarea, sanctionarea în public); trairea contradictiei dintre dorinta de a obtine o recompensa si
rezerva însusirii ei pe nemeritate (consecintele acestei trairi sunt de cele mai multe ori pozitive,
ambitionând copilul sa faca tot ce poate încât sa simta ca merita recompensa).
2. Cristalizarea sentimentelor - este evenimentul cel mai important care se produce în viata
afectiva a prescolarului. Trairile afective experimentate în relatiile cu parintii se generalizeaza si devin
formatiuni complexe si de durata care includ în ele si o componenta valorica. Dintr-o anume
perspectiva, se poate spune ca fata de atasament care functioneaza neconditionat (pe baza dependentei
biologice totale a copilului de parintii sai), sentimentul are la baza o judecata de valoare (“iubesc /
7
Viata afectivă

urasc pentru ca….”). Calitatea sentimentelor (intensitatea, profunzimea, stabilitatea lor) este
influentata fundamental de relatiile afective din triunghiul << copil – mama – tata >> în interiorul
caruia se structureaza tiparele afectivitatii valabile pentru întreaga viata. Calitatea relatiilor dintre copil
si parintii sai influenteaza hotarâtor conduita afectiva ulterioara a individului, profunzimea si
intensitatea trairilor sale, capacitatea de a si le gestiona în interioritatea propriului psihism, ca si pe
aceea de a si le exterioriza.
3. Pozitivarea tot mai ampla a vietii afective - depasirea crizei afective din finalul stadiului
anterior si cresterea generala a capacitatilor sale adaptative, permit copilului sa se echilibreze mai bine
cu ambianta astfel încât bucuriile si satisfactiile sale sunt mai frecvente, mai diversificate si mai
socializate (exemplu tipic, începe sa apreciaza nu doar recompensele constând în dulciuri si jucarii, ci
si cartile, obiectele de îmbracaminte, creioanele colorate, mersul la film, la teatru, în vizita). Un alt
aspect al pozitivarii îl reprezinta o anumita crestere a tolerantei copilului, o stapânire mai buna a
reactiilor sale la frustarile cotidiene. Efectele acestei pozitivari a vietii afective se exprima în
seninatatea, buna dispozitie si veselia specifice acestei etape de vârsta (considerata tocmai din acest
motiv drept “vârsta de aur” a copilariei).
4. Caracterul situativ al vietii afective – în cea mai mare parte, trairile prescolarului sunt
generate de împrejurarile concrete, derulate “aici si acum”. Viata sa afectiva este înca prea
putin legata de derulari de perspectiva, de proiectii viitoare si ea este reprezentativa pentru ceea ce se
numeste “lipsa de griji a copilariei” (alt argument pentru sintagma “vârsta de aur”).
5. Impresionabilitatea afectiva imediata si intensa – prescolarul raspunde puternic la diferite
solicitari emotionale si evenimente. Impresionabilitatea se instaleaza treptat de-a lungul întregului
stadiu. (Daca la 3 ani copilul este putin impresionat de suferinta – plânsul altuia, la 5 ani îsi manifesta
compasiunea, vrea sa-l aline, sa-l mângâie, pentru ca la 6 ani sa-si manifeste disponibilitatea de a-l
ajuta efectiv, fiind gata sa intervina actional, “sa faca ceva” pentru celalalt – de exemplu, sa-i caute el
mingea pierduta, sa-l pedepseasca pe cel care l-a batut, sa faca mâncare în locul mamei bolnave, sa-l
bata pe seful care i-a suparat tatal.)
6. Manifestarea tot mai evidenta a învatarii afective – prin observarea conduitelor celorlalti si
imitarea lor, dar si pe asimilarea unor cerinte si norme prescolarul învata sa reactioneze corect în
diverse împrejurari cu semnificatie pozitiva – sarbatorirea unor evenimente familiale, revederea unei
persoane….(reactia corecta, conforma normelor, în împrejurarile cu semnificatie negativa se învata la
vârste mai mari). Învatarea afectiva are ca efect îmbogatirea trairilor afective si îmbunatatirea
exprimarii lor printr-o conduita emotional expresiva tot mai adecvata, fapte ce duc la o mai buna
adaptare a copilului în relatiile cu ceilalti.
7. Structurarea unor mecanisme incipiente de reglare a conduitelor emotionale – la prescolarul
mare încep sa se manifesta conduite de autocontrol emotional, ca: stapânirea (între anumite limite) a
plânsului, intensificarea manifestarilor emotionale pozitive pentru a obtine ceva (apelul la mângâieri,
dragalasenii, rugaminti, alint), evitarea mângâierilor adresate lui în public (mai ales în prezenta altor
copii), respingerea unor formule de alint care provin din mica copilarie.
8. Aparitia unor investitii afective orientate spre persoane exterioare familiei – adulti si
covârstnici.
Stadiul are specific o imensă nevoie de afecţiune a copilului, prin preferinţe constante sau
variabile faţă de anumite persoane (ex. într-o zi, un copil, în urma unei împrejurări neplăcute s-a
refugiat în braţele mamei, manifestând ostilitate faţă de ceilalţi membri ai familiei; în ziua următoare
preferă alt protector).
Îndată cu dragostea apare şi gelozia (se agită dacă mama îşi manifestă simpatia faţă de alt copil
sau de adulţi).
8
Viata afectivă

