LOGICA JURIDICA Suport de Curs Pentru in

LOGICĂ JURIDICĂ
Suport de curs pentru

Învăţământul la Distanţă
1
CUPRINS
I. Informaţii generale.......................................................................................... ..4
• Date de identificare a cursului...............................................................................................4
• Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite.................................................................................4
• Descrierea cursului.................................................................................................................4
• Organizarea temelor în cadrul cursului...............................................................................5
• Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs..................................................................9
• Materiale bibliografice obligatorii........................................................................................9
• Calendarul cursului...............................................................................................................9
• Politica de evaluare şi notare...............................................................................................10
• Elemente de deontologie academică....................................................................................11
• Studenţi cu dizabilităţi.........................................................................................................12
• Strategii de studiu recomandate..........................................................................................12
II. Suportul de curs..............................................................................................13
Modulul I.LOGICA JURIDICĂ ŞI LOCUL EI ÎN SISTEMUL LOGICII................................13
Modulul II. SISTEMUL LOGIC AL DREPTULUI. METODE DE INTERPRETARE JURIDICĂ....16
Modulul III. LIMBAJUL JURIDIC. ANALIZA LOGICĂ A LIMBAJULUI JURIDIC. LOGICA

ÎNTREBĂRILOR……………………………………………………………………………………….20
Modulul IV. PRINCIPIILE LOGICE. PRINCIPIUL RAŢIUNII SUFICIENTE ŞI CAUZALITATEA

ÎN DREPT……………………………………………………………………………………………….23
ModululV.NOŢIUNEA JURIDICĂ. JUDECATA.................................... ........................................24
Modulul VI.INDUCŢIA ŞI METODELE INDUCTIVE..... ..........................................................30
2
Modulul VII. SILOGISMUL. CARACTERISTICI ALE SILOGISMULUI JURIDIC......................32
Modulul VIII. LACUNA JURIDICĂ. ANTINOMIA.........................................................................34
Modulul IX. INTERPRETAREA LOGICĂ A LEGILOR. ANALOGIA ŞI ALTE METODE DE

INTREPRETARE....................................................................................................................................39
Modulul X. LOGICA DEONTICĂ........................................................................................................37
Modulul XI. LOGICA TEHNICII LEGISLATIVE. PREZUMŢIA ŞI FICŢIUNEA ÎN DREPT........48
Modulul XII. DEMONSTRAŢIA........................................................................................................51
Modulul XIII. ARGUMENTAREA. SOFISMELE ŞI ARGUMENTELE IRELEVANTE.................53
Modulul XIV. LOGICĂ ŞI RETORICĂ JURIDICĂ............................................................................55
III. Anexe..............................................................................................................57
Bibliografia completă a cursului......................................................................................57
3
I. Informaţii generale
• Date de identificare a cursului
Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact tutori:
Nume: ARTHUR MIHAILA LOGICĂ JURIDICĂ

Birou: Cabinet 215, et. 2, Facultatea de Anul I, Semestrul II
Drept, Str. Avram Iancu nr. 11, Cluj-Napoca Tipul cursului: opţional.
Telefon: 0740240022 Tutor: ARTHUR MIHAILA
E-mail: arthurmihaila@yahoo.co.uk E-mail: arthurmihaila@yahoo.co.uk
• Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite
Pentru această disciplină, nu există cursuri a căror parcurgere şi promovare să condiţioneze

înscrierea la cursul de faţă.
• Descrierea cursului
În practica de zi cu zi juristul este nevoit sa aplice legea, care este o normă cu caracter general,
unor fapte individuale. Deşi la prima vedere acest proces este simplu de multe ori practicianul
se confruntă cu dificultăţi serioase. Uneori legea este clară însă există şi situaţii în care ea este
neclară sau lacunară. Cateodată prevederile legate de o faptă juridică sunt răspândite în
cuprinsul mai multor legi sau chiar a mai multor ramuri juridice. În domeniul dreptului civil sau
comercial juristul trebuie sa facă conexiuni între prevederile generale, valabile pentru toate
actele juridice din domeniul dreptului privat şi prevederile speciale, specifice situaţiei în cauză.
Logica juridică este un instrument ajutător foarte util în aceste situaţii fiind uneori
indispensabilă pentru rezolvarea unor speţe.
Cursul de faţă încearcă să ofere acele cunoştinţe de logică juridică ce s-ar putea dovedi utile
juristului. El abordează diverse teme şi concepte dintre care le amintim pe următoarele: (1)
sistemul logic al dreptului; (2) metode de interpretare juridică; (3) principiile logice; (4)
noţiunea - caracteristici şi tipuri de noţiuni; (5) judecata; (6)inducţia şi metodele inductive; (7)
caracteristicile silogismului juridic; (8) lacuna juridică; (9) antinomia; (10) interpretarea logică
a legilor şi convenţiilor; (11) analogia şi alter metode de interpretare; (12) logica deontică –
adică logica specifică normelor în general şi a normelor juridice în special; (13) logica tehnicii
legislative; prezumţia şi ficţiunea; (14) demonstraţia; (15) argumentarea.
4
• Organizarea temelor în cadrul cursului
I. LOGICA JURIDICĂ ŞI LOCUL EI ÎN SISTEMUL LOGICII

Capitolul circumscrie obiectul logicii in general şi al logicii juridice în particular şi oferă câteva repere
istorice ale dezvoltării disciplinei. În cadrul capitolului sunt prezentate următoarele teme: (1) Definiţia
şi obiectul logicii (2)Scurt istoric al logicii (3) Structura logicii – tipuri de logică.
Pentru această temă pot fi consultaţi: Mateuţ, G.; Mihăilă,A., Logică juridică, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998; Arthur Mihăilă, Logică juridică, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008; A.Aarnio,
On legal reasoning, Turun Yliopisto, Turku, 1977; Gh. Mihai, Elemente constructive de logică juridică,
Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1982; Perelman, C., „Logique formelle et logique informelle” în „De la
méthaphisique a la rhetorique”, Bruxelles: Editions de l’Universite de Bruxelles, 1986; Virally, M., La
pensée juridique, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1960.
II. SISTEMUL LOGIC AL DREPTULUI. METODE DE INTERPRETARE JURIDICĂ

Capitolul abordează probleme legate aplicarea practică a diverselor metode de interpretare, dintre care
ne interesează în special metoda logică. Dreptul este structurat sub forma unui sistem logic însă
metodele de interpretare folosite diferă în dreptul public faţă de dreptul privat. Dreptul privat oferă o
mai mare libertate de interpretare juristului pe când în diversele ramuri ale dreptului public face o
interpretare restrictivă, limitată la termenii stricţi ai legii. Capitolul abordează următoarele teme: (1)
sistemul logic al dreptului (2) logica aplicabilă în drept (3) metode de interpretare şi metode logico-
juridice, (4) metoda logică propriuzisă (5) metoda hermeneutică; (6) metoda dogmatică; (7)metoda
intuitivă; (8) metoda carteziană.
Pentru această temă pot fi consultaţi Mateuţ, G.; Mihăilă,A., Logică juridică, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998; Arthur Mihăilă, Logică juridică, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008; Hage, J.,
Studies in legal logic, New York: Springer, 2005; Hage, J., Reasoning with rules: An Essay on legal
reasoning and its underlying logic, New York: Verlag, 1990; Hyam, M., Advocacy skills, London:
Blackstone Press Limited, 1990; Lasson, K.; Margulies, S., Learning Law: The mastery of legal logic,
Carolina Academic Press, 1992; PERELMAN Chaïm, Logique juridique, Paris, Dalloz, 1976. ; Quine,
Willard V. O., Méthodes de logique, Paris, Armand Colin, 1984 ; Rebault, H., L’ interpretation des
normes: L’objectivite de la méthode herméneutique, Paris: L’Harmattan, 1997; Sourioux, J.L.; Lerat, P.,
L’analise de texte: Méthode générale et applications au droit, Paris: Dalloy, 1997
III. LIMBAJUL JURIDIC. ANALIZA LOGICĂ A LIMBAJULUI JURIDIC. LOGICA

ÎNTREBĂRILOR
Dreptul este un domeniu în care limbajul are un rol esenţial. Juristul interpretează conceptele prevăzute
în lege le compară, încearcă să le suprapună peste fapte reale. Dreptul foloseşte un limbaj specific –
limbajul juridic, de cele mai multe ori greu de înţeles de către profani. Acest capitol este dedicat analizei
specificităţii limbajului juridic. Capitolul este structurat astfel : (1) gândire logică şi limbaj juridic ; (2)
tipuri de limbaj ; (3) funcţiile limbajului juridic ; (4) adagiile sau maximele juridice – rolul lor în logica
juridică (5)limbajul normativ ; (6) limbajul judiciar (7) logica întrebărilor şi răspunsurilor.
5
Bucureşti, 1998; Arthur Mihăilă, Logică juridică, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008;
Adjukiewicy, K., Pragmatic logic, Boston: D. Reidel Publishing Company, 1974; Grecu, C. (ed) Logica
interogativă şi aplicaţiile ei, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1982; Deleanu, I.; Deleanu, S., Adagii şi
locuţiuni latine în dreptul românesc, Cluj-Napoca: Dacia, 2003; Fabreguettes, P., La logique judiciaire
et l’art de juger, Paris: Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, 1914; Sourioux, J.L.; Lerat, P.,
Le language du droit, Paris: P.U.F., 1975; Ştef, F., Dicţionar de expresii juridice latine, Bucureşti:
Oscar Print, 1995.
IV. PRINCIPIILE LOGICII. PRINCIPIUL RAŢIUNII SUFICIENTE ŞI RAŢIONALITATEA ÎN

DREPT
Principiile logicii sunt reguli de maximă generalitate ale gândirii corecte. Toate raţionamentele nostre
trebuiesc să respecte aceste principii. Capitolul este structurat astfel : (1) Prezentare sumară a
principiilor logice ; (2) Caracteristici ale principiilor logice ; (3) principiul identităţii ; (4) principiul
noncontradicţiei (5) principiul terţului exclus, (5) principiul raţiunii suficiente
Bucureşti, 1998; Arthur Mihăilă, Logică juridică, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008; Botezatu,
P., Introducere în logică, Iaşi: Polirom, 1997; Enescu, G., Tratat de logică, Bucureşti: Ed. Lider, 1997;
Enescu, G., Dicţionar de logică, Bucureşti: Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985;
Perelman, Chaïm et Foriers, Paul, La preuve en droit, Bruxelles, Bruylant, 1981 ; Stoianovici, D.; Dima,
T.; Marga, A., Logică generală, Bucureşti: E.D.P., 1991.
V. NOŢIUNEA JURIDICĂ. JUDECATA.

O analiză corectă a oricărui discurs sau forme de gândire porneşte de la analiza formelor logice
elementare şi ajunge într-un final la cercetarea raţionamentelor complicate. Formrlr gândirii logice pot fi
împărţite în trei mari categorii: noţiuni, judecăţi şi raţionamente. Noţiunile sunt unităţile de bază ale
gândirii la fel cum atomii sunt unităţile de bază ale materiei. În cadrul gândirii oamenii compară noţiuni
sau le atribuie proprietăţi efectuând astfel judecăţi. Uneori gândurile nostre sunt mai complexe fiind
alcătuite din lanţuri logice de judecăţi. Aceste înşiruiri de judecăţi se numesc raţionamente. În cadrul
acestei secţiuni sunt analizate noţiunile şi judecăţile iar în cele două capitole următoare raţionamentele.
Capitolul este structurat astfel: (1) Noţiunea juridică – definiţie; (2) structura noţiunilor – sferă şi
conţinut; (3) clasificarea noţiunilor; (4)operaţii logice asupra noţiunilor – definiţia, diviziunea,
clasificarea; (5) Judecata – tipuri de judecăţi; (forme de judecăţi cognitive.
P., Introducere în logică, Iaşi: Polirom, 1997; Enescu, G., Tratat de logică, Bucureşti: Ed. Lider, 1997;
Petrovici, Teoria noţiunilor, Iaşi: Polirom,1998; Surdu, A., Logică clasică şi logică matematică,
Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1971; Stoianovici, D.; Dima, T.; Marga, A., Logică generală, Bucureşti:
E.D.P., 1991
VI.INDUCŢIA ŞI METODELE INDUCTIVE

Raţionamentele sunt mai multe judecăţi care ne conduc spre o concluzie. Raţionamentele pot fi de două
feluri - inductive sau deductive. Inducţiile, pe care le vom studia în acest capitol, sunt mai multe judecăţi
cu privire la cazuri singulare care conduc spre o concluzie generala. Temele studiate sunt structurate
astfel: (1) raţionamentul – consideraţii preliminare, (2) caliditatea raţionametului; (3) inducţia; (4) tipuri
de inducţie – de la particular la particular şi de la particular la general; (5) metodele inductive.
6
Bucureşti, 1998; Arthur Mihăilă, Logică juridică, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008; Dima, T.,
Metodele inductive, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1975; Jeffrey, R. (ed.), Probability and the art of
judgement, Cambridge: Cambridge University Press, 1992; Jeffrey, R.C., The logic of decision,
Chicago: Chicago University Press, 1990; Hacking, I., An introduction to probability and inductive
logic, Cambridge: Cambridge University Press, 2001; Mill, John Stuart, Système de logique déductive et
inductive, Paris, Felix Alcan, 1896 ; Skirms, B., Choice and chance: An introduction to inductive logic,
London: Wadshworth Publishing, 1999.
VII. SILOGISMUL. CARACTERISTICI ALE SILOGISMULUI JURIDIC.

Raţioanmentul care pleacă de la prevederi generale pe care le aplică unor situaţii particulare se numeşte
silogism. Silogismul este un raţionamentîn care din două judecăţi care au un termen comun se deduce o
a treia care are drept termeni termenii necomuni ai primelor judecăţi. În cadrul capitolului sunt abordate
următoarele probleme: (1)definiţia şi structura silogismului; (2) legile generale ale silogismului (3)
entimema - adică silogismul în are nu este formulată explicit o premiză; (4) combinaţii de silogisme –
polisilogismul, soritul, dilema; (5) silogismul juridic.
P., Valoarea deducţiei, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1971; Didilescu, I ; Botezatu, P., Silogistica. Teoria
clasică şi interpretările moderne, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976; Enescu, G., Tratat de
logică, Bucureşti: Editura Lider, 1997; Hubien H. (ed.), Le raisonnement juridique, Actes du congrès
mondial de philosophie sociale, Bruxelles, Bruylant, 1971; Kalinowski, G., La logique déductive : Essai
de présentation aux juristes, Paris, P.U.F., 1996 ; Lucas, T. (ed.), Initiation à la logique formelle,
Bruxelles, De Boeck, 2003; Perellman, Chaim, Justice et raison, Presses Universitaires de Bruxelles,
1963.
VIII. LACUNA JURIDICĂ. ANTINOMIA.

Câteodată o speţă nu poate fi încadrată în lege. Judecătorul este însă obligat să rezolve litigiul ivit şi să
ofere o soluţie. Situaţiile cel mai dificil de rezolvat sunt cele în care legea care trebuie să reglementeze
situaţia lipseşte sau cele în care există mai multe prevederi legale care se contrazic. Cele două situaţii
sunt lacuna juridică şi antinomia şi sunt analizate în cadrul acestui capitol. Capitolul este structurat
astfel: (1) teoria lacunei juridice; (2) lacună şi antinomie; (3) reglementarea lacunei; (4) tipuri de lacună
juridică; (5) soluţionarea lacunei juridice.
Bucureşti, 1998; Arthur Mihăilă, Logică juridică, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008; Kelsen, H.,
General theory of law and state, Cambridge Massachusetts, Harvard University Press, 1949; Perelman,
C., Droit, morale et philosophie, Paris : Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, 1976 ;
Perelman C. (ed.), Les antinomies en droit, Bruxelles : Bruylant, 1965 ; Perelman, C. (ed.), Le
problemes des lacunes en droit, Bruxelles : Etabissements Emile Bruylant, 1968 ; Ziembinski,Z,
Practical logic, Boston: D. Reidel Publishing Company, 1978.
IX. INTERPRETAREA LOGICĂ A LEGILOR. ANALOGIA ŞI ALTE METODE DE

INTERPRETARE
Uneori legile sunt formulate neclar. Noţiunile din cuprinsul legii pot avea fie o sferă prea largă fie o
sferă prea îngustă. De asemenea este posibil ca prevederile privind o situaţie juridică să fie răspândite în
cuprinsul mai multor articole sau chiar legi. De asemenea juristul trebuie să combine prevederile
dreptului material cu cele de drept procesual. Pentru rezolvarea acestor situaţii se folosesc diverse
7
metode logice de interpretare a legii. În capitolul care tratează această temă sunt abordate următoarele
probleme: (1) interpretarea convenţiilor – prevederi ale codului civil; (2) metode de interpretare a legilor
– interpretare ordinară şi interpretare extensivă; (3) analogia juridică; (4) interpretarea ab absurdum; (5)
interpretarea a fortiori ratione (6) a maiori ad minus; (7) criterii logice de folosire a legilor de
interpretare.
Bucureşti, 1998; Arthur Mihăilă, Logică juridică, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008; Beal, E.,
Cardinal rules of legal interpretation, London:William S. Hein & Co., 2000; Eremia, M.C.,
Interpretarea juridică, Bucureşti: All, 1998; Goldstein, L. (ed.), Precedent in law, Oxford: Oxford
University Press, 1987; Levi, E.H., An introduction to legal reasoning, Chicago: University of Chicago
Press, 1962; Marmor, A., Interpretation and legal theory, New York: Hart Publishing, 2005; Weinreb,
L., Legal Reason: The use of analogy in legal argument, Cambridge: Cambridge University Press, 2005.
X. LOGICA DEONTICĂ
Normele cuprind atât propoziţii de tip cognitiv cât şi propoziţii de tip normativ. Corpul principal al unei
norme este alcătuit din prescripţii cu caracter de obligaţie, interdicţie sau permisiune. Aceste prescripţii
sunt studiate de logica deontică care este o logică a normelor. Capitolul care tratează logica deontică
este structurat astfel: (1) origini ale logicii deontice; (2) tipuri de norme; (3) structura şi analiza
normelor; (4) validitatea normelor; (5) direcţii în logica deontică.
Bucureşti, 1998; Arthur Mihăilă, Logică juridică, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008;
Kalinowski, G., Etudes de logique déontique, Paris : LGDJ, 1972 ; Klami, H.T., Three essays on the
theory of legal norms, Helsinki: Soumalainen Tiedeakatemia, 1986, Nute, D., Defeasible deontic logic,
Dortrecht: Kluver Academic Publisher, 1997; Soetman, A., Logic in law: Remarks on logic and
rationality in normative reasoning, especially in law, New York: Springer, 1988; Wright, G. H., Normă
şi acţiune, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982; Ziembinski,Z, Practical logic, Boston: D.
Reidel Publishing Company, 1978.
XI. LOGICA TEHNICII LEGISLATIVE. PREZUMŢIA ŞI FICŢIUNEA ÎN DREPT.

