Ministerul Învăţămîntului Republicii Moldova

Centrul de Excelenţă în Informatică şi Tehnologii Informaţionale din Chişinău

Referat
Disciplina: Contabilitatea internațională

Tema : Particularităţile organizării contabilităţii în ţările cu

sistemul continental: Franţa, germania, Spania, Elveţia.

A elaborat: Calmîș Ana (Grupa C-1442)

A verificat: Cotorcea Cristian

1
 Chişinău 2017
1. Sistemul contabil francez
Particularitatea sistemului contabil francez constă în esenţa lui juridică,
deoarece toate regulamentele rezultă din legislaţia comercială şi fiscală.
Documente normative şi legislative de bază sunt Legea din 30 aprilie 1983 şi
Decretul cu privire la utilizarea ei din 29 noiembrie 1983, precum şi Planul general
de contabilitate. Sistemul contabil în Franţa este reglementat de Codul comercial şi
Legea cu privire la impozite. Pentru ca sistemul de contabilitate să capete o formă
încheiată şi pentru sporirea politicii economice a statului, a fost elaborată şi
adoptată Legea cu privire la impozite (1984). Accentul principal în legea fiscală
este pus pe controlul privind impozitarea şi legătura reciprocă dintre impozite şi
datele raportării contabile.
Una din particularităţile distincte ale evidenţei şi dărilor de seamă în Franţa este
utilizarea Planului general de conturi contabile (PCG). Ideea codificării conturilor
este strâns legată de sistematizarea contabilităţii, care cere determinarea unui
criteriu clasificativ cu scopul de a reflecta operaţiile economico-fînanciare. Practic,
evidenţa financiară în Europa continentală îşi ia începutul în anul 1880, când
particularităţile producţiei la diferite întreprinderi i-au impus pe economişti să
atragă atenţia asupra necesităţii utilizării conturilor unificate de contabilitate.
Aceasta a devenit posibil în cazul unei modificări a cerinţelor faţă de sistemul
de contabilitate şi elaborării tabelului universal de conturi, asupra raţionalizării
modelului căruia au influenţat esenţial profesorii economişti germani în anul 1920.
în urma asocierii unor tipuri de producţie şi modificarea drepturilor de proprietate,
după Primul război mondial a devenit posibilă implementarea acestei idei în ţările
unde s-a păstrat 50 liberalismul economic.
După ce în Franţa, în 1933, la putere a venit Guvernul Nazi, în economia
naţională, la nivelul legislativ, a apărut posibilitatea adoptării de mai departe a
modelului tabelar al contabilităţii. Evenimentele dramatice ale celui de-al doilea
război mondial şi creşterea cheltuielilor pentru înarmare au dus după sine sporirea
funcţiei de control a statului asupra utilizării materiei prime pentru a efectua
operaţii militare şi asupra indicelui de profit şi la începutul anului 1941 Guvernul
Vişi aprobă proiectul elaborării şi implementării conturilor naţionale de
contabilitate. în această perioadă de timp versiunea PCG a fost acceptată numai la
întreprinderile industriei de aviaţie, în anii postbelici (1946) Guvernul a aprobat
Comisia pentru standardizarea contabilităţii, scopul căreia era unificarea
sistemului de evidenţă la întreprinderile şi firmele Franţei şi în 1947 în economia
naţională a fost introdusă codificarea conturilor, elaborată de Consiliul naţional
pentru contabilitate. La început PCG a fost obligatoriu numai pentru întreprinderile
şi companiile de stat care primesc subvenţii de stat, deoarece în el nu erau luate în

2
 evidenţă particularităţile şi diferenţa ţinerii contabilităţii la întreprinderile din
diferite ramuri ale economiei.

Regulamentele de bază ale PCG se referă la recomandările privind utilizarea

termenilor comuni pentru toate întreprinderile comerciale (inclusiv întreprinderile
şi cerinţele faţă de registre în corespundere cu Codul comercial). Sarcinile PCG
sunt: - determinarea ordinii standardizate a contabilităţii (organizarea sistemului de
contabilitate la întreprinderi, nivelul înalt al cerinţelor faţă de reflectarea operaţiilor
economicofinanciare şi influenţa lor asupra situaţiei financiare a întreprinderii).
Rezolvarea acestei probleme urmăreşte standardizarea înregistrărilor contabile la
data intrării lor în sistemul de contabilitate, cu utilizarea terminologiei adecvate
conţinutului operaţiilor economico-financiare; - standardizarea prezentării situaţiei
şi rezultatelor financiare ale întreprinderii în perioada curentă. Această problemă se
rezolvă prin stabilirea ordinii respective de prezentare a raportării financiare şi a
listei elementelor ei.
2. Sistemul contabil în Germania
Contabilitatea în Germania are tradiţii vechi şi originale. Din mijlocul secolului
XIX o largă răspândire capătă formele noi ale companiilor, particularităţile,
structura şi domeniul de activitate (businessul) ale cărora au exercitat o
considerabilă influenţă atât asupra formării sistemului de evidenţă, inclusiv asupra
ordinii şi structurii raportării financiare, cât şi asupra reglementării ei.
Întrucât reglementarea de stat are menirea de a lua în consideraţie interesele
tuturor formelor lor de business, a apărut problema cu privire la gradul de
reglementare a lui. Tot atunci a fost pusă şi baza unei reglementări dure şi suficient
detaliată a contabilităţii în corespundere cu cerinţele impozitării, care în anul 1897
şi-a găsit reflectarea în Codul Comercial (HGB). Însă standardele de contabilitate
şi principiile unanime pentru prima dată au fost aprobate în 1937, în Legea cu
privire la corporaţiile pe acţiuni. în 1965, în această Lege au fost introduse
modificări esenţiale şi ea a devenit practic unica sursă normativă de reglementare a
contabilităţii.

3
 În 1985, în sistemul juridic al evidenţei a fost introdusă Legea contabilităţii care
lua în consideraţie cerinţele Directivelor a IV-a, a Vll-a şi a VlII-a ale UE şi care în
mod radical a schimbat regulile de pregătire, prezentare şi control de audit ale
rapoartelor financiare ale companiei. Trăsătură caracteristică pentru Germania este
una din formele istorice de reglementare a economiei - bancară. Sursa principală de
finanţare a întreprinderilor germane este nu capitalul public, ci creditul bancar. În
acest sens, interesele informaţionale ale băncilor au influenţat asupra sistemului de
contabilitate şi în 1990, în Legea cu privire la companii, au fost introduse
regulamentele cu privire la contabilitatea în bănci, utilizate în diferite instituţii
financiare.
Această elaborare şi aplicarea legilor au format principiile generale ale
contabilităţii şi sunt una din condiţiile armonizării ei pentru toate companiile şi
asociaţiile, totodată o importanţă hotărâtoare având reglementarea de stat.
Contabilitatea în Germania se caracterizează prin următoarele particularităţi:
 influenţa esenţială a Legii cu privire la impozite;
 numărul mare de drepturi referitoare la recunoaşterea şi estimarea privind
articolele bilanţului contabil;
 gama largă de alternative privind ţinerea contabilităţii în companii
particulare şi întovărăşiri;
 succesiunea în reflectarea veridică şi autentică a informaţiei în corespundere
cu cerinţele legilor;
 dispoziţia spre dezvoltarea şi perfecţionarea principiilor de evidenţă, în
primul rând, privitor la evidenţa fiscală;
 influenţa minimă asupra elaborării principiilor contabile de către contabilii
profesionişti;
 controlul separat al profitului net şi determinarea posibilelor căi de dosire a
lui.

4
 3. Contabilitatea în Spania și Elveția
Îşi ia începutul încă pe timpul epocii de Renaştere, când Spania era un stat mare
mondial. Reglementarea ei a început oficial cu introducerea, în anul 1829, a
Codului Comercial pus la baza contabilităţii. Dezvoltarea de mai departe şi-a găsit
reflectare în versiunea nouă din 1885, care până în prezent îşi păstrează puterea, cu
unele modificări referitoare la regulile generale de organizare a contabilităţii.
Schimbări esenţiale au fost introduse în 1989, provocate de necesitatea adoptării
sistemului de evidenţă la cerinţele Directivelor UE. Problemele metodologice ale
evidenţei au fost destul de amplu dezvăluite în 1973, în Planul general al
contabilităţii (PGC- 73). El include un şir de reguli şi proceduri de evidenţă şi
determină conţinutul raportării financiare. La baza elaborării lui a fost pus planul
francez de conturi în versiunea anului 1959. Principiile de bază ale PGC-73 în cea
mai mare măsură sunt orientate spre rezolvarea problemelor privind impozitarea şi
nu spre dezvăluirea stării economice a întreprinderii. În 1979 a fost fondată
Asociaţia spaniolă a contabilităţii şi business-administrării, care se ocupă de
elaborarea metodologiei contabilităţii. însă, din cauza reglementării normative
insuficiente, companiile timp îndelungat alcătuiau dările de seamă urmând mai
mult tradiţiile decât principiile PGC şi propunerile asociaţiei.
Însă cel mai important document poate fi considerat PGC, adoptat în 1990.
Destinaţia lui principală este:
o prezentarea viziunii noi a esenţei contabilităţii;
o asigurarea transparenţei dărilor de seamă anuale ale
întreprinderilor;

5
 o comparabilitatea şi adaptarea evidenţei naţionale la cerinţele
practicii internaţionale;
o introducerea noilor principii, reguli şi ordine de evaluare;
o stabilirea cerinţelor faţă de prezentarea raportării financiare,
precum şi elaborarea unor forme ale ei.

Conform cerinţelor Legii cu privire la reforma comercială şi Legii cu privire

la companii (1989), darea de seamă anuală trebuie să includă: regulile de evaluare
a articolelor dării de seamă, metodele de calculare, procedura calculării diferenţei
de curs privind articolele, informaţia detaliată despre capitalul propriu şi datorii,
rezultatele analizei financiare. PGC înaintează cerinţe aspre faţă de prezentarea
informaţiei în darea de seamă anuală. Astfel, în ea trebuie să existe date cu privire
la: metoda aplicată de repartizare a rezultatului activităţii companiei; regulile de
evaluare utilizate, inclusiv lista deplină a articolelor privind fiecare grupă de active
şi datorii; arenda, asigurarea, mijloacele fixe, stocurile, impozitele etc. Legislativ
se 58 admite ca companiile mici şi companiile care îndeplinesc anumite cerinţe să
întocmească varianta redusă a dării de seamă. Una din cerinţele PGC faţă de
informaţia care se conţine în darea de seamă este comparabilitatea datelor
raportului de gestiune şi rezultatelor repartizării profitului, prezentate în darea de
seamă anuală. Raportul de gestiune este un document nou în legislaţia spaniolă.
Scopul întocmirii lui prezintă reflectarea modificărilor în sfera de activitate şi în
situaţia întreprinderii, a evenimentelor importante ce au loc în perioada de
raportare, a cercetărilor ştiinţifice ce se efectuează, a procurării şi realizării
acţiunilor proprii. Menţionăm că în Spania lipsesc standardele naţionale de
raportare financiară şi drept bază este considerat standardul internaţional SIRF
(IFRS) 1 „Prezentarea rapoartelor financiare".