Apar fenomene de transfer afectiv şi de identificare afectivă. Copilul îşi transferă dragostea şi
atenţia către educatoare, cu care se şi identifică, fiind pentru el un înlocuitor al mamei.
Identificarea se realizează cu modelele umane cele mai apropiate. Aceasta începe încă din
antepreşcolaritate, prin adoptarea unor conduite, gesturi, urmărind modelul.
Restructurarea afectivităţii este condiţionată de contradicţia dintre trebuinţa de autonome a
preşcolarului şi interdicţii1e manifestate de adult faţă de el. Structurile afective sunt în plin proces de
formare; satisfacerea trebuinţelor, dorinţelor copilului asociindu-se cu stări afective pozitive, stenice
tonifante; în timp ce contrazicerea, blocarea lor determinând stări emoţionale de insatisfacţie,
nemulţumire. „Afectivitatea, centrată mai întâi pe complexele familiale, îşi lărgeşte registrul pe măsură
ce se înmulţesc raporturile sociale, iar sentimentele morale, legate la început de o autoritate sacră,
evoluează în sensul unui respect mutual şi al unei reciprocităţi” (J. Piaget, B. Inhelder, 1970, p. 108).
Cercetările psihologice au pus în evidenţă prezenţa la preşcolari a stărilor afective şi sindroame:
 stări afective de vinovăţie (la 3 ani).
 Stări de pudoare (la 3-4 ani)
 stări afective de mândrie (la 4 ani).
 crize de prestigiu, mai ales dacă este mustrat în public (la 6 ani).
 sindromul bomboanei amare - starea afectivă de ruşine ce apare în urma unei recompense
nemeritate
 sindromul de spitalizare (reacţia afectivă violentă a copilului ce urmează să se despartă de
cei dragi pentru a fi internat în vederea urmăririi tratamentului).
Cercetările au descris sindromul bomboanei amare, starea afectivă de ruşine ce apare în urma
unei recompense nemeritate, bucuria fiind însoţită de nelinişte, agitaţie, sindromul de spitalizare,
reacţia afectivă violentă când urmează să fie internat pentru a urma un tratament, datorită despărţirii de
cei dragi.
Apar şi unele sentimente morale (ruşine, ataşament, prietenie), sentimente intelectuale (mirare,
curiozitate, satisfacţie după ce a aflat ceea ce l-a interesat).
În privinţa ordinii obiectelor care provoacă sentimente estetice, s-au stabilit următoarele:
- obiectele propriu-zise;
- culorile;
- animalele;
- omul;
- natura (pe la 6-7 ani).
Este un debut al învăţării afective prin: învăţarea pericolelor şi a posibilităţilor de a le depăşi, a
modului de a reacţiona în împrejurări curente dar şi festive (bucuria de a revedea o persoană
cunoscută, de a participa la manifestări, de a fi apreciat de public).
Prin mecanismul imitaţiei se preiau stări afective, expresii emoţionale, iar conduitele
emoţionale ale preşcolarului se diversifică, se îmbogăţesc devin mai coerente şi mai adaptate
situaţiilor; rea1izându-se un adevărat proces de învăţare afectivă”. „Cu toate acestea, afectivitatea
preşcolarului este destul de instabilă”, conchide M. Zlate.

