Piata monetara

Înfăptuirea activităţii economico-sociale în condiţiile pieţei necesită folosirea

permanentă a banilor sub diferite forme, componente şi mecanisme specifice. Acestea se
corelează în timp şi spaţiu cu instumente proprii, într-un ansamblu de relaţii ce se formează între
agenţii economici şi monetari. Diferite categorii de agenţi economici.
Obiectul şi agenţii pieţei monetare
În teoria şi practica economică din ţara noastră şi din alte ţări, problematica pieţei
monetare este abordată în diverse modalităţi, fiecare având raţiunea ei epistemologică sau
pragamatică. O delimitare netă între fenomenul monetar şi cel de capital nu se realizează şi nici
nu se justifică întotdeauna.
Doctrina economică precizează, în principal, două modele de abordare: modelul
european, dominat de lumea bancară, în care băncile utilizează aproape toate instrumentele
monetar-financiare, şi modelul anglo-saxon, în care se foloseşte noţiunea numită generic piaţă
financiară în care se delimitează piaţa monetară şi piaţa de capital*.
Piaţa monetară este piaţa specifică al cărei obiect îl formează tranzacţiile pe care le
presupune moneda sub toate formele ei, împreună cu mecanismele de confruntare între solicitanţii
şi ofertanţii de monedă în funcţie de preţul acestei mărfi. Piaţa monetară este specializată în
plasarea şi atragerea de fonduri pe termen scurt, inclusiv acordarea sau obţinerea de credite. Ea
are mai multe segmente, fiecare fiind specializat în utilizarea unor instrumente specifice, iar
principalii operatori sunt băncile. Piaţa monetară este o piaţă specială care are rolul de a
compensa excedentul cu deficitul de monedă existent la diferiţi agenţi economici şi de a regla
cantitatea de monedă în economie în condiţiile unui preţ specific – rata dobânzii.
Agenţii pieţei monetare sunt băncile.
Băncile în economia cu piaţă concurenţială pot fi: bănci de emisiune şi bănci comerciale.
 Băncile de emisiune sunt băncile naţionale sau băncile centrale care sunt, de regulă,
instituţii ce realizează funcţii la nivel macroeconomic, cum ar fi emisiunea şi reglarea
masei monetare.
De regulă, într-o ţară există o singură bancă de emisiune, denumită bancă centrală, bancă
naţională, bancă de primă importanţă sau banca băncilor.
 Băncile comerciale sunt instituţii cu caracter lucrativ, specializate, care pun la dispoziţia
agenţilor economici, bani-capital, pe baza resurselor monetare atrase, precum şi a
capitalului propriu. Ele deţin majoritatea conturilor din economie şi toate conturile
agenţilor economici.
Termenul de bancă comercială provine din rolul istoric pe care l-a avut această instituţie în activitatea
de comerţ. Iniţial, băncile comerciale au fost principalii creditori ai comerţului, rol pe care îl îndeplinesc şi
în prezent, în perioada contemporană însă, aceste bănci au dobândit un rol important şi în acordarea
creditelor pentru consum sau a împrumuturilor ipotecare.
Băncile comerciale pot fi grupate în: bănci comerciale de depozit şi bănci ipotecare. Băncile
comerciale de depozit sunt acelea care îşi asigură resursele monetare de pe piaţa monetară, prin depunerile
pe termen scurt efectuate de clienţii lor. Băncile ipotecare sunt acelea care îşi asigură resursele monetare
pe calea emiterii de titluri şi obligaţiuni ipotecare.
În economia cu piaţă concurenţială, pe lângă bănci funcţionează pe piaţa monetară şi alte instituţii cum
sunt: cooperativele de credit; fondurile de pensii; societăţile de asigurări şi reasigurări; societăţile de
investiţii.

