Alergarea de obstacole

• Cuprinde proba de 3000 m obstacole la categoria seniori, senioare, tineret şi juniori I şi 2000 m
obstacole, pentru categoria juniori II. Alergarea de obstacole se situează pe o poziţie intermediară
între alergările de semifond şi cele de fond, necesitând, în acelaşi timp, cunoaşterea unor deprinderi
tehnice specifice trecerii peste garduri.
• Pentru proba de 3000 m obstacole, regulamentul prevede trecerea a 28 de obstacole mobile (18 la
2000 m obstacole), cu o înălţime de 91,4 cm şi o lăţime de 3,96 cm şi trecerea de 7 ori (respectiv de
5 ori la 2000 m juniori II) peste groapa cu apă (obstacol fix), toate situate la o distanţă de circa 80 m
distanţă între ele. Groapa cu apă este precedată de un obstacol înalt de 91,4 cm. Ea are o adâncime
maximă de 76 cm (lângă obstacol) şi o lungime şi lăţime egală cu 3,66 m. Pe parcursul dintre
plecarea în proba de 3000 m obstacole (de la 200m) şi începutul primului tur nu se vor aşeza
obstacole, acestea urmând a fi introduse pe culoarele de alergare numai după ce concurenţii intră în
primul tur.
• Prezenţa acestor obstacole reprezintă tot atâtea întreruperi ale ritmului obişnuit de alergare, fiind
necesară o tehnică specială de trecere a lor. Regulamentul nu prevede restricţii la modul de trecere
peste obstacole, putându-se astfel călca sau chiar atinge cu mâna. Pentru o trecere cât mai rapidă şi
echilibrată a obstacolelor se impune învăţarea unei tehnici raţionale, asemănătoare cu cea folosită în
proba de 400 m garduri. În sprijinul acestei abordări pledează şi înălţimea identică a gardurilor cu
cea a obstacolelor (91,4 cm).
• Distanţa relativ mare dintre obstacole impune alergătorilor ritmarea corespunzătoare a paşilor
înaintea trecerii lor. Prin această acţiune, fiecare alergător va căuta un loc cât mai convenabil de
bătaie (impulsie), care să-i asigure trecerea obstacolului cu o pierdere minimă de viteză. Este
recomandabil ca atacul obstacolului să poată fi efectuat atât cu piciorul stâng, cât şi cu cel drept,
fără a pierde prea mult din ritmul de alergare, prin potrivirea repetată a paşilor pentru găsirea locului
optim de bătaie.
• Startul şi lansarea de la start sunt identice cu cele din cadrul probelor de fond, iar alergarea între
obstacole conţine mici adaptări, determinate de ritmarea specifică pentru trecerea acestora. Din
aceste motive, lungimea paşilor nu are constanţa alergărilor obişnuite de fond, întrucât viteza creşte
uşor la apropierea de obstacole, ceea ce va determina lungirea paşilor, în timp ce, după trecerea lor,
fuleele se scurtează (pe primii 2-3 paşi), în special, o dată cu creşterea oboselii.
• 1.1. Trecerea prin păşire
•
• Este folosită de toţi alergătorii specializaţi în probele de obstacole (fig. 7.1.) şi este
asemănătoare cu pasul peste gard, din cadrul probei de 400 mg. În consecinţă, nu vom
mai prezenta o descriere detaliată a procedeului tehnic de trecere peste obstacole, ci ne
vom referi doar la unele particularităţi specifice acestuia. Astfel:
• - pentru trecerea obstacolului, se aşează piciorul de bătaie la o distanţă cuprinsă
între 1,20‑1,70 m faţă de acesta, printr‑o ritmare corespunzătoare a paşilor;
• - de obicei, toţi alergătorii de obstacole sunt deprinşi să atace obstacolul cu ambele
picioare;
• - înainte cu aproximativ 10 m de fiecare obstacol se va accelera ritmul de alergare,
pentru a creşte viteza, în vederea zborului peste obstacol;
• - pe timpul trecerii obstacolului, trunchiul este puţin aplecat (mai ales la alergătorii
cu talii înalte), iar privirea este orientată înainte şi spre locul de aterizare (fig. 7.1.
clişeele 1-2);
• - aterizarea dincolo de obstacol are loc la o distanţă de 0,80–1,20 m de acesta (în
funcţie de viteza cu care s-a trecut obstacolul), printr-o uşoară îndoire a genunchiului
piciorului de atac (fig. 7.1. clişeele 7-8);
• - trecerea peste obstacole se realizează, de obicei, de către mai mulţi alergători
deodată, existând astfel pericolul unor atingeri, jenări sau chiar dezechilibrări, motiv
pentru care se cere o abordare curajoasă şi în forţă a depăşirii obstacolului ;
• - obstacolul nu va fi trecut foarte razant, lăsându-se o mică rezervă de siguranţă la
zborul peste acesta pentru a nu-i atinge bara, care este fixă şi nerăsturnabilă.
• Trecerea prin călcare