9
Viata afectivă Şcolarul mic

 VÂRSTA ŞCOLARĂ MICĂ

Evolutia afectivitatii este pregatita de urmatoarele conditii:
 organizarea, continutul, sarcinile activitatii scolare;
 noile reguli impuse de viata scolara si de societate;
 noile modele de gândire si de a privi lumea cu o anumita obiectivitate, de a fi mai putin
egocentric.
În stadiul scolaritatii mici procesele afective se modifica substantial ca urmare a extinderii
relatiilor interpersonale, amplificarii experientei de viata, cresterii capacitatii de analiza si reflectie.
Activitatea şcolara, relaţiile generate de statutul de elev constituie izvorul fecund al unor noi
stări de conştiinţă, al unor noi atitudini emotive. Aspectul de intensitate alături de cel de durată şi
calitate se modifică şi se complică; frecvenţa relativă a stărilor afective mijlocite complexe creşte,
precum şi influienţa şi rezonanţa acestora; se dezvoltă memoria afectivă şi creşte retrospectiva
afectivă.
Daca initial scoala, ambianta scolara reprezinta pentru copil o sursa de teama, neliniste,
necazuri, treptat se instaleaza o adaptare afectiva.
Micul scolar manifesta, comparativ cu instabilitatea afectiva a prescolarului o stabilizare si o
echilibrare din ce în ce mai mare a afectivitatii. Daca la 6 ani se afla sub semnul bipolaritatii, al
ambivalentei afective (vrea si nu vrea un lucru, sau îsi arata rând pe rând dragostea dar si ura fata
de una si aceeasi persoana), spre 10 ani devine mult mai stabil, controlat.
Învatarea organizata rational contribuie la dezvoltarea atasamentului fata de colegi, de
învatatoare, a bucuriei efortului, a dorintei de afirmare dar si de solidaritate cu grupul în fata unor
competitii de grup (jocuri sportive, jocurile mintii etc.).
Sub impactul activitatilor comune apar: sentimentul raspunderii, al corectitudinii, al
delicatetei, al daruirii.
Dupa vârsta de 8 ani se constientizeaza diferentele de evaluare, felul cum se percepe micul
scolar si cum este vazut de parinti, de cadrele didactice, de ceilalti copii.
Atunci când estimatia de sine nu coincide cu estimatia învatatorului si a celorlalti copii, cel
în cauza poate recurge la strategii de evitare, de ocolire, chiar poate minti (copilul care nu vrea sa i
se treaca nota în carnet spune ca l-a pierdut, l-a uitat etc.).
Capacitatea de simulare si empatia (transpunerea imaginara în plan perceptiv, afectiv,
intelectiv, în altceva) cresc evident.

