Hormoni

1. Generalitati.
2. Mecanisme de actiune
3. Hormoni hidrosolubili
3.1 Hormoni care actineaza pe calea AMPc: catecolamine, glucagon
3.2 Hormini care actioneaza pe calea tyrozin kinazelor: insulina
4. Hormoni liposolubili
4.1 Hormoni tiroidieni
4.2 Hormonii steroidici: Cortisol, aldosteron, sexuali

1. Generalitati.

In organismal uman exista trei sisteme majore de semnalizare care utilizeaza mesageri
chimici: sistemul nervos, sistemul endocrin și sistemul imunitar.
Sistemul nervos utilizeaza două tipuri de mesageri: neurotransmițători ca aminele
biogene (GABA, dopamina) sau acetil colina si neuropeptide (peptide cu un numar mic
de aminoacizi).
Sistemul endocrin utilizeaza hormoni endocrini care sunt secretati in sange de un tesut
specializat (glanda endocrina) si trimisi pe aceasta cale la celulele tinta situate la distanta.
Din aceasta categorie fac parte: insulina (secretata de pancreas), catecholamine
(sintetizati de medulosuparenala), hormoni steroizi (sintetizati de corticosuparenala si
gonade) și hormonii tiroidieni (sintetizati de glanda tiroida).
Sistemul imun utilizeaza ca mesageri citokinele. Din punct de vedere chimic citokinele
sunt proteine mici care sunt grupate formand diferite clase numite: interleukine, factori de
necroză tumorală, interferoni etc. Citokinele sunt secretate de celulele sistemului
imunitar. Rolul lor este acela de a coordona o rețea de răspunsuri destinate anihilarii
microorganismelor invadatoare. Efectul actiunii lor determina modificarea
comportamentului altor celule, apartinand sistemul imunitar, prin activarea transcripției
de gene pentru proteinele implicate în acest raspuns.

Caracteristicile hormonilor

Hormonii sunt substante chimice care transmit mesaje numiti si molecule-semnal sau
mesageri primari si sunt secretati la un anumit stimul.
Celulele care receptioneaza mesajul si raspund la acesta, in sensul ca isi modifica
meetabolismul, se numesc celule tinta.
O celula poate raspunde la mai multi hormoni (celula hepatică raspunde la prezenta
insulinei, glucagonului, adrenalinei).
Un hormon poate “atentiona” mai multe celule, declansand din partea acestora raspunsuri
identice sau diferite (adrenalina actioneaza pe ficat, mușchi, țesut adipos)
Un hormon se poate fixa pe subtipuri ale aceluiasi receptor declansand raspunsuri diferite
(adrenalina pe receptorii α1, α2, β).
Hormonii pot fi clasificati dupa mai multe criterii:
a) dupa aria de actiune:
Hormonii endocrini sunt secretati de un tesut specializat si secretati in sange.
Hormonii paracrini sunt secretati de celule in lichidul interstitial si au ca tinta celule
invecinate actionand pe distante relativ mici.
Hormonii autocrini sunt produsi de celula care devine si celula tinta.
b) dupa solubilitate
hormoni hidrosolubili, circula liberi in plasma:
- peptidici - pancreatici – insulina si glucagonul
- hipofizari- adenohipofizari si neurohipofizari
- hipotalamici
- calciotropi- parthormonul si calcitonina
- factori de crestere
- derivati din aminoacizi - adrenalina si noradrenalina
hormoni liposolubili, circula legati de proteine specifice sau albumina :
- derivati de colesterol - corticosuprarenalieni: cortisol, aldosterol
- hormonii sexuali
- vitamina D activa (calcitriol)
- derivati de tirozina - hormonii tioridieni
- vitamina A - acidul retionic (forma activa a vit. A)
c) dupa mecanismul de actiune:
- hormoni care actioneaza prin cuplarea cu un receptor transmembranar, mecanism
specific homonilor hidrosolubili