1
 Piaţa monetară şi politica monetară în România

Conceptul de piaţă monetară în România este, în esenţă, similar cu conceptul

general, aşa cum a fost analizat în paragrafele anterioare. El este însă influenţat de
procesul complex al tranziţiei la economia de piaţă concurenţial-funcţională, de
transformările fundamentale din societatea românească în această perioadă de reformă
economică specifică.
Politica monetară reprezintă ansamblul obiectivelor, instrumentelor, măsurilor şi
metodelor prin care autorităţile publice abilitate caută să influenţeze condiţiile
macroeconomice prin ajustarea cererii şi ofertei de bani. Autorităţile monetare au la
dispoziţie trei opţiuni principale: suplimentarea ofertei de bani prin tipărirea acestora (o
asemenea operaţiune este folosită mai rar în prezent); controlul nemijlocit asupra
deţinerilor de bani în sectorul monetar; operaţiuni de open market.
Obiectul fundamental al politicii monetare în constituie stabilitatea preţurilor
împreună cu limitarea inflaţiei şi menţinerea valorii interne şi externe a monedei.
Responsabilitatea înfăptuirii acestor obiective revine Băncii Naţionale.
Instrumentele politicii monetare sunt directe şi indirecte.
• Instrumentele directe sunt acelea care permit influenţarea nemijlocită a
utilizărilor şi deţinătorilor de monedă, inclusiv instituţiile financiare. Cele
mai importante instrumente directe sunt: încadrarea creditului, fixarea
administrativă a unor rate ale dobânzii şi controlul asupra ratei de schimb.
• Instrumentele indirecte sunt acelea folosite de Banca Naţională în
relaţiile cu celelalte bănci şi cu agenţii nonfinanciari. Tradiţional aici se
includ instrumentele care permit controlul asupra costului şi asupra
cantităţii de monedă centrală.
În condiţiile actuale prin politica monetară a României se promovează ca tendinţă
dominantă, măsurile restrictive, autorităţile monetare decidente având convingerea că
astfel inflaţia poate fi restrânsă.
Transformarea structurală a proprietăţii, a organizării, a conducerii, a
mecanismelor activităţii se află în relaţie nemijlocită cu starea şi evoluţia pieţei monetare
şi a politicii monetare româneşti.
În acest context, piaţa monetară din România a înregistrat după 1989 mai multe
caracteristici, cum ar fi:
a) criza structurii economiei naţionale a dus la o criză a pieţei monetare,
manifestată prin deficitul bugetului de stat, restrângerea surselor de alimentare a
veniturilor bugetare, evaziunea fiscală, satisfacerea în proporţii modeste a cheltuielilor
elementare din domeniul sănătăţii şi prevederilor sociale, al învăţământului, al cercetării
ştiinţifice, al culturii şi al apărării naţionale;