Dezvoltarea sentimentelor are loc în contradicţiile ce se constituie între sensul năzuinţelor,

dorinţelor şi aspiraţiilor proprii şi ale altora, cerinţele dictate de normele morale şi dinamica
propriilor dorinţe şi aspiraţii, între emoţiile de moment şi sentimente, între cunoaştere şi activitate.
De subliniat este creşterea sensului moral afectiv al conduitei generale a şcolarului, dezvoltarea
intensă a sentimentelor şi stările afective legate de relaţiile şi aprecierea socială a acţiunii. În acest
contex se structurează tot mai clar sentimentele morale ca şi cele intelectuale şi estetice. Trăirile
intelectuale sunt generate îndeosebi de învăţare ca activitate de cunoaştere, cu greutăţile, reuşitele şi
eşecurile ei. Învăţarea organizată raţional, care oferă copilului perspectiva reuşitei, devine
atrăgătoare, plăcută, contribuind, astfel, la ataşamentul lui faţă de munca intelectuală şi faţă de
şcoală. Conţinuturile de învăţare încep să-i apară ca fiind interesante prin ele însele. Apare
curiozitatea intelectuală, dorinţa de a afla, de a cunoaşte cât mai mult.
Sub impactul activităţilor comune, care-i prilejuiesc numeroase contacte şi relaţii, se
dezvoltă sfera sensibilităţii morale a copilului. Apare prietenia interpersonală, se dezvoltă
10
Viata afectivă

sentimentul răspunderii, delicateţea, nobleţea şi dăruirea afectivă. Contactul nemijlocit cu

învăţătorul şi influenţa exercitată de acesta fac ca la şcolarii mici să se dezvolte sentimentul
încrederii, stima şi ataşamentul faţă de persoana celui care îl educă şi-l instruieşte.
Emoţiile şi sentimentule estetice sunt strâns legate, la această vârstă, atât de momentele de
contemplare a „obiectelor” artistice (audierea muzicii, perceperea unor tablouri, recepţionarea
imaginilor din poezii şi povestiri), cât şi participarea activă a copilului la creaţie artistică: desen,
compuneri (versuri, mici povestiri etc).
Îndeosebi la începutul şcolii, învăţătorul trebuie să acţioneze în direcţia cultivării capacităţii
de stăpânire a maniefestărilor emoţionale primare, explozive ale copiilor. El trebuie, de asemnea, să
rezolve cazurile de întârziere sau deviere afectivă, manifestările răutăcioase, insensibilitatea
acfectivă a unora, lipsa coparticipării afective a altora.
Copiii trebuie sprijiniţi pentru a înţelege şi a-şi însuşi corect conţinutul noţiunilor şi
normelor care stau la baza sentimentelor morale. Este necesar să li se explice, la nivelul lor de
înţelegere, apelând la situaţii practice de viaţă, ce înseamnă din punct de vedere moral, binele şi
răul, frumosul şi adevărul, curajul şi laşitatea, cinstea şi necinstea.