- hormoni care actioneaza prin cuplarea cu un receptor intracelular/nuclear fapt care

determina la nivel nuclear modificarea transcriptia unei gene specifice; mecanism
specific hormonilor liposolubili

Exista compusi endogeni sau exogeni* care pot interfera cu actiunea unui hormon si care
fixandu-se pe receptorul hormonului pot determina un raspuns celular similar sau pot
bloca actiunea acestuia, denumiti:
- agonist un compus analog structural al unui hormon si care mimeaza efectul
hormonului
• antagonist compus care blocheaza fixarea hormonului, nu inițiază raspuns si
împiedică acțiunea acestuia
*Uneori, afinitatea agoniștilor sau antagoniștilor sintetici poate fi mai mare decât a
ligandului natural al receptorului.
Caracteristicile receptorilor
Hormonii isi transmit mesajul prin intermediul unor proteine specifice numite receptori
localizati transmembranar sau intracelular (citoplasmatic sau nuclear).
In urma legarii hormonului de receptorul lui, este declansat la nivelul celulei tinta un
raspuns specific.
Receptorii sunt proteine care prezinta urmatoarele caracteristici:
a. specificitate, afinitate si saturare care sunt caracteristici intalnite si la enzime.
Specificitatea va servi la recunoasterea structurii hormonului, pe principiul
complementaritatii chimice sau conformationale, si va avea ca efect fixarea unui
singur hormon in mod reversibil. Afinitatea receptorilor este de regula foarte mare
(Kd foarte mic) deteminand captarea hormonului si implicit raspunsul celular, la
concentratii foarte mici. Receptorii se pot satura in mod similar enzimelor.
b. desensibilizarea apare in cazul unei concentrații crescute a hormonului in mod
constant pe o perioada lunga de timp. Aceasta situatie declanșează mecanismele
de protejare a celulei si anume:
inactivarea receptorului
stoparea sintezei lui
internalizarea sa („down-regultion”)
c. amplificarea; dupa fixarea hormonului pe receptor semnalul declansat presupune
intrarea in actiune intr-o anumita ierarhie a unor enzime in care fiecare activeaza
la randul ei un numar crescator de alti factori ceea ce duce la cresterea progresiva
a semnalului generand un efect de cascada.
d. integrarea reprezinta modalitatea de raspuns a celulei la semnale simultane care
pot avea efecte opuse. Prin acest mecanism celula va da un raspuns unificat
propotional cu intensitatea semnalului ramas majoritar la acel moment (vezi fig).

2. Mecanisme de actiune ale hormonilor

2.1.Hormoni hidrosolubili
Datorita caracterului hidrosolubil acest tip de hormoni nu poate traversa membrana
celulalara pentru a-si transmite mesajul ci are nevoie de un intermediar situat in
memebrana celulara care este un receptor transmembranar.
Receptorii transmembranari sunt proteine care au anumite caracteristici comune:
- un domeniul extracelular care leagă mesagerul chimic
- unul sau mai multe domenii intramembranare
- un domeniu intracelular care este activat in urma legarii hormonului. Activarea
domeniului intracelular al receptorului declanseaza transducția semnalului adica
initiaza generarea unui raspuns celular.
Mecanisme de actiune ale hormonilor hidrosolubili
Mecanismele generale de transductie a semnalului hormonal includ: a)generarea unui
mesager second, b) activarea/inhibarea unor cai de transmisie c)modificări ale expresiei
genelor pentru anumite proteine.
In procesul de transductie sunt implicate mai multe tipuri de receptori:
- receptori care sunt asociati cu proteine specific trimere (numite si proteine G) si
care genereaza mesageri secunzi
- receptori care sunt kinaze (prezinta activitate kinazica intrinseca) sau
interactioneaza cu kinaze
- receptori asociati ai canalelor de ioni

Receptorii asociati cu proteine G.

