Grigore Alexandrescu, Umbra lui Mircea.

La Cozia

Poezia Umbra lui Mircea. La Cozia de Grigore Alexandrescu a apărut în primul număr
al revistei Dacia literară, tema ei fiind evocarea trecutul istoric în spiritul ideilor paşoptiste.
Titlul poeziei este alcătuit din două părţi separate prin punct. Prima parte a titlului indică
obiectul evocării(personalitatea istorică a domnitorului Mircea cel Bătrân), iar cea de-a doua –
spaţiul în care are loc aceasta(la mănăstirea unde se află mormântul marelui domn, dar şi unde a
fost compusă poezia - „La Cozia”).
Poezia este alcătuită din şaisprezece strofe cu versuri ample ce pot fi grupate în trei
secvenţe: primele 12 strofe compun prima secvenţă formată din cadrul romantic căruia i se
asociază o atmosferă misteroasă ce permite evocarea trecutului (figura istorică a lui Mircea cel
Bătrân); a doua secvenţă (următoarele două strofe) este o meditaţie asupra războiului, iar ultima
secvenţă (strofele XV şi XVI) reprezintă revenirea la solemnitatea iniţială.
Opera este construită prin amalgamarea speciilor, ceea ce îi conferă un spirit romantic.
Astfel, primele şapte strofe compun un pastel romantic, imaginea iniţială declanşând incursiunea
în trecut. În această primă secvenţă predomină imaginile vizuale şi dinamice: umbrele
turnurilor stau aplecate peste undele şi valurile Oltului care lovesc ritmic „Zidul vechi al
mănăstirei”, singurul element auditiv al înserării. Sugestia înfiorării nopţii este creată de
asonanţa vocalei „u” urmată de consoane nazale şi surde: „Ale turnurilor umbre peste unde stau
culcate”. De asemenea, forma reflexivă a verbelor la prezent „se întind” şi „se prelungesc”
sugerează mişcarea şi expansiunea, iar imaginile dinamice care dezvăluie o natură sălbatică
sunt reprezentate de structurile „valuri mândre”, „generaţii spumegate”, „în cadenţă îl izbesc”.
În strofa a doua se remarcă prezenţa unor imagini simbolice ale trecutului, elementul
fantastic tipic romantic fiind învierea umbrelor: „De pe muchie, de pe stâncă, chipuri negre se
cobor”. Cadrul fantastic impresionează chiar şi natura: „Muşchiul zidului se mişcă... pântre
iarbă se strecoară/ O suflare, care trece ca prin vine un fior”. Primul vers din strofa a doua
realizează amplificarea cadrului nocturn, specific romantismului, prin atmosfera misterioasă
care induce emoţie şi înfiorare. Enumerarea complementelor circumstanţiale de loc „dintr-o
peşteră”, „din râpă”, „de pe muchie”, „de pe stâncă”, „printre iarbă” şi a verbelor de mişcare
conjugate la prezentul etern care vizează înscrierea fenomenului într-un tipar mitic („iese”,
„împresoară”, „se cobor”, „se mişcă”, „trece”) generează „ceasul nălucirei”, momentul
apariţiei fantomei. Propoziţiile principale, eliptice, precum şi punctele de suspensie prezintă,
în mod gradat, apropierea nălucii şi sugerează atmosfera de solemnitate.
În stil romantic, eul liric se adresează direct Oltului personificat, recurgând la vocativ
şi la o interogaţie retorică: „Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute/ [...] Cine oar' poate să
fie omul care te-a-ngrozit? ”. Întrebările retorice din strofa a şasea îi oferă eului poetic prilejul de
a compara figura lui Mircea cel Bătrân cu alte personalităţi istorice, precum Traian sau
Decebal.
Ultima strofă a primei secvenţe lirice confirmă identitatea marelui voievod român, iar
elementele naturii - dealul, Oltul, valurile, Dunărea şi marea – personificate, îl recunosc şi îi
repetă numele cu admiraţie:„Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează”,
identificându-se astfel pe lângă motivul umbrei şi cel al comuniunii omului cu natura.
Tot în prima secvenţă, apar elemente de odă şi de imn (strofele VIII-XII) prin care se
evocă trecutul. Eul poetic se adresează direct voievodului cu sintagma cu iz arhaic „sărutare,
umbră veche!”(primul substantiv este un arhaism semantic folosit cu sensul de „a saluta”). În
următoarele strofe se omagiază râvna neobosită a lui Mircea cel Bătrân în lupta pentru
libertatea şi independenţa ţării, un exemplu în acest sens fiind epitetul triplu „Întreprinderea-ţi
fu dreaptă, a fost nobilă şi mare”. Savoarea arhaică a exprimării e realizată atât prin
substantive, cât şi prin verbe: „mirarea” (admiraţia), „pricină” (scop), „norod” (popor) şi în
finalul ultimului vers al secvenţei „au stat” este folosit cu sensul de au existat. Totodată, se
evocă şi un alt moment istoric: faptul că soţia lui Mihai Viteazul este şi ea înmormântată la
Mănăstirea Cozia. Alăturarea simbolică a celor două nume ilustre pentru istoria noastră
naţională, Mircea şi Mhai, accentuează ideea continuităţii luptei pentru libertate şi
independenţă a poporului român, sub conducerea unor domnitori patrioţi.
Următoarea secvenţă este o meditaţie (specifică romantismului) asupra scurgerii
timpului. Trecutul este măreţ („vremi de fapte strălucite”), dar şi plin de tristeţe şi amărăciune
din pricina multelor războiului comparat cu un „bici groaznec, care moartea îl iubeşte” sau „a
cerului urgie”. Atitudinea antirăzboinică a dus la întâia apariţie a unui trecut care nu e elogiat.
Prezentul este, astfel, superior datorită progresului şi civilizaţiei care au înfrăţit naţiile „prin
ştiinţe şi prin arte”, asigurând pace şi linişte omenirii.
Prin cea de-a treia secvenţă (ultimele două strofe) poezia se încheie simetric, apare din
nou cadrul solemn al naturii în care mantia nopţii se întinde peste dealurile din preajmă, norii
se adună la apus, peste apele Oltului domneşte întunericul de nepătruns şi umbra evocată reintră
în mormânt. Reluarea motivului iniţial, spargerea „cadenţată” a valurilor Oltului de zidurile
mândre ale lăcaşului bisericesc realizează finalul în care trecutul şi prezentul (pregătind viitorul)
devin dimensiunile aceluiaşi timp universal.
La nivel prozodic, muzicalitatea poemului este oferită de ritmul iambic, rima încrucişată
şi măsura inegală a versurilor.
Privită în ansamblu, poezia Umbra lui Mircea. La Cozia de Grigore Alexandrescu
dezvăluie un lirism pur şi sincer care-i oferă originalitate şi valoare desăvârşită.