11
Viata afectivă Preadolescenta & Adolescenţa

 PREADOLESCENŢA
Sub aspectul vieţii afective preadolescenţa este caracterizată de instabilitate emoţională, de o
alternanţă în contraste a vieţii afective şi chiar de hipersensibilitate emoţională. Ca element de
noutate, specific acestei perioade, comparativ cu copilăria, apare schimbarea sistemului de referinţă;
dacă pentru copil părinţii constituiau principalii centri de referinţă în organizarea comportamentului
propriu, familia fiind cea care oferea copilului normele şi regulile de conduită socială şi morală, la
preadolescenţi şi adolescenţi apoi, situaţia se schimbă, valorile de referinţă fiind furnizate acum de
grupul de aceeași vârstă. Părinţii şi profesorii încep acum să-şi piardă adesea valoarea de model. În
relaţiile cu părinţii trăirile afective ale preadolescentului pot avea o încărcătură afectivă crescută, ca
urmare a atitudinii de opoziţie faţă de adultul – părinte. Cu toate acestea, preadolescentul simte
adesea nevoia de afecţiune şi de ocrotire din partea părinţilor, neacceptând neglijarea sau abandonul
din partea acestora. În relaţiile cu părinţii stările afective pot fi tensionate ca urmare a
opoziţiei şi culpabilităţii, dar se menţine dorinţa de a găsi disponibilitatea atitudinală pozitivă.
Nevoia de afecţiune, de ocrotire este foarte puternică şi îşi caută un mediu cât mai nuanţat de
împlinire.
Studiile realizate pe preadolescenţi au scos în evidenţă nevoia şi aspiraţia continuă a acestora
de autonomie şi emancipare de sub tutela parentală, tendinţa de a afişa contramodele,
adesea altele decât cele propuse de generaţia adultă. Nu puţine sunt situaţiile în care părinţii
preadolescentului şi apoi ai adolescentului traversează situaţii de criză de autoritate, situaţii în care
criza trebuie suportată temporar, deoarece adulţii trebuie să înţeleagă că opoziţia tânărului nu
înseamnă ostilitate propriu-zisă faţă de adult.
Un loc important în preocupările vârstei adolescenţei îl ocupă viaţa relaţională.
Relaţiile şi conduitele sociale se diversifică şi se nuanțează între adolescenţi, apar noi motive şi
trebuinţe cu caracter social, relaţional cum ar fi: nevoia de apartenenţă la un grup de aceeași vârstă
precum şi nevoia de a dobândi un anumit statut în interiorul acestui grup; noţiunile de coleg şi prieten
încep treptat să capete un sens pentru preadolescent. Astfel, relaţiile sale de prietenie se caracterizează
acum prin ataşament şi fidelitate, ridicate adesea la rang de principiu, fapt care-l împiedică pe tânăr să
sesizeze carenţele din comportamentul celor de o vârstă cu el. Întreaga sferă a relaţiilor
interpersonale poartă amprenta puternică a fenomenului numit cristalizare afectivă.
Cristalizarea afectivă desemnează fenomenul de transfigurare a obiectelor, persoanelor sau
situaţiilor sub influenţa puternică a prezenţei sentimentului sau a pasiunii. În cadrul relaţiilor
interpersonale, cristalizarea afectivă face ca stările emoţionale odată apărute să fie proiectate asupra
obiectului sau persoanei, ajungând ca aceasta să fie reliefată într-o anumită lumină şi cu însuşiri
exagerate, într-un sens sau altul. Cristalizarea afectivă reprezintă din punct de vedere psihologic
un moment de proiecţie a personalităţii. Vasile Pavelcu face însă distincţia între cristalizarea de tip
previziune care este pozitivă şi care conţine o doză de realism şi are ca suport dorinţa tânărului spre
mai bine şi mai frumos şi cristalizarea de tip amăgire care pierde contactul cu realitatea, care
evoluează spre visare, fabulaţie, devenind iluzorie şi nocivă
Dacă în mica şcolaritate această nevoie era satisfăcută prin aportul familiei şi al învăţătorului,
la vârsta pubertăţii se lărgeşte sfera factorilor de influenţă, prin orientarea spre colegi, care devin
partenerii de confidenţe, de proiecte, de analize şi prin întâlnirea în cadrul procesului de învăţământ
cu mai mulţi profesori.
Aceasta face ca trăirile emoţionale din spaţiul lecţiilor să se complice, pentru că prilejuiesc
satisfacţia rezolvării unor situaţii problematice, întâlnirea cu valorile mirifice ale cuvântului în
poezie, proză, realizarea în practică a unor nevoi, minuni ale principiilor fizicii etc.
12
Viata afectivă

La acest plan afectiv cu încărcătură intelectuală se adaugă un altul, latent, care se

alimentează din starea de competiţie generată de preocupările şcolare şi extraşcolare.
Aceasta provoacă anxietate, culpabilitate, frustrări, entuziasm. Dar activitatea şcolară
prilejuieşte şi trăiri încărcate de invidie, admiraţie, instruirea ipocriziei, a modestiei.
Aşadar, se poate concluzia că rezonanţa afectivă se lărgeşte prin prezenţa şi
respectarea unor situaţii ce provoacă emoţii de satisfacţie, tristeţe, repulsie, ruşine, invidie, gelozie,
pudoare, groază, mândrie, exaltare, plăcere, aversiune, fericire, veselie, îngrijorare,