2
 b) practicarea de către bănci a unor dobânzi foarte ridicate, care au lezat puternic
activitatea economică, îndeosebi producţia de bunuri economice;
c) existenţa blocajului financiar pentru un număr important de întreprinderi, care
duce la diminuarea considerabilă a producţiei, dezechilibrându-se raportul dintre ofertă şi
cererea de bunuri economice, cu consecinţe nefavorabile asupra preţurilor şi, în ultimă
analiză, asupra standardului de viaţă al populaţiei;
d) manifestarea unei evidente inflaţii galopante generate de criza structurală, de
criza demografiei, de criza bugetului de stat, de liberalizarea absolută a adaosului
comercial şi de lipsa de preocupare pentru reducerea costurilor;
e) înfăptuirea lentă a privatizării în domeniul sistemului bancar;
f) folosirea în proporţie importantă a unor împrumuturi contractate în străinătate,
în scopuri neproductive, sporind caracterul contraproductiv al datoriei externe.
Asemenea aspecte trebuie avute în vedere în organizarea, structurarea şi
funcţionarea raţională a pieţei monetare în ansamblul ei şi a fiecărei componente a
acesteia.
Instituţiile principale ale pieţei monetare în România au fost revitalizate în
ultimul deceniu, într-un context de mare complexitate, marcat de trecerea la un nou
sistem economic, acţionându-se pentru:
 abandonarea sistemului de tip preponderent monobancar, potrivit căruia
Banca Naţională a României execută rolul de emisiune monetară şi de
adaptare pasivă la cererea de monedă a agenţilor economici. Astfel, era
exclusă şansa ca prin manevrarea ratei dobânzii să se asigure în cea mai mare
măsură mobilizarea economiilor băneşti ale populaţiei şi satisfacerea
solicitărilor de credite;
 urmărirea creării şi dezvoltării unui sistem bancar cu două trepte: una
prezentată de Banca Naţională a României şi alta reprezentată de băncile
comerciale, instituţiile financiare şi societăţile de asigurări;
 perfecţionarea cadrului legislativ şi operaţional-funcţional pentru adaptarea
statutului de organizare şi funcţionare a Băncii Naţionale a României la
exigenţele economiei cu piaţa concurenţial-funcţională. Concomitent se
ameliorează substanţial reglementările privitoare la fondarea de noi bănci, la
managementul bancar, la pregătirea şi perfecţionarea profesională,
comportamentală şi morală a personalului din sistemul monetar-financiar.
Banca Naţională a României este instituţia monetar-financiară centrală a
statului, funcţionând sub supravegherea Parlamentului. Ea are responsabilitatea înfăptuirii
politicii monetare şi de credit, acţionând în mod ştiinţific, cu profesionalism pentru
asigurarea puterii de cumpărare a monedei naţionale – LEUL. Denominarea leului,
trecerea la leul greu începând de la 1 iulie 2005, este o dovadă evidentă în acest sens. Prin
statutul său, Banca Naţională a României se bazează pe capitalul public.
Funcţiile Bănci Naţionale a României constau, în principal, în: asigurarea în
totalitate a emisiunii monetare; conducerea politicii monetare şi valutare a ţării;
supravegherea activităţii de acordare de credite realizate de băncile comerciale;
supravegherea activităţii de gestiune a politicii de trezorerie de către Banca Comercială
Română, căreia i-a fost delegată această funcţie de către Banca Naţională a României etc.
Aceste funcţii fac parte din managementul bancar al celei mai importante bănci
din ţara noastră, care se realizează în dublu sens: al autorităţii monetare naţionale

3
supreme şi al asigurării conducerii competente prin personal de înaltă calificare la toate
nivelurile, începând de la Consiliul de administraţie până la directoratul microbancar.
Banca Comercială Română a fost organizată în anul 1990, în acord cu
exigenţele economiei monetare cu piaţă concurenţială. Ea realizează operaţiunile
comerciale, care erau în competenţa Băncii Naţionale a României, până în anul 1990,
îndeosebi operaţiunile de cont curent ale unităţilor de stat. Se află în plin proces de
privatizare.
Banca Română de Dezvoltare – G.S.G.; RaiffeisenBank, Bancpost sunt
instituţii specializate private ce funcţionează ca societăţi bancare comerciale, executând
operaţiunile specializate ale fostelor bănci de stat.
Paralel cu activitatea acestor bănci, au fost fondate şi funcţionează un număr important de
bănci comerciale, cu capital integral privat, precum şi unele bănci mixte sau filiale ale
unor bănci străine, dovedindu-şi viabilitatea.
Casele de economii reprezintă intermediari financiari care mobilizează depozite
cu amănuntul de la populaţie şi le oferă, apoi, pe piaţa interbancară. Principala instituţie,
în acest sens, în România este Casa de Economii şi Consemnaţiuni, care trebuie să
funcţioneze, în conformitate cu statutul său ca o veritabilă bancă comercială de economii.
Societăţile de asigurări şi reasigurări reprezintă instituţii care realizează
sistematic asigurări de bunuri şi persoane. Ele garantează asiguratului, în schimbul plăţii
periodice a unei sume de bani, ca poliţă de asigurare, despăgubirea totală sau
parţială în situaţia producerii evenimentului pentru care s-a asigurat. Există, de asemenea,
şi societăţi de reasigurări. Societăţile de asigurări şi reasigurări pot avea caracter naţional
sau internaţional.
În mare măsură, aceste societăţi funcţionează cu capital integral privat.
Instituţiile financiare sunt instituţii de tip: cooperative de credit; fonduri de
pensii; fonduri mutuale etc.
Asemenea instituţii funcţionează pe piaţa monetară, folosind instrumente
specifice cu ajutorul cărora soluţionează cerinţele ce decurg din politica monetară a
României.

4
5. Politica monetară pare să fie mult împovărată de obiective conflictuale,
subminând capacitatea BNR de a-şi atinge obiectivele de inflaţie.
Date fiind liberalizarea contului de capital şi adoptarea recentă a regimului de ţintire a
inflaţiei, autorităţile monetare se confruntă cu o dilemă dificilă combaterea inflaţiei prin
majorarea ratelor dobânzilor riscă să exercite o presiune excesivă asupra cursului de
schimb. În aceste condiţii, BNR a contrabalansat presiunea în sensul aprecierii monedei
naţionale prin reducerea semnificativă a ratei dobânzii de politică monetară pe parcursul
anului 2005 şi prin diminuarea chiar mai substanţială a ratei efective a dobânzii în luna
septembrie, optând pentru nesterilizarea integrală a lichidităţii la nivelul ratei dobânzii de
politică monetară. Aceste măsuri şi-au dovedit eficacitatea în atenuarea presiunii asupra
cursului de schimb, permiţând BNR să întrerupă intervenţiile pe piaţa valutară şi,
începând cu luna octombrie, să majoreze progresiv rata efectivă a dobânzii. Totuşi, rata
dobânzii de politică monetară şi cea efectivă continuă să fie negative în termeni reali;
menţinerea compromisurilor la nivelul politicii monetare a transmis publicului semnale
contradictorii, punând în pericol credibilitatea noului regim de politică monetară. În acest
context, neatingerea de către BNR a obiectivului de inflaţie stabilit pentru sfârşitul anului
2005 la numai patru luni după ce ţinta a fost revizuită în sens crescător a fost regretabilă,
reflectând atât efectele şocurilor nefavorabile, cât şi ale relaxării politicii monetare în
septembrie/octombrie.

Reprezentanţii FMI avertizează Banca Centrală:

Credibilitatea regimului de politică monetară - în pericol

România are nevoie de un set de politici monetare clare şi coerente care să ducă la efecte
concrete, în primul rând în privinţa dezinflaţiei şi a reducerii deficitului de cont curent, se
precizează într-un comunicat al FMI privind concluziile preliminare ale misiunii
reprezentanţilor Fondului în România. „Politica monetară pare să fie mult împovărată de
obiective conflictuale,subminând capacitatea BNR de a-şi atinge obiectivele de inflaţie”,
atrag atenţia oficialii FMI. Aceştia susţin că liberalizarea contului de capital şi adoptarea
recentă a regimului de ţintire a inflaţiei au pus BNR într-o dilemă: să combată inflaţia
prin majorarea ratelor dobânzilor sau să lase cursul de schimb în voia lui, riscând presiuni
mari pe euro (ceea ce ar fi dus la presiuni ale exportatorilor). „Rata dobânzii de politică
monetară şi cea efectivă continuă să fie negative în termeni reali. Menţinerea
compromisurilor la nivelul politicii monetare a transmis publicului semnale
contradictorii, punând în pericol credibilitatea noului regim de politică monetară”, mai
spun reprezentanţii FMI. Aceştia sunt de părere că Banca Naţională mai are de lucru la
capitolul prognoze, atâta vreme cât, la doar 4 luni după ce ţinta de inflaţie a fost revizuită
în sens crescător, aceasta a şi fost depăşită. Experţii Fondului Monetar afirmă că marele
examen pe care îl are acum de trecut Banca Naţională este cel al credibilităţii populaţiei.
„Este puţin probabil ca reducerea inflaţiei la nivelul ţintei BNR de 5% la sfârşitul anului
2006 să fie fezabilă, având în vedere impactul derapajelor recente asupra aşteptărilor

5
inflaţioniste, precum şi impactul întârziat al relaxării monetare şi al creşterilor salariale
din a doua jumătate a anului 2005.”

POLITICA MONETARĂ,
NUCLEUL POLITICII
DE MACROSTABILIZARE

În condiţiile în care toate celelalte pârghii economice erau, practic, imposibil

de utilizat, politica
monetară s-a dovedit a fi singura în măsură să ducă la îndeplinirea măsurilor
de stabilizare, chiar dacă aceasta, la început, s-a făcut cu destul de multe
eforturi.
„Politica monetară constituie un demers complex şi subtil. În această lume
cunoştinţele solide ale specialiştilor bancari se asociază cu fineţea unor
observaţii sociologice şi psihologice. Toate, dublate de experienţă şi de spirit
creator. Din nefericire, însă, adeseori bancherii sunt judecaţi cu
„argumentele” populismului. Se înţelege greu adevărul că dacă se
împuţinează munca, inclusiv sub raportul eficienţei,trebuie, desigur, să se
împuţineze şi banii. Altfel, fiecare leu în plus aflat pe piaţă se duce…în
preţuri. Ne confruntăm de prea multe ori cu un fenomen pe care economiştii
îl numesc „iluzie monetară”: convingerea că sporurile câştigurilor salariale
sunt benefice, chiar dacă preţurile cresc”.(Mugur Isarescu, Economia romaneasca in perspectiva
anului 2000:Piata si politica valutara in Romania, Baanca Nationala a Romanie, 1999, pag.15)
Ca urmare, în momentul demarării tranziţiei la economia de piaţă, se
impunea clar ca programele de reformă să fie orientate în direcţia stabilizării
macroeconomice care să genereze atât liberalizarea deplină a preţurilor şi
pieţelor, cât şi modificări instituţionale şi ajustări structurale la nivelul
economiei. Se impune astfel realizarea unei politici de stabilizare
macroeconomică durabilă, combinată cu o politică de restructurare amplă,
care să permită, în definitiv, restabilirea echilibrelor macroeconomice.
În această fază de stabilizare macroeconomică, trebuie să se asigure
reducerea dezechilibrelor macroeconomice moştenite din trecut şi, în acelaşi
timp, trebuie să se evite „derapajul” generat de reformele structurale, toate

6
acestea în scopul trecerii rapide la economia de piaţă. Cam acestea erau
opiniile externe faţă de situaţia de tranziţie a economiilor central şi est
Europene (Ricoeur-Nicolaï şi Zlotowski [1996]).
Ceea ce trebuia să se realizeze, în definitiv, în plan monetar, era
restabilirea încrederii în propria monedă, în condiţiile în care economia în
tranziţie este, de cele mai multe ori, confruntată cu o puternică dolarizare.
Deşi s-a considerat că nucleul politicii de stabilizare trebuie să fie
reprezentat de politica monetară, eficacitatea acesteia a fost influenţată
(bineînţeles, în sensul negativ) de factori care nu intrau sub incidenţa
autorităţilor monetare.

Orientări ale politicii monetare în România

în perioada de tranziţie

Experienţele acumulate în ceea ce priveşte politica de macrostabilizare, în

condiţiile manifestării
unui puternic fenomen inflaţionist, arată că eficienţa politicii de
macrostabilizare este generată de respectarea a două condiţii esenţiale:
 stabilirea cu prioritate a unui obiectiv fundamental de politică de
macrostabilizare, în jurul acestuia urmând a se contura celelalte
obiective;
 atribuirea politicii monetare a rolului specific economiilor de piaţă, şi
anume acela de a asigura stabilitatea nivelului general al preţurilor.
În fond, aceste două condiţii se pot suprapune, în sensul că obiectivul central
al politicii de
macrostabilizare să fie asigurarea stabilităţii preţurilor, rolul central în
asigurarea acestuia revenind politicii monetare. Studii recente consideră că
urmărirea asigurării stabilităţii preţurilor prin politica de macrostabilizare şi,
implicit, prin politica monetară reprezintă cea mai viabilă cale de anihilare a
şocurilor (Wissels [1995]31, Ricoeur-Nicolaï şi Zlotowski [1996]30, Fischer şi
Sahay [2000]32, Walsh [2001]33).
În primii ani ai tranziţiei, politica monetară a oscilat între aplicarea de
măsuri restrictive şi permiterea expansiunii creditului şi, implicit, a ofertei de
monedă în economie. Toate acestea au generat presiuni inflaţioniste şi mai
puternice, motiv pentru care trebuie luată decizia revizuirii de atitudine în
plan monetar.
„Reformularea politicii monetare româneşti în ansamblul politicii economice a
avut loc abia în a
doua jumătate a anului 1993, după ce, în primii ani ai tranziţiei, politica
monetară a fost forţată să urmărească, simultan, mai multe obiective, în
mare măsură aflate în conflict (stabilizare – creştere economică, stabilizare –
echilibru extern), ceea ce a avut drept consecinţă oscilaţiile conduitei şi
rezultatelor acestei politici. Ca urmare, în condiţiile compromisurilor impuse
atât de rigidităţile economiei reale, cât şi de constrângerile de natură socială
şi politică, perioade de control relativ ferm asupra echilibrelor monetare şi de
echilibrare a pieţei valutare au alternat cu perioade de masive injecţii
monetare şi de blocare a cursului valutar”.34
Această reformulare de politică monetară avea, în fond, menirea de a
relansa procesul de stabilizare macroeconomică, dar în acelaşi timp şi de a

7
spori credibilitatea autorităţii monetare în lupta acesteia cu presiunile
inflaţioniste, „mergându-se chiar până acolo încât să se stabilească o
ţintă inflaţionistă numerică care să fie atinsă pe parcursul unui
orizont de timp specific”.35
Astfel, intervenţiile autorităţii monetare se manifestă, pe de o parte, la un
nivel strategic (specific, în fond, nivelului macroeconomic, deoarece, prin
măsurile adoptate, se are în vedere realizarea obiectivelor finale ale politicii
macroeconomice) şi la un nivel tactic (caz în care se evidenţiază procedurile
operaţionale ale Băncii Centrale, prin acestea influenţându-se în mod direct
variabilele ţintite).
34ANTOHI, Dorina Florenţa, Inflaţia şi politici antiinflaţioniste, Academia Română, Institutul
Naţional de Cercetări Economice, Bucureşti, 1999

Figura 8 Structura politicii monetare (cazul general al economiilor

contemporane)

Figura 9 evidenţiază obiectivele politicii monetare a Băncii Naţionale a

României (mai bine spus
obiectivele care au fost stabilite şi obiectivele actuale ale politicii monetare),
precum şi instrumentele ce au stat la baza atingerii obiectivelor propuse.

Figura 9 Structura politicii monetare în cazul României

Dacă obiectivele fundamentale sunt localizate la nivel macroeconomic şi

vizează, în definitiv,
influenţarea economiei în ansamblul său, obiectivele intermediare vizează
ţinte ce pot fi localizate la nivelul sistemului bancar. Toate aceste ţinte nu pot
fi supuse acţiunii directe de influenţare exercitată prin măsurile de politică
monetară adoptate de autoritatea monetară. Pentru a realiza, în final, toate
aceste obiective, Banca Centrală îşi stabileşte ţintele operaţionale care se
află cel mai aproape de intervenţiile sale, operaţionalizarea acestor ţinte fiind
rezultatul utilizării celor mai moderne instrumente de care dispune, de
preferinţă instrumente cu acţiune indirectă asupra variabilelor
macroeconomice.

8
2.1.1 Reforma instituţională în sprijinul politicii monetare
Pentru a se putea realiza acest angrenaj de interdependenţe şi influenţe,
reprezentat tocmai de
aplicarea măsurilor de politică monetară, era necesar un cadru instituţional
care să favorizeze succesul acestor măsuri.
Principalul obiectiv urmărit în această direcţie viza constituirea Băncii
Centrale ca bancă de sine
stătătoare, care să-şi asume responsabilităţile în planul elaborării şi aplicării
politicii monetare. Chiar în primul an de tranziţie este posibil acest lucru prin
separarea funcţiilor comercială şi de Bancă Centrală ale Băncii Naţionale:
 Banca Naţională a României a devenit Banca Centrală;
 Banca Comercială Română a preluat funcţiile comerciale ale BNR,
devenind astfel, bancă de depozit.
S-a constituit, într-o formă incipientă, sistemul bancar ierarhizat, având în
vârful piramidei Banca
Centrală şi la nivelul imediat următor băncile comerciale. Desfăşurarea
activităţii băncilor din sistem trebuie şi ea reglementată, motiv pentru care în
1991 sunt elaborate legile care statutează acest lucru: Legea privind
activitatea bancară (Legea nr. 33/1991) şi Legea privind Statutul BNR (Legea
nr. 34/1991).
Prevederile legale au fost îmbunătăţite prin elaborarea unei noi legislaţii în
domeniu, care să permită demararea programului de pregătire a programului
de aderare la Uniunea Monetară Europeană. Astfel, în 1998 au fost abrogate
ambele legi din 1991, intrând în vigoare Noul Statut al Băncii Naţionale
(Legea 101/1998), problema de bază evidenţiată de noua lege vizând
acordarea unei mai mari independenţe Băncii Centrale, în vederea atingerii
obiectivului clar stabilit de data aceasta, şi anume acela de asigurare a
stabilităţii monedei naţionale în scopul asigurării stabilităţii preţurilor.
Posibilitatea desfăşurării activităţii fără intervenţii din afară (aici referindu-
mă, în principal, la
influenţele exercitate de executiv), poate permite BNR să adopte şi să aplice
o politică monetară care, prin canalele de transmisie specifice, să conducă la
realizarea obiectivelor stabilite şi, implicit, la influenţarea economiei în scopul
asigurării stabilizării macroeconomice.

2.2 Obiectivele politicii monetare a Băncii Naţionale a României

Exercitarea influenţei politicii monetare asupra economiei se poate realiza
numai în măsura în care obiectivele de politică monetară stabilite sunt atinse
prin măsurile adoptate. Exercitarea unei influenţe asupra economiei
presupune o înlănţuire de obiective care să permită Băncii Centrale, prin
acţiunile întreprinse, să ajungă la obiectivul (obiectivele) final (finale).
„Vârful de lance” al politicii monetare este reprezentat de obiectivul
fundamental care, după cum am mai precizat, este obiectivul final al politicii
macroeconomice. Pentru a influenţa ansamblul economiei, Banca Centrală
trebuie să acţioneze, direct sau indirect, asupra acelor domenii pe care le
poate influenţa, de aici generându-se, mai departe, influenţa la nivelul întregii
economii. În acest sens, se conturează obiectivele intermediare care vizează
anumite variabile monetare pe care Banca Centrală le poate influenţa direct
sau indirect, dar care nu intră sub propria incidenţă, ci reflectă, în definitiv,
activitatea sistemului bancar al economiei respective. Toate aceste obiective

9
vizează termenul lung de realizare, motiv pentru care Banca Centrală
apelează, pentru acţiunile curente întreprinse, la obiectivele operaţionale,
care de cele mai multe ori vizează indicatori monetari ce pot fi influenţaţi în
mod direct de Banca Centrală. Eficienţa aplicării măsurilor de politică
monetară depinde, în final, de acurateţea instrumentelor utilizate pentru
atingerea tuturor acestor ţinte.