Acest tip de receptori mai sunt numiti si receptori tip serpentină deoarece conțin 7
domenii transmembranare care traverseaza memebrana si acționează prin intermediul
unor mesageri secunzi care pot fi: ciclic adenozin monofosfat (AMPc), diacil glicerol
(DAG) sau inozitol trifosfat (IP3). Reprezentantul acestui tip de receptori este receptorul
adrenergic la care se fixeaza catecolaminele: adrenalină și noradrenalină (vezi Capitolul
Aminoacizi si proteine-subcapitolul Corelatie structura functie ).

Receptorul serpentina este o proteina care prezinta capatul amino terminal pozitionat in
spatiu extracellular iar cel carboxi terminal in spatial intracellular in citoplasma.
Domeniul intracellular este asociat cu o proteina (trimer) alcatuita din monomerii notati
α, β si γ numita proteina G de la faptul ca subunitatea α poate lega nucleotide guanilice
GDP sau GTP. Subunitatea α este diferită structural si functional la diversele tipuri de
proteine G in timp ce subunitățile β și γ sunt identice la diversele tipuri de proteine G.
Proteina G trimera prezinta doua forme diferite:
- inactiva cand hormonul nu este fixat pe receptor, situatie in care subunitatea α
este legata de GDP si este asociata cu celelalte doua subunitati β si γ.
- activa cand, in urma fixarii hormonului, receptorul sufera o modificare
conformațională care permite interactiunea cu proteina G. In urma acestei
interactiuni la nivelul subunitatii α are loc schimbul GDP cu GTP ceea ce
determina separarea subunitatii α-GTP de subunitati β si γ. Subunitatea α-GTP
poate interactiona cu o enzima țintă.
Se cunosc trei tipuri de subunitati α ale proteinelor G: αs αi αq a caror actiune este
diferita astfel:
αs - activeaza enzima numita adenilat ciclaza care catalizeaza formarea AMP
ciclic (mesager second)
αi - inhiba adenilat ciclaza stopand formarea AMPc
 αq - activeaza enzima numita fosfolipaza C care catalizeaza formarea GAD si IP3
(mesageri secunzi)

Transductia semnalului pe calea proteinei Gs (AMPc).

Hormonii ai caror receptori sunt cuplati cu proteina Gs vor determina cresterea
concentratiei intracelulare a AMPc (se spune ca acesti hormoni actioneaza pe calea
AMPc) prin urmare in celula vor predomina formele fosforilate ale proteinelor. Un numar
semnificativ de hormonii (prezentati in tabelul de mai jos) “semnalizeaza” pe calea
AMPc; dintre acestia vor fi prezentati glucagonul si catecolaminele.

Dintre receptorii care activeaza formarea AMPc cel mai cunoscut este receptorul β
adrenergic (β1 si β2). Fixarea hormonului pe receptorul β adrenergic determina schimbul
GDP-GTP la subunitatea αs ceea ce duce la separarea ei de subunitatile β si γ. αs-GTP va
activa adenilat ciclaza. Adenilat ciclaza este o enzimă integrală membranară, având
situsul activ pe fața citosolică si care catalizează conversia ATP in AMPc conform
reactiei:

AMPc format se va fixa la subunitatile reglatorii ale unei proteine multimere numita
protein kinaza A (PKA sau AMP c dependenta). PKA este un heterotetramer C2R2 care
contine :două subunități catalitice (C) și două subunități reglatorii (R). PKA este prezenta
in doua stari:
- inactivă in care cele patru subunități sunt asociate, fiecare subunitate R conține
un domeniu inhibitor care acoperă centrul activ de pe fiecare subunitate C
- activa, cand, in urma legarii AMPc la subunitățile R, acestea suferă o modificare
conformațională și disociază de subunitățile C care astfel devin libere si active
prin expunerea centrele active.
Subunitatile catalitice devin apte de a fosforila enzime tinta. Fosforilarea este realizata la
resturile de Serina/Treonina ale enzimei tinta, utilizeaza ATP si are ca efect activarea sau
dezactivarea functie de natura acesteia (vezi Capitolul Enzime:Mecanisme de reglare a
activitatii enzimelor: Reglarea covalenta si Reglarea glicogenolizei). In urma acestui
proces este generat un raspuns celular.