 ADOLESCENŢA
Acelaşi proces de instrumentalizare al adolescentului are loc şi la nivelul celorlalte modalităţi
psihice.
El este capabil de reciprocitate afectivă întrucât sensibilitatea afectivă se îmbogăţeşte foarte
mult cu ajutorul emoţiilor resimţite la citirea cărţilor, la informaţiile dobândite privind marile
confruntări ale istoriei contemporane, la modificarea profundă a conceptelor.
Disponibilitatea afectivă devine foarte mare şi este absorbită energetic de problemele complexe
ale instruirii şi ale adaptării. În adolescenţă, trăirile emoţionale din spaţiul lecţiilor se complică, ajung
chiar emoţii intelectuale, când curiozitatea intelectuală este satisfăcută.
La acest plan afectiv-intelectual se adaugă altul latent, ce emană din starea de competiţie
şcolară, care provoacă anxietate, teamă, frustrări, izolări, invidie, admiraţie, ipocrizie, modestie.
Există şi numeroase emoţii pozitive reflectate în sentimentul de comunicare afectivă, de
împlinire dar şi de ruşine, îngrijorare, extaz. Un loc ambiguu, mai ales prin efecte. Îl deţine dragostea,
care poate fi dragoste familială, faţă de sexul opus, faţă de un model, faţă de valori.
Tensiunile din pubertate în relaţiile cu părinţii se temperează treptat prin scăderea tensiunii de
opoziţie.
În relaţiile cu sexul opus apar emoţii, sentimente noi, ca simpatia şi sentimentele de dragoste,
prietenia.
În adolescenţă, dragostea se conturează ca o trăire complexă de ataşament, cu forţe absorbante,
în care se mobilizează resurse extrem de mari ale psihicului. Dacă la vârsta şcolară mică prieteniile
sunt rare şi au drept caracteristici fragilitatea şi superficialitatea (certurile şi întreruperea relaţiilor,
schimbarea partenerului nu provoacă suferinţe durabile deoarece cauzele sunt constituite din factori
exteriori iar motivaţia nu este pe deplin conştientă), în preadolescenţă se constituie prietenii mai
durabile dar predomină încă aspectul formal. Preadolescenţii joacă rolul de prieteni mai mult decât îl
trăiesc.
Există acum tendinţa de identificare, dar sub aspect exterior, care se manifestă prin aceleaşi
gesturi, aceeaşi îmbrăcăminte etc.
În adolescenţă are loc saltul calitativ la adevărata prietenie, caracterizată prin seriozitate, care
se bazează pe comunitatea de idei, scopuri, intimitate susţinută de împărtăşirea secretelor, a
frământărilor sufleteşti. Aceste trăiri exprimă şi nevoia de a fi înţeles („Mă jur pe tatăl meu, nu pe
mama pentru că la ea nu ţin, ea nu mă înţelege”).
Jurnalele intime arată existenţa unui proces de interiorizare a prieteniei: de la descrierea de
fapte se trece la descrierea de trăiri psihice. Apare selectivitatea atât în prietenie cât şi în dragoste.
De asemenea, bogăţia sufletească, trăirea sintonică a aceloraşi evenimente, măresc intensitatea
şi complexitatea sentimentului. Prieteniile din adolescenţă au mare rol în formarea conştiinţei morale,
prin rezonanţa lor afectivă pozitivă sau negativă, ca şi rezonanţa climatului familial.
Alte stări sunt teama, anxietatea, frica, generate de o serie întreagă de conflicte: familiale,
şcolare, erotice, personale.
13