CAPITOLUL VI

STRUCTURA DE PRODUCTIE A
EXPLOATATIILOR AGRICOLE

6.1. Structura de productie - concept, rol, factori

de influenta, tendinte.
Structura de productie a unei exploatatii agricole
desemneaza domeniul sau de activitate, iar în cazul elaborarii
unei strategii este o componenta a acesteia, influentând sub
multiple aspecte rezultatele ce se vor obtine.
De fapt, structura de productie se defineste prin felul si
numarul ramurilor vegetale si /sau zootehnice, prin proportiile
dintre ele si prin ponderea fiecareia în activitatea exploatatiei.
Între ramuri exista, în numeroase cazuri, relatii strânse, ceea ce
imprima structurii un caracter de sistem complex si, de dorit,
echilibrat. O structura de productie nu trebuie privita ca o simpla
alaturare de ramuri. Astfel, gestionarea obtinerii unui produs este
dependenta de existenta altor ramuri (de exemplu, obtinerea
laptelui depinde de productia de furaje), iar ramurile pot utiliza
aceiasi factori de productie, aparând ca urmare , diverse tipuri de
relatii între ele.
Datorita complexitatii sale, determinata de multimea
componentelor, a raporturilor dintre acestea si de impactul pe
care îl genereaza asupra economiei exploatatiilor agricole,
structura de productie are o încarcatura decizionala deosebita. În
acest context, structura de productie poate fi privita ca o
combinare de optiuni, adica ceea ce urmeaza a obtine unitatea
putând fi facut în diferite moduri. Astfel, o anumita cantitate de
produse poate fi realizata pe o suprafata mai mare sau mai mica
de teren, în functie de gradul de intensivitate a culturilor.
Productiile la unitatea de suprafata si structura acestora sunt
rezultatul cantitatii factorilor alocati. Din acest punct de vedere,
prezinta interes proportiile care se stabilesc între ramuri, dar si
între exploatatiile care desfasoara aceleasi activitati agricole.
 Ramurile cuprinse în structura trebuie sa reflecte
concordanta dintre conditiile concrete ale exploatatiei si
posibilitatile de valorificare a acestora. Prin urmare, structura de
productie trebuie sa asigure o valorificare cât mai eficienta a
resurselor naturale, materiale si umane de care dispune unitatea.
Este absolut necesar ca în procesul de structurare sa se tina
seama de relatiile de natura biologica, tehnologica si economica
existente între ramurile de productie, al caror continut (de
conditionare, de complementaritate, de concurenta) pot conduce
fie la o structura complexa a productiei (diversificata), fie impun
îngustarea profitului activitatii de productie (specializare).
Cele expuse anterior dau posibilitatea conturarii
conceptului de structura de productie. Schematic, aceasta este
reprezentata în fig. 1.(60).
Structura de productie este elementul central al structurilor
agricole, aflata în strânsa legatura cu acestea. De fapt, structura
de productie este privita în interdependenta cu toate
componentele ce contribuie la obtinerea produselor. Este vorba
de legaturile sale cu „amontele” si „avalul”, cu industria
producatoare, cu cea prelucratoare si cu comertul. Influentele pe
care acestea le exercita asupra nivelului productiei agricole
accentueaza dependenta functionala a exploatatiilor de aceste
tipuri de structuri si conditioneaza evolutiile în ceea ce priveste
filiera agroalimentara.
Abordarea structurii de productie presupune, pe lânga cele
aratate, si alte probleme. Agricultura extensiva si intensiva
determina organizarea unor structuri de productie diferite,
specifice ramurilor practicate. Fiecare din ramurile care pot
alcatui structura de productie are particularitati care influenteaza
rezultatele economice atât la nivel de exploatatie, cât si la cel al
agriculturii. Practicarea unor structuri de productie, dupa gradul
de intensivitate a ramurilor, este consecinta fireasca a biologiei
plantelor, dar, mai ales, a necesitatilor alimentare ale populatiei
(cresterea demografica si a cererii de produs).
 Structura Structura de Structura Structura Structura Structura Structura de
Structura de dimensiona organizare si factorilor serviciilor sistemului de de finantare si de
proprietate la a unit. conducere a consumati în pentru prod. productie marketing sustinere a
agr. unit. agr. unit.agricole agricola agricola unit.agricole