• Se bazează pe o tehnică simplă şi mai naturală, fără dezaxarea laterală a coapsei

piciorului de remorcă (ce constituie o mişcare stilizată, specifică alergării de
garduri). Trecerea prin călcare este mai puţin eficientă decât cea prin păşire,
datorită momentului de frânare, determinat de sprijinul piciorului de atac pe
obstacol. Din acest motiv procedeul este pe cale de dispariţie la competiţiile de
anvergură.
• Prezentăm, în continuare, principalele caracteristici ale acestui procedeu:
• - bătaia se efectuează la o distanţă mai mică faţă de obstacol, fiind cuprinsă
între 1,00 şi 1,30 m de acesta, indiferent pe care picior;
• - în momentul desprinderii spre obstacol, trunchiul este uşor înclinat înainte,
iar piciorul de atac având genunchiul ridicat şi îndoit, se va avânta în sus spre
obstacol;
• - piciorul de atac calcă pe obstacol pe pingea, şi se flexează mult din
articulaţia genunchiului, determinând o traiectorie cât mai joasă de zbor pentru
C.G.C.;
• - atunci când trunchiul depăşeşte momentul verticalei, piciorul de sprijin se
întinde rapid, în timp ce piciorul de bătaie este întins spre înainte pentru a lua
contact cu solul dincolo de obstacol, la o distanţă de 1,80 – 2,00 m faţă de acesta.
• Trecerea gropii cu apă

• Trecerea gropii cu apă constituie partea spectaculoasă a acestor probe, deoarece solicită o îndemânare
considerabilă, care se poate deteriora odată cu instalarea treptată a stării de oboseală (fig. 7.2.). Groapa cu apă
constituie un obstacol ce necesită, pentru a fi trecut, învăţarea unei tehnici specifice, bine consolidate.
Subestimarea importanţei trecerii peste acest obstacol dificil poate influenţa negativ rezultatul final cu 3-4
secunde şi chiar mai mult.
• Tehnica trecerii gropii cu apă cuprinde 3 momente distincte, pe care le vom descrie în continuare:
•
• 2.1. Apropierea de obstacol şi desprinderea de la sol
•
• Tempoul general de alergare al probei nu este suficient de rapid, mai ales în a doua parte a sa, pentru a sări uşor
pe faţa superioară a obstacolului şi de acolo, la marginea gropii cu apă. În consecinţă este necesară o accelerare a
vitezei de apropiere cu aproximativ 10 metri înainte de obstacol. Viteza atinsă trebuie însă să asigure aşezarea
piciorului de sprijin pe obstacol fără dificultăţi.
• Desprinderea de la sol se va produce ca o continuare a alergării, scurtând şi de această dată ultimul pas (fig. 7.2.
cadrul 1). În timp ce piciorul de bătaie se întinde complet, piciorul de avântare sprijină impulsia printr ‑o
pendulare a coapsei până la orizontală, realizându‑se astfel o mişcare de propulsie ascendentă.
•
• 2.2. Sprijinul pe obstacol şi săritura
•
• Mişcarea de avântare a piciorului de atac este însoţită de înclinarea trunchiului spre înainte şi în sus, pentru a
favoriza o traiectorie de zbor a C.G.C. cât mai razantă peste obstacol (fig. 7.2. cadrele 2-5). Când piciorul atinge
obstacolul, se flexează din genunchi până la un unghi drept, menţinând astfel cât mai plată traiectoria de zbor
(fig. 7.2. cadrul 2). O îndoire mai puternică a piciorului de sprijin nu se recomandă, deoarece ar lungi prea mult
faza de impulsie de pe obstacol. Laba piciorului se aşază cu mijlocul tălpii pe obstacol şi cu vârful la marginea
distală a lui, asigurându‑se astfel un sprijin sigur şi o apăsare cât mai bună pentru faza de impulsie. Când
trunchiul depăşeşte verticala obstacolului, piciorul de sprijin începe să se îndrepte energic spre înainte şi mai
puţin spre în sus. Piciorul de bătaie sprijină săritura peste obstacol, oscilând puternic cu coapsa înainte până la
orizontală, în timp ce gamba se întinde spre locul de aterizare
• Faza de zbor, aterizarea şi ieşirea din groapă

• După ce piciorul de sprijin părăseşte bara obstacolului, el rămâne pasiv înapoi,

producându-se astfel o săritură păşită (fig. 7.2. cadrele 4-6). În faza următoare
a zborului, ambele coapse coboară, gamba piciorului posterior pendulează
relaxat dinspre înapoi spre înainte, în timp ce gamba piciorului anterior se
mişcă spre locul de aterizare, cu genunchiul aproape întins. Acest lucru este
foarte important pentru amortizarea corespunzătoare a şocului impactului
alergătorului cu locul de aterizare care se găseşte sub apă. Talpa piciorului de
aterizare se aşază pe panta spre ieşirea din groapa cu apă, cât mai departe
posibil (fig. 7.2. cadrul 7). În partea a doua a cursei, când se instalează
oboseala, aterizarea are loc în groapa cu apă şi din ce în ce mai aproape de
obstacol, unde apa este mai adâncă, îngreunând alergarea şi ieşirea din groapă.
Încă înainte ca talpa piciorului de aterizare să se aşeze pe sol, piciorul
posterior se duce energic înainte şi se aşază pe sol, după un pas scurt şi energic
(fig. 7.2. cadrul 8). Pasul următor se efectuează de acum în tempo obişnuit de
alergare. În timpul trecerii obstacolului, axele scapulară şi lombară rămân
perpendiculare pe direcţia de alergare.