Ce trebuie să ştim despre Satan?

„Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului” (Evrei 12:4).

Scopul acestui mesaj va fi o analiză a lui Satan. Poate va părea şocant pentru unii dintre dvs. acest
interes: „De ce e nevoie să-l cunoaştem mai bine pe Satan? Ştim cine este şi ce vrea de la noi!”, s-ar putea să
spuneţi unii dintre dvs.
Oare, chiar aşa să fie? Dacă am şti bine cine este şi ce poate face, probabil că nu i-am mai permite să ne
invadeze viaţa şi chiar să ne cucerească părţi din ea. Deşi pare ciudat, cu toate că creştinii îl identifică pe
Satan ca fiind duşmanul lui Dumnezeu, mulţi dintre ei nu-şi iau măsuri de siguranţă pentru vieţile lor, ba mai
mult, trăiesc într-o totală nepăsare faţă de cel care le poate distruge veşnicia.
Mulţi creştini îl asociază pe diavol cu o fiinţă respingătoare, cu coarne, copite şi coadă, şi consideră că se
pot pune la adăpost de el prin legări şi dezlegări, prin rugăciuni adresate sfinţilor, prin tradiţii transmise din
generaţie în generaţie; în schimb, îşi lasă uşa inimii şi a minţii deschisă larg. Săracii oameni, cât sunt de
creduli atunci când vine vorba de a-şi păzi sufletul! Ce-i mai trist este atunci când şi noi credem că diavolul
se teme de incantaţii, usturoi sau alte leacuri de prostit copii.
Satan este duh, un înger căzut, iar împotriva lui nu putem lupta decât cu armele spirituale care sunt
rugăciunea, Cuvântul lui Dumnezeu şi umblarea în ascultare de Domnul nostru.
Orice creştin are de dus această luptă împotriva diavolului. Din păcate, nu sunt puţini cei care se împacă
cu diavolul şi se războiesc cu fraţii lor. Versetul pe care l-am citit în Evrei 12:4, ne vorbeşte foarte clar despre
lupta pe care o avem de dus: „lupta împotriva păcatului”.
Dă-mi voie să te întreb: cu cine te lupţi? Cu alţi creştini? Sau te lupţi cu păcatul care ne dă târcoale, cu
diavolul care încearcă să ne distrugă relaţia cu Dumnezeu? În ce lupte eşti implicat? Atunci când ne vom
lupta mai mult cu păcatul din viaţa noastră, nu vom mai avea timp să ne luptăm între noi!
Aş vrea să ne deschidem bine mintea şi să ne întrebăm fiecare: „Doamne, eu cu cine şi cu ce mă lupt?”
Haideţi să ne analizăm fiecare viaţa şi dacă descoperim acolo că ducem lupte nedrepte, care nu au nimic de-a
face cu statutul nostru de copii de Dumnezeu, să ne pocăim şi să-L rugăm pe El să ne ajute să ne luptăm doar
împotriva păcatului şi a lui Satan.

Ne stă în faţă una din cele mai nobile dar şi mai dificile perioade din viaţa spirituală a unei Biserici:
perioada de evanghelizare. Am mai spus lucrul acesta: evanghelizarea nu ar trebui să fie doar o săptămână
din an, ci ar trebui să fie o latură constantă a vieţii noastre zilnice. În mod special însă, am decis acum să
avem câteva seri speciale de propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu.
Orice lucrare de acest gen este o provocare făţişă făcută lui Satan. Mulţi strategi militari folosesc această
sintagmă: „cea mai bună apărare este atacul”. Războiul modern a ilustrat din plin acest concept.
În plan spiritual, evanghelizarea este un război împotriva lui Satan. Prin evanghelizare, noi încercăm să-i
smulgem pe cei prinşi în robia păcatului, şi să-i aducem la Domnul Isus Cristos, pentru a fi eliberaţi. Diavolul
e conştient de acest lucru, de aceea, să nu credeţi că atunci când Biserica se pregăteşte de avenghelizare, el îşi
ia concediu sau o ia la fugă. Dimpotrivă, contra-atacul lui va fi la fel de puternic.
Ca atare, înţelegând acest aspect, aş vrea să ne uităm în continuare la patru din „armele” prin care Satan
va încerca să împiedice lucrarea de propovăduire a Cuvântului lui Dumnezeu în Biserica noastră.