Pentru ca o normă să poată fi aplicată cu uşurinţă ea trebuie structurată potrivit unor criterii logice.
Atunci când formulează prevederile normative legiuitorul este procupat în primul rând de rezolvarea
echitabilă a situaţiei. În acest scop el poate folosi diverse procedee care deformează realitatea admiţând
ca existentă o realitate inexistentă (prin asimilarea situaţiei juridice a copilului adoptat de pildă cu cea a
urmaşului biologic al familiei respective deşi între copilul adoptat şi părinţi nu există relaţii de rudenie)
sau negând existenţa unor fapte sau realităţi dacă astfel se creează o situaţie mai echitabilă pentru
subiectul de drept respectiv. În acest capitol sunt studiate următoarele aspecte ale tehnicii legislative: (1)
logica tehnicii legislative – generalităţi; (2) operaţii logice folosite în activitatea de elaborare alegilor (3)
procedee de conceptualizare folosite de legiuitor; definirea – procedeul cifrajului şi enumerării; (4)
prezumţiile şi ficţiunile.
Bucureşti, 1998; Arthur Mihăilă, Logică juridică, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008; Bergeal,
C., Savoir rediger un texte normatif: loi, décret, arrêté, circulaire, Paris: Berger-Levrault, 1997;
Bissardon, S., Guide de language juridique: Les pieges à éviter, Paris: Litec, 2002; Cornu, G.,
Linguistique juridique, Paris: Montchrestien, 2000; Deleanu, I.; Mărginean, V., Prezumţiile în drept,
Cluj-Napoca: Dacia, 1981; Raymondis, L.M.; Guern, M., Le language de la justice pénale, Paris:
8
Editions du CNRS, 1976; Schroeder, F.M., Le nouveau style judiciaire, Paris: Dalloy, 1978; Zlătescu,
V.D., Introducere în legistica formală, Bucureşti: Oscar Print, 1996.
XII. DEMONSTRAŢIA
Pentru a câştiga un proces juristul trebuieşte să demonsterze că interpretarea pe care o dă legii sau
încadrarea juridică a faptelor în cauză este corectă. În acest scop el poate folosi două tipuri de
fundamentare a aserţiunilor sale: demonstraţia, atunci când legea este clară sau situaţia de fapt poate fi
probata cu certitudine (prin probe acceptate de codurile de procedură) sau argumentarea, atunci când
legea este neclară sau faptele respective nu pot fi probate cu certitudine pentru că există doar probe
circumstanţiale. În cadrul acestui capitol este abordată demonstraţia iar în cadrul capitolului următor
argumentarea. Capitolul tratează următoarele teme: (1) funcţii ale fundamentării aserţiunilor; (2) forme
ale fundamentării – asemănări şi deosebiri între demonstraţie şi argumentare; (3) caracterizarea
demonstraţiei, (4) elementele demonstraţiei; (feluri de demonstraţie); (5) reguli ale demonstraţiei valide.
Bucureşti, 1998; Arthur Mihăilă, Logică juridică, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008; Aarnio, A.,
On legal reasoning, Turun Yliopisto, Turku, 1977; Botezatu, P., Valoarea deducţiei, Bucureşti: Ed.
Ştiinţifică, 1971; Kiiveri, M., Comparative legal reasoning and european law, New York: Springer,
2001; PERELMAN Chaïm, Logique juridique, Paris, Dalloz, 1976 ; Perelman, Chaïm et Foriers, Paul,
La preuve en droit, Bruxelles, Bruylant, 1981 ; Ruggero, A.J., Logic for lawyers: A guide to clear legal
thinking, New York: National Institute for trial advocacy, 1997; Ziembinski,Z, Practical logic, Boston:
D. Reidel Publishing Company, 1978.
XIII. ARGUMENTAREA. SOFISMELE ŞI ARGUMENTELE IRELEVANTE

Argumentarea este o formă de fundamentare care se foloseşte atunci când legea nu acoperă situaţia
juridică respectivă sau este neclară. De asemenea folosim argumentarea atunci când nu putem proba
faptele cu certitudine şi ne bazăm doar pe probe circumstanţiale. Capitolul este structurat astfel: (1)
caracterizarea argumentării; (2) scopul argumentării; (3)validitatea argumentării; (4) aprecierea
argumentelor juridice; (5) argumentele legale; (6) argumente irelevante din punct de vedere juridic.
Bucureşti, 1998; Arthur Mihăilă, Logică juridică, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008; Horovitz,
J., Law and logic: A critical account of legal argument, New York: Springer, 1972;
Hamblin, C. L., Fallacies, Londres, Methuen & Co, 1970; Perelman Chaïm, Logique et argumentation,
Bruxelles, Presses universitaires de Bruxelles, 1968 ; Sălăvăstru, C., Teoria şi practica argumentării,
Iaşi: Polirom, 2003; Reboul, O., „La figure et l’argument” în „De la méthaphisique a la rhetorique”,
Bruxelles: Editions de l’Universite de Bruxelles, 1986; Ruggero, A.J., Logic for lawyers: A guide to
clear legal thinking, New York: National Institute for trial advocacy, 1997; Vannier Guillaume,
Argumentation et droit, Paris, Presses Universitaires de France, 2001 ; Vignaux, G., L’argumentation,
Geneve: Librairie Droz, 1976; Warburton, N., Cum să gândim corect şi eficient, Bucureşti: Editura Trei,
1999;Woods John et Walton, Douglas,Critique de l'argumentation, logique des sophismes ordinaires,
Paris, Kimé, 1992.
XIV. LOGICĂ ŞI RETORICĂ JURIDICĂ

Argumentele probatorii sau legale sunt prezentate de către avocat sau procuror în cadrul unui discurs
juridic. Pentru ca discursul să convingă trebuiesc respectate unele reguli de prezentare ale lui care ţin nu
numai de logică ci şi de retorică. Modul în care sunt articulate argumentele în cadrul discursului este
studiat de retorica juridică. În acest capitol sunt prezentate câteva aspecte ale retoricii. Temele sunt
organizate astfel: (1)tipuri de discurs juduciar; (2)structura discursului judiciar.
9
Bucureşti, 1998; Arthur Mihăilă, Logică juridică, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008; Frost, M.
Introduction to classical legal rhetoric: A lost heritage, London: Ashgate Publishing, 2005; Manolescu,
M.I., Arta avocatului: Şapte prelegeri, Bucureşti: Humanitas, 1998; Mihai, G., Retorica tradiţională şi
retorici moderne, Bucureşti: All, 1998; Manual de dezbateri academice, Murariu, V. (trad.), Iaşi:
Polirom, 2002; Mootz, F.J., Rhetorical knowdlege in legal practice and critical legal theory,
Toscaloosa: University of Alabama Press, 2006; Perelman. C., The realm of rhetorique, Notre Dame,
Indiana: University of Notre Dame Press,1982.
• Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
Pentru această disciplină, studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri,
modalitatea şi timpul de parcurgere a cursului. Sesiunile de consultaţii faţă în faţă sunt
facultative şi vor fi organizate în urma solicitării prealabile a cursantului.
• Materiale bibliografice obligatorii
Mihăilă,A; Mateuţ, G., Logică juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998. (lucrarea tratează în
întregime cele 14 capitole propuse pentru studiu şi a fundamentat elaborarea acestui silabus).
• Calendarul cursului
Luna Tema Termen Capitole Bibliografie

predare / obligatorie
Locaţia
I. Logica juridică şi locul ei în Mihăilă,A; Mateuţ,
sistemul logicii G., Logică juridică,
Februarie
Ed. Lumina Lex,

II. Sistemul logic al dreptului. Bucureşti, 1998.
Metode de interpretare
juridică
Pregătire curentă
III. Limbajul juridic.

IV. Principiile logice. Mihăilă,A; Mateuţ,
Principiul raţiunii suficiente şi G., Logică juridică,
cauzalitatea în drept Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998.
V. Noţiunea juridică. Judecata
Martie
VI. Inducţia şi metodele

inductive
VII. Silogismul. Caracteristici

ale silogismului juridic
10
Silogismul 15 mai Mihăilă,A; Mateuţ,
VIII. Lacuna juridică. G., Logică juridică,
Antinomia Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1998.
IX. Interpretarea logică a
legilor. Analogia şi alte
Aprile
metode de interpretare
X. Logica deontică
XI. Logica tehnicii legislative.

Prezumţia şi ficţiunea în drept
XII. Demonstraţia Mihăilă,A; Mateuţ,
G., Logică juridică,
XII. Argumentarea. Sofismele Ed. Lumina Lex,
şi argumentele irelevante Bucureşti, 1998.
XIV. Logică şi retorica

juridică
Mai
• Politica de evaluare şi notare
La această disciplină, examinarea constă în parcurgerea unei probe scrise, presupunând tratarea
a trei subiecte teoretice care constituie subcapitole sau paragrafe distincte din curs.
Cursanţii trebuie sa elaboreze şi un referat pe tema menţionată mai sus. Pentru elaborarea
acestui referat pot folosi materiale bibliografice procurate de la bibliotecile judeţene sau de la
Biblioteca Centrală Universitara „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca. De asemenea se pot folosi
surse de pe internet. În toate cazurile sursele vor fi menţionate în note de subsol sau de final.
Nu se acceptă ca referatul să reproducă un capitol sau subcapitol din curs sau articole copiate
de pe internet. Pe parcursul referatului se pot prezenta şi opinii ale autorilor cu condiţia ca
acestea să fie argumentate sau susţinute prin trimiteri la lucrări ştiinţifice. Lipsa referatului se
sancţionează cu 1 punct în minus la nota finală.
Mai jos, poate fi consultat un exemplu de grilă de notare:
11
LOGICĂ JURIDICĂ – EXAMEN
Timp de lucru: 1 h, 30 min.
La corectare, se acordă un punct din oficiu.
1. Metoda de interpretare hermeneutică – 3 p.

2. Analogia – 3 p.
3. comparaţi demonstraţia şi argumentarea – 3 p.
• Elemente de deontologie academică
Utilizarea de materiale bibliografice neautorizate în timpul examenului (a), ca şi recurgerea la

mijloace tehnice de consultare a unei atare bibliografii pe durata examinării (utilizarea de
instrumente / materiale ce nu sunt admise într-o situaţie de testare, precum casca bluetooth, de
exemplu) (b) sau completarea examenului de către o persoană neautorizată (c) constituie fraudă
şi se sancţionează cu excluderea studentului din examen, după întocmirea unui proces verbal de
constatare a fraudei. Ulterior, exmatricularea studentului poate fi pusă în atenţia Consiliului
profesoral al facultăţii.
• Studenţi cu dizabilităţi
Studenţii afectaţi de dizabilităţi motorii sau intelectuale sunt invitaţi să contacteze titularul de
curs la adresele menţionate la pagina 4 (inclusiv prin e-mail, la adresa
arthurmihaila@yahoo.co.uk) pentru a identifica eventuale soluţii în vederea oferirii de şanse
egale acestora.
• Strategii de studiu recomandate
Materia este structurată pe 14 module, corespunzând unui număr de 14 săptămâni (un

semestru). Pentru a obţine performanţa maximă, este recomandat un număr minim de 2 ore de
studiu / săptămână pentru parcurgerea suportului de curs. O strategie optimă de studiu include
5 etape (I. Lectura de familiarizare; II. Lectura de aprofundare; III. Memorarea datelor
esenţiale; IV. Recapitularea extinsă; V. Recapitularea schemei logice a modulului).
12
II. Suportul de curs
MODULUL I.
LOGICA JURIDICĂ ŞI LOCUL EI ÎN SISTEMUL LOGICII
Scopul şi obiectivele
După parcurgerea acestui modul studentul trebuie înţeleagă ce este logica şi să distingă
diferitele ramuri ale acestei discipline. Capitolul oferă şi câteva repere istorice ale dezvoltării
logicii.
Schema logică a modulului

- etimologia termenului de „logică”
- concepţii despre obiectul logicii
- scurt istoric al logicii. Momente esenţiale: Aristotel şi naşterea logicii, Francis Bacon şi John
Stuart Mill creatori ai logicii inductive, Leibnity, Boole Frege şi naşterea logicii simbolice,
logicile aplicate.
- structura logicii: logică clasică şi logică modernă, logică formală, logică matematică şi logică
simbolică, logică deductivă şi logică inductivă, logică bivalentă şi logică polivalentă, logică
pură şi logici aplicate.
Conţinut informaţional
Termenul “logică” provine de la grecescul logos care înseamnă cuvânt, gând,
vorbire, raţiune. Se pare că pentru prima dată acest termen a fost folosit de către Alexandru din
Afrodisia.
Aristotel, întemeietorul logicii ca ştiinţă nu a folosit termenul de logică. El considera
că logica este un „instrument al ştiinţelor”, o metodă ce trebuieşte să fie folosită în cadrul
oricărei cercetări.
Stoicii considerau că logica este o teorie a cunoaşterii şi a raţionamentului
propoziţional.
Descartes definea logica drept „arta de a conduce bine intalectul în căutarea
adevărului”.
În perioada modernă deseori logica se contaminează cu concepte filosofice. Kant
considera că logica este o teorie a cunoaşterii legand-o de cunoaţterea apriori. Hegel încerca să
creeze o logică dialectică.
În tradiţia psihologismului logic (Hobbes, Locke, Berkeley, Hume, etc) logica ţine
de studiul psihologiei gândirii.
Logica este ştiinţa gândirii corecte sau studiul validităţii inferenţelor deductive.
Scopul logicii este de a proba validitatea unor raţionamente, de a elabora legi în conformitate
cu care un adevăr poate fi derivat din alte adevăruri.
Începuturile logicii sistematice sunt legate de gândirea filosofică din Grecia antică.
Athanase Joja consideră că apariţia logicii e determinată de înflorirea dreptului şi matematicii
în Atena secolului IV î.e.n. Logica s-a născut ca ştiinţă a deducţiei valide iar juriştii antici au
13
elaborat metode de argumentare şi convingere prin îmbinarea unui lanţ de raţiona,mente valide.
Pledoariile lui Isocrates, Isaios şi Demostene ne dovedesc stadiul înalt de dezvoltare al tehnicii
argumentării juridice în acea perioadă. În afară de retorica juridică, o altă obârşie a logicii poate
fi găsită în matematică. Matematica şi dreptul au puncte de contact sub aspectul formei, aceasta
fiind necesară în vederea probării raţionamentelor şi formării ipotezelor.
Elemente de logică pot fi găsite în scrierile lui Parmenide, Zenon, Platon, şi în cele
ale sofiştilor însă aceşti autori nu au prezentat sistematizat descoperirile lor.
Întemeietorul logicii ca ştinţă este Aristotel care a reuşit să producă un tratat de
logică care acoperă majoritatea domeniilor logicii. Lucrările lui Aristotel au fost reunite sub
numele de Organon şi cuprind şase cărţi :
- Categoriile – în care este abordată tema noţiunilor cu gradul cel mai mare de generalitate,
- Despre interpretare, care analizează propoziţiile, raporturile dintre ele şi principiile logicii.
- Analitica primă, care este dedicată studiului silogismului categoric şi modal.
- Analitica secundă, consacrată teoriei demonstraţiei.
- Topica, dedicată argumentării dialectice.
- Respingerile sofistice, care înfăţişează principalele probleme ale argumentării eristice şi ale
erorilor logice.
Până în perioada modernă în logică nu s-au făcut decât progrese minore logica
devenind un canon.
Un nou pas înainte în logică a fost făcut de către John Stuart Mill care a dezvoltat
logica inductivă, o ramură a logicii care poate fi folosită în cercetarea juridică.
O altă înoire în logică a fost adusă de Gottfried Leibnitz şi de către George Boole
care au renunţat la limbajul natural şi au dezvoltat un sistem logic bazat pe simboluri.
Secolul XX este marcat de ramificarea logicii, de construirea unor sisteme logice
pornind de la probleme particulare şi de dezvoltarea unor teorii logice neclasice. În această
perioadă au apărut o logică modală dezvoltată de C.I. Lewis, logica polivalentă a lui J.
Lukasiewicz, logica deontică a lui G. H. von Wright, metalogica, etc. Totodată au fost
impulsionate cercetările de logică aplicată : logică juridică (Z, Ziembinski, C. Perelman, G.
Kalinovski, etc).
Formele sau subsistemele logicii pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii.
În funcţie de criteriul cronologic, logica a fost împărţită în logica clasică (aristotelică
sau tradiţională) şi logică modernă. Logica clasică foloseşte limbajul natural şi a fost divizată
în teoria noţiunii, teoria judecăţii şi teoria raţionamentului. Logica clasică foloseşte cu
precădere metoda deductivă. Logica modernă abandonează limbajul natural în favoarea
limbajului simbolic. În acest domeniu au fost elaborate diverse sisteme de calcul logic.
În funcţie de metodele folosite pentru verificarea validităţii şi de domeniile abordate,
logica poate fi împărţită în logică formală, logică simbolică şi logică matematică. Logica
formală studiază formele propoziţionale şi metodele de raţionament care ne permit o trecere
validă de la raţionamentele adevărate la alte raţionamente adevărate. Logica formală foloseşte
mai ales metodele deducţiei şi inducţiei. Logica simbolică este o logică formală care foloseşte
limbajul simbolic şi încearcă să elimine limbajul natural din perimetrul logicii. Prin simbolizare
a fost restrânsă însă aria de aplicare practică a logicii şi s-a ajuns la elaborarea unor
demonstraţii şi lanţuri de raţionamente fără acoperire în realitate. Logica matematică reprezintă
un domeniu de intersecţie între logica simbolică şi matematică. Unii autori consideră că această
disciplină studiază logica cu metodele matematicii (axiomatizare şi calcul în primul rând). Alţi
autori consideră că logica matematică are drept obiect analiza fundamentelro matematicii.
14
În funcţie de tipul de inferenţe folosit pentru descoperirea adevărului, logica este
împărţită în logică deductivă şi logică inductivă. Logica deductivă este acea parte a logicii care
studiază modalităţile de trecere validă de la judecăţi adevărate cu acelaşi grad de generalitate la
judecăţi adevărate cu acelaşi grad de generalitate sau cu grad de generalitate mai mic. Păstrarea
certitudinii validităţii unui astfel de raţionament este plătită prin aportul nul de cunoştinţe noi
aduse de metoda deductivă. Tocmai de aceea în epoca modernă a fost elaborată logica
inductivă, care cuprinde raţioanamente prin care se trece de la judecăţi particulare la alte
judecăţi particulare sau la judecăţi generale. Metodele inductive duc la o oarecare incertitudine
asupra valorii de adevăr a rezultatelor (acestea căpătând mai mult o validitate de tip
probabilistic) dar sunt larg folosite în cercetarea ştiinţifică.
În funcţie de numărul de valori de adevăr cu care operează, putem avea logică
bivalentă, trivalentă sau logică polivalentă (n-valentă). Logica bivalentă operează cu două
valori de adevăr – adevărat sau fals, a treia valoare neexistând. Ea a constituit domeniul
principal de studiu alogicii clasice aristotelice, care neglija în mare parte modalităţile şi era
bazată pe principiulterţului exclus. Logica bivalentă ocupă cea mai mare parte a logicii pure.
Spre deosebire de propoziţiile studiate de logica tradiţională, care nu puteau fi decât adevărate
sau false, logica modernă a pus în evidenţă existenţa uinor propoziţii cărora nu li se poate
atribui una dintre cele două valori – de pildă propoziţiile probabile sau cele cu valoare
nedeterminată, care privesc un eveniment din viitor ce se poate sau nu se poate realiza. Deci
alături de adevărat sau fals se adaugă « posibilul » ca ca a treia valoare de adevăr. Logica
polivalentă merge mai departe pe această linie admiţând existenţa a diverse tipuri de propoziţii
alături de cele adevărate sau false. Acest lucru este realizat prin modalizarea valorilor logice
(necesar-adevărat, necesar-fals, posibil adevărat, posibil-fals, etc) sau prin reinterpretarea
matematică a unor sisteme axiomatice.
Potrivit conceptelor tematice de bază putem împărţi logica în mai multe sectoare :
logica raţionamentelor certe (cognitivă, care se suprapuneaproape perfect peste logica clasică),
logica modală (a necesităţii, a întâmplării, a posibilităţii, etc), logica deontică (a normelor :
permis, interzis, obligatoriu), logica epistemică (a cunoaşterii), logica probabilităţilor, logica
preferinţei, logica valorilor, logica judecăţilor de gust, etc.
În funcţie de gradul în care logica se implică în diversele domenii ale realităţii, ea se
împarte în logică pură şi logică aplicată. Logica pură este o logică formală care urmăreşte
elaborarea unor forme generale de propoziţii şi a unor legi valabile în toate domeniile
cunoaşterii. Logica aplicată este logica folosită în diverse domenii specifice. Logici aplicate
sunt logica juridică, logica microfizicii, logica matematică, etc.
15
MODULUL II
SISTEMUL LOGIC AL DREPTULUI. METODE DE INTERPRETARE JURIDICĂ
Aplicarea logicii în domeniul dreptului este favorizată de faptul că dreptul este strucurat sub
forma unui sistem ierarhizat în care fiecare element depinde de celălalt. În cadrul său studenţii
ajung să cunoscă diferenţele de aplicare a metodelor logice dintre domeniul dreptului privat şi
cel al dreptului public şi să identifice câteva dintre cele mai folosite metode de interpretare din
domeniul juridic.