Oprirea semnalizarii declansate de fixarea hormonului este realizata prin mai multe
mecanisme:
- autolimitarea activității proteinei Gs. Subunitatea αs a proteinei Gs are activitate
enzimatică intrinsecă GTP-azica, prin care catalizează hidroliza GTP-ului fixat la
subunitatea αs-GTP rezultand αs-GDP si fosfat anorganic. Subunitatea αs-GDP
formata se va decupla de adenilat ciclază și se va reasocia cu subunitățile β și γ
reformand proteina Gs trimerica inactivă.

- actiunea unei enzime numita fosfodiesteraza care catalizează hidroliza AMPc la

5’-AMP, fara rol in semnalizarea celulara.

-
*Cafeina si teofilina (din ceai) (care au structura metil-xantinica) inhibă actiunea
fosfodiesterazei, determinand menținerea unor concentrații crescute de AMPc,
prelungind astfel actiunea declansata de hormonii specifici.
 - actiunea unor protein-fosfataze care catalizează defosforilarea proteinelor care au
fost fosforilate sub acțiunea protein kinazei A, intrerupand astfel actiunea
declansata de hormon pe calea AMPc

Transductia semnalului pe calea proteina Gi (de blocare a generarii AMPc).

Hormonii ai caror receptori sunt cuplati cu proteina Gi vor determina scaderea
concentratiei intracelulare a AMPc. Scaderea AMPc este cauzata de subunitate αi, a
proteinei Gi, care are efect inhibitor asupra adenilat ciclazei. Prin urmare in celula vor
predomina formele defosforilate ale proteinelor. Situatia este intalnita in cazul fixarii
adrenalinei pe receptori de tip α2-adrenergici.

Transductia semnalului pe calea proteinei Gq (DAG si IP3).

Hormonii ai caror receptori sunt cuplati cu proteina Gq vor determina generarea a doi
mesageri secunzi diacil glicerol (DAG) si inositol trifosfat (IP3).
Cei doi mesageri secunzi sunt generati de o enzimă membranară numita fosfolipaza C
(PLC) care catalizeaza hidroliza unui fosfolipid membranar si anume fosfatidil-inozitol-
4,5-difosfat (PIP2).

Fosfolipaza C este activata de subunitatea αq a proteinei Gq printr-un mecanism similar

cu cel pentru proteina Gs.
Diacil glicerolul, compus lipofil, ramane in membrana iar inositol trifosfat, polianion
puternic hidrofil, difuzeaza in citoplasma. Ambii compusi, separat si impreuna actioneaza
ca mesageri secunzi.
Diacil glicerolul activeaza împreună cu ionii de Ca2+ o protein kinaza numita protein
kinaza C (PKC Calciu dependenta). Aceasta fosforileaza proteine-țintă specifice,
fosforilare in urma careia activitatea acestora este modificata determinand in final
declanșarea unui răspuns celular. PKC este diferita de PKA desi are aceeasi activitate de
fosforilare.
IP3 actioneaza asupra canalelor pentru Ca2+ din membrana reticulului endoplasmic
deschizandu-le, determinand astfel o crestere a concentrației citosolice a Ca2+.
Ionii de Ca2+ acționează prin intermediul unei proteine numită calmodulina. Ionii Ca2+se
leagă la calmodulina determinand modificarea conformației ei ceea ce va favoriza
interactia cu o proteina tinta. In urma contactului cu proteina tinta aceasta isi va modifica
activitatea.

Un astfel de exemplu este tot adrenalina, care atunci cand se fixeaza pe receptori de tip
α1-adrenergici determina generarea meagerilor secunzi DAG si IP3. Se remarca astfel
faptul ca adrenalina cuplata cu diferite subtipuri de receptori adrenergici genereaza
diferiti mesageri secunzi si/sau efecte diferite.
Intreruperea semnalui transmis pe calea fosfolipazei C este determinat de reciclarea celor
doi mesageri secunzi.