1. Nepocăinţa pocăiţilor
E una din armele diavoleşti extrem de eficace. În astfel de perioade de luptă spirituală, una din metodele
prin care diavolul poate distruge pregătirea şi desfăşurarea unei evanghelizări este nepocăinţa noastră.
Ce înseamnă asta? Mai mult ca în alte ocazii, în astfel de perioade diavolul va încerca să determine
căderea unora dintre noi, şi va avea de grijă, de asemenea, ca fiecare cădere, fiecare păcat, să fie cunoscut de
cât mai mulţi oameni, pentru ca astfel lucrarea lui Dumnezeu să fie făcută de ruşine. Cei pe care îi vom invita
la Biserică vor fi tentaţi să se uite mai degrabă la falimentele şi greşelile noastre, decât la propria lor stare

1
sufletească. Una din replicile pe care le auzim cel mai mult în această perioadă, este: „De ce să vin la voi,
pentru că nici voi nu sunteţi mai buni?”
Nu puţine sunt cazurile când această judecată este una subiectivă şi nedreaptă, făcută din răutate. Dar,
uneori această acuză este întemeiată. Dacă din pricina mea este vorbită de rău calea Domnului, ar trebui să-
mi fie ruşine. Dacă din pricina vorbelor mele, a răutăţii mele, a comportamentului meu, alţii nu vin la Cristos,
ar trebui să-mi fie ruşine. În Predica de munte, Domnul Isus ne-a trasat un mod de viaţă: „Voi sunteţi lumina
lumii... voi sunteţi sarea pământului”. Dă-mi voie să te întreb, şi să ne întrebăm fiecare: „Ce eşti: lumină sau
întuneric?” Nu cumva nu se pocăiesc copiii mei, rudele mele, vecinii mei, colegii mei de şcoală sau de lucru,
pentru că eu nu sunt ceea ce mă cheamă Dumnezeu să fiu? Nu cumva sunt o piatră de poticnire pentru alţii
prin nepocăinţa mea, în loc să fiu instrumentul prin care Dumnezeu vrea să lucreze la viaţa lor?
Haideţi să citim un avertisment groaznic pentru pocăiţii nepocăiţi, pentru cei care se joacă de-a pocăinţa:
Matei 18:6-9. Acum, dacă am interpreta literal aceste cuvinte, cred că Bisericile ar fi pline de orbi, de ciungi
sau de şchiopi. Domnul Isus a vrut doar să ne tragă un semnal de alarmă, unul foarte serios! Nu vă jucaţi cu
pocăinţa! Nu vă jucaţi de-a venitul la Biserică! Singura persoană înşelată nu este nici Dumnezeu nici
Biserica, ci doar eu însumi, pentru că pot astfel, chiar purtând numele de pocăit, să ajung în iad alături de toţi
cei care L-au respins pe Isus Cristos şi mântuirea Lui într-un mod făţiş!

2. Dezamăgirea şi descurajarea
Care dintre noi n-a trăit acest sentiment al dezamăgirii, de multe ori în viaţă?! Sunt multe motive care ne
pot produce dezamăgirea, atât în plan mental, cât şi în plan spiritual. Dezamăgirea este rezultatul unei acţiuni
nefinalizate, a unei speranţe năruite, a unor visuri spulberate. Dezamăgirea ne însoţeşte la fiecare pas în viaţă,
pentru că la tot pasul ne putem lovi de eşcuri şi neîmpliniri. Dar, să nu uităm că dezamăgirea este consecinţa
firească a păcatului originar, a părăsirii lui Dumnezeu, a renunţării la siguranţa izvorâtă din relaţia cu El, şi
pornirea pe un drum necunoscut, acela al libertăţii fără de Dumnezeu.
În plan spiritual, dezamăgirea poate apărea atunci când ni se pare că Dumnezeu nu mai ascultă
rugăciunea noastră, când problemele şi necazurile ni se par prea greu de suportat, când lupta împotriva
păcatului a devenit parcă atât de dificilă.
Dezamăgirea este una din armele prin care diavolul vrea (şi reuşeşte de multe or) să ne fure încrederea în
Dumnezeu. Un creştin căzut în capcana dezamăgirii, devine o pradă atât de uşoară nemulţumirii şi
necredinţei. Aduceţi-vă aminte de cei doi ucenici dezamăgiţi, de pe drumul Emausului: „Noi trăgeam
nădejde că El este Acela, care va izbăvi pe Israel” (Luca 24:21).
Uneori, ne rugăm ani şi ani la rând pentru cei dragi ai noştri, şi când vedem că nu se pocăiesc,
dezamăgirea începe să pună stăpânire pe noi. Atunci diavolul vine şi ne spune: „De ce să te mai rogi? Nu
vezi că Dumnezeu nu-ţi ascultă rugăciunea? Nu vezi că n-are putere să-ţi facă ceea ce-i ceri?”
Dacă cumva simţi că duhul dezamăgirii îţi dă târcoale, nu te lăsa prins în capcana lui! Biruieşte-l printr-o
credinţă şi mai puternică în Fiul lui Dumnezeu!
Descurajarea este a doua treaptă a dezamăgirii. Un creştin dezamăgit, care nu iese din acea stare, va
deveni în scurt timp un creştin descurajat. Toate descurajările vin de la cel rău. Descurajarea inmoaie inima şi
frânge voinţa.
Se spune despre marele reformator Martin Luther, că a avut şi el o perioadă de cumplită descurajare.
Conducătorii Bisericii catolice căutau să-l prindă ca să-l omoare. Câţiva dintre prietenii lui îi întorseseră
spatele şi îl părăsiseră.
Din fericire, Dumnezeu îi dăduse o soţie foarte înţeleaptă. Într-o dimineaţă, el şi-a văzut soţia îmbrăcată
în negru, pregătindu-se să iasă pe uşă.
„Draga mea, unde te duci?” a întrebat-o. „La o înmormântare, dragul meu” i-a răspuns ea.
„Oh, dar cine a murit?”, a întrebat foarte mirat Luther, neştiind ca cineva dintre cunoscuţi să fi murit.
„Dumnezeu a murit”, a răspuns foarte liniştită soţia lui.
Când a auzit acest răspuns, se spune că Luther a explodat într-o atitudine de indignare. Nu era suficient
că duşmanii căutau să-l omoare, prietenii îl părăsiseră, iată că acum soţia lui rostea această blasfemie.
„Femeie, cine ţi-a spus aceste cuvinte?”

2
 Uitându-se drept în ochii lui, soţia lui i-a dat acest răspuns: „Tu, Martin! Modul în care te-ai comportat
în ultimele săptămâni mă fac să cred că ai ajuns la concluzia că Dumnezeu a murit!”
În acel moment parcă un văl ar fi căzut de pe mintea lui Luther. A căzut pe genunchi şi împreună cu
soţia lui şi-au cerut amândoi iertare de la Dumnezeu pentru că căzuseră în capcana descurajării.”
Când simţi că descurajarea îţi dă târcoale, fă ceea ce-a făcut David (1 Samuel 29:6).

3. Obişnuinţa şi comoditatea
O altă armă a diavolului este comoditatea şi obişnuinţa. Este o armă extrem de subtilă, pentru că
obişnuinţa nu pare a fi ceva rău în sine. Nu e rău să te obişnuieşti să vii la Casa lui Dumnezeu, să citeşti din
Biblie, să te rogi. E rău însă atunci când ajungi să faci toate acestea doar din inerţie, într-un mod mecanic.
Obişnuinţa necontrolată poate să ducă la comoditate. Aţi văzut creştini comozi? Creştinul comod, dacă
Biserica începe la 10,00, el vine întotdeauna la 10, 30 sau la 11,00. Creştinul comod nu participă niciodată la
lucrările Bisericii; dacă se face apel, el niciodată nu are timp pentru Biserică, în schimb are timp pentru
câmp, pentru casă, pentru orice altceva. Creştinul comod nu se roagă, nu cântă, nu merge în misiune. Vine la
Biserică, dar prezenţa lui e aproape invizibilă. Creştinul comod, atunci când se face evanghelizare, nu se
deranjează să invite pe cineva, ba mai mult, nu vine nici el măcar la Biserică: e prea obişnuit cu predicile de
evanghelizare aşa că are ceva mai important de făcut.
Haideţi să ne analizăm fiecare viaţa şi dacă constatăm simptome ale comodităţii şi obişnuinţei cu
Biserica, vă chem să ne pocăim fiecare de aceste două atitudini periculoase!

4. Necredinţa
Necredinţa este ultima armă a diavolului asupra căreia ne vom opri în acest mesaj. Sunt multe aspecte ale
necredinţei, dar aş vrea să ne uităm strict în contextul evanghelizării. Am auzit de multe ori această expresie
repetată: „Degeaba le spun, degeaba îi invit la Biserică, că oricum nu se pocăiesc!” Aceasta este o atitudine
de necredinţă! Să nu ne mirăm atunci dacă, într-adevăr, oamenii nu se pocăiesc!
Deschideţi împreună cu mine la Matei 21: 21, 22. Oare cuvintele Domnului Isus sunt o minciună? Oare
mântuirea celor pierduţi e un lucru imposibil şi de nedorit pentru Dumnezeu? Nu se include şi chemarea la
pocăinţă în acest „tot”? De ce atunci, de multe ori, nu credem? Cu toată încredinţarea spun lucrul acesta: doar
un duh de necredinţă, care vine de la Satan, ne poate face să spunem: „Degeaba, tot nu se va face!”
Dumnezeu poate face acest lucru, şi o va face atunci când va vrea El, fie că eu cred sau nu; dar necredinţa
mea poate întrzia sau chiar împiedica lucrarea lui Dumnezeu.

Cum poate fi înfrânt Satan?

Puterea lui Satan va sta întotdeauna în slăbiunile noastre. El nu ştie şi nu poate multe lucruri; în schimb,
ştie foarte bine cum să ne atace, ştie care sunt punctele mele şi ale tale cele mai vulnerabile.
Nepocăinţa poate fi înfrântă doar prin pocăinţă. Dacă descoperi în viaţa ta nepocăinţă şi împietrire,
smereşte-te înaintea lui Dumnezeu. Aleargă din nou la crucea Domnului Isus şi roagă-L să te curăţescă de
acest duh străin, şi să-ţi dea din nou bucuria mântuirii.
Dezamăgirea şi descurajarea pot fi înfrânte doar prin rugăciune şi post. Dacă te simţi dezamăgit, roagă-
te. Dacă te simţi descurajat, roagă-te şi mai mult. Aleargă mai întâi la Dumnezeu, nu la oameni! Dă-i Lui
dezamăgirile şi descurajările tale, şi nu otrăvi viaţa unor creştini mai slabi decât tine! În Grădina Ghetsimani,
când a crezut că este singur, Domnul Isus S-a rugat şi mai intens, şi în cele din urmă a biruit. Şi tu poţi birui!
Obişnuinţa şi comoditatea pot fi înfrânte printr-o întoarcere la dragostea dintâi. Adu-ţi aminte cum erai
atunci, şi întoarce-te de unde ai căzut (vezi Apocalipsa 2:1-5).
Necredinţa poate fi înfrântă doar prin credinţă. Cât de mare îţi e credinţa arată cât de mare este
Dumnezeul în care te încrezi! Noi avem un Dumnezeu Atotputernic! De ce să dăm dovadă de necredinţă,
atunci când e vorba de mântuirea celor pierduţi? Dumnezeu să ne ierte şi să ne umple viaţa de credinţă!