- structura sistemului juridic; caracteristici ale interpretării logice în cele două mari domenii +
dreptul public şi dreptul privat.
- caracteristici ale sistemului normativ
- conceptul de metodă, tipuri de metode.
- metoda logică
- metoda hermeneutică
- metoda dogmatică
- metoda carteziană
- metoda intuitivă.
Dreptul este un sistem de norme care poate fi abordat dintr-o perspectivă logică. El este
alcătuit pe de o parte dintr-o structură de norme organizate în ramuri şi instituţii juridice iar pe de altă
parte dintr-o structură paralelă de principii, noţiuni şi reguli juridice nescrise dar care pot fi desprinse
prin analiza sistemului legislativ sau impuse ideologic de către sistemul politic.
Dreptul este un sistem ierarhizat , piramidal, alcătuit din norme mai puternice ca tărie şi
norme mai slabe, care trebuiesc interpretate în conformitate cu regulile impuse de normele superioare.
Cele mai importante norme sunt cele constituţionale cărora le urmează ca tărie normele organice iar
apoi cele ordinare. În plus, sistemul normativ este organizat pe ramuri împărţite în două mari
trunchiuri – cel al dreptului public şi cel al dreptului privat.
Sistemul de norme este completat de un sistem de principii juridice care reprezintă sinteze ale
normelor sau expresii ale ideologiei juridice dominante în epocă. Aceste principii pot fi principii ale
întregului drept român (principiul democraţiei, principiul egalităţii în faţa legii, principiul separaţiei
puterilor în stat etc), principii de ramură (principiul proprietăţii, cel al egalităţii în faţa legii civile sau
principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile în dreptul civil; principiul
legalităţiirăspunderii, principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, principiul individualizării
răspunderii penale în dreptul penal, etc) sau principii ale unei sau unor instituţii de drept (de pildă
principiul proximităţii relaţiei de rudenie în cazul instituţiei succesiunii legale). Principiile au rol de
axiome în cadrul sistemului dreptului – ele păot servi ca fundament în orice demonstraţie sau
argumentare. De asemenea principiile asigură flexibilitatea în timp a sistemului de drept, adaptarea lui
de-a lungul timpului la cerintele ideologice. Aşa se explică faptul că unele legi au fost interpretate
conform spiritului vremii diferit în epoci diferite, ele fiind filtrate prin optica altor principii de drept.
16
În domeniul dreptului public sunt folosite un număr restrâns de metode de intrepretare logică
pe când în domeniul dreptului privat pot fi folosite toate metodele şi legile logicii juridice.
Dreptul este un sistem deschis, dinamic, care se întregeşte mereu cu legi noi. Criteriile de
admitere a noilor legi sunt date de axiomele constituţionale. Legiuitorul trebuie să articuleze sistemul
de drept astfel încât să nu dea naştere unor contradicţii, ambiguităţi sau suprapuneri.
Proprietăţile logice estenţiale ale oricărui sistem juridic sunt completitudinea şi consistenţa
înglobate în noţiunea de omgenitate a siatemului juridic. Un sistem juridic este omogen daca este în
acelaşi timp complet şi consistenz.
Completitudinea sistemului juridic este dată de capacitatea acestuia de a da o soluţie oricărei
probleme juridice, adică de a determina consecinţele juridice ale oricărui fapt.
Consistenţa unui sistem juridic este dată de compatibilitatea normelor sale, de lipsa
contradicţiilor din interiorul său. Un sistem este inconsistent atunci când unele dintre normele sale
ordonă iar altele interzic în acelaşi timp aceleiaşi persoane acelaşi comportament în aceleaşi
împrejurări.
Completitudinea sistemului juridic este de cele mai multe ori un simplu deziderat pentru că realitatea
socială este într-o continuă evoluţie iar legislatorul nu poate ţine pasul cu ea. Aceasta duce la apariţia
lacunelor în drept şi la necesitatea interpretării extensive a legilor existente pentru a le aplica la situaţia
nouă. În caz că legile nu oferă nici o soluţie se poate face apel la analogia dreptului (analogia juris) prin
raportarea la principiile directoare din sistemul de drept sau din ramura respectivă.
Textul normativ nu este întotdeauna clar, transparent şi lipsit de echivocitate. El poate să
conţină termeni obscuri sau polisemici, norme lacunare sau antinomice.
Atunci când legiuitorul sesizează aceste deficiente va aduce el însuşi modificări legii sau va
enunţa criteriile de interpretare prin emiterea unei norme interpretative. Aceasta interpretare,
făcută de organul care a emis actul normativ se numeşte interpretare autentică şi ea este
obligatorie fiind oficială. Uneori, însă, legiuitorul nu modifică legea ambiguă sau obscură iar
persoanele ce aplică normele juridice trebuie să recurgă la o metodă de interpretare pentru a
rezolva situaţia. Interpretarea făcută de altcineva decât de organele care au emis legea este o
interpretare neoficială şi nu se aplică în mod general ci este limitată la cazzul respectiv. De
obicei interpretarea neoficială se face de către judecător, avocat şi procuror dar ea este
deseori prefigurată de doctrină.
Libertatea pe care o are interpretul diferă în funcţie de sistemul normativ şi de ramura de
drept în care se aplică. În dreptul privat juristul poate folosi orice metode de interpretare pe când
în dreptul publi el trebuie să se limiteze la interpretarea strictă a textului normativ care
guvernează situaţia juridică.
Interpretarea nu trebuie confundată cu operaţiunea de calificare, care are drept scop să
determine cărui tip de act in abstracto îi corespunde un act concret, în acest caz fiind vorba
doar de identificarea legii care se aplică unui fapt juridic. Pentru interpretarea unui text normativ
se folosesc diverse metode de interpretare. Calitatea rezultatelor depinde de metoda utilizată
care trebuie să fie aleasă în funcţie de obiectul studiat.
Metoda de interpretare logică presupune aplicarea unor procedee logice care să conducă
de la norma generală la consecinţele sale asupra unor fapte juridice individuale. Norma este de
obicei asimilată premizei majore a unui silogism, faptul juridic premisei minore iar concluzia
este soluţia pe care trebuie s-o formuleze judecătorul.
Metoda logică se foloseşte şi atunci când comparăm două sau mai multe concepte între ele
spre a vedea dacă sunt sau nu contradictorii, dacă raţionamentul care le conţine este valid etc. În
cazul existenţei unei lacune a legii se apelează de obicei tot la o metodă logică, cea a analogiei.
17
Logica juridică nu are doar rolul de a dezvălui soluţiile juridice ci şi pe cel de a le motiva
(fundamenta). Prin intermediul unor mecanisme logice este conturată calea care a dus de la
premise la concluzie formulându-se astfel motivarea sentinţei.
Logica juridică şi-a creat şi propriile metode de raţionament specifice acestui domeniu,
metode cunoscute deseori sub numele de “argumente”. Cel mai des folosite argumente sunt
argumentum a contrario sensu, argumentum a fortiori ratione, argumentum ad absurdum,
argumentum a maiori ad minus şi argumentum a simile pe care le vom analiza într-una din
secţiunile următoare.
Prin interpretarea hermeneutică interpretul dezvăluie sensul propriu al dispoziţiilor
legale, înţelesul lor adevărat.
Hermeneutica percepe textul legislativ ca pe o structură stratificată de semnificaţii. O
expresie dintr-o lege poate să însemne cu totul altceva decât ne face să credem sensul ei imediat.
Hermeneutica atrage atenţia asupra faptului că acelaşi text de lege poate fi interpretat diferit de
subiecţi diferiţi. Interpretarea depinde de cultura personală a interpretului, de gradul de încifrare
a mesajului, de acurateţea cu care sunt identificate motivele şi intenţiile legiuitorului.
Hermeneutica presupune empatie – capacitatea interpretului de a “intra în pielea legiuitorului”,
de a înţelege contextul istoric care a generat legea.
Hermeneutica porneşte de la ipoteza că unele expresii sunt confuze sau inconsistente şi din
această cauză ele trebuie completate cu altele care le fac inteligibile. Procedând la o interpretare
hermeneutică judecătorul va spune “aceasta este interpretarea corectă” sau “în concordanţă cu
ordinea legală decidem astfel”. De fapt el introduce expresia interpretată în contextul său, în
cadrul legal care I se potriveşte. O expresie poate avea “sensuri ascunse” datorită faptului că în
timp contextul cultural şi ideologic s-a schimbat.
Dificultăţile întâmpinate de judecător în interpretarea legii provin, în primul rând, din
situaţia paradoxală în care-l pune, în mod necesar, profesia: de a judeca lucrurile şi de a aprecia
oamenii nu numai după capul său ci şi preluînd criteriile legiuitorului, simbolizat prin lege.
Acest paradox, aflat la baza vieţii profesionale a magistratului şi care-i îngreunează
activitatea, se găseşte însă asociat cu alte dificultăţi care se opun unei interpretări ideale a legii
pozitive, cum sunt: cele izvorâte din textul legii înseşi şi din redactarea ei, cele legate de
interesele materiale şi aspiraţiile societăţii în care se legiferează, cele legate de personalitatea şi
temperamentul judecătorului şi cele legate de concepţia filosofică asupra existenţei în general şi
asupra dreptului în special, pe care o are atât legiuitorul cât şi exegetul.
Metoda dogmatică este o metodă “thetică”, adică o metodă a regulilor care se pretinde că
există prin ele însele. Cuvântul “thetic” proviine de la grecescul “theticos”, care înseamnă “ceea
ce se impune ca regulă”. Metoda dogmatică este în esenţa ei o metodă logică deductivă care
foloseşte în demonstraţiile sale un număr de principii exterioare sistemului legislativ dar care s-
au impus în doctrină şi a căror legitimitate nu s-a cercetat în prealabil. Premisele majore ale
metodei dogmatice sunt construcţii juridice teoretice, principii afirmate de jurişti cu pretenţia de
a fi valabile oricând şi oricum. Atunci când aplică această metodă juristul caută rezolvări ale
situaţiei în opera autorilor care sunt autorităţi în domeniu. El se afiliază unei şcoli de interpretare
şi judecă fiecare situaţie raportându-se la concepţia cestei şcoli. În ţara nostră se pot uneori
distinge concepţii diferite între juriştii de la Cluj şi cei de la Bucureşti sau Iaşi, localităţi în care
s-au format în cadrul facultăţilor de drept diverse curente de interpretare a legii.
Metoda intuitivă scurtcircuitează raţiunea bazându-se pe intuiţie.Intuiţia începe acolo
unde se opreşte sau şovăie inteligenţa acolo unde nu există indicii sau fundamente de la care să
se pornească. Intuiţia este o determinare spontană în sensul că ea porneşte doar de la sine nefiind
18
precedată de vreun raţionament. Atunci când se află în faţa unei situaţii juridice total nouă, care
nu este reglementată de vreo lege judecătorii sunt nevoiţi să se pronunţe plecând de la nimic şi
apelând la o judecată in equitas, conform a ceea ce ei consideră că este in acord cu spiritul
echităţii cu ideea de justiţie. Pentru a oferi o soluţie validă metoda intuiţiei trebuie să acţionaze
în compatibilitate cu legea adică soluţia să nu reprezinte o încălcare a normelor de drept pozitiv.
De asemenea soluţia nu trebuie să încalce nici legile gândirii sau logicii, adică să nu fie absurdă
şi să respecte principiile logice. Prin la metoda intutivă au fost formulate în trecut şi maximele
juridice, soluţii juridice aplicate pentru obţinerea unor sentinţe echitabile.
19
MODULUL III
LIMBAJUL JURIDIC
Dreptul este inseparabil de limbajul în care este exprimat. Acest modul explorează câteva
probleme legate de limbajul juridic subliniind în primul rând elementele specifice ale acestuia.
O secţiune este dedicată logicii întrebărilor.

- gândire jurudică şi limbaj juridic
- tipuri de limbaj
- argumetele(sau maximele juridice), rolul lor în drept.
- reguli de interpretare a limbajului juridic
- limbajul normativ
- limbajul judiciar
- logivca întrebărilor şi răspunsurilor
Gândirea juridică este inseparabilă de limbaj.Dreptul este de fapt o profesie a
cuvintelor limbajul fiind vehiculul prin intermediul căruia sunt transmise normele. Încă de la
Montesquieu legăturile dintre drept şi limbaj au reţinut în mod constant atenţia juriştilor şi
această preocupare a continuat până în ziua de azi când lingvistica, semiotica şi hermeneutica
limbajului au dat naştere unor opere notabile în domeniu.
Limbajul juridic are diverse funcţii: de fixare a cunoştinţelor, de comunicare,
constitutivă a universului juridic şi argumentativă.
În domeniul dreptului nu se operează cu toate elementele limbajului natural ci doar
cu o submulţime a acestora. Mulţimea termenilor juridici şi a celor din limbajul natural folosiţi
în sens juridic constituie universul discursului juridic. Determinarea corectă a acestui univers
poate duce la înlăturarea principalelor inconveniente ale unui limbaj natural: omonimia şi
polisemia termenilor. Ambiguitatea unor termeni poate fi înlăturată prin plasarea lor într-un
context care să ilumineze înţelesul expresiei respective. Uneori simpla prezenţă a unui termen
într-un text juridic ne relevă faptul că acesta este folosit într-un sens juridic: de exemplu
cuvântul “parchet” într-un text de lege va desemna de obicei instituţia respectivă.
Avantajul limbajului juridic specializat este eliminarea polisemiei. De aceea termenii
juridici trebuie să fie monosemici şi monoreferenţiali. Bineânţeles că în practică acest lucru nu
se întâmplă întotdeauna, sensul unor termeni şi lărgimea sferei noţiunii reprezentate de aceştia
fiind diferite de la o ramură de drept la alta şi uneori chiar şi în cadrul aceleiaşi ramuri sau text
de lege. De pildă, datorită faptului că autorii codului civil folosesc uneori alternativ termenii de
“convenţie” şi de “contract” pentru a desemna aceeaşi realitate juridică, în literatura de
specialitate s-a iscat o dispută asupra faptului dacă aceste două cuvinte sunt sau nu sinonime,
dispută ce putea fi evitată printr-o mai clară precizare a conţinutului celor doi termeni sau prin
definirea lor.
Una dintre particularităţile limbajului juridic este faptul că el abundă în reguli,
maxime şi adagii (argumente) formulate în limba latină.
20
Maximele (sau regulile) juridice sunt scurte definiţii ce prezintă principii de se aplică
diferitelor tipuri de cazuri. Regulile valabile în cazurile generale îşi pierd forţa în faţa
excepţiilor.
Adagiile (care mai sunt numite aforisme sau argumente) sunt propoziţii, formule
generale, potrivite prin concizia lor să se întipărească în memorie. Ele sunt adevărate oracole
ale jurisprudenţei oferind o direcţie atunci când legea este obscură sau insuficientă. Majoritatea
adagiilor au fost formulate de către jurisconsulţii latini. Maximele şi adagiile sunt folosite şi azi
în aceeaşi formă deoarece au un rol mnemotehnic. Învăţarea maximei în latină face ca
propoziţia respectivă să-şi păstreze o formă exactă înlăturându-se astfel riscurile alterării
sensului originar prin folosirea unor sinonime în limba maternă sau a unor cuvinte polisemice.
Cităm pentru exemplificare următoarele maxime juridice:
Idem est non esse et non probari – a nu fi sau a nu fi probat este tot una. Această
maximă arată că în domeniul dreptului orice afirmaţie trebuie să fie însoţită de probe care
să o ateste. Probele folosite trebuie să fie legale. O afirmaţie neânsoţită de probele cerute
în codurile de procedură civilă şi penală nu are nici o relevanţă juridică.
Mala grammatica non vitiat chartam – gramatica defectuoasă nu afectează
validitatea unui act juridic. Conform acestui adagiu chiar dacă unii termeni sunt greşiţi
din punct de vedere ortografic sau gramatical actul în sine e valid putâmd fi aplicat.
Formalismul excesiv nu-şi are locul în majoritatea actelor juridice.
Error communis facit ius – eroarea comună este creatoare de drept. În cazul în
care există o eroare colectivă iar victima este de bună credinţă actul respectiv rămâne
valid. De pildă s-a decis că înregistrările făcute în registrul de stare civilă şi căsătoriile
încheiate de o persoană necompetentă care şi-a asumat în mod public calitatea de delegat
de stare civilă sunt valide.
Accesorium sequitur principale – accesoriul urmează principalul. Condiţia unui
bun principal se extinde şi asupra accesoriilor sale. Atunci când este vândută o clădire
sunt vândute şi cheile sale iar proprietarul nu poate de pildă să îşi însuşească instalaţiile
sanitare sau geamurile motivând că a vândut doar clădirea în sine. Conform acestui
principiu în dreptul comercial este de la sine înţeles faptul că comerciantul va livra odată
cu un aparat electrocasnic şi cablurile de alimentare şi manualul de utilizare nefiind
îndrituit să ceară un preţ suplimentar pentru acestea.
Nemo auditur propriam turpitudinem – nimeni nu poate invoca propria ticăloşie.
Conform acestui adagiu nimeni nu poate profita de pe urma faptelor ilegale săvârşite, în
nici o circumstanţă. De pildă mituitorul, chiar dacă a denunţat persoana mituită nu poate
beneficia de rezutatul obţinut pe această cale.
Limbajul normativ, adică limbajul în care sunt formulate normele poate folosi un
stil retoric, încărcat de metafore şi expresii colorate în scopul de a produce un efect mai
mare asupra maselor sau poate să fie un limbaj simplu, sec, care să se limiteze la
expunerea normei. În regimurile dictatoriale sau cele bayate pe ideologii populiste se
foloseşte deseori un limbaj încărcat de patriotism sau simbolism politic iar legea este
folosita şi în scop educativ. De pildă Codul familiei elaborat de comunişti prevedea că
“familia este celula de bază a societăţii” – o formulare fără rol juridic. Acest tip de
expresii şi formulări nu sunt de dorit în corpul unei legi pentru că pot da naştere unor
interpretări eronate.
Pentru a exprima caracterul unor norme legiuitorul foloseşte diverse expresii cu
caracter de indiciu. De pildă expresiile “trebuie”, “va trebui” sunt folosite în cadrul
21
normelor imperative, “poate”, “sunt în drept” în cazul celor permisive iar “în lipsa unei
clauze contrarii” sau “în lipsa unei convenţii contrarii” în cadrul normelor supletive.
Limbajul judiciar este limbajul folosit de practicieni în procesul aplicării legii.El
este legat de procesul probaţiunii sau de fundamentarea aserţiunilor juridice. Limbajul
judiciar cuprinde trei componente: descrieri, prescripţii şi evaluări.
În cadrul procesului, mai ales în timpul audierii martorilor se folosesc întrebări şi
răspunsuri. Acestea sunt propoziţii logice cercetate de logica întrebărilor.
Întrebarea este o modalitate de trecere de la necunoscut la cunoscut, un mod de
umplere a unei lacune în cunoaştere.
O întrebare cuprinde două părţi: cea descriptivă, numită şi datum questionis sau
presupoziţie şi cea interogativă sau necunoscuta întrebării. Presupoziţiile sunt propoziţii
presupuse a fi adevărate. În procesul de completare a lacunei se pleacă întotdeauna de la
o doză de cunoaştere. Presupoziţiile se pot schimba în timpul discursului deoarece după
fiecare răspuns informaţiile obţinute sunt comparate cu presupoziţiile şi, prin intermediul
“feed-back”- ului acestea din urmă sunt adecvate realităţii. Presupoziţiile pot fi cunoştinţe
anterioare sau simple ipoteze.
Din punct de vedere lingvistic există mai multe tipuri de întrebări: întrebări de
decizie (cu răspunsuri “da” şi “nu”) sau întrebări completive care cer completarea unor
infoemaţii. De asemenea întrebările pot fi întrebări cu alternativă unică, cu alternativă
limitată sau întrebări cu alternativă la liberă alegere.
În general se consideră că întrebările trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
precizia, univocitatea şi unicitatea. Întrebările imprecise duc la răspunsuri imprecise.
Ambiguitatea e dată de termeni vagi sau cu mai multe înţelesuri (plurivoci). De pildă
întrebarea “Agresorul era înalt?” este imprecisă pentru că martorul va considera că
persoana respectivă e înaltă dacă e mai înaltă decât el. Mai corect e să îl rugăm pe martor
să evalueze cât de înalt era agresorul: între 1,60 m şi 1,70, între 1,70-1,80, între 1,80-1,90
sau mai înalt. Lipsa unicităţii e dată de faptul că întrebarea are mai multe necunoscute
ghidându-l pe cel întrebat spre un anumit răspuns sau lăsându-l să răspundă doar la una
din necunoscute.
Principalele tipuri de întrebări eronate sunt întrebările sugestive, întrebările
retorice şi întrebările multiple.
22
MODULUL IV
PRINCIPIILE LOGICII
.Principiile logice sunt legi cu grad mare de generalitate care stau la baza tuturor legilor logice.
Capitolul are drept scop prezentarea acestor principii şi a rolului lor în procesul gândirii.

- conceptul de principiu logic
- caracteristicile principiilor logice
- importanţa principiilor
- principiul identităţii
- principiul noncontradicţiei
- principiul terţului exclus
- principiul raţiunii suficiente
Principiile logice sunt legi de generalitate maximă care guvernează validitatea
operaţiilor logice. În logica formală au fost identificate patru principii logice: principiul
identităţii, principiul noncontradicţiei, principiul terţului exclus şi principiul raţiunii suficiente.
Acestea au fost formulate astfel:
Principiul identităţii: un termen este identic cu sine dacă îşi păstrează înţelesul în
cadrul aceluiaşi discurs raţional în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.Principiul identităţii cere ca
o noţiune folosită să-şi păstreze în cadrul aceluiaşi dicurs sensul, adică să reflacte acelaşi
obiect.
Principiul noncontradicţiei: în acelaşi timp şi sub acelaşi raport este imposibil ca un
lucru să fie şi să nu fie sau, într-un caz mai particular, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport este
imposibil ca un lucru să aibă sau să nu aibă o anumită proprietate. Acest principiu prevede că
două propoziţii dintre care una afirmă iar alta neagă ceea ce cealaltă a afirmat, nu pot fi în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport adevărate.
Principiul terţului exclus: în acelaşi timp şi sub acelaţi raport un lucru există sau nu
există, a treia posibilitate fiind exclusă, sau, într-o altă perspectivă, este necesar ca un lucru să
posede sau să nu posede o proprietate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. O propoziţie poate fi
deci adevărată sau falsă a treia variantă nefiind posibilă.
Principiul raţiunii suficiente: orice lucru are un temei în virtutea căruia există sau
orice proprietate este condiţionată de altă proprietate pe care se întemeiază sau orice adevăr este
condiţionat de alte adevăruri pe care se întemeiază. Nimic nu poate exista fără o raţiune
justificativă şi orice propoziţie trebuie să aibă un temei.
23
MODULUL V
NOŢIUNEA JURIDICĂ. JUDECATA
Orice raţionament juridic porneşte de la definirea şi analiza noţiunilor cuprinse în norma
respectivă. Acest modul are drept scop prezentarea elementelor esenţiale ale gandirii logice:
noţiunea şi judecata, a caracteristicilor lor şi modului de aplicare în domeniul dreptului.

- noţiunea juridică: definiţie şi particularităţi
- structura noţiunilor juridice: sfera şi conţinutul
- clasificarea noţiunilor juridice: tipuri şi categorii, noţiuni cognitive şi noţiuni pragmatice,
noţiuni concrete şi noţiuni abstracte, noţiuni absolute şi noţiuni relative, noţiuni vide, nevide şi
ideale, noţiuni simple şi noţiuni compuse, erori create de încadrarea greşită în tipologia
noţiunilor
- definiţia.
- judecata: tipuri de judecăţi şi forme de judecăţi.
Noţiunile mai sunt cunoscute în logică şi sub denumirea de termeni sau concepte.
Noţiunea juridică este reflectarea pe plan mintal, într-o formă logică abstractă a proprietăţilor
esenţiale comune ale unei anumite realităţi juridice. Noţiunea reflectă doar proprietăţile
esenţiale şi generale ale unei clase de obiecte nu şi pe cele întâmplătoare sau particulare.
De regulă noţiunile nu sunt folosite în mod izolat ci în asociaţie cu alte cuvinte care
formează propoziţii şi fraze. Aceste asociaţii se numesc context. Contextul este mulţimea de
cuvinte organizate în propoziţii şi fraze care conţin termenul dat. Folosind contextul putem să
interpretăm mai corect semnificaţia termenului analizat. În domeniul dreptului contextul este
alcătuit din mulţimea termenilor cu semnificaţie juridică. Gândirea juridică se situează
întotdeauna într-un univers al discursului juridic, care determină în mod univoc, înţelesul
termenilor juridici folosiţi. Determinarea, în fiecare caz, a contextului juridic înlătură
omonimia şi polisemia termenilor juridici circumscriind totodată şi extensiunea lor.
Noţiunea juridică este alcătuită din două elemente componente – sfera şi conţinutul.
Sfera reprezintă acea dimensiune a unei noţiuni juridice, care cuprinde obiectele
juridice ce alcătuiesc clasa la care noţiunea juridică se referă. În logica clasică se spune că sfera
înseamnă însăşi mulţimea obiectelor desemnate de noţiune. De pildă noţiunea de rept subiectiv
cuprinde toate drepturile pe care le are o persoană fizică la un moment dat.
Conţinutul reprezintă acea dimensiune a unei noţiuni juridice formată din
proprietăţile comune obiectelor juridice la care se referă noţiunea. De pildă în cazul dreptului
de proprietate ştim că acesta are următoarele proprietăţi: el este un drept absolut şi inviolabil,
deplin şi exclusiv, perpetuu şi transmisibil şi include trei atribute fundamentale - posesia (jus
utendi), folosinţa (jus fruendi) şi dispoziţia (jus abutendi).
Proprietăţile sau notele care alcătuiesc conţinutul unei noţiuni juridice sunt de două
feluri: specifice şi generale. Notele specifice pot fi întâlnite doar la acest tip de noţiune pe când
cele generale se întâlnesc şi la alte noţiuni înrudite. De exemplu noţiunea de drept de
24
proprietate privată are note comune cu cea de drept de proprietate publică dar totodată şi note
specifice care o diferenţiază de aceasta.
Între sferă şi conţinut există un raport de invers proporţionalitate – atunci când
conţinutul creşte în atribute sfera se micşorează iar atunci când sfera se lărgeşte conţinutul se va
micşora.
Noţiunile pot fi împărţite în diverse clase în funcţie de diverse criterii de clasificare.
În funcţie de gradul de generalitate se împart în tipuri şi categorii. Tipurile sunt
sinteze parţiale ale caracteristicilor esenţiale ale unei clase de obiecte. Uneori tipul este expresia
abstractă a caracteristicilor ideale pe care trebuie să le aibă un obiect. De pildă tipul bunului
proprietar sau a bunului tată de familie din dreptul roman. Categoriile sunt noţiuni caracterizate
printr-o extremă generalitate (sumum genus). Ele exclud posibilitatea unui gen superion şi deci
exclud existenţa unui termen al definiţiei (genul proxim). În ştiinţa dreptului întâlnima o mare
varietate de categorii cum ar fi de pildă cele de raport juridic, drept subiectiv, obligaţie, faptă
socialmente periculoasă, etc.
În funcţie de modul de determinare a conţinutului lor noţiunile pot fi cognitive sau
pragmatice. Noţiunile cognitive sunt cele ale căror extensiune este dată în mod obiectiv şi îşi
păstrează înţelesul în orice situaţie. Noţiunile pragmatice sunt acelea a căror extensiune este
dată de o convenţie şi se poate modifica în funcţie de contextul socio-istoric. Noţiunea de “om”
este o noţiune cognitivă căci realitatea desemnată de ea rămâne constantă. Noţiunea de
“infractor” este statuată prin norme în fiecare ţară. De aceea extensiunea acestui tip de noţiune
nu poate fi stabilită decât plasând-o într-un context istoric şi cultural.
În funcţie de precizia cu care sunt determinate noţiunile pot fi precise sau imprecise
(fuzzy). Noţiunile precise sunt cele care au o extensiune bine determinată, adică la care se
cunoaşte cu precizie care obiecte fac parte din sfera lor. Noţiunile imprecise au o sferă care nu
poate fi bine determinată deoarece criteriile de delimitare a sferei nu au fost stabilite ferm. Este
cazul noţiunilor de tânăr, prezent, grămadă, etc. În cazul noţiunii de tânăr este dificil să
apreciem care indivizi sunt cuprinşi în sfera noţiunii dacă nu am aderat înainte la o convenţie.
La fel, noţiunea de “înalt” depinde de comparaţia cu un termende referinţă. Noţiunile imprecise
sunt studiate de logica noţiunilor vagi (fuzzy).
În funcţie de gradul de concretitudine, de ancorare în real, noţiunile pot fi concrete
sau abstracte. Noţiunile concrete sunt acelea care au o extensiune reală, perceptibilă. Noţiunile
abstracte nu desemnează un obiect real ci un construct teoretic. Termenii de om, infractor,
avocat sunt noţiuni concrete pentru că pot fi raportaţi la obiecte reale pe când termenul de drept
subiectiv sau de raport juridic civil nu au acoperire în realitate.
În funcţie de relaţia pe care o au cu alte noţiuni, noţiunile pot fi clasificate ca noţiuni
cbsolute şi noţiuni relative. Noţiunile absolute sunt cele care au un înţeles de sine stătător
(avocat, infractor, contract, etc.). Noţiunile relative sunt cele care nu au nici un înţeles decât
atunci când se află în raport cu alte noţiuni corelative. De pildă noţiunile de soţ-soţie, părinţi-
copii, drept-nedrept, bun-rău, etc.
În funcţie de caracterul obiectelor desemnate noţiunile pot fi vide, nevide sau ideale.
Noţiunile vide sunt cele care nu cuprind nici un obiect în extensiunea lor. Ele sunt de două
feluri: noţiuni logic-vide , care cuprind o contradicţie logică (de exemplu noţiunea de infractor
nevinovat) şi noţiuni factual-vide care sunt vide doar în raport cu experienţa noastră factuală
(extraterestru, monstrul din Loch Ness, etc.). Noţiunile nevide sunt acelea ale căror sferă
cuprinde obiecte din realitate. Noţiunile ideale sunt noţiuni rezultate printr-un proces de
idealizare (de exemplu noţiunile de drept subiectiv, linie dreaptă, etc.).
25
În funcţie de gradul lor de complexitate noţiunile pot fi simple sau complexe.
Noţiunile simple constau dintr-un singur cuvânt (hoţ, contractant, judecător, etc). Noţiunile
complexe sunt formate din mai multe cuvinte şi deci rezultă prin combinarea a două sau mai
multe noţiuni (pedeapsă contravenţională, drept subiectiv civil, etc).
Încadrarea greşită a unei noţiuni duce la construirea unor raţionamente eronate care
conduc spre un rezultat fals. Acest lucru este cauzat deseori de plasarea noţiunii într-un context
prea sărac, sau o definire deficitară care lasă loc ambiguităţii.
Unele noţiuni pot fi considerate abstracte sau concrete în funcţie de contextuşl în
care sunt folosite. De pildă noţiunea de “sentinţă” este o noţiune concretă dacă se referă la
informaţia înmagazinată în bucata de hârtie pe care sunt înscrise deciziile judecătorului dar ea
poate fi abstarctă dacă desemnează acţiunea de elaborare a sentinţei.
Prin operaţii logice se înţeleg derivări ale unor noţiuni din alte noţiuni. Prin
intermediul operaţiiloor logice se construiesc noi noţiuni. Sunt posibile următoarele forme de
operaţii logice. Definiţia, specificarea, generalizarea, diviziunea, clasificarea, diferenţierea,
integrarea, analiza, sinteza.
Definiţia este operaţia logică prin care se indică notele caracteristice ale unei noţiuni,
care o deosebesc de oricare altă noţiune juridică. Ea reprezintă un mijloc pentru delimitarea şi
ordonarea obiectelor. A defini înseamnă a determina dor notele esenţiale ale realităţii definite.
Definiţiile sunt exprimate sub forma unor propoziţii care conţin următoarele
elemente: a)un termen de definit, numit pe scurt definitul.(definiendum);b) o parte prin care se
defineşte numită definitorul (definiens); c) o relaţie de echivalenţă a semnificaţiilor între cele
două părţi, relaţia de definiţie.
Definirea termenilor juridici se poate efectua în mai multe feluri:
- prin exemplificare, când se specifică un obiect din extensia termenului. De pildă
“Viciu de consimţământ este, de exemplu dolul”;
- prin enumerare, în care definitorul indică toate obiectele cunoscute din clasa
definitului. De pildă “fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare
care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, sau care aprodus
vreuna din următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării
acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a
vieţii persoanei” (vătămarea corporală gravă prevăzută de art. 182 alin 1 C. pen.);
- prin indicare, când se arată obiectul printr-un gest oarecare şi se foloseşte una din
expresiile. “acesta este un…”, “în faţă avem un…”, “iată un…”. De pildă: “fapta inculpatului
este o infracţiune de furt”;
- prin sinonimie, când se defineşte un termen prin alt termen, care posedă acelaşi
înţeles. De pildă adagiul este o maximă sau decretul este o lege. Deşi este practicată deseori,
definiţia prin sinonime nu este satisfăcătoare, întrucât se poate ajunge la eroarea logică
cunoscută sub numele de “cerc în definiţie” sau definiţie circulară;
- prin stipulare, atunci când se determină semnificaţia unui cuvânt pentru viitor, sau
într-un context specific )într-un text de lege sau într-o lucrare de jurusprudenţă): “prin x vom
înţelege…”. Uneori definiţia stipulativă se face prin crearea unui cuvânt noi iar alteori prin
acordarea de noi semnificaţii unui cuvânt sau noţiuni existente în momentul respectiv. Noul
cuvânt apare printr-o convenţie terminologică;
- prin gen proxim şi diferenţă specifică. Această definiţie se face prin următoarele
operaţii:a) introducerea termenului de definit într-un termen care este genul său, ţinând seama
26
de asemănările cu alţi termeni, b) diferenţierea termenului de ceilalţi termeni incluşi în gen prin
stabilirea deosebirilor sau diferenţelor.
Definiţia prin gen şi diferenţă trebuie să satisfacă următoarele cerinţe: a) genul să fie
proxim, adică supraordonat imediat; b) diferenţa să fie specifică, adică să constea într-o notă
proprie care să deosebească definitul de celelalte specii incluse în genul proxim.
Definiţia este guvernată de următoarele reguli:
a)Regula adecvării. Definitorul şi definitul trebuie sp fie exprimaţi prin termeni
coextensivi, sfera definitorului trebuind să coincidă perfect cu cea a definitului. Această regulă
poate fi încălcată în patru situaţii: atunci când sfera definitorului este prea largă, atunci când ea
este prea îngustă, când sferele definitorului şi definitului se intresectează şi atunci când ele se
exclud total.
b)Regula ireflexivităţii. Definitorul să nu repete definitul În acest caz definiţia este
tautologică. Deşi pare tautologică definiţia prin sinonime nu este o definiţie circulară pentru
căea este explicarea unui cuvânt necunoscut prin unul cunoscut.
c)Regula asimetriei. Termenul definitor să nu se sprijine pe termenul definit ci să fie
un termen independent de acesta. În caz contrar definiţia est circulară iar eroarea se numeşte
cerc vicios.
d)Regula clarităţii şi univocităţii. Definitorul să conţină numai cuvinte cunoscute
altfel comitem eroarea logiucă cunoscută sub numele de “ignotum per ignotum” sau cu alte
cuvinte explicăm un termen necunoscut prin altul tot necunoscut. Pentru a fi eficientă definiţia
trebuie să conţină termeni univoci şi nu ambigui, să nu recurgă la metafore şi la expresii
figurate ci să indice precis notele caracteristice ale definitorului.
e)Regula formei afirmative. Definitorul trebuie să indice ce este definitul nu ce nu
este. Aceasta înseamnă că definiţia nu trebuie să fie negativă.
În gândirea juridică se utilizează următoarele genuri de definiţii: definiţii legale,
definiţii doctrinare şi definiţii de aplicare.
Definiţiile legale au drept autori legiuitorii şi sunt impuse obligatoriu neputând fi
neglijate sau modificate.
Definiţiile doctrinare au drept autori teoreticienii şi sunt propuse fiind supuse
argumentării. Ele se mai numesc şi opinabile pentru căpot fi contestate şi modificate.
Definiţiile de aplicare au drept autori practicienii dreptului şi în special judecătorii
putând fi admisibile sau nu. Ele sunt acele definiţii elaborate pentru calificarea unor fapte şi
încadrarea lor într-un articol de lege.
Judecata este o formă logică care constă într-o afirmaţia sau într-o negaţie (de tipul
“S este P” sau “S nu este P”).
În logica formală tradiţională au fost studiate cu precădere judecăţile de predicaţie de
tipul “S este P” chiar dacă erau cunoscute şi alte tipuri de judecăţi. În secolul XX atenţia
logicienilor s-a îndreptat şi în alte direcţii fiind construite o serie de de sisteme logice bazate pe
alte tipuri de judecăţi.
Judecăţile pot fi clasificate în următoarele tipuri fundamentale:
a) Judecăţile cognitive, care au fost studiate de logica clasică sub denumirea de
judecăţi de predicaţie. Acestea sunt judecăţi care transmit o informaţia cu o anumită
valoare,logică, fiind transpuse de obicei sub forma unei afirmaţii (De pildă: orice convenţie este
un act juridic).
Judecăţile cognitive pot fi judecăţi categorice (care afirmă sau neagă predicatul
despre subiect fără nici o condiţie), modale (nuanţează afirmaţiile prin intermediul modusului –
27
posibil, necesar, întâmplător, imposibil), ipotetice (condiţionează relaţia subiect-predicat) sau
dizjunctive (au predicate alternative).
b)Judecăţile pragmatice, relevă intenţia de a-l determina pe cel căruia I se adresează
să efectueze o acţiune (fie aceasta o acţiune practică fie un răspuns verbal). Cele mai
importante judecăţi pragmatice sunt cele deontice, cele imperative şi cele interogative.
Judecăţile deontice sunt judecăţi normative care statuează o obligaţie pentru subiect
(“Trebuie să respecţi legile”), o permisiune (“Este permis să fumezi în locurile amenajate în
acest scop”), o interdicţie (“Este interzis să traversezi starda prin locuri nemarcate”). Normele
enunţate pot fi juridice, etice, estetice, etc.
Judecăţile imperative transmit un ordin sau un îndemn (“Să fii un student silitor!”,
“Vino aici!”).
c) Judecăţile axiologice au intenţia de a oferi o apreciere valorică, de a situa
subiectul pe o scară de valori (“X este un om bun”, “Logica este utilă”, “Acest tablou este
frumos”). În funcţie de sistemul de valori adoptat aceste judecăţi pot fi considerate adecvate sau
false. O specia judecăţilor axiologice sunt judecăţile de gust.
Forme de judecăţi.Orice judecată cognitivă poate fi afirmativă (A este B) sau
negativă (A nu este B). De asemenea o judecată mai poate fi: universală (dacă A este afirmat
sau negat de către un B în întreaga sa sferă:”Toţi A sunt B”, “Nici un A nu este B”) sau
particulară (dacă A este afirmat sau negat de către B doar într-o parte a sferei sale: “Unii A sunt
B”, “Unii A nu sunt B”). Pornind de la aceste clasificări, prin combinarea lor, putem spune că
judecăţile îmbracă următoarele forme:a)universal-afirmative, b)universal-negative, c)particular-
afirmative, d)particular-negative.
Fiecare propoziţie, indiferent de formă poate fi adevărată sau falsă.
În scop mnemotehnic, în perioada Evului Mediu, propoziţiile universal-afirmative au
fost notate cu litera A iar cele particular-afirmative cu litera I,pornindu-se de la primele vocale
ale cuvântului AfIrmo. În mod similar propoziţiile universal-negative au fost notate cu litera E
iar cele particular-negative cu litera O, pornindu-se de la primele vocale din cuvântul nEgO.
Din această cauză silogistica judecăţilor de predicaţie cognitive a fost numită uneori şi
silogistica judecăţilor AIEO.
Adevărul a fost definit de Aristotel în termenii următori: “A enunţa că ceea ce este
nu este sau că ceea ce nu este este, constituie o propoziţie falsă; dimpotrivă, o enunţare
adevărată este aceea prin care spunem că este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este”. Nu
trebuie însă să confundăm adevărul logic cu cel factual. O propoziţie poate să respecte cerinţele
validităţii logice dar totuşi să fie falsă din punct de vedere factual.
De asemenea o propoziţie poate să fie adevărată pentru o persoană şi falsă pentru
alta. Propoziţia “Ploaia este folositoare” este adevărată pentru agricultori dar nu şi pentru
orăşeni iar în caul primilor nu este adevărată dacă vorbim de ploi abundente care cauzează
inundaţii.Dacă spunem “X a murit în data Y” această afirmaţie poate fi adevărată sau falsă în
funcţie de circumstanţe şi de modul în care este definită moartea pentru că din punct de vedere
medical moartea clinică se identifică cu moartea creierului, dar în acest caz organismul mai
poate fi menţinut în viaţă iar moartea biologică sau juridică va avea loc doar atunci când
organismul este deconectat de la aparatele care îl ţin în viaţă (din acel moment va fi întocmit
certificatul de deces şi se poate trece la deschiderea succesiunii).
O propoziţie care este vădit falsă la o simplă analiză a cuvintelor care o compun (de
pildă propoziţia “Elefantul este o pasăre”) este o propoziţie inconsistentă. Pentru a proba
falsitatea unei propoziţii de acest tip este suficient să şi analizăm semnificaţia fiecărui termen.
28
Validitatea altor propoziţii poate fi dovedită doar atunci când le raportăm la realitate
sau la un punct de referinţă. Când spunem “Infractorul este înalt” avem de-a face cu o noţiune
ambiguă (fuzzy), cea de “înalt”. Pentru un om de 1,60 m, a fi înalt înseamnă să ai mai mult de
1,70 m în timp ce pentru un om de 1,90 criteriile de determinare a înălţimii au o ştachetă mai
ridicată.
În logica juridică sunt cunoscute şi alte tipuri de judecăţi cognitive decât cele
categorice (de tipul “S este P”), printre care cele mai importante sunt următoarele:
- Judecăţile modale. Acestea sunt judecăţi rezultate prin modificarea unei judecăţi
categorice prin modalizarea verbului ori a întregii forme ( De pildă: “Infracţiunea este posibil
omor”, “Infracţiunea este necesar omor”, “Infracţiunea este întâmplător omor”, etc).
- Judecăţile ipotetice. Acestea sunt acele judecăţi în care relaţia dintre subiect şi
predicat este condiţionată. (De pildă: dacă este vinovat atunci trebuie pedepsit”). Judecăţile
ipotetice pot fi exclusive, atunci când condiţia este suficientă şi necesară pentru consecinţă, iar
consecinţa e necesară şi suficientă pentru condiţie (de tipul “Atunci şi numai atunci…”) sau
neexclusive, atunci când condiţia este suficientă pentru consecinţă iar consecinţa este necesară
pentru condiţie.
- Judecăţile disjunctive. Acestea sunt acele judecăţi care pun două sau mai multe
predicate ca alternative pentru subiect din care doar o variantă este adevărată (A este B sau C).
29
MODULUL VI
INDUCŢIA ŞI METODELE INDUCTIVE
Inducţia este o formă de raţionament folosită a ajunge la o concluzie plecând de la judecăţi
particulare. În domeniul dreptului, de pildă, este folosită atunci când juristul deţine doar dovezi
circumstanţiale. Acest modul are drept scop expunerea principalelor metode ale logicii
inductive.

- tipuri de raţionament
- definiţia inducţiei
- feluri de inducţie
- metodele inductive: metoda concordanţei, metoda diferenţei, metoda combinată a
concordanţei şi diferenţei, metoda variaţiilor concomitente, metoda rămăşiţelor.
Spunem că facem un raţionament sau o inferenţă când determinăm valoarea de
adevăr a unei judecăţi cu ajutorul altor judecăţi. Prin intermediul raţionamentului furnizăm
temeiurile în virtutea cărora considerăm anumite judecăţi ca fiind adevărate sau false
(temeiurile pentru acceptarea sau respingera lor). Judecata întemeiată pe cale de raţionament se
numeşte concluzie iar judecăţile oferite drept temei pentru concluzie se numesc premise.
Raţionamentul este un ansamblu de judecăţi dintre care una, numită concluzie, este
susţinută de celelalte, numite premise.
Un raţionament este valid din punct de vedere logic dacă adevărul premiselor lui
garantează adevărul concluziei. Deci dacă toate premisele sunt adevărate atunci concluzia nu
poate fi falsă. Între premise şi concluzie trebuei să existe o relaţie logică cunoscută sun
denumirea de consecinţă sau decurgere logică.
Inferenţa sau raţionamentul urmează două căi: a) de la particular la general sau de la
particular la general – inducţia. b) de la general la particular – deducţia.
Raţionamentul juridic este menţionat ex. Lege în materie de prezumţii în art 1199 C.
civ. care autorizează pe judecător “să tragă consecinţe de la un fapt cunoscut la un fapt
necunoscut”. Raţionamentul juridic menţionat de legiuitor se numeşte ddeducţie, pentru că
porneşte de la o “universală” care este legea, aplicabilă tuturor indivizilor şi ajunge la o situaţie
particulară.
Inducţia este o inferenţă de trecere, prin raţionament, de la judecăţi care descriu
cazuri singulare la judecăţi generale. Acest tip de raţionament este folosit de pildă în activitatea
de elaborare a legilor în care se trece de la analiza faptelor sociale individuale la generalizarea
lor pentru elaborarea unei legi universal valabile.
Inferenţele inductive nu au o valoare de adevăr absolut ele având concluzii probabile.
Inducţiile sunt de două feluri: de la particular la general şi de la particular la
particular.
Inferenţele de la particular la general sunt de fapt generalizări. Inducţia de acest tip
poate fi:
30
a) Completă, când trecerea de la particular la general se face în cadrul unei clase
finite de obiecte. Ea presupune examinarea fiecărui obiect al clasei, constaterea că fiecare
obiect al clasei posedă aceeşi proprietate şi concluzia că totă clasa posedă proprietatea.
b) Incompletă, atunci când clasa conţine un număr foarte mare de obiecte, uneori
chiar infinitt. Concluzia este în acest caz incertă aea fiind doar probabil adevărată pentru că
datele de la care se porneşte sunt doar un eşantion ce poate fi sau nu reprezentativ.
Inducţia de la particular la particular poate fi de două tipuri:
a) Transducţia, care se derulează de la singular la singular dacă există o idee
mediatoare, una sau mai multe proprietăţi importante comune.
b) Analogia, care se caracterizează prin faptul că transferarea proprietăţii de la un
obiect la altul se face pe baza relaţiei de asemănare dintre obiecte. În acest caz obiectele au
însuşiri comune şi însuşiri diferite iar între diferitele însuşiri ale aceluiaşi obiect există relaţii de
dependenţă. Atunci când însuşirile comune prevalează putem presupune că în situaţii similare
cele două obiecte vor reacţiona similar.
Pornind de la analiza raţionamentelor inductive John Stuart Mill a sistematizat
următoarele metode inductive:
a) Metoda concordanţei. Potrivit acestei metode , dacă există o serie de cazuri ale
unui fenomen şi dacă aceste cazuri, având numai o circumstanţă comună, concordă într-o
singură situaţie, atunci aceasta este cauza sau efectul fenomenului.
b) Metoda diferenţei. Potrivit acestei metode, dacă un caz în care un fenomen este
prezent şi un caz în care fenomenul este absent au aceleaţi circumstanţe, în afară de una, care
apare în primul caz şi dispare în al doilea, atunci această împrejurare este cauza sau efectul
fenomenului.
c) Metoda combinată a concordanţei şi diferenţei. Potrivit acestei metode, dacă
două sau mai multe cazuri de apariţie a fenomenului cercetat au o singură circumstanţă
comună, în timp ce două sau mai multe cazuri asemănătoare cu primele au în comun doar
absenţa acestei circumstanţe, atunci circumstanţa prin care cele două grupuri de cazuri diferă
este efectul sau cauza fenomenului.
d) Metoda variaţiilor concomitente. Potrivit acestei metode, un fenomen care
variază într-un anumit loc de fiecare dată când un alt fenomen variază la fel este o cauză sau un
efect al acestui fenomen.
e) Metoda rămăşiţelor. Potrivit acestei metode, dacă se scade dintr-un fenomen
partea cu privire la care se ştie că este efectul unor antecedente atunci restul fenomenului este
efectul antecedentelor rămase.
31
MODULUL VII
SILOGISMUL
CARACTERISTICI ALE SILOGISMULUI JURIDIC
Modulul are drept scop prezentarea silogismului, a regulilor de validitate ale silogismului şi a
caracteristicilor silogismului juridic.

- silogismul – definiţie şi caracterizare
- structura silogismului
- legile generale de validitate ale silogismului
- entimema
- combinaţii de silogisme: polisilogismul, soritul, dilema.
- silogismul juridic şi silogismul judiciar
După Aristotel, silogismul este “o vorbire în care, dacă ceva a fost dat altceva decât
datul urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat”.
În logica generală s-a încetăţenit practica de a numi silogisme, raţionamentele
deductive cu două premise, indiferent de forma acestora.
De pildă:
“Toţi hoţii produc pagube

Unii infractori sunt hoţi
Deci unii infractori produc pagube”
Silogismul poate fi definit ca un raţionament în care din două judecăţi categorice

care au un termen comun se deduce o judecată de asemenea categorică, ce are ca termeni
termenii necomuni ai primelor.
El prezintă următoarea structură:
- Termenul mediu, care este termenul comun al celor două premise (în exemplul nostru
“hoţii”). El nu apare în concluzie.
- Termenii extremi, care sunt termenii care apar în concluzie şi în câte una din cele două
premise.
Extremul care în concluzie joacă rolul de predicat se numeşte termen major al
silogismului (în exemplul nostru – “produc pagube”).
Extremul care joacă rol de subiect în concluzie se numeşte termenul minor al
silogismului (în exemplul nostru “unii infractori”).
Premisa majoră este premisa care conţine predicatul concluziei, adică termenul
major al silogismului iar premisa minoră este cea care conţine termenul minor. După cum am
mai arătat concluzia are drept subiect şi predicat termenii necomuni ai premiselor şi nu va
conţine termenul comun, care este doar un element de legătură între cele două propoziţii logice.
32
Silogismul este o inferenţă mediată, întrucât stabilirea legăturii enunţate în concluzie ăntre cei
doi membri extremi se face prin intermediul termenului mediu.
Pentru a fi valid silogismul trebuie formulat avânduse în vedere următoarele legi
generale de validitate:
- Un silogism conţine trei termeni şi numai trei. Atunci cand unul dintre termenii silogismului
este luat în accepţiuni diferite în cadrul celor două premise avem de-a face cu eroarea numită
quaternum terminorum sau împătrirea termenilor.
- Termenul mediu trebuie să fie distribuit. Un termen este distribuit atunci când cuprinde
întreaga clasă a noţiunii pe care o reflectă. Dacă termenul mediu nu ar fi distribuit în ambele
premise el nu ar realiza legătura între extremi şi nu am putea desprinde cu necesitate nici o
concluzie.
- Nici unul dintre cei doi extremi nu poate fi distribuit în concluzie, dacă nu a fost distribuit
în premisa în care apare. Dacă se încalcă această lege în privinţa unuia sau altuia dintre
termenii extremi ai silogismului se poate ajunge la eroarea logică a extinderii ilicite a minorului
respectiv majorului (eroarea majorlui ilicit sau a minorului ilicit) De aici rezultă că nici un
termen nu poate avea în concluzie o extensie mai mare decât în premise.
- Cel puţin o premisă trebuie să fie afirmativă. De aici rezultă că din două premise negative nu
rezultă nici o concluzie şi că nu există un silogism valid cu ambele premise negative.
- Cel puţin o premisă trebuie să fie universală. Din această lege rezultă că din două premise
particulare nu rezultă nici o concluzie şi că nu există silogism valid cu ambele premise
particulare.
- Când ambele premise sunt afirmative, concluzia nu poate fi decât afirmativă. Această
regulă se explică prin faptul că dacă ambele premise sunt afirmative aflăm din ele că fiecare din
termenii extremi are o parte comună cu termenul mediu dar nu aflăm nimic cu privire la părţile
sau partea necomună.
- Când o premisă este afirmativă şi una negativă concluzia nu poate fi decât negativă. În
acest caz raporturile termenilor extremi cu termenul mediu sunt divergente, neavând nici o
informaţie despre o posibilă parte comună a extensiunii lor.
- Când o premisă este particulară concluzia nu poate universală. În aceste două din urmă
reguli vedem că concluzia urmează premisa cea mai slabă.
Silogismul judiciar are o structură asemănătoare cu a oricărui tip de silogism cu
deosebirea că întotdeauna majora sa este norma juridică iar minora fapta ce trebuie încadrată în
lege. Concluzia formulată de judecător ne oferă indicii asupra soluţiei juridice formulate în
decizie.
33
MODULUL VIII
LACUNA JURIDICĂ. ANTINOMIA
Legea clară nu are nevoie de interpretare. În acest modul sunt analizate situaţiile în care este
necesară interpretarea legii, respective lacuna şi antinomia.

- lacuna juridică şi teoria completitudinii dreptului
- antinomia: definiţie şi situaţii în care avem de-a face cu o antinomie
- metode de determinare a legii valide în situaţii de antinomie
- tipuri de lacune juridice
- soluţionarea lacunelor juridice
Problema existenţei şi modului de complinire a lacunei juridice este una dintre
temele centrale ale logicii juridice. Spunem de obicei că există o lacună a dreptului (sau a legii)
atunci când într-un sistem de drept nu există o normă pe care judecătorul să o poată aplica la un
caz determinat sau atunci când norma existentă este incompletă şi pe baza ei nu poate fi
formulată nici o soluţie.
Acceptarea existenţei lacunelor este legată de problema completitudinii dreptului. O
serie de autori au contestat existenţa lacunelor considerând că absenţa reglementării unei
situaţii corespunde cu intenţia legiuitorului de a nu-l constrânge pe subiect la un comportament
oarecare şi a-l lăsa să-şi creeze o normă individuală. În aceeaşi perspectivă se consideră că
atunci când o lege nu prevede modul în care trebuie reglementată o situaţie juridică legiuitorul
intenţiona să de-a judecătorului libertatea de a alege, pornind doar de la faptul concret şi de la
principiile dreptului pentru a formula soluţia cea mai potrivită în speţă .
Puterea judecătorului de a complini legea, de a umple lacunele existente este însă
limitată în domeniul dreptului public. În Dreptul penal judecătorul este legat de principiul
nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege fiind obligat să se limiteze la o interpretare
strictă a legii, care se restrânge la traducerea şi interpretarea termenilor din norma juridică fără
a se folosi analogia sau trimiterile la alte legi asemănătoare. Aici lacuna nu poate fi rezolvată de
judecător ci va fi complinită de legiuitor de lege ferenda. În dreptul internaţional public, atunci
când judecătorul ajunge la concluzia că un drept sau unele obligaţii nu sunt prevăzute de
ordinea jurudică el se poate abţine de la soliţionarea cazului formulând o decizie de non liquet.
În acest domeniu, de multe ori deciziile ţin de factorii politici care pot rezolva toate situaţiile de
gen prin elaborarea unei legi. De exemplu atunci când în cazul unui litigiu teritorial se
dovedeşte că reperele geografice în funcţie de care a fost stabilită graniţa unui stat nu există sau
sunt eronate judecătorul nu va putea lua o decizie pentru că graniţele trebuie redefinite printr-un
nou tratat.
Analizând posibilitatea apariţiei unor lacune, Portalis, unul dintre creatorii Codului
civil francez formula câteva idei valabile şi astăzi în domeniul dreptului privat: “Când legea
este clară, trebuie să o urmăm, când ea este obscură, trebuie să-I aprofundăm poziţiile. Iar dacă
lipseşte legea trebuie să consultăm obiceiul sau echitatea. Echitatea este întoarcerea la legea
naturală; în caz de tăcere, opoziţie sau obscuritate a legilor pozitive”.
34
Lacunele sunt fenomene inerente oricărui sistem de drept pentru că, după cum
remarca alt autor francez, De Page: “Orice lege este o operă umană, adică incertă, incompletă,
şubredă. Nu numai că ea nu poate să cuprindă viitorul, dar adeseori ea nu epuizează nici
prezentul”.
Lacuna juridică nu trebuie confundată cu antinomia.
Avem de-a face cu o antinomie în sistemul dreptului atunci când acesta conţine o
regulă care ordonă să se facă A şi o altă regulă care interzice să se facă A, deci acţiunea A este
totodată ordonată şi interzisă. Antinomia denotă deci existenţa unei incompatibilităţi între
directivele relative la acelaşi obiect.
Spre deosebire de lacună, care este lipsa unei reglementări în privinţa unui caz
determinat, antinomia constă în dificultatea de a alege o soluţie anumită dintre mai multe
reglementări, creind astfel o lacună falsă. În acest caz judecătorul nu este chemat să umple un
gol, ci să facă o alegere între mai multe soluţii şi să foremuleze o motivare validă a opţiunii
sale.
Situaţia de conflict al legilor sau aşa numita lacună logică a dreptului, cum preferă s-
o numească unii autori, în contrast cu lacunele de lege ferenda poate fi rezolvată prin două
metode:
a) în cazul unei diferenţe ierarhice de plasare a normelor în sistemul de drept (de
exemplu între o normă constituţională şi una ordinară) este valabilă maxima “Lex superior
derogat lex inferiori”. În acest caz se aplică legea situată mai sus în ierarhie, deci klegea mai
puternică.
b) În cazul unor legi plasate pe acelaşi nivel ierarhic funcţionează regula “Lex
posterior derogat lex inferiori” aplicându-se deci ultima lege.
Conform acestor postulate, pentru a exista o antinomie perfectă, care să dea naştere
unei lacune, trebuie ca cele două norme să aibă aceeaşi forţă juridică (pebtru ca să nu
funcţioneze criteriul ierarhic) şi să fie promulgate în aceeaşi zi (altfel se presupune că legea
anterioară este abrogată tacit).
De asemenea ordinul şi interdicţia trebuie să privească aceeaşi acţiune şi acelaşi
subiect în aceleaşi circumstanţe. Nu există o antinomie în cazul în care o normă interzice
vânarea păsărilor sălbatice dar ordonă pădurarilor să împuşte ciorile. În acest caz interdicţia
instituită de prima regulă este restrânsă de cea de-a doua. Noţiunea de “păsări sălbatice” este
înţeleasă într-un sens restrâns care exclude ciorile din rândul acestora. Avem deci de-a face cu
o regulă generală şi cu o excepţie de la regulă. Excepţiile sunt acceptate pentru că excepţiile
sunt de strictă interpretare şi privesc doar cazuri periferice ale domeniului juridic reglementat.
Cele două reguli de rezolvare a antinomiilor funcţionează doar în cadrul unui sistem
de drept naţional. În dreptul privat internaţional există numeroase cazuri de antinomii deoarece
aici cele două reguli nu sunt aplicabile pentru că avem de-a face nu cu un sistem juridic ci cu
două sau mai multe siteme juridice.
Atunci când rezolvarea antinomiei nu este posibilă, deoarece ea conduce la o
contradicţie aparent irezolvabilă, antinomia creează o lacună în drept.
Chaim Perelman consideră că în practică întâlnim cel mai adesea următoarele tipuri
de antinomii:
1) Situaţia în care două norme de drept pozitiv sunt simultan inaplicabile deşi ele
trebuie să fie aplivcate cu privire la aceeaşi relaţie juridică. Este cazul căsătoriei sau adopţiei
care implică persoane de naţionalitate diferită, atunci când legiuitorii din cele două ţări au
prevăzut soluţii diferite, divergente, în această situaţie.
35
2) Antinomia care apare în cazul în care legea naţională violează ordinea publică
internaţională. Judecătorul se găseşte în acest caz într-un impas, deoarece se presupune că ar
trebui să accepte prevederile legislaţiei internaţionale, dar astfel se porneşte de la presupoziţia,
ce se poate dovedi falsă, că legiuitorul însuşi nu ar fi dorit să încalce ordinea juridică
internaţională. Un caz similar este cel în care o lege face trimitere la un articol al unei legi
abrogate anterior în mod explicit. În acest caz ne întrebăm dacă este revocată doar abrogarea
acelui articol sau sunt valabile şi alte prevederi ale legii respective putând deci să ne referim şi
la ele.
3) Ne aflăm în prezenţa unei antinomii şi atunci când este imposibil să aplicăm
simultan două norme aşa cum sunt ele enunţate. Aici este vorba de o antinomie de interpretare
care poate dispărea dacă recurgem la altătehnică de interpretare care să permită relevarea unor
semnificaţii diferite care uneori nu apar în textul legii (de pildă regula ab intentione legis – care
ţine seama de intenţia legiuitorului chiar dacă aceasta nu rezultădin text sau din apelul la
lucrările preparatorii sau la soluţiile jurisprudenţei). Tehnicile de interpretare pot deci să
conducăla evitarea punerii problemei juridice în termenii antinomiei. Cu toarte acestea şi aici se
pune problema limitelor puterii judecătorului atunci când concluziile acestuia contrazic flagrant
textul legii.
4) Nu este întotdeauna evident când avem de-a face cu o antinomie sau cu o violare
a legii de către o autoritate ierarhic subordonată. Contextul instituţional le permite deseori
judecătorilor să aleagă între două legi situate pe paliere ierarhice diferite dar nu le permite să
decidă asupra constituţionalităţii unei legi sau a unui tratat. În acest caz ei nu pot să dea o
decizie de non liquet decât în domeniul dreptului internaţional public altfel se fac culpabili de
denegare de dreptate.
În concluzie trebuie să reliefăm faptul că de cele mai multe ori antinomiile pot fi
rezolvate printr-o tehnică de interpretare – apelul la interpretarea extensivă, la spiritul legii, al
epocii sau la intenţiile legiuitorului pot duce la rezolvarea antinomiei, însă întotdeauna
validitatea acestei rezolvări va sta sub semnul întrebării.
Existenţa lacunei juridice este semnalată de către articolul 3 din codul civil care
prevede şi obligativitatea rezolvării ei în cele ce urmează: “Judecătorul care va refuza a judeca,
sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit
ca culpabil de denegare de dreptate”. În articolul 4 se trasează limite judecătorului pentru ca
intervenţia sa să nu încalce principiul separaţiei puterilor în stat: “Este oprit judecătorului de a
se pronunţa, în hotărârile ce dă, prin cale de dispoziţii generale şi reglemantare, asupra cauzelor
ce-i sunt supuse”. Iată, deci, că judecătorul nu are decât puterea de a umple o lacună
individuală, de a rezolva un caz particular. Decizia sa nu creează precedente, ea nu poate ţine
loc de lege pentru rezolvarea unor cazuri asemănătoare şi nu trebuie să fie pronunţată sub forma
unor dispoziţii generale şi reglementare.
În unele coduri civile europene este prevăzută ca metodă de eliminare a lacunei şi
recursul la analogie, la cutumă, apelul la principiile dreptului, etc însă Codul civil român
păstrează tăcerea în această privinţă lăsând o anumită libertate judecătorului.
Judecătorul nu are numai libertatea de a umple lacuna ci şi obligaţia de a o face
pentru că în caz contrar se face culpabil de denegare de dreptate (deni de justice). Deci în
dreptul civil (şi pe cale de consecinţă şi în ramurile derivate din dreptul civil cum ar fi Dreptul
familiei, Dreptul comercial, Dreptul Transporturilor, etc.) este interzisă decizia de non liquet.
Judecătorul este obligat să emită o decizie pentru că el serveşte dreptatea, sistemul dreptului, şi
poate face apel la principiile nescrise care au dus la crearea legilor respective.
36
Tipologia lacunelor juridice diferă de la un autor la altul. Din mulţimea clasificărilor merită să
fie reţinute următoarele:
a) lacune veritabile şi lacune false.
Lacuna veritabilă este cea survenită într-un context care nu oferă indicii de
interpretare pentru soluţionarea cazului. Tot în această categorie pot fi încadrate situaţiile în
care o lege instituie o acţiune dar nu îi determină limitele şi condiţiile concrete în care ea
trebuie să aibă loc.
Lacunele false survin în cazurile în care aplicarea prevederilor legii conduce la o
decizie contrară intenţiei legiuitorului sau a ordinii de drept. Există trei tipuri de lacune false: 1)
Lacuna lingvistică . Aceasta apare în cazul unei formulări lingvistice defectuoase a textului sau
a folosirii unor expresii incorecte din punct de vedere terminologic. 2) Lacuna politică (sau
ideologică) apare în cazul schimbării unui regim politic sau a ideologiei dominante şi are drept
rezultat un conflict între prevederile legii şi noul sistem politico-ideologic. Un număr mare de
asemenea lacune au apărut după Revoluţia din 1989 când o serie de legi nu au putut fi aplicate
în totaliatet sau în parte datorită faptului că intrau în contradicţie cu noile principii politice. 3)
Lacuna creată de legea intrată în desuetudine. În acest caz legea există şi în mod aparent este
valabilă dar ea a fost formulată cu mult timp înainte şi evoluţia ştiinţei a făcut ca directivele
normative să fie inoperante, învechite.
b) lacune intenţionate şi lacune neintenţionate.
Criteriul care stă la baza acestei clasificări este voinţa legiuitorului. Acesta
intenţionează cîteodată să ofere o libertate mai mare judecătorului, caz în care omite să
reglementeze unele situaţii. Din această cauză lacunele intenţionate au fost numite şi lacune
conştiente. Lacunele neintenţionate (sau neconştiente) au apărut independent de voinţa
legiuitorului datorută neputinţei acestuia de a prevedea unele situaţii.
c) lacune primare şi lacune secundare.
Lacunele primare sunt cele care existau deja în momentul naşterii normei. Lacunele
secundare au apărut ulterior ca urmare a modificării sitemului social sau a progresului tehnic.
d) lacune în lege şi lacune în drept
Conform părerii unor autori (dintre care cel mai cunoscut este Hans Kelsen) într-un
sistem de drept evoluat nu există lacune. Lacuna apare în lege dar ea poate fi rezolvată prin
apelul la principiile dreptului. Alţi autori consideră însă că unele situaţii nu pot fi rezolvate nici
prin apelul la principiile dreptului, dreptul fiind un sistem în continuă evoluţie, noile principii
apărute luând naştere tocmai pentru a soluţiona lacunele.
e) lacune provizorii.
Lacunele provizorii sunt cele create de legiuitor prin legea în alb deci prin trimiterile
la o reglementare ulterioară. De obicei legiuitorul precizează şi un termen în care legea de
completare trebuie să apară dar acest termen nu este respectat întotdeauna.
f) lacuna tehnică.
Aceasta apare în cazul în care legiuitorul a statuat o normă generală fără să
reglementeze în acelaşi timp şi expresia sa mai directă. De exemplu a ordonat plata unor taxe
de către o categorie de subiecţi fără să precizeze cine va prelua această taxe.
g) lacune critice şi diacritice.
Lacuna critică constă într-o imposibilitate de evaluare deontică a unui
comportament menţionat într-o normă. Ele pot fi lacune critice a parte obiecti atunci când
ţinem seama de prevederile legii şi nu putem stabili dacă un comportament se înscrie sau nu în
37
prevedrile sale sau lacune critice a parte subiecti care survin atunci când nu putem identifica
subiecţii cărora li se adresează norma.
Lacuna diacritică este o imposibilitate de a lua o decizie, de a rezolva un caz, chiar
atunci când putem identifica subiecţii sau comportamentele vizate, pentru că sancţiunea
prevăzută de normă este neclară.
h) lacune de cunoaştere.
Conceptul de lacune de cunoaştere a apărut destul de recent în logica juridică. Lacuna de
cunoaştere poate surveni în două ipoteze: 1) Imposibilitatea de a formula o soluţie atunci când
modul de soluţionare nu este prevăzut de lege sau când există mai multe soluţii pentru acelaşi
caz dar nu sunt menţionate criteriile de alegere a soluţiei în speţă şi de eliminare a celorlalte
opţiuni. 2) defect de sistem care poate surveni în două cazuri – în cazul în care lipseşte
informaţia factuală, deci nu putem determina cu certitudine faptele şi să le încadrăm în normă
şi în cazul indeterminării semantice, a impreciziei expresiilor lingvistice, a generalităţii
termenilor care lasă mai multe opţiuni deschise.
Obligaţia judecătorului de a umple lacuna juridică nu-I impune, în cazul codului civil
român, şi obligativitatea folosirii unor procese de interpretare a legii. Ba mai mult, soluţia nu
trebuie să fie în mod necesar logică, ea putând fi luată prin metode intuitive. Cu toate acestea,
faptul că judecătorul trebuie sp-I motiveze decizia, impune de cele mai multe ori necesitatea
folosirii unor procedee logice de demonstrare a valabilităţii raţionamentului judiciar.
În alte sisteme de drept se precede o ierarhie, o ordine de aplicare a metodelor de
interpretare iar uneori numărul acestora este restrâns.Totuşi, deşi nu menţionează posibilitatea
folosirii unor metode de interpretare în cazul legilor Codul civil român conţine o serie de reguli
de interpretare a convenţiilor care pot fi aplicate şi în acest caz.
38
MODULUL IX
INTERPRETAREA LOGICĂ A LEGILOR
În cea mai mare parte a timpului activitatea juriştilor constă în interpretarea şi aplicarea legilor.
Acest modul expune principalele metode de interpretare juridică.