Receptori care sunt kinaze (prezinta activitate kinazica intrinseca)

Receptorii prezentati anterior sunt caracterizati de faptul ca nu prezinta activitate
enzimatica. Ei transmit mesajul prin intermediari (proteine G) care vor activa enzyme
generatoare de masageri secunzi care vor actiona ulterior pe proteine cheie.
Spre deosebire, receptorii kinazici prezinta activitate enzimatica intrinseca, localizata pe
capatul citoplasmatic al receptorului. Pe acest tip de receptori actioneaza insulina, factorii
de crestere si citokinele. Receptorii tirozin kinazici prezinta urmatoarele caracteristici:
- in urma fixarii hormonului/ligandului la receptor capetele intracelelulare ale
receptorului se pot fosforila reciproc (autofosforilare) sau pot fosforila alte
proteine care sunt tirozin kinaze. Aceaste fosforilari are loc preferențial de
fosforilare si anume resturile de tirozină.
 - in cazul receptorilor monomerici prezenta hormonului determina dimerizarea lor
ceea ce are ca rezultat activarea fosforilarii
- acesti receptori sunt în general cuplati cu hormoni/liganzii implicați în controlul și
diferențierea celulalara precum și in răspunsul inflamator
- inițiază o cascadă care poate implica atat proteine kinaze cat si protein fosfataze
sau alte proteine reglatoare

2.2 Hormoni liposolubili

Dintre hormonii liposolubili fac parte trei grupe de compusi cu structuri inrudite si
anume:
I. Hormonii steroizi.
Acestia reprezint un grup de compusi proveniti din cholesterol. Ei pot fi clasificati
dupa diferite criterii unul dintre acestea fiind numarul de atomi de carbon:
C 27: vitamina D3 (dehidrocolesterol)
C 21 : cortisolul (glucocorticoid) -corticosuprarenalieni
aldosterolul (mineralocorticoid) -corticosuprarenalieni
progesterona – gonadici
C 19 : androgenii – gonadici
C 18 : estrogenii – gonadici
II. Vitamina A : acidul trans retionoic (RA-forma activa a vitaminei A) si
acidul cis retinoic (RX-forma activa a vitaminei A)
III. Horminii tiroidieni: T3 (tri-iodo-tironina) si
T4( tetra- iodo-tironina sau tiroxina)

Hormonii liposolubili (HL) prezinta o serie de caracteristici comune referitor la

transport(A), receptori (B) si mecanismul de actiune(C).

A). Hormonii liposolubili circula prin sange:

- legati de proteine specifice solubile (globuline) numite “hormon binding globulins
” (HBG) care fixeaza hormonul cand acesta se gaseste in concentratii fiziologice.
Afinitatea acestor proteine ptr hormon este mare si prin legare se mareste T 1/2 al
hormonului in circulatie
- legati de proteine nespecifice cum este albumina, atunci cand concentratia
hormonului depaseste concentratia fiziologica. Afinitatea albuminei ptr hormon
 este mica si hormonii sunt cedati usor tesuturilor. Din acest motiv, fractiunea
legata de albumina este considerata ca “fractie libera”
- o cantitate foarte mica care circula libera in sange deoarece acest tip de hormoni
are solubilitate foarte mica
- o fractie solubilizata in care sunt conjugati cu acid glucuronic (sau sulfatati) si
care constituie fractia inactiva, destinata excretiei.

B. Receptorii hormonilor liposolubili

Spre deosebire de hormonilor hidrosolubili care necesita receptori transmembranari,
hormonii liposolubili pot traversa membrana celulara.
Receptori pentru HL sunt membri ai unei superfamilii de receptori care au o serie de
caracteristici comune:
- sunt localizati intracelular:
- unii in citoplasma, in forma inactiva
- altii in nucleu, fixati pe ADN (chiar in absenta hormonului).
- majoritatea acestor receptori sunt factori de transcriptie care moduleaza expresia
unor gene
- au proprietatea de a dimeriza. Dupa fixarea hormonului pe receptor, complexul
hormon receptor (HR) dimerizeaza formand homo sau heterodimeri. In aceste
forme se pot lega de ADN.
- au o structura asemanatoare prezentand o serie de domenii functionale comune
care se regasesc la toate tipurile de receptori