2.2.1 Stabilitatea monedei în scopul asigurării stabilităţii preţurilor

Demararea procesului de liberalizare a preţurilor a condus la declanşarea
presiunilor inflaţioniste.
Alegerea gradualismului s-a dovedit a nu fi, însă, metoda cea mai favorabilă
economiei româneşti. Tensiunile generate de cererea excedentară asupra
preţurilor au condus la manifestarea, la început, a unei inflaţii corective,
urmată, treptat, de o puternică inflaţie structurală ce a degenerat în
hiperinflaţie. În aceste condiţii, chiar dacă se dorea realizarea unui anumit
nivel al creşterii economice care să permită acoperirea cererii excedentare,
evoluţia ascendentă a preţurilor din economie a condus la adoptarea
stabilităţii preţurilor ca obiectiv fundamental al politicii monetare.
În toată perioada de tranziţie, au fost multe moment când politicile
adoptate s-au dovedit a fi ineficiente, pe de o parte ca urmare a necorelerii
dintre politica monetară şi celelalte componente ale politicii
macroeconomice, iar pe de altă parte ca urmare a măsurilor şi instrumentelor
inadecvate utilizate; realizarea stabilizării economiei româneşti a fost
îngreunată şi de o supraestimare a capacităţii economiei româneşti în ceea
ce priveşte restructurarea, procesul lent de privatizare fiind una dintre
principalele cauze care a condus şi conduce la un lent proces de stabilizare.
Toate acestea s-au reflectat în alternări ale unor politici restrictive cu politici
expansioniste, un motiv în plus de accentuare a presiunilor inflaţioniste.
Debutul perioadei de tranziţie a fost caracterizat de căutări în ceea ce
priveşte definirea politicii monetare în planul ţintei sale pe termen lung,
motiv pentru care, până în a doua jumătate a anului 1993, prin politica
monetară s-au urmărit simultan mai multe obiective, precum realizarea
stabilizării economice în condiţiile asigurării unui anumit nivel al creşterii
economice sau realizarea stabilizării macroeconomice în condiţiile asigurării
unei poziţii externe echilibrate (aici referindu-mă, în principal, la echilibrul
balanţeicomerciale). În anii care au urmat, politica monetară a fost orientată
strict către atingerea obiectivului final, şi anume stabilitatea generală a
preţurilor, dar unele măsuri adoptate (precum finanţarea subvenţionată a
anumitor domenii din economie) au fost de natură să conducă la anumite
breşe în măsurile de politică monetară. Cu toate acestea, eforturile politicii
monetare au fost răsplătite de evoluţiile înregistrate la nivelul
indicilor de preţ din economie (a se vedea figura 10).

2.2.2 Obiectivele intermediare ale politicii monetare

Prin intermediul obiectivelor intermediare, trebuie să se realizeze, în definitiv,
prezentarea direcţiilor de acţiune ale Băncii Centrale în ceea ce priveşte
măsurile de politică monetară. „Brunner şi Meltzer defineau problema
obiectivelor intermediare ca o problemă de alegere a unei (sau a unor)
strategii optime care să conducă politica monetară în condiţii de incertitudine
şi de înregistrare de lag-uri în ceea ce priveşte obţinerea de informaţii despre

10
obiectivele fundamentale ale politicii.”37 De asemenea trebuie să precizez că
existenţa acestor lag-uri în ceea ce priveşte răspunsul la măsurile de politică
monetară, la nivel macroeconomic, ca de altfel şi a condiţiilor de incertitudine
în care evoluează economiile contemporane, impun stabilirea unor obiective
intermediare precise care să conducă, în ultimă instanţă, la atingerea ţintei
finale de politică monetară. Realizarea obiectivelor intermediare de politică
monetară este în măsură să reliefeze eficacitatea măsurilor de politică
monetară adoptate. În timp s-au evidenţiat mai multe variabile monetare
care pot fi avute în vedere ca obiective intermediare de politică
monetară:
36GHIZARI, Iota Emil, Obiective şi instrumente ale politicii monetare în România, Academia
Română, Institutul Naţional de

www.gandul.info
http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=231
http://www.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=454

11