- semnificaţia termenului de interpretare
- reguli de interpretare a convenţiilor
- interpretarea legilor: interpretare ordinară şi interpretare extensivă; interpretare logică directă,
semidirectă, semiindirectă indirectă
- analogia
- regula interpretării ab absurdum
- interpretarea a contrario sensu
- interpretarea a fortiori ratione
- argumentul a majori ad minus
Prin interpretare se înţelege evidenţierea sensului termenilor cuprinşi în actele
juridice în general şi în lege în special.
Legile conţin rareori indicaţii pentru interpretări. De pildă art. 1 din Codul civil
prevede că legea dispune numai pentru viitor şi ea nu are putere retroactivă. De asemenea,
uneori, legiuitorul comandă o interpretare restrictivă sau una extensivă, de pildă atunci când
menţionează că o enumerare este numai enunţiativă sau, dimpotrivă, când spune că ea este
limitativă.
Unii autori au considerat că regulile de interpretare a convenţiilor menţionate în art.
977-985, Cod civil, s-ar putea aplica şi la interpretarea legilor deoarece, după cum menţionează
şi art. 969 Cod civil, “convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Interpretarea unei convenţii înseamnă descifrarea înţelesului exact al acelei
convenţii. Clauzele din convenţii au înţelesul direct pe care ni-l transmit cu claritate expresiile
verbale întrebuinţate de părţi pentru a formula şi explicita ceea ce au hotârât. Necesitatea de
apela la interpretare apare numai în mod subsidiar şi excepţional, atunci când formularea dată
de părţi nu este clară şi conţine “întunecimi” sau lacune. Interpretarea convenţiei este deci o
operaţiune excepţională şi paliativă, întrucât convenţiile trebuie să fie clare, explicite şi
complete.
Ca primă regulă de interpretare, codul civil stabileşte expres în art. 977 primatul
intenţiei comune a părţilor contractante faţă de sensul literal al termenilor. O reglementare
similară există şi în art. 984, Cod civil, care prevede că o convenţie nu cuprinde decât lucrurile
asupra cărora se pare că părţile şi-au propus să contracteze, oricât de geberali ar fi termenii
întrebuinţaţi.
În continuare, pornind de la presupunerea că voinţa părţilor este unitară, codul
prevede în art. 982 că toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se
fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg. Adică se socoteşte că actul. În întregul lui, are o
39
structură logică, unitară şi consecventă, şi se recomandă ca înţelesul unei clauze să fie găsit
printr-o confruntare logică cu înţelesul altor clauze şi cu înţelesul convenţiei în întregul ei.
O dispoziţie care poate fi considerată că este consecinţa conceperii dreptului ca
sistem logic (urmarea directă a ideii de plenitudine logică a dreptului) este cea cuprinsă în art.
981 Cod civil, care prevede că se subînţeleg clauzele obişnuite, deşi nu sunt exprese. Adică se
recomandă să se facă prin interpretare o complinire atextului convenţiei.
Tot în acelaşi sens ar putea fi înţeles şi art. 979 Cod civil care, între mai multe
înţelesuri ale aceluiaşi termen îl preferă pe cel care se potriveşte mai bine cu natura
contractului.
De asemenea din punctul de vedere al ideii de plenitudine logică se poate menţiona
şi art 980, Cod civil, conform căruia dispoziţiile îndoielnice se interpretează după obiceiul
locului şi art. 985 Cod civil, care arată că atunci când într-o convenţie s-a vorbit despre un caz
anumit, pentru a se explica obligaţia, nu se poate deduce din aceasta că s.a restrâns întinderea
pe care obligaţia ar avea-o de drept în cazurile neprevăzute expres.
Prezumarea intenţiei se face nu numai în sensul deductiv şi logic ci şi în cel
pragmatic, pentru că at. 978 Cod civil prevede că între două sensuri posibile vom alege pe cel
care poate produce un efect juridic şi nu pe cel care nu poate produce nici unul.
În art. 983, Cod civil se prevede că, în caz de îndoială convenţia se interpretează în
favoarea celui care se obligă. Aici este vorba de o dispoziţie in favore, deci de o prezumţie
tendenţioasă pentru că legiuitorul favorizează un anume sens al interpretării.
În domeniul interpretării legilor se folosesc două tipuri de metode de interpretare:
metode de interpretare ordinară, pentru cazul în care legea este obscură sau ambiguă şi
metode de interpretare extensivă pentru cazul în care legea e lacunară.
1)Interpretarea ordinară. În cadrul acestui tip de metode întâlnim în special
folosirea metodei gramaticale şi a metodei logice.
Metoda gramaticală presupune analizarea înţelesului etimologic al noţiunilor, analiza
sintactică şi morfologică a propoziţiei, afirmarea sensului gramatical al frazelor şi clauzelor.
Interpretarea logică a legii foloseşte metode specifice logicii juridice limitele de
aplicare a acestei metode fiind determinate de fiecare ramură de drept.
Regulile de interpretare logică sunt următoarele:
a) interpretarea logică directă.
Interpretarea directă face trimitere la însăşi textul legii, la fel ca şi interpretarea
gramaticală, însă analiza făcută recurge la operaţiuni logice.
Regulile de interpretare logică directă, adică chiar din termenii întrebuinţaţi de
legiuitor sunt următoarele:
- Regula principală a interpretării sensului propriu şi direct al termenului: a proprio
sensu. Bineînţeles că se are în vedere sensul juridic al termenului făcându-se trimitere la
definiţiile termenului din legea respectivă sau la înţelesul dat de contextul în care se află acesta.
- Regulile accesorii cu privire la posibilitatea de a înţelege acest termen într-un sens
larg (lato sensu) sau într-un sens restrâns (stricto sensu). Unii termeni pot să aibă două
înţelesuri - unul mai larg şi altul restrâns. Interpretarea lor trebuie să poarnească de la stabilirea
extensiunii termenului.
. De la aceste două din urmă reguli pot fi legate cele două “argumente” juridice
cunoscute sub numele de “a generali sensu” )adică considerarea termenului în înţelesul său
larg, general) şi “a raţione legis stricta” (adică interpretarea strictă care nu adaugă termenului
alte înţelesuri decât cel din alineatul respectiv de lege; interpretarea restrictivă se foloseşte mai
40
ales în domeniul dreptului penal). O consecinţă a primului argument ne trimite la interpretarea
extensivă pe când al doilea argument este reflectat cu fidelitate de regula binecunoscută: ubi lex
non distinquit nec nos distinquere debemus (unde legea nu distinge nici noi nu trebuie să
distingem).
Aceste reguli pot fi completate prin folosirea metodei numită “argumentum ab
absurdum” care pleacă tot de la lege demonstrând că în cazul în care am adopta o altă
interpretare decât cea care se impune s-ar ajunge la consecinţe absurde.
b)interpretarea logică semidirectă.
Regulile de interpretare logică semidirectă pornesc tot de la legea care este
interpretată dar de data aceasta nu se limitează la text ci caută reguli ce pot fi găsite în structura
capitolului de lege sau a materiei tratate. Cele mai des folosite reguli de acest tip sunt:
- Pro subjecta materia, care recomandă folosirea înţelesului termenilor aşa cum este dat el cu
precădere în cadrul acelei ramuri de drept. De pildă termenul de “familie” are o extensiune
diferită în materia dreptului familiei şi în materia dreptului succesiunilor deşi aceste ramuri de
drept pot fi încadrate în dreptul civil.
- A topica, este o metodă de interpretare asemănătoare cu interpretarea gramaticală, vcare
porneşte de la anliza succesiunii verbelor, frazelor şi alineatelor căutându-se să se desprindă
semnificaţia termenului prin analiza locului ocupat de acesta în cadrul unei structuri logice,
sistemice.
- A rubrica, este o metodă de interpretare care ţine cont de titlurile capitolelor, secţiunilor,
paragrafelor, adică de rubricile sub care se găseşte textul care este analizat, pornindu-se de la
presupunerea că titlul poate să ofere indicii cu privire la intenţia legiuitorului.
c) interpretarea semiindirectă.
Regulile de interpretare semiindirectă reprezintă metode logice care ne trimit la o
lege asemănătoare sau încearcă să desprindă un sens logic al legii, un principiu cârmuitor de la
care se poate pleca în desprinderea sensului prevederii respective. Cele mai des întâlnite reguli
de acest tip sunt:
- A simili ad simile sau regula identităţii de raţiune juridică care recomandă folosirea soluţiilor
preconizate de legiuitor într-un caz asemănător din cadrul aceleiaşi ramuri de drept. Acest tipo
de raţionament este numit şi analogie sau raţionament analogic
- A fortiori ratione sau argumentul per a fortiori care extinde aplicarea unei norme la un caz
neprevătut considerând că motivele avute în vedere la stabilirea acestei norme se regăsesc cu o
şi mai mare tărie în acel caz.
- Regula utilităţii logice, care în cazul existenţei a două sau mai multe posibilităţi de
interpretare trimite la sensul cel mai practic, în conformitate cu scopul legii.
- Regula tendinţei in favore sau in odio a legii care a fost formulată şi în adagiul favorabilia
late, odiosia stricte sunt interpretanda. Această regulă, folosită cu precădere în domeniul
dreptului penal, prevede că o interpretare care conduce la consecinţe favorabile pentru inculpat
va fi preferată interpretării alternative care duce la agravarea situaţiei sale.
d) interpretarea indirectă.
Interpretarea indirectă recurge la surse exterioare legii. Regulile cele mai des folosite
în cadrul acestui tip de interpretare sunt:
- Regula care ne reconamdă să căutăm argumante în lucrările preparatorii. Acestea sunt ori
dezbaterile parlamentare din cadrul procesului de adoptare a legii ori expunerea de motive care
însoţeşte unele acte normative (deseori recomandările Consiliului Europei sau Convenţiile
41
adoptate de statele membre ale acestui organism sunt însoţite de o expunere de motive şi de o
analiză amănunţită a prevederilor legii, făcută de comisia legislativă care a redactat-o).
- Regula autorităţii care ne îndeamnă să căutăm semnificaţia termenilor în doctrină şi în
soluţiile date de jurisprudenţă, adică folosirea de argumente “ab auctoritate” pornindu-se de la
prersupunerea că somităţile în materie sunt în mai măsură să desprindă înţelesul cel mai potrivit
al legii.
2)Interpretarea extensivă foloseşte metode asemănătoare cu cele prezente în cazul
interpretării semiindirecte fiind însă folosită în cazul în care legea este lacunară. În cazul
acestui tip de interpretare se folosesc metodele raţionamentului prin analogie, a raţionamentului
a pari ratione, a contrario sensu, a maiori ad minus, etc.
În plus în cadrul interpretării extensive se folosesc următoarele reguli specifice:
- Interpretarea a sensu legis, care caută înţelesul legii;
- Interpretarea ab intenţione legis, care caută să desprindă intenţia legiuitorului atât din analiza
lucrărilor preparatorii cat şi a dezbaterilor parlamentare ocazionate de promulgarea legii.
Acestă regulă este întâlnită şi sub formularea de a scopo legis.
- Regula ab occasione legis, care trimite la ocazia cu care a fost emisă o lege în special în cazul
în care un eveniment istoric a determinat legiuitorul să elaboreze prevederile normative
respective;
- Regula a ratione legis care ne trimite să desprindem un motiv din însăşi textul legii şi să-l
folosim apoi pentru complinirea lacunei;
- Regula ab efficacitate legis care desprinde varianta de interpretare care permite legii să aibă
un efect;
- Regula ab utilitate legis care caută interpretarea cea mai utilă.
Analogia corespunde nevoii de găsire a unei egalităţi juridice, pentru ca stări de fapt
asemănătoare săpoată fi soluţionate de aceleaşi reguli juridice. Ea funcţionează deci pe baza
similitudinii situaţiilor, a unei aşazise identităţi de raţiune juridică (a simili ad simile). În
concepţia aristotelică analogia reprezintă un raţionament care constă în inducţie cu privire al o
teză generală, iar apoi din aceasta conchidem prin silogism, pe cale de deducţie, cu privire la o
nouă teză specială.
Raţionamentul analogic se reduce la următoarea formulă: două lucruri se
aseamănădintr-unul sau mai multe puncte de vedere; o propoziţie este adevărată faţă de unul
dintre aceste lucruri, deci ea este adevărată şi faţă de celălalt lucru.
Cu prilejul aplicării analogiei în domeniul dreptului pornim de la un caz special care
nu este prevăzut sau reglementat în lege şi ajungem la un alt caz a cărui soiluţionare este
reglementată clar, aplicând apoi aceste reguli şi pentru soluţionarea primei situaţii. Din
identitatea de situaţii juridice se desprinde deci şi o identitate de soluţii.
Metoda analogiei nu poate fi folosită în următoarele situaţii:
- În dreptul penal, unde folosirea argumentului analogic este împiedicată de îndoitul adagiu:
nulla poena sine lege, nullum crimen sine lege. Au existat însă şi autori care au susţinut că
este permisă aplicarea analogiei în penal cu condiţia ca ea să fie limitată la cazurile care ar
uşura situaţia infractorului;
- În cazul excepţiilor, pe care legiuitorul le poate prevedea la legea juridică, conform
principiului universal recunoscut potrivit căruia exceptiones strictissima interpretatione sunt
(excepţiile sunt de strictă interpretare);
- În cazul prezumţiilor legale absolute (prezumtiones strictissima interpretatione sunt).
42
Analogia se bazează pe ideea că aceeaşi cauză trebuie să producă aceleaşi efecte.
Pentru ca raţionamentul analogic să poată fi aplicat între cele două situaţii care sunt comparate
trebuie să existe asemănări (similitudini) fundamentale sau ca asemănările să fie mai
numeroase şi mai importante decât deosebirile. Prin analogie se face completarea lacunelor
legii. Problema care se pune în cazul completării lacunelor este nu aceea de a interpreta un text,
ci de a găsi un text care să fie aplicabil la cazul concret, neprevăzut de lege.
Completarea lacunelor legii se poate face fie recurgându-se la norme care
guvernează situaţia similară, caz în care avem de-a face cu analogia legii (analogia legis) fie
prin recurgerea la principii de drept care au fost aplicate într-un caz asemănător, caz în care
vorbim de analogia dreptului (analogia juris).
Nu se poate vorbi de analogie atunci când însăşi legea se referă la aplicarea “prin
asemănare” a unor prevederi normative din altă lege. În acest caz avem de-a face cu o metodă
de trimitere la prevederile unei legi care nu sunt repetate din dorinţa de a se evita redundanţa.
Regula de interpretare ab absurdum (ab absurdu sensu) constituie ceea ce în logică
se numeşte demonstraţia indirectă apagogică, constând în stabilirea adevărului tezei de
demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice. În matematică procedeul este deseori întâlnit
sub numele de reducere la absurd.
Procedeul ab absurdum implică două operaţii:
- Presupunerea că teza, respectiv soluţia contrară ar fi adevărată;
- Dovedirea falsităţii acestei teze (soluţii) contrare, cu ajutorul inferenţei bazate pe anumite
fundamente.
Deci din falsitatea unei judecăţi decurge în mod necesar adevărul judecăţii contrare
acesteia. Plecând de la două teze contradictorii, procedeul determină obţinerea din teza
presupus adevărată a unor consecinţe evident false, de unde prin raţionament a contrario se
ajunge la considerarea celeilalte teze ca fiind adevărată.
Argumentarea indirectă este frecvent utilizată în practica noastră judiciară. Astfel, în
căutarea normei a cărei dispoziţie ar cuprinde elementele necesare ale situaţiei judecate,
absurdul este luat sinonim cu injustul, alteori cu imposibilul sau cu nerezolvabilul.
Sinonimia cu injustul rezultă, de pildă, din articolul 1018 al. 2 Cod civil, care arată
că este injust să pretinzi reparaţie debitorului dacă obiectul a pierit în întregul său, fără greşeala
acestuia, cu imposibilul din reglementarea acţiunii în nulitate şi a valorificării consecinţelor
patrimoniale decurgând din nulitatea constatată, fiind imposibil ca acestea să fie identice sub
aspectul tratamentului, deoarece în primul caz nu vom mai putea vorbi de prescriptibilitate, iar
în al doilea caz de imprescriptibilitate şi cu nerezolvabilul din art. 41 al. 3 Cod penal, care
reglementează infracţiunea complexă, fiind nerezolvabilă acea infracţiune complexă în
conţinutiul căreia un element constitutiv ar forma obiectul unei clauze de înlăturare a
răspunderii penale, ajungând, indirect la înlăturarea răspunderii pentru infracţiunea complexă
prin dispariţia uneia dintre componentele ei.
Doctrina foloseşte argumentul ab absurdum în problemele controversate, pentru
combaterea altor argimente ce se invocă în sprijinul opiniei contrare.
Argumentul a contrario sensu este bazat pe legea logică a terţului exclus (tertium
non datur) în sensul că în cazul noţiunilor contradictorii care se neagă una pe cealaltă, numai
una dintre ele este adevărată iar cealaltă este falsă, o a treia posibilitate neputând exista.
Principiul terţului exclus mai este exprimat şi prin adagiul: qui dicit de uno, negat de
altero. Ideea conţinută de acest adagiu este următoarea: ori de câte ori un text de lege prevede
un anumit lucru, se poate spune că el neagă contrariul. În literatura juridică se precizează că
43
folosirea acestui argument nu poate fi generală. El nu este, de pildă, concludent dacă plecând de
la o dispoziţie excepţională se afirmă un principiu general. Deci, valoarea argumentului per a
contrario este relativă, folosirea lui trebuind să fie circumspectă, întrucât nu întotdeauna tăcerea
legii poate fi luată ca echivalentă cu o soluţie contrară celei prevăzute expres de lege.
În materia probaţiunii argumentul a contrario impune următoarele reguli, cu
precizarea că ele funcţionează doar atunci când aprecierea valorii unei probe este aceeaşi pentru
toţi participanţii la proces:
- Un mijloc de probă nu poate dovedi că evenimentul a avut loc şi, în acelaşi timp, că nu a avut
loc;
- Un argument probatoriu nu poate să dovedească şi în acelaşi timp să nu dovedească acelaşi
lucru despre acelaşi fapt prin intermediul aceluiaşi mijloc de probă.
Acceptarea unui mijloc de probă (sau a unui argument probatoriu) exclude
acceptarea mijlocului de probă (sau argumentului probatoriu) opus. Într-o situaţie justiţiabilul
nu poate avansa un argument de probă şi cu acelaşi prilej şi opusul său referitor la acelaşi
mijloc de probă. După cum se poate lesne observa acest argument apare ca o particularizare a
principiului noncontradicţiei.
Argumentul a fortiore ratione extinde aplicarea unei norme la un caz neprevăzut de
ea pentru că motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se găsesc cu şi mai multă tărie
în cazul dat. Altfel spus, dacă un caz anume nu are o soluţie nemijlocită în norme, dar
aprecierea lui îl relevă ca făcând parte dintr-o clasă de cazuri pentru care există soluţie, se
deduce că are rezolvare legală în spiritul legii.
De pildă dacă instanţa crede declaraţia unui martor oarecare cu atât mai mult trebuie
să accepte declaraţia expertului deoarece aceasta este mai puternică. În acelaşi sens, dacă este
interzis să călcăm iarba într-un parc public cu at mai mult este interzis să săpăm gropi în gazon
sau să tăiem copacii.
Din cele de mai sus se observă că procedeul a fortiori ratione implică compararea a
două situaţii de tării diferiteşi extinderea prevederilor de la situaţia mai slabă la cea mai tare.
Un caz particular de folosire a argumentului a fortiori ratione este exprimat prin
maxima: qui potest plus, potest minus (cine poate mai mult poate şi mai puţin). O aplicaţie a
acestei idei s-a făcut în materia uzucapiunii (prescripţieie achizitive). Astfel, dacă posesorul de
bună credinţă care are just titlu, dobândeşte proprietatea unui imobil, prin uzucapiunea decenală
(de 10 până la 20 de ani, în temeiul art. 1895 Cod civil) cu atât mai mult va putea dobândi în
aceleaşi condiţii, un dezmembrământ al dreptului de proprietate cum este de pildă uzufructul.
Regulile de interpretare alegilor se folosesc cu respectarea următoarelor criterii
logice:
- Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat (norma juridică trebuie
interpretată în sensul în care să se aplice iar nu în sensul înlăturării aplicării ei). Acest
criteriu subliniază faptul că normele juridice sunt edictate pentru a fi aplicate altfel ele nu şi-ar
găsi rostul.
- Ubi lex non distinguit nec nos distinquere debemus (acolo unde legea nu distinge, nici noi
nu trebuie să distingem). Potrivit acestei reguli interpretul nu are voie să restrângă aplicaţia
unui text care este conceput în termeni generali şi nici să creeze distincţii în cadrul unei norme
juridice pentru a sustrage din câmpul de aplicare a acesteia unele situaţii.
- Exceptio est strictissimae interpretationis (excepţiile sunt de strictă interpretare). Conform
acestei reguli, textele de excepţie trebuie să-şi găsească aplicare doar la situaţiile la care se
referă neputând fi extinse şi la alte ipoteze sau cazuri. Un caz particular al acestei reguli o
44
constituie interpretarea legii speciale în raport cu legea generală. În acest caz legea specială
constituie excepţia iar legea generală regula.
Cel mai adesea raportul lege generală – lege specială se leagă între două acte
normative de aceeaşi valoere juridică (două legi, două hotărâri ale Guvernului, etc.) şi chiar în
cadrul aceluiaşi act normativ între normele de principiu şi normele de excepţie.
Rezolvarea problemei raportului dintre legea generală şi legea specială se face
conform următoarelor reguli:
- Specialia generalibus derogant (legea specială derogă de la legea generală);
- Generalia specialibus non derogant (legea generală nu derogă de la cea specială).
Excepţiile pot fi formale (cele prevăzute expres de lege prin folosirea, cel mai
frecvent, a expresiilor “cu excepţia”, “afară numai dacă”) sau virtuale (cele ce decurg din
natura dispoziţiei.
Termenii de “general” şi “special” sunt relativi în sensul că raportul general-special
se realizează prin comparaţie ca operaţie logică. O dispoziţie poate fi considerată specială în
raport cu altă dispoziţie cu o aplicare mai largă, dar poate fi în acelaşi timp şi o normă generală
faţă de o dispoziţie cu o sferă de aplicare mai restrânsă.
45
MODULUL X
LOGICA DEONTICĂ
În cadrul dreptului nu se folosesc numai propoziţii de tip cognitiv. De fapt nucleul normei se
compune din obligaţii, interdicţii şi permisiuni, propoziţii foarte diferite de cele întâlnite în
logica clasică. Logica deontică studiază tocmai acest tip de propoziţii – propoziţiile normative.
Acest modul are drept scop expunerea celor mai importante probleme legate de logica
normelor.

- originile logicii deontice
- tipuri de norme
- structura normelor
- validitatea normelor
Logica deontică este un domeniu relativ nou în cadrul logicii. Expresia de „logică
deontică” a fost impusă de către logicianul finlandez Henrik von Wright, care a fost şi primul
logician cu realizări importante în domeniu.
Termenul de normă este folosit alternativ cu termenii de „lege” sau cel de
„reglementare”. Unii autori consideră că termenul de normă are o sferă mai largă decât cel de
lege pe când alţii folosesc ambii termeni considerând că ei sunt sinonimi.
La rândul lui şi termenul de lege este polisemantic. Prin „lege” putem desemna legi
ale statului, legi ale naturii sau legi ale logicii şi matematicii. De fapt în domeniul ştiinţelor
naturii legile sunt deseori definite ca fiind regularităţi observabile în natură. Din această
perspectivă ele pot fi adevărate sau false, în funcţie de modul în care reflectă realitatea.
Legile statului sunt prescriptive. Ele conţin indicaţii pentru comportamentul
oamenilor şi vizează reglementarea sau optimizarea relaţiilor sociale.
Legile logicii şi matematicii au atât caracter prescriptiv (adică prescriu modul corect
în care oamenii trebuiesc să gândească pentru a formula raţionamente valide) cât şi caracter
descriptiv (enunţă adevăruri despre modul în care raţionează oamenii, în cazul logicii sau
despre modul în care e structurată realitatea).
Wright distinge şase specii de norme:
a) Regulile de joc – şi include aici şi regulile gramaticale (morfologice şi sintactice) şi regulile
de calcul logic şi matematic deoarece ele sunt stabilite prin convenţii.
b) Prescripţiile sau reglementările. Un subtip al acestora sunt legile statului.
Prescripţiile au următoarele trăsături fundamentale; ele sunt emise de o autoritate
normativă, se adresează unor agenţi numiţi subiectele normei, exprimă voinţa autorităţii ca
subiectele să se comporte într-un anumit fel şi au ataşată o sancţiune care va fi aplicată în cazul
în care prescripţia nu este respectată. Prscripţia denotă deci o relaţie de comandă/supunere
presupunând existenţa a doi poli aşezaţi pe trepte ierarhice diferite: o autoritate care comandă şi
subiecţi care se supun.
c) Obiceiurile sunt norme care se aseamănă în unele privinţe cu prescripţiile iar în altele cu
regulile. Ele sunt normative, în sensul că influenţează subiecţii să se comporte într-un
46
anumit fel. Obiceiurile sunt emise de comunitate şi se adresează membrilor ei, pe care îi obligă
să se conformeze sancţionându-i moral dacă nu sunt respectate.
d) Instrucţiunile sau normele tehnice. Acestea se referă la mijloacele folosite pentru atingerea
unui scop. Ele nu sunt nici descriptive şi nici prescriptive, ci enunţă condiţii care trebuiesc
respectate pentru atingerea scopului. Instrucţiunile mai sunt numite enunţuri anankastice.
e) Normele morale. Normele morale au relaţii cu toate celelete tipuri de norme dar în plus se
raportează la noţiunile axiologice de bine şi rău.
f) Regulile ideale. Acestea se referă la ceea ce trebuie făcut pentru atingerea unor idealuri, în
special a unor modele ale perfecţiunii într-un domeniu.
Wright distinge între grupul normelor majore: prescripţiile, regulile şi instrucţiunile
şi cel al normelor minore; obiceiuri, principii morale şi reguli ideale.
Normele legale sunt alcătuite din şase componente dintre care unele pot fi întâlnite
în cuprinsul normei pe când altele sunt exterioare normei: caracterul, conţinutul, condiţia dew
aplicare, autoritatea, subiectul şi ocazia. Caracterul, conţinutul şi condiţia de aplicare constituie
nucleul normei şi pot fi întâlnite la toate tipurile de norme. Celelate componente, autoritatea,
subiectul şi ocazia, sunt caracteristice doar normei legale, adică prescripţiilor.
Caracterul unei norme se referă la faptul că o normă ordonă, interzice sau permite
săvârşirea unei acţiuni. Normele care ordonă se numesc obligaţii, cele care interzic ceva se
numesc interdicţii iar normelecu caracterul de permisiune, permisiuni sau norme supletive.
De fapt normele interdicţii pot fi asimilate obligaţiilor pentru ca de fapt cuprind
obligaţia de abţinere de al efectuarea unei acţiuni. De aceea in unele sisteme de logică normele
obligaţii sunt simbolizate prin O iar interdicţiile prin –O. Permisiunea este simbolizată prin
litera P.
Conţinutul normei exprimă ceea ce trebuie, este interzis sau se poate face. Din punct
de vedere al conţinutului normele pot fi norme de acţiune (acte şi abţineri) şi norme de
activitate (în general permisiuni). După cum conţinutul ordonă sau interzice efectuarea unui act
normele pot fi pozitive şi negative. O normă complexăăpoate fi cmpusă din mai multe norme
pozitive sau negative.
Condiţia de aplicare este condiţia care trebuie să fie îndeplinită pentru ca să existe
posibilitatea realizării conţinutului normei. Din punct de vedere al condiţiei de aplicare normele
pot fi categorice sau ipotetice. Normele sunt categorice când condiţia lor de aplicareeste
suficientă şi când nu se mai pune altă condiţie. Ele sunt ipotetice când pentru îndeplinirea lor se
cere mai întâi îndeplinirea altei condiţii.
Autoritatea este agentul care a emis prescripţia. Normele morale au o autoritate
difuzăpe când normele legale sunt norme pozitive. Prescripţiile pozitive pot avea o autoritate
emitentă personală (de exmplu preşedintele statului sau primarul) sau o autoritate impersonală
(de pildă parlamentul).
Subiectul unei prescripţii este agentul căruia i se adresează prescripţia, cel care
trebuie să efectueze sau să nu efectueze acţiunea oprdonată, interzisă sau permisă. O prescripţie
este particulară atunci când se adresează unui singur individ şi generală când se adresează
întregii populaţii a unui stat sau unei categorii distincte de oameni.
Ocazia este locaţia temporală, intervalul în care trebuie să se realizeze norma. O
prescripţie emisă exclusiv pentru o anumită ocazie sau pentru un număr finit de ocaziieste
particulară pe când prescripţie emisă pentru un număr nelimitate de ocazii este generală.
47
MODULUL XI
LOGICA TEHNICII LEGISLATIVE. PREZUMŢIA ŞI FICŢIUNEA ÎN DREPT
Metodele logice sunt utilizate şi în activitatea de legiferare. Atunci când elaborează o lege
parlamentul trebuieşte să o încadreze în cadrul unei ramuri şi a dreptului naţional. De asemenea
legea trebuieşte să fie aplicabilă, adică astfel formulată încât cetăţenii să o înţeleagă iar
practicienii să o aplice cu uşurinţă. Modulul este dedicat tehnicilor logice care duc la realizarea
acestui deziderat.

- generalităţi privind activitatea de legiferare
- procedee de conceptualizare
- definirea; procedeul cifrajului şi enumerării
- construcţiile juridice
- prezumţiile şi ficţiunile.
Metodele logicii sunt folosite şi în activitatea de legiferare. Ele ţin de tehnica
legislativă. În procesul elaborării legilor legiuitorii folosesc următoarele operaţii:
a) trecerea de la individualitatea faptelor la tipizarea lor. Fapta este un fenomen
individual şi specific. Legea trebuie însă să fie aplicabilă unei largi categorii de fapte. Din
această cauză legiuitorii extrag doar elementele esenţiale, caracteristice unui grup de fapte
înrudite şi alcătuiesc un tip de faptă ce va constitui obiectul legii.
b) stabilirea efectelor caracteristice tipului de faptă. Pentru ca un gurp de fapte
juridice tipizate să constituie obiectul unei legi ele trebuiesc să producă aceleaşi efecte juridice.
c) reţinerea din mulţimea faptelor a acelora care angajează ordinea juridică a
societăţii prin cuprinderea lor într-o normă juridică corespunzătoare.
Orice eveniment de care dreptul leagă nişte consecinţe juridice este un fapăt juridic.
Evenimentele pot fi de diverse tipuri: fenomene naturale, activităţi ale oamenilor, activităţi ale
unor animale domentice, etc.
Construcţia juridică este un procedeu logic complex care are drept scop să ofere o
configurare logică, sintetică şi consistentă soluţiilor legale. Construcţia este un procedeu de
sinteză care operează cu ajutorul altor procedee tehnice. Construcţiile juridice sunt rezultatul
unor operaţii logice fundamentate pe examinarea unui mare numar de norme juridice (norme
particulare şi generale) care par să graviteze în jurul unor idei comune şi din această cauză pot
să fie sistematizate în jurul acesteia. Construcţiile ne apar ca nişte idei generale în drept,
capabile să explice logica lor interioară. Astfel de constriucte juridice sunt cele de drept
subiectiv, patrimoniu, stat, etc. Atunci când se referă la relaţiile sociale concrete cu care au
legătură, construcţiile juridice se transformă adeseori în instituţii juridice.
Funcţia construcţiilor este de a induce un element de coerenţă logică în complexul de
reglementări juridice. De pildă, în cazul instituţiei transmisiunii succesorale, construcţia
juridică ce leagă între ele diferitele elemente ale acestei instituţii o constituie ideea potrivit
căreia eredele chemat la succesiune continuă persoana defunctului.
48
Rezultatul activităţii de construcţie juridică este de multe ori o definiţie a noii
categorii de care se leagă şi consecinţe juridice. Printre procedeele folosite în activitatea de
definire specifice dreptului sunt procedeeele cifrajului şi enumerării.
Procedeul cifrajului, folosit în majoritatea ramurilor dreptului constăîn determinarea
duratei, mărimiisau altor carateristici fizice prin intermediul unor cifre. În funcţie de gradul de
determinare urmărit cuantificarea poate fi mai rigidă (cu cifre absolute) sau mai suplă (indicare
de cifre limită sau a unor limite minime şi maxime).
Procedeul enumerării se utilizează în cazurile în care suntem în prezenţa unor
concepte abstracte, reprezentând valori calitative. Determinarea prin enumerare se
caracterizează prin descompunerea unei idei în aplicaţii specifice. Caracterul enumerării
depinde de natura şi finalitatea regulii instituite. Enumerarea poate fi exemplificativă – adică cu
caracter de exemplu sau limitativă. În cazul enumerării exemplificative legiuitorul dă câteva
exemple urmând ca pe baza lor juristul să identifice situaţiile asemănătoare. În cazul enumerării
limitative sunt enumerate toate cazurile individuale ale realităţii juridice reglementate.
Construcţia uzează deseori de procedeul artificial al ficţiunii spre a oferi un principiu
explicativ pentru variate reguli ce se pot grupa în jurul acestui principiu şi pot conduce la
realizarea finalităţilor urmărite de legiuitor.
Printre cele mai des folosite procede de realizare a constructelor juridice sunt
prezumţiile şi ficţiunile.
Esenţa prezumţiilor constă în transformarea unei probabilităţi într-o certitudine. În
acest sens s-ar putea vorbi nu de o deformare a realităţii ci de un artificiu. Acest artificiu are de
obicei un rol economic şi de stabilitate juridică.
De cele mai multe ori probabilitatea pe care se bazează prezumţia este stabilită pe
baze ştiinţifice sau pe evidenţe factuale. De aici rezultă deosebirea dintre procedeul prezumţiei
şi cel al ficţiunii. În cazul prezumţiei se tinde la o justă reflectare a realităţii pe când în cazul
ficţiunilor avem de-a face cu o deformare conştientă şi voită a faptelor reale în scopul atingerii
unor scopuri de politică legislativă. Deci în cazul în care avem de-a face cu o abatere deliberată
de la realitate procedeul folosit este ficţiunea.
Prezumţia ca procedeu de tehnică legislativă exprimă o presupunere asupra
exactităţii, în toate cazurile , a unui fapt probabil. În mod normal această exactitate ar trbui
dovedită în fiecare caz în parte. Prezumţia de drept suprimă însă necesitatea acestei dovezi
speciale, fie în mod definitiv – prezumţia absolută, juris et de jure, fie în mod provizoriu şi cu
anumite condiţii – prezumţia relativă, juris tantum. Prin urmare, probei distincte a faptului a
cărui existenţă este în discuţie dreptul îi substituie norma unei probabilităţi generale, a priori,
valabile pentru toate cazurile.
De pildă, voinţa de a renunţa la efectele hotărârii de divorţ şi de a ajunge la
reconciliere este prezumată de lege pe baza faptului că soţul care a cerut divorţul nu cere,
înăuntrul unui termen de două luni, efectuarea menţiunii despre hotărârea definitivă de divorţ
pe marginea actului de căsătorie. La rândul ei, această voinţă prezumată motivează soluţia
adoptată de lege, în sensul de a lipsi în aceste cazuri, hotărârea de divorţ de efectele ei.
Regula potrivit căreia fructele se atribuie posesorului de bună credinţă se întemeiază
pe prezumţia de consumare a fructelor, deci de imposibilitate de restituire. Regulile privitoare
la răspunderea pentru fapta altuia au la bază prezumţia de culpă.
Regimul comunităţii matrimoniale de bunuri are drept fundament prezumţia că
bunurile au fost dobândite prin contribuţia comună a soţilor. regulile privind opozabilitatea faţă
de terţia afaptelor sau a actelor regulat publicate au la bază o prezumţie de cunoaştere. Regulile
49
privind interdicţia anumitor operaţii întzre minori şi tutori au ca motivaţie prezumţia de
influenţă, ce ar putea altera libertatea de voinţă.
Regula pater id est quem nuptiae demonstrant se fundamentează pe dubla prezumţie
a unor raporturi ale soţului cu soţia şi a unei fidelităţi a soţiei faţă de soţ.
Prezumţiile legale trebuie să comporte posibilitatea combaterii prin proba contrarie.
În opera de construcţie legislativă, legătura dintre faptul generator de drepturi şi
faptul vecin conex trebuie să fie stabilită cu atenţie pe baza studiului realităţii obiective şi
printr-un raţionament corect din punct de vedere logic.
Esenţa procedeului ficţiunii constă într-o artificială asimilare a unor lucruri care în
realiate sunt diferite (uneori chiar contrare). De pildă, asimilarea raporturilor între înfiat şi
înfietor în cazul înfierii cu raporturile fireşti dintre părinte şi copil include în sine o ficţiune.
Prin acceptarea regulii infans conceptus pro nato habetur, ce asimilează ca atare,
copilul conceput cu cel născut viabil, scopul de politică legislativă este de a asigura astfel
copilului doar conceput beneficiul unor drepturi pe care nu le-ar fi putut avea pentru că el nu
poate fi considerat persoană fizică decât din momentul naşterii. Scopul acestei ficţiuni este de a
asigura succesiunea pentru copii nenăscuţi.
De asemenea art. 21 din decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi cele
juridice prevede: “În cazul în care mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să
se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată” (situaţia
comorienţilor).
Spre deosebire de procedeul prezumţiei care se bazează pe o punere a semnului
egalităţii între ce e adevărat şi ceea ce e verosimil (sau posibil) ficţiunea merge pe linia unei
conştiente asimilări a ceea ce este adevărat cu falsul.
Ficţiunea afirmă uneori drept reale lucruri ce nu există, neagă alteori lucruri ce
există, asimilează lucruri sau situaţii considerându-le prezente înainte de a avea în realitate
existenţă sau consideră că în realitate unele lucruri au apărut mai târziu decât au apărut în
realitate. Din acest motiv acest procedeu este folosit doar în mod excepţional în scopul
asigurării unor decizii juridice echitabile.
În dreptul modern se pot cita numeroase exemple de utilizare a procedeului ficţiunii
precum sunt.
- Ficţiunea îndeplinirii condiţiei care în realitate nu a fost îndeplinită, în cazurile în care această
neîndeplinire se datorează împiedicării ei de către cel care s-a obligat sub această condiţie.
- Ficţiunea inexistenţei condiţiei imposibile, ilicite sau contrare bunelor moravuri în actele cu
titlu gratuit.
- Ficţiunea continuităţii demenţei, fundamentând soluţia incapacităţii de drept în cazul
interzisului a cărui demenţă nu e de fapt continuă ci e întreruptă de intervale de luciditate.
50
MODULUL XII
DEMONSTRAŢIA
Atunci când propune o soluţie juristul trebuie să-şi fundamenteze aserţiunile. Fundamentarea se
poate face pe două căi - printr-o demonstraţie, atunci când juristul pleacă de la nişte date
sigure, sau prin argumentare, atunci când se bazează pe simple opinii sau pe probe
circumstanţiale. Acest modul este dedicat expunerii particularităţilor demonstraţiei.

- conceptul de fundamentare
- funcţiile fundamentării
- forme de fundamentare
- comparaţie între demonstraţie şi argumentare
- tipuri de demonstraţie
- elementele demonstraţiei
- feluri de demonstraţie.
- condiţiile de validitate ale demonstraţiei.
Fundamentarea (sau întemeierea ) este operaţia logică prin care se indică temeiul
aserţiunilor, a afirmaţiilor făcute.
Temeiul reprezintă o judecată sau un şir de judecăţi din care se poate deriva o
aserţiune pe baza unui procedeu logic valid.
Fundamentarea îndeplineşte următoarele funcţii:
a) funcţia de stabilire a adevărului aserţiunilor
b) funcţia de prezentare sistematică a aserţiunilor
c) funcţia de determinare a recunoasterii tezei susţinute,
Cele mai importante forme ale fundamentării sunt demonstraţia şi argumentarea.
Delimitarea între cele două forme se face după criteriul valorii cognitive a premiselor astfel:
- Demonstraţia se caracterizează prin premise certe care se impun datorită evidenţei lor
intuitive;
- Argumentarea se întemeiază pe opinii care sunt de fapt premise probabile dar acceptate de
subiecţi;
Chaim Perelman considera că difereţa dintre cele două procedee de fundamentare
constă în faptul că: “Atunci când este vorba de demonstrarea unei propoziţii este suficient să
indicăm cu ajutorul câtorva procedee că ea poate fi obţinută ca ultimă expresie a unei suite
deductive în care primele elemente sunt furnizate de cele care aconstruit siatemul axiomatic în
interiorul căruia se efectuează demonstraţia […] Dar atunci când este vorba de argumentare, de
a influenţa prin intermediul discursului intensitatea adeziunii auditoriului la unele teze, nu mai
este posibil să neglijăm complet, considerându-le irelevante, condiţiile psihice sau sociale
datorită cărora argumentaţia ar rămâne fără obiect sau efect. Acesta pentru că orice
argumentaţie vizează adeziunea spiritelor, şi, prin acest fapt, presupune existenţa unui contact
individual”.
Demonstraţia ţine de logica formală fiind alcătuită apropae în întregime din lanţuri
de silogisme pe când argumetarea recurge la logica informală şi la retorică. Demonstarţia este
51
corectă sau incorectă pe când argumentele sunt doar convingătoare sau mai puţin
convingătoare, puternice sau slabe. Demonstraţia este folosită atunci când textul legii în care se
încadrează faptele este cunoscut iar argumantaţia în cazul lacunei sau obscurităţii legii. Din
această cauză în argumentaţia punctul de plecare trebuie să fie admis de auditoriul pe care vrem
să-l convingem.
Demonstraţia şi argumatarea sunt folosite atât pentru a proba temeiul legal a unei
aserţiuni cât şi pentru a proba un adevăr faptic.
Avem de-a face cu o demonstraţie atunci când norma care guvernează raportul
juridic este cunoscută şi acceptată de părţi dar avem de-a face cu un argument legal atunci cand
avem de-a face cu o lacună juridică şi una dintre parţi propune o soluţie prin analogie cu altă
lege sau sugerând o soluţie echitabilă. De asemenea avem de-a face cu o demonstraţie atunci
când procurorul aduce drept probă o pată de sânge care poate fi identificată cu ajutorul analizei
ca fiind a acuzatului dar numai cu o argumentare atunci când acelaşi procuror arată că acuzatul
s-a aflat în apropierea locului în care a fost găsită victima omorului si el a ameninţat-o pe
aceasta de mai multe ori cu moartea iar hainele cu care a fost îmbrăcat în ziua aceea şi care ar
fi putut fi pătate cu sânge au dispărut.
Orice demonstraţie prezintă următoarea structură:
a) teza de demonstrat
b) fundamentul demonstraţiei, format din termenii iniţiali definiţi, definişii, axiome, etc
c) procedeul demonstraţiei, care constă din inferenţele care fac trecerea de la fundament la teză.
Procedeul poate consta într-un silogism sau in diverse tipuri de inferenţe.
Demonstraţiile sunt de două feluri: demonstraţii directe şi demonstraţii indirecte.
O demonstraţie este directă atunci când prin intermediul său se stabileşte adevărul
tezei prin deducerea sa din fundament. Demonstraţia este indirectă atunci când se stabileşte
falsitatea contradictoriei tezei şi, de aici, pe baza principiului terţului exclus, se derivă adevărul
tezei.
Demonstarţia este validă dacă respectă următoarele reguli:
a) Reguli privind teza de demonstrat: 1. teza să fie o propoziţie clară şi precis determinată. Ea
trebuie să conţină termeni definiţi şi să evite polisemia sau imprecizia termenilor.2. teza să
rămână identică cu sine pe tot parcursul demonstraţiei.
b)Reguli privind fundamentul demonstraţiei. Fundamentul trebuie să conţină doar propoziţii
adevărate şi să fie raţiune suficientă pentru teză.
c) Regula privind procedeul demonstraţiei: teza trebuie să rezulte în mod necesar din
fundament.
52
MODULUL XIII
ARGUMENTAREA. SOFISMELE ŞI ARGUMENTELE IRELEVANTE
Alături de demonstraţie argumentarea constituie o formă de fundamentare a aserţiunilor
juridice. Acest modul abordează câteva probleme legate de argumentare.

- caracterizarea argumentării
- scopul argumentării
- aprecierea argumentelor juridice
- argumente legale
- argumente irelevante
Aristotel a fost acela care a observat că nu toate întemeierile îmbracă forma
demonstraţiei. În multe subiecte, admite el, avem doar opinii ca punct de sprijin.
Chaim Perelman care a deducat mai multe lucrări studiului argumentării definea argumentaţia
ca fiind „studiul tehnicilor discursive care vizează câştigarea sau întărirea adeziunii spiritelor la
tezele care li se prezintă. Orice argumentare presupune un orator, cel care prezintă discursul
(care poate fi comunicat şi prin scris nu numai verbal, un auditoriu, cel vizat de argumentare (si
care poate să se identifice cu oratorul) şi un scop, adeziunea la o teză, sau creşterea intensităţii
adeziunii, în scopul creerii unei dispoziţii de acţiune şi, dacă se poate, declanşării unei acţiuni
imediate”. Scopul argumentării este deci persuadarea auditoriului.
Spre deosebire de demonstraţie, în materia argumentării nu se poate vorbi de
completitudine sau de rigurozitate ci doar de concludenţă. O argumentare este concludentă
atunci când pe baza mijloacelor de întemeiere şi a regulilor de inferenţă, adevărul sau justeţea
tezeide argumentat sunt paluzibile.
În domeniul dreptului se foloses argumente probatorii şi argumente legale.
Argumentele probatorii sunt argumente care au drept punct de plecare probele juridice sau
diverse probe circumstanţiale. Argumentele legale au drept punct de plecare legea
În afară de argumentele probatorii şi cele legale în disputele juridice sunt folosite
uneori şi argumentele sofistice sau irelevante care trebuie să fie respinse pentru a se asigura
obiectivitatea disputei. În cele ce urmează vom cita cele mai folosite argumente irelevante.
- Argumentum ad hominem (sau argumentul la persoană). Reprezintă o încercare de
argumetare prin referire la calităţile persoanei, la caracterul său sau la faptele sale anterioare.
Avocatul încearcă să demonstreze că inculpatul este o persoană integră, respectabilă, că este
cult sau credincios şi deci este puţin probabil ca el să fi săvârşit faptele de care este acuzat.
Arrgumentul ad hominem este folosit şi pentru discreditarea martorilor părţii adverse atunci
când se susţine că ei nu spun adevărul deoarece sunt inculţi, au avut antecedente penale sau
sunt imorali în viaţa personală.
- Argumentum ad auctoritate (argumentul autorităţii). Face apel la competenţa sau poziţia
oficială a unei persoane. E susţine, de pildă, că “X are dreptet deoarece este un specialist în
53
materie” sau “are o experienţă bogată în domeniu”. Uneori autoritatea citată este una teologică
– este cazul preluării unor citate din biiblie pentru fundamentarea unor afirmaţii.
- Argumentum ad populum (argumentul prin apelul la opinia poporului). Este unargument
demagogic la pasiunile, prejudecăţile sau sentimentele poporului. Se consideră că o idee este
adevărată pentru că majoritatea oamenilor o acceptă. În acest caz adevărul este determinat de
adeziunea unui număr de oameni, el este un adevar “statistic”.
- Argumentum ad misericordiam (argumentul prin apelul la milă). Este un argument folosit
atumci când vina inculpatului este evidentă şi nu se mai poate face altceva. Apelul la clemenţă
este motivat de faptul că inculpatul are o familie numeroasă pe care trebuie s-o întreţină sau că
judecătorul trebuie să fie îngăduitor datorită unei situaţii speciale în care s-ar fi aflat inculpatul-
- Argumantum ad verecundiam (argumentul prin apelul la modestie). Este înrudit cu
argumentul autorităţii. Se încearcă impunerea ideii că nu putem contrazice o autoritate în
materie sau o idee acceptată timp îndelungat şi că trebuie să fim modeşti în raport cu ea.
- Argumantum ad ignorantiam (argumentul relativ la ignoranţă). Se încearcă acreditarea ideii
că o afirmaţie este falsă pentru pentru că ea nu poate fi dovedită de cel care o susţine. Confuzia
apare în identificarea imposibilităţii de a dovedi ceva cu falsul.
- Argumentum ad vanitatem (argumentul prin flatarea vanităţii). Este încercarea de a obţine
adeziunea prin flatarea interlocutorului, a judecătorului sau a martorului advers:
“Dumneavoastră care sunteţi un om deosebit de cult şi de inteligent trebuie să fiţi de acord
că…”
- Argumentum ad baculum (argumentul bastonului). Este încercarea de a impune o idee prin
ameninţări (“Dacă nu recunoşti vei suporta următoarele consecinţe”).
54
MODULUL XIV
LOGICĂ ŞI RETORICĂ JURIDICĂ
Deseori, pentru a fi mai convingătoare, argumentele juridice trebuie exprimate cu mai multă
elocvenţă, juristul folosindu-se în acest scop de metodele retoricii În acest modul sunt
prezentate pe scurt cateva elemente de retorică juridică.

- elementele retorice ale discursului judiciar: pledoaria, rechizitoriul şi rezumatele
- structura discursului
Argumentele probatorii şi legale sunt prezentate se către avocat sau procuror
îmbinate în cadrul unui discurs. Succesul procesului de argumentere este dat şi de respectarea
unor reguli retorice, care să facă posibilă receptarea corectă a lanţului de argumente şi
desprinderea consecinţelor lor.
Retorica are drept scopcaptarea simpatiei auditoriului, persuadarea prin apelul la
emoţie şi folosirea unor procedee stilistice specifice.
Discursul judiciar este discursul pronunţat în cadrul unui process pentru a acuza sau
apăra pe cineva. Cele mai importante tipuri de discurs judiciar sunt pledoaria, rechizitoriul şi
rezumatele.
Pledoaria este discursul prin care avocatul apără drepturile pârâtului îi protejează
inocenţa sau încearcă să obţină o pedeapsă mai mică.
Rechizitoriul este discursul pronunţat de procurer în vederea dovedirii vinovăţiei
inculpatului.
Rezumatele sunt discursurile prin care se prezintă în sinteză mijloacele de atac sau
apărare pentru a clarifica definitive opinia judecătorilor şi a rezuma dezbaterile.
Exigenţele retoricii cer ca materialul discursului să fie articulate într-o anumită
ordine. Orice discurs alcătuit după canoanele retoricii clasice trebuie să cuprindă următoarele
părţi: exordiul, propoziţia, diviziunea, naraţiunea, confirmarea, anerisirea şi peroraţia. Nu
întotdeauna sunt prezente toate aceste elemente dar de obicei se pune accent pe mai cu seamă
pe naraţiune (adică expunerea faptelor şi argumentelor legale), confirmare (a tezelor susţinute)
şi respingere (a tezelor adversarului).
Exordiul este începutul discursului. El are drept menire pregătirea auditoriului şi
câştigarea bunăvoinţei sale prinenunţarea sumară a conţinutului cuvântării. Bunăvoinţa
auditoriului se obţine prin impunerea unei impresii de probitate şi rectitidine morală a
oratorului.
Exordiul poate fi de patru feluri: simplu, insinuant, pompos sau vehement.
Exordiul simplu constă în enunţarea sumară şi scurtă a subiectului care va fi tratat. Cel
insinuant intervine atunci când publicul nu agrează subiectul şi constă în prezentarea unui alt
subiect agreabil de la care se va porni pentru a se ajungela adevăratul subiect al discursului.
Exordiul pompos (înflorit) este cel folosit cu ocazia unor evenimente solemne şi
constă într-o prezentare prin folosirea unor figure de stil şi cuvinte rare, menite să arate
unicitatea momentului respective.
55
Exordiul vehement este cel în care oratorul intră rapid şi direct în subiect exploatând
unele stări de spirit sau pasiuni ale auditoriului.
Propoziţia sau propunerea este o expunere clară şi precisă a subiectului, este
rezumatul discursului. Propoziţia poate fi simplă atunci când este formată dintr-o singură parte
sau compusă, atunci când cuprinde mai multe părţi, mai multe capete de acuzare de pildă.
Diviziunea sau împărţirea constă în stabilirea părţilor discursului, a elementelor sale
constitutive, a planului care va fi urmat de orator.
Naraţiunea este expunerea faptelor într.o desfăşurare gradată care să facă posibilă
clarificarea şi cunoaşterea lor. Naraţiunea poate fi istorică sau oratorică. O naraţiune istorică
este o prezentare simplă şi riguroasă a faptelor. Naraţiunea oratorică este o prezentare cu
ajutorul unor figure de stil şi a unui limbaj elevat care să impresioneze auditoriul.
Naraţiunea trebuie să aibă următoarele calităţi: să fie clarăverosimilă, interesantă şi
scurtă.
Confirmarea este partea discursului în care se probează faptele dezvoltate în
naraţiune. În această parte sunt fundamentate afirmaţiile oratorului şi răsturnate argumentele
adversarului.
Anerisirea sau respingerea constă în distrugerea argumentelor adversarului sau
reformularea lor astfel încât ele să servească oratorului. Oratorul trebuie să reliefeze erorile
logice din argumentaţia adversarului şi să combată punctele slabe ale discursului său.
Peroraţia sau epilogul încheie discursul. În aceatsă parte oratorul trebuie să
recapituleze ideile principale şi argumentele mai puternice pe care le-a folosit şi să persuadeze
auditoriul, să-l câştige emoţional.
56
Bibliografia completă a cursului
Aarnio, Aulio, On legal reasoning, Turku: Turun Yliopisto 1977

Adjukiewicy, K., Pragmatic logic, Boston: D. Reidel Publishing Company, 1974
Beal, E., Cardinal rules of legal interpretation, London:William S. Hein & Co., 2000
Deleanu, I.; Deleanu, S., Adagii şi locuţiuni latine în dreptul românesc, Cluj Napoca: Dacia,
2000.
Bergeal, C., Savoir rediger un texte normatif: loi, décret, arrêté, circulaire, Paris: Berger-Levrault,
1997
Bissardon, S., Guide de language juridique: Les pieges à éviter, Paris: Litec, 2002
Cornu, G., Linguistique juridique, Paris: Montchrestien, 2000
Dobrinescu, I., Introducere în logica juridică, Bucureşti: Lumina Lex, 1996.
Enescu, G., Dicţionar de logică, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985
Enescu, G., Tratat de logică, Bucureşti, Ed. Lider, 1997.
Eremia, M.C., Interpretarea juridică, Bucureşti: All, 1998.
Fabreguettes, M.P., La logique juridique et l’art de juger, Paris: Librairie generale de Droit et
de Jurisprudence, [s.a.].
Frost, M. Introduction to classical legal rhetoric: A lost heritage, London: Ashgate Publishing, 2005
Grecu, C. (ed) Logica interogativă şi aplicaţiile ei, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1982
Hage, J., Studies in legal logic, New York: Springer, 2005
Hage, J., Reasoning with rules: An Essay on legal reasoning and its underlying logic, New York:
Verlag, 1990
Hacking, I., An introduction to probability and inductive logic, Cambridge: Cambridge University
Press, 2001
Hamblin, C. L., Fallacies, Londres, Methuen & Co, 1970
Horovitz, J., Law and logic: A critical account of legal argument, New York: Springer, 1972
Hubien H. (ed.), Le raisonnement juridique, Actes du congrès mondial de philosophie sociale,
Bruxelles, Bruylant, 1971
Hyam, M., Advocacy skills, London: Blackstone Press Limited, 1990
Jeffrey, R. (ed.), Probability and the art of judgement, Cambridge: Cambridge University Press, 1992
Jeffrey, R.C., The logic of decision, Chicago: Chicago University Press, 1990
Kalinowski, G., La logique déductive : Essai de présentation aux juristes, Paris, P.U.F., 1996
Kalinowski, G., Etudes de logique déontique, Paris : LGDJ, 1972
Kelsen, H., General theory of law and state, Cambridge Massachusetts, Harvard University Press, 1949
Kiiveri, M., Comparative legal reasoning and european law, New York: Springer, 2001
Klami, H.., Three essays on the theory of legal norms, Helsinki: Soumalainen Tiedeakatemia,
1986.
Lasson, K.; Margulies, S., Learning Law: The mastery of legal logic, Carolina Academic Press, 1992
Levi, E.H., An introduction to legal reasoning, Chicago: University of Chicago Press, 1962
Lucas, T. (ed.), Initiation à la logique formelle, Bruxelles, De Boeck, 2003
Manolescu, M., Silogismul judiciar, [s.l., s.n., s.a.].
Mihai, G., Introducere pentru o logică juridică, Piatra Neamţ: 1991
Mihai, G., Elemente constructive de argumantare juridică, Bucureşti: Editura Academiei
R.S.R., 1982
Manolescu, M.I., Arta avocatului: Şapte prelegeri, Bucureşti: Humanitas, 1998
Marmor, A., Interpretation and legal theory, New York: Hart Publishing, 2005
Mihai, G., Retorica tradiţională şi retorici moderne, Bucureşti: All, 1998.
Mihăilă, Arthur, Logică juridică, Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008
57
Mihăilă,A; Mateuţ, G., Logică juridică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998
Mill, John Stuart, Système de logique déductive et inductive, Paris, Felix Alcan, 1896
Norme, valori, acţiune (culegere de studii), Bucureşti: ed. Politică, 1979.
Mootz, F.J., Rhetorical knowdlege in legal practice and critical legal theory, Toscaloosa: University of
Alabama Press, 2006
Nute, D., Defeasible deontic logic, Dortrecht: Kluver Academic Publisher, 1997
Perellman, Chaim, Justice et raison, Presses Universitaires de Bruxelles, 1963
Perelman, C. (ed.), Le problemes des lacunes en droit, Bruxelles : Etabissements Emile Bruylant, 1968
Perelman C. (ed.), Les antinomies en droit, Bruxelles : Bruylant, 1965
Perelman, C., „Logique formelle et logique informelle” în „De la méthaphisique a la rhetorique”,
Bruxelles: Editions de l’Universite de Bruxelles, 1986
Perelman, Chaïm et Foriers, Paul, La preuve en droit, Bruxelles, Bruylant, 1981
Perelman, C., Logique juridique: Nouvelle rhetorique, Paris: Dalloz, 1999.
Perelman, C., Droit , morale et philosophie, Paris: Librairie Generale de Droit et de
Jurisprudence, 1976.
Perelman. C., The realm of rhetorique, Notre Dame, Indiana: University of Notre Dame Press,1982
Quine, Willard V. O., Méthodes de logique, Paris, Armand Colin, 1984
Rebault, H., L’ interpretation des normes: L’objectivite de la méthode herméneutique, Paris:
L’Harmattan, 1997
Ruggero, A.J., Logic for lawyers: A guide to clear legal thinking, New York: National Institute for trial
advocacy, 1997
Schroeder, F.M., Le nouveau style judiciaire, Paris: Dalloy, 1978
Skirms, B., Choice and chance: An introduction to inductive logic, London: Wadshworth Publishing,
1999
Soetman, A., Logic in law: Remarks on logic and rationality in normative reasoning, especially in law,
New York: Springer, 1988
Sourioux, J.L.; Lerat, P., L’analise de texte: Méthode générale et applications au droit, Paris: Dalloy,
1997
Sourioux, J.L.; Lerat, P., Le language du droit, Paris: P.U.F., 1975
Stoianovici, D.; Dima, T.; Marga, A., Logică generală, Bucureşti: 1990
Szabo, I., Interpretarea normelor juridice, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1964
Ştef, F., Dicţionar de expresii juridice latine, Bucureşti: Oscar Print, 1995
Vannier, Guillaume, Argumentation et droit, Paris, Presses Universitaires de France, 2001
Vignaux, G., L’argumentation, Geneve: Librairie Droz, 1976
Virally, M., La pensée juridique, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 1960
Warburton, N., Cum să gândim corect şi eficient, Bucureşti: Editura Trei, 1999
Weinreb, L., Legal Reason: The use of analogy in legal argument, Cambridge: Cambridge University
Press, 2005
Woods John et Walton, Douglas,Critique de l'argumentation, logique des sophismes ordinaires, Paris,
Kimé, 1992
Wright, G.H., Normă şi acţiune, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1982
Ziembinski, Z., Practical logic, Boston: D. Reidel Publishing Company, 1978
Zlătescu, V.D., Introducere în legistica formală, Bucureşti: Oscar Print, 1996
58

LOGICA JURIDICA Suport de Curs Pentru in

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LOGICA JURIDICA Suport de Curs Pentru in

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LOGICĂ JURIDICĂ

Suport de curs pentru

I. Informaţii generale.......................................................................................... ..4

• Date de identificare a cursului...............................................................................................4

• Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite.................................................................................4

• Organizarea temelor în cadrul cursului...............................................................................5

• Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs..................................................................9

• Materiale bibliografice obligatorii........................................................................................9

• Politica de evaluare şi notare...............................................................................................10

• Elemente de deontologie academică....................................................................................11

• Strategii de studiu recomandate..........................................................................................12

II. Suportul de curs..............................................................................................13

Modulul I.LOGICA JURIDICĂ ŞI LOCUL EI ÎN SISTEMUL LOGICII................................13

Modulul II. SISTEMUL LOGIC AL DREPTULUI. METODE DE INTERPRETARE JURIDICĂ....16

Modulul III. LIMBAJUL JURIDIC. ANALIZA LOGICĂ A LIMBAJULUI JURIDIC. LOGICA

Modulul IV. PRINCIPIILE LOGICE. PRINCIPIUL RAŢIUNII SUFICIENTE ŞI CAUZALITATEA

ModululV.NOŢIUNEA JURIDICĂ. JUDECATA.................................... ........................................24

Modulul VI.INDUCŢIA ŞI METODELE INDUCTIVE..... ..........................................................30

Modulul VIII. LACUNA JURIDICĂ. ANTINOMIA.........................................................................34

Modulul IX. INTERPRETAREA LOGICĂ A LEGILOR. ANALOGIA ŞI ALTE METODE DE

Modulul X. LOGICA DEONTICĂ........................................................................................................37

Modulul XI. LOGICA TEHNICII LEGISLATIVE. PREZUMŢIA ŞI FICŢIUNEA ÎN DREPT........48

Modulul XII. DEMONSTRAŢIA........................................................................................................51

Modulul XIII. ARGUMENTAREA. SOFISMELE ŞI ARGUMENTELE IRELEVANTE.................53

Modulul XIV. LOGICĂ ŞI RETORICĂ JURIDICĂ............................................................................55

Bibliografia completă a cursului......................................................................................57

• Date de identificare a cursului

Nume: ARTHUR MIHAILA LOGICĂ JURIDICĂ

• Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Pentru această disciplină, nu există cursuri a căror parcurgere şi promovare să condiţioneze

I. LOGICA JURIDICĂ ŞI LOCUL EI ÎN SISTEMUL LOGICII

II. SISTEMUL LOGIC AL DREPTULUI. METODE DE INTERPRETARE JURIDICĂ

III. LIMBAJUL JURIDIC. ANALIZA LOGICĂ A LIMBAJULUI JURIDIC. LOGICA

IV. PRINCIPIILE LOGICII. PRINCIPIUL RAŢIUNII SUFICIENTE ŞI RAŢIONALITATEA ÎN

V. NOŢIUNEA JURIDICĂ. JUDECATA.

VI.INDUCŢIA ŞI METODELE INDUCTIVE

VII. SILOGISMUL. CARACTERISTICI ALE SILOGISMULUI JURIDIC.

VIII. LACUNA JURIDICĂ. ANTINOMIA.

IX. INTERPRETAREA LOGICĂ A LEGILOR. ANALOGIA ŞI ALTE METODE DE

XI. LOGICA TEHNICII LEGISLATIVE. PREZUMŢIA ŞI FICŢIUNEA ÎN DREPT.

XIII. ARGUMENTAREA. SOFISMELE ŞI ARGUMENTELE IRELEVANTE

XIV. LOGICĂ ŞI RETORICĂ JURIDICĂ

• Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

• Materiale bibliografice obligatorii

Luna Tema Termen Capitole Bibliografie

Ed. Lumina Lex,

III. Limbajul juridic.

VI. Inducţia şi metodele

VII. Silogismul. Caracteristici

XI. Logica tehnicii legislative.

XIV. Logică şi retorica

• Politica de evaluare şi notare

Mai jos, poate fi consultat un exemplu de grilă de notare:

La corectare, se acordă un punct din oficiu.

1. Metoda de interpretare hermeneutică – 3 p.

• Elemente de deontologie academică

Utilizarea de materiale bibliografice neautorizate în timpul examenului (a), ca şi recurgerea la

• Strategii de studiu recomandate

Materia este structurată pe 14 module, corespunzând unui număr de 14 săptămâni (un

LOGICA JURIDICĂ ŞI LOCUL EI ÎN SISTEMUL LOGICII

Schema logică a modulului

SISTEMUL LOGIC AL DREPTULUI. METODE DE INTERPRETARE JURIDICĂ

Schema logică a modulului