Receptorii HL prezinta urmatoarele domenii functionale:

- capatul amino terminal care interactioneaza cu proteine reglatoare
- capatul carboxi terminal unde se gaseste domeniu de legare a hormonului sau a
ligandului
- domeniul de legare la ADN. Acesta prezinta o structura conservata la toti
receptorii care se numeste degete de zinc (vezi figura). Domeniul din ADN la care
se leaga receptorul (prin intermediul degetelor de zinc) se numeste element de
raspuns la hormon (hormon response element - HRE)
- o regiune balama care permite plierea receptorului.

Configuratia degetelor de zinc din zona cu care receptorul hormonilor liposolubili se

leaga de ADN:
Receptorii ptr hormonii liposolubili se clasifica in doua clase: clasa I si clasa II

Receptorii de clasa I sunt: glucocorticoizi, aldosteron, androgeni, estrogeni;

Se gasesc in citoplasma asociati cu proteine numite heat shock proteins (HSP = proteine
induse de stress), care mascheaza domeniul de lagare la ADN. Fixarea hormonului
determina disocierea HSP ccea ce duce la expunerea domeniului de legare la ADN.
Complexul hormon–receptor formeaza homodimeri migreaza in nucleu unde prin
intermediul degetelor de zinc “cauta” elementul de raspuns specific si se fixeaza apoi pe
ADN. In urma fixarii complexului HR se poate declansa/bloca transcriptia unei anumite
gene.

unde: GR = glucocorticoid receptor, GRE=glucocorticoid response element DBD= DNA

binding domain, TAD = trans-activation domain

Receptorii de clasa II sunt :T3R (tri-iodotironin receptor), RAR (retionoic acid receptor),
RXR (cis retinoic acid receptor).
Acesti receptori sunt sintetizati in citoplasma unde dimerizeaza (homo T3R T3R sau
hetero T3R RXR) si neocupati de hormon migreaza in nucleu. Acolo isi recunosc locul
pe ADN (la elementul de raspuns HRE) unde se fixeaza cu afinitate mare impreuna cu un
corepresor, fara a declansa insa transcriptia (represand de fapt transcriptia genei) si stau
in asteptarea hormonului. Fara hormon transcriptia este inactiva, dar prin fixarea
hormonului la receptor acesta din urma isi modifica conformatia. Ca urmare corepresorul
disociaza si permite interactia receptorului cu activatorul fapt ce determina declansarea
transcriptiei.
Mecanismul general de actiune al hormonilor liposolubili
Complexul hormon receptor actioneaza (sub forma de homodimeri sau heterodimeri) la
nivel nuclear prin modularea (inductia sau represia) expresiei anumitor gene activand sau
blocand sinteza proteinelor pe care acestea le codifica.
In urma activarii transcriptiei genice are loc mobilizarea echipamentului de copiere,
formarea complexului de transcriptie si in final sinteza ARNm. Sinteza ARNm va fi
urmata de procesul de translatie care se va finaliza prin sinteza unei proteine specifice.
In cazul represiei genice toate procesele de mai sus sunt blocate.

3. Hormoni hidrosolubili
3.1 Catecolaminele
Glandele suprarenale sunt o pereche de glande pozitionate bilateral, deasupra polului
superior al rinichilor. Glandele suprarenale sunt alcatuite din doua regiuni diferite ca
provenienta structura si functie: corticosuprarenala si medulosuprarenala.
- regiunea externa (corticala) – corticosuprarenala reprezinta 90% din volumul
glandei si secreta hormonii steroizi
- regiunea interna (medulara) – medulosuprarenala reprezinta 10% din volumul
glandei, este de natura nervoasa (un ganglion simpatic modificat cu functie
endocrina) si secreta catecolaminele: adrenalina si noradrenalina.
Adrenalina (epinefrina) și noradrenalina (norepinefrina) sunt sintetizate în celulele
cromafine (feocromocite) ale glandelor medulosuprarenale in proportie de 80%
adrenalină și 20% noradrenlină. Aceste celule conțin granule care se colorează în brun cu
coloranți pe bază de crom de unde denumirea de cromafine. Medulosuprarenala impreuna
cu sistemul nervos parasimpatic si simpatic formeaza un sistem neuroendocrin care
adapteaza organismul la diverse solicitari acute sau cronice.

Sinteza catecolaminelor
Precursorul catecolaminelor este tirozina. Trebuie de mentionat ca tirozina se obtine in
organism din fenilalania sub actiunea Phe-hidroxilazei (dependenta de
tetrahidrobiopterina-BH4 vezi degradarea scheletului atomilor de carbon). In cazul in
care enzima este deficienta tirozina nu mai poate fi sintetizata si devine aminoacid
esential.

Catecolaminele sintetizate sunt stocate în granulele cromafine impreuna cu ATP-Mg 2+ ,

ioni de Ca 2+ si o proteina numita cromogranina. Unele granule contin adrenalina, altele
noradrenalina iar altele ambele catecolamine. In urma stimularii nervoase a medularei
(dependenta de influxul de Ca 2+) continutul celulelor cromafine este eliberat in sange
unde actioneaza o perioada foarte scurta de timp (t1/2 = 10-30 secunde). Dupa aceasta ele
sunt rapid inactivate prin metabolizare la compusi inactivi in principal la nivel hepatic si
renal.
Reglarea biosintezei catecolaminelor este realizata la nivelul Tirozin hidroxilazei care
catalizează etapa limitantă de viteză prin inhibatie feed-back de către adrenalină și
noradrenalină.
Afectiuni asociate caii de sinteza a catecolaminelor:
 - Boala Parkinson apare ca urmare a unui nivel scăzut de dopamină în creier; cauza
bolii nu a fost inca elucidata. Administrarea de dopamina nu este eficienta
deoarece aceasta nu poate travera bariera hemato-encefalică. In momentul de fata
tratamentul acesti boli se face prin administrarea de L-Dopa compus capabil sa
traverseze bariera hemato-encefalică.
- Feocromocitom reprezinta o proliferare a celulelor cromafine ce determina
producere în exces de noradrenalină și adrenalină. Ca urmare se instaleaza
vasoconstricția intensă generand hipertensiune arteriala severa (HTA).
In tratamentul hipertensiunii arteriale este uilizat α-Metildopa, inhibitor
competitiv al DOPA-decarboxilazei. Acesta inhiba decarboxilarea Dopa la
dopamina inhiband formarea noradrenalinei/adrenalinei si implicit diminuand
efectul hipertensiv al acestora.

Degradarea catecolaminelor
Catecolaminele sunt degradate sub acțiunea a două enzime:
- Catecol-O-metil transferaza (COMT) care catalizează atasarea unei grupări
metil la oxigenul din poziția 3 a nucleului aromatic, grupare -CH 3 provenind
de la S-adenozil-metionină,
- Monoaminoxidaza (MAO) care catalizează dezaminarea oxidativă a
monoaminelor (adrenalina și noradrenalina si a serotoninei, etc.)
Produsul final al degradarii, indiferent de calea pe care se desfasoara, este acidul
vanilmandelic (VMA) care se elimină prin urină. Acesta poate fi identificat in cantitati
mult crescute in urina in cazul unui feocromocitom.

Efectele catecolaminelor
Catecolaminele actioneaza asupra unui numar mare de tesuturi pe receptori adrenergici.
Acestia apartin clasei de receptori serpentina. Receptorii adrenergici sunt clasificati in α
adrenergici si β adrenergici cu subclasele α1 si α2 respectiv β 1 si β 2. Acesti receptori sunt
cuplati cu sisteme de transductie care produc mesageri secunzi diferiti si efecte diferite.
In plus tesuturile vor avea un bagaj deferit de receptori adrenergici ceea ce va influenta
felul si intensitatea raspunsului celular.
Efectele metabolice generale ale adrenalinei sunt cresterea consumul de oxigen in scopul
cresterii productiei de ATP:
- la nivel hepativ este activata glicogenoliza si gluconeogeneza care vor asigura
necesarul de glucoza pentru creier.
- la nivel adipocitar va fi activata lipoliza care va furniza acizi grasi pentru nevoile
tesuturilor periferice si glicerol precursor gluconeogenetic.
- la nivel muscular va fi activata glicogenoliza care va asigura substratul energetic
necesar contratiei.
Catecolaminele intervin în adaptarea organismului la situații de stres acut (răspunsul
de ”luptă sau fugă”) sau cronic prin integrarea raspunsurilor tuturor organele cu rol
critic în acest fenomen: creier, ficat, mușchi, sistem cardiovascular și respirator astfel:
- cresc forța și frecvența de contracție a cordului (R β1)
- determina vasodilatație în țesuturile implicate în răspunsul la stres (R β2)
promovand transportul oxigenului și al combustibililor metabolici spre țesuturile
implicate în răspunsul la stres
- determina vasoconstricție periferica în celelalte teritorii (R α1 și α2)
- determina relaxarea musculaturii netede bronșice, gastro-intestinale și genito-
urinare (R β2)

Hormonii pancreatici
Pancreasul prezinta atat activitate exocrina cat si endocrina.
Activitatea exocrina a pancreasului este localizata in acinii pancreatici si consta in
secretia enzimelor digestive
Activitatea enocrina a pancreasului este localizata in insulele Langerhans alcatuite din
diverse grupuri de celule (insule) responsabile de secretia unor hormoni cu diferite
activitati:
- celule α secreta glucagon hormon hiperglicemiant
- celule β secreta insulina hormon hipoglicemiant
- celule δ secreta somatostatina care inhibă secreția insulinei și glucagonului
- celule PP secreta polipeptidul pancreatic care inhibă secreția pancreatică
exocrină

Glucagonul
Este un hormon pancreatic sintetizat de celulele A din insulele Langerhans; are
actiune antagonica insulinei deci este hiperglicemiant.
 Structura: este un peptid cu 29 aminoacizi sintetizat sub forma unui precursor pre-
pro-glugagon. Segmentul N terminal pre este indepartat rezultand pro-glucagonul
care este scindat apoi in glucagon si alte fragmente inactive. Glucagonul este secretat
in perioadele interprandiale și de post si are un timp de injumatatire t1/2 = 5 minute.
Este inactivat la nivel hepatic prin proteoliza. Reglarea secretiei glucagonului este
realizata in principal de nivelele de glucoza astfel: nivele crescute de glucoza vor
inhiba secretia hormonului in timp ce nivelele scazute o vor stimula.
Efectele glucagonului
Actiunea glucagonului are ca scop principal mobilizarea resurselor energetice glucidice si
lipidice si se manifesta in principal la nivel:
- hepatic unde determina crește producției de glucoză prin urmatoarele mecanisme
care impreuna au ca efect menținerea glicemiei în perioadele de absență a
aportului glucidic:
 stimularea glicogenolizei
 stimularea gluconeogenezei
 inhibarea glicolizei
- adipocitar unde stimulează lipoliza prin activarea lipazei hormono-sensibile ceea
ce determina cresterea concentrației acizilor grași liberi plasmatici utilizați ca
sursă de energie si a glicerolului precursor gluconeogenetic. In mod indirect
promoveaza cetogeneza.
Mecanism de actiune
Glucagonul actioneaza pe receptori specifici, cuplați cu proteina G s determinand cresterea
concentratiei intrecelulare a AMPc si ulterior activarea PKA urmata de fosforilarea unor
enzime țintă. In concluzie actiunea glucagonului va determina predominanta la nivel
intracelular a formelor fosforilate a unor proteine/enzime cheie.