Structuri Structuri
intensive STRUCTURA DE PRODUCTIE extensive

Structura productiei Structura pe specii de

vegetale animale

Plante de nutret
Pepeni verzi si
Cereale boabe

Plante tehnice
Leguminoase

Legume

Ovine si
Porcine
Cartofi

galbeni

caprine
Bovine
Livezi
boabe

Vii

Cabaline

Albine
Pasari
Structura soiurilor Structura pe rase Structura pe categorii de vârsta si sex

Fig.nr 1 . Schema conceptuala a structurii de productie în agricultura

 Ansamblul de ramuri influenteaza rezultatele de productie
si profitul exploatatiei atât prin modul în care este utilizat
capitalul de exploatare, ceea ce are consecinte asupra formarii
unei parti din cheltuielile de productie, cât si prin intermediul
veniturilor (41). În plus, se apreciaza ca alegerea unei structuri de
productie are rol în ceea ce priveste: mai buna punere în valoare
a terenurilor (masura în care se asigura concordanta dintre
cerintele plantelor si conditiile oferite de suprafetele de teren);
utilizarea altor factori de productie; folosirea mai buna a
potentialitatilor exploatatiei si ale mediului natural; marimea
veniturilor si a profitului; gradul de utilizare a fortei de munca si
nivelul salarizarii, când se foloseste munca salariata etc.
Din punct de vedere teoretic, dar si practic, în functie de
conditiile existente în exploatatiile agricole si de cerintele
ramurilor de productie exista posibilitati ca marea lor majoritate
sa dezvolte mai multe dintre acestea. Dar, anumite ratiuni, de
prim ordin fiind, desigur, cele economice, fac necesare decizii cu
privire la: selectia ramurilor (ce sa se produca ?), proportionarea
lor optima (cât sa se produca din fiecare produs?), nivelul
cheltuielilor de productie, obtinerea profitului sau a unor venituri
satisfacatoare în raport cu consumul de factori (în cazul
exploatatiilor agricole familiale unde nu se calculeaza profitul).
Procesul decizional de alegere a ramurilor de productie
este influentat de mai multi factori, care provin atât din mediul
intern, cât si din cel extern în care functioneaza exploatatia, cum
ar fi: conditiile ecologice ale acesteia; cerintele pietei;
asigurarea fortei de munca si calificarea ei; nivelul de înzestrare
tehnica ce se poate asigura; dimensiunea exploatatiei (suprafata
detinuta); posibilitatile existente în ceea ce priveste
achizitionarea unor factori de productie (nivelul preturilor lor,
cantitati, calitate etc.); politica agricola de sprijinire a unor
ramuri sau culturi ale caror produse sunt deficitare în corelatie
cu cererea care se manifesta fata de ele; înlaturarea unor efecte
ale riscului si ale incertitudinii; aptitudinile producatorului (mai
cu seama în cazul unor exploatatii familiale); traditia, inclusiv
cea care priveste consumul; caracterul exploatatiei (de
subzistenta, comercial, cu timp partial sau cu timp total) etc.
Influenta acestor factori se manifesta cu grad diferit de
intensitate. Conditiile ecologice, de exemplu, dar si alti factori,
pot interveni cu caracter restrictiv, limitativ.
În ceea ce priveste cerintele pietei, acestea sunt prioritare.
Producatorul agricol (managerul) se afla, adesea, în situatia de a
decide între conditiile naturale de care dispune exploatatia si
cererea populatiei pentru anumite produse. În acest caz, chiar
daca conditiile naturale permit, este necesar sa se opteze pentru
acele produse pentru care exista piata. De fapt, ratiunea elaborarii
structurilor de productie este piata, în absenta careia orice
activitate a exploatatiilor agricole este, economic, inutila,
exceptându -le pe acelea care produc pentru familie.
Pentru a patrunde pe piata, sefii de exploatatii trebuie sa
cunoasca cererea si sa anticipeze evolutia acesteia. Pe baza
informatiilor obtinute, referitoare la piata, la începutul fiecarui an
agricol, se vor întocmi programe de productie, astfel încât
întreaga activitate sa fie previzionata.
Politica agrara, prin utilizarea anumitor pârghii economice,
tinând seama de raportul dintre cerere si oferta la un produs sau
altul, contribuie fie la stimularea extinderii unor ramuri sau
culturi (oferta mai mica decât cererea), fie la reducerea
suprafetelor detinute de diferite ramuri sau culturi (oferta mai
mare ca cererea), în ambele cazuri modificându-se locul detinut
de ele în activitatea exploatatiei agricole.
Modul în care influenteaza factorii amintiti, varietatea
conditiilor ecologice si a celor de ordin material, gândirea si
actiunea întrep rinzatorului, maniera în care acesta recepteaza
fenomenul economic din agricultura, inclusiv anumite masuri de
politica agricola, determina existenta unei mari diversitati de
structuri de productie, daca privim acest proces în timp si în
spatiu si în cazul diferitelor tipuri si forme de exploatatii din
agricultura (exploatatii familiale, asociatii simple, societati
agricole, societati comerciale agricole pe actiuni etc.). Evolutia
structurilor poate merge de la practicarea unui numar redus de
ramuri, chiar o singura ramura, specie sau categorie de animale,
pâna la recurgerea la ramuri numeroase, imprimând structurilor
un caracter complex (un fel de universalism în productie, care,
însa nu este specific economiei de piata în agricultura). Ultimul
tip de structura de productie este întâlnit, mai cu seama, în
exploatatiile familiale, care urmaresc satisfacerea din productie
proprie a cât mai multor nevoi. Mai intervin, cu un anumit rol:
traditia transmisa din generatie, în generatie, faptul ca unele
dintre exploatatii, din motive variate, se manifesta ca sisteme
“închise” sau “partial deschise”, lipsa unei informari, a
consultantei si a formarii profesionale a noilor producatori
agricoli.
Suprafetele reduse, detinute de acest tip de exploatatii, sunt
repartizate pe mai multe ramuri si culturi, producându-se o
farâmitare a lor, ceea ce influenteaza negativ asupra organizarii
productiei si a muncii, a asolamentului si a rotatiei culturilor, a
efectuarii mecanizate a unor lucrari etc. În societatile comerciale
agricole pe actiuni, chiar daca este întâlnita o structura de
productie complexa, totusi, la nivelul fermelor se manifesta o
anumita specializare.
Tendinta spre simplificarea structurii de productie este
generata de actiunea unor factori, cum ar fi: adaptarea stricta a
ei la conditiile, de diferite feluri, existente; accentuarea
procesului de specializare, favorizat de cresterea dimensiunii
exploatatiilor familiale si orientarea productiei acestora catre
piata, ele dobândind, tot mai mult, un caracter comercial;
aplicarea unor tehnologii de tip industrial, factor care a actionat
în domeniul cresterii animalelor, asigurându-se continuitatea
proceselor de munca; proportionarea rationala a ramurilor;
practicarea, de catre unele exploatatii, a agriculturii cu timp
partial (o parte din timp, unii membrii ai exploatatiei fiind
ocupati în alte domenii , din care provine, uneori, cea mai mare
parte a veniturilor exploatatiei, fara a se mai pune problema cum
este folosita forta de munca în productia agricola, ia r produsele
obtinute servesc, de regula, consumului propriu); dificultatile
unor exploatatii familiale în ceea ce priveste, asigurarea unor
factori de productie (mecanizare, îngrasaminte chimice etc.) sau
în a lucra pamântul (vârsta înaintata a proprietarilor),
recurgându -se, ca urmare, la restrângerea activitatilor.
Daca avem în vedere particularitatile agriculturii, fie ele
tehnice, fie economice, constatam ca factorii care solicita o
structura de productie diversificata, chiar complexa, desigur, la
un nivel de dezvoltare a acesteia si în conditiile unei anumite
politici agricole, sunt mai numerosi, având o influenta destul de
puternica, între acestia aflându -se: atenuarea caracterului
sezonier al productiei agricole (fiind cunoscuta neconcordanta
dintre timpul de munca si cel de productie, mai cu seama în
domeniul culturii plantelor, având loc o serie de procese
naturale); utilizarea eficienta ale componentelor capitalului fix si
a celui circulant, urmarindu -se marirea vitezei de rotatie a
acestuia din urma; folosirea completa a fortei de munca a
exploatatiei sau a celei angajate (desi în conditiile economiei de
piata întreprinzatorul are tendinta de a recurge la cât mai putina
forta de munca, pentru a diminua cheltuielile si a mari profitul,
simplificând, deci, structura de productie si ridicând gradul de
mecanizare); organizarea asolamentului si a rotatiei culturilor,
fiind cunoscuta influenta acestora asupra nivelului productiei;
punerea în valoare a potentialului productiv al capitalului
funciar; valorificarea productiei secundare, din cultura
plantelor, prin cresterea animalelor - aceasta depinzând de
orientarea productiei în domeniul amintit si de furajele la care se
recurge; combaterea sau, cel putin, atenuarea unor efecte ale
riscului si ale incertitudinii; protejarea mediului natural si
mentinerea echilibrului ecologic, evitându-se poluarea solului, a
apei freatice, a produselor etc.
Sub impactul unor asemenea factori se formeaza, la un
moment dat, pentru exploatatiile de diferite tipuri din agricultura,
structuri de productie specifice, reflectând si particularitatile care
se manifesta în functionarea lor. Cum structura se cristalizeaza
sub influenta unor factori, este firesc ca modificarile intervenite
în rândul acestora si a modului lor de manifestare sa-si puna
amprenta asupra evolutiei sale. Se produc, ca urmare, schimbari
ale structurilor, ele având, deci, un caracter dinamic, urmând sa
se adapteze, permanent, noilor cerinte ale factorilor, având, loc,
implicit, un asemenea proces pentru exploatatiile agricole în
raport cu mediul ambiant în care functioneaza si care le
influenteaza. De asemenea, o structura de productie este adoptata
într-un anumit context economic, care, schimbându-se, poate
genera orientari noi ale acesteia, ma i ales în cazul exploatatiilor
care practica culturi de câmp, legumicole etc., a caror modificare
nu produce o dezintegrare a sistemului de productie existent, asa
cum se întâmpla în pomicultura sau în viticultura (75).
De preferat ar fi ca întreprinzatorul/managerul sa
anticipeze modificarea factorilor sau a influentei acestora, mai cu
seama a celor care tin de piata, pentru a recurge la decizia de
modificare a structurii de productie la momentul oportun,
evitându-se fenomene nedorite, cum ar fi: pierderi de productie,
preturi mici, imposibilitatea vânzarii tuturor cantitatilor de
produse etc. Acest lucru presupune adoptarea unor structuri
flexibile, obtinerea de informatii vizând piata (prin cercetare,
consultanta, informarea producatorilor etc.), în general, o buna
cunoastere a tuturor factorilor, o urmarire, în timp, a celor
naturali, dar si a celor economici si sociali, surprinzând
elementele de continuitate, dar si pe cele pe cale sa se produca.
Anticiparea evolutiei fenomenelor constituie, si aici, ca si în
cazul altor domenii, o componenta a activitatii manageriale , care
determina succesul.
În agricultura noastra, dupa 1990, au avut loc modificari
ale structurii de productie. În domeniul productiei vegetale este
de remarcat cresterea ponderii cerealelor, având în vedere
multiplele întrebuintari ale acestora, care au ajuns la cca.70% din
suprafata cultivata. În acelasi timp, s-au diminuat suprafetele
detinute de plantele pentru alte industrializari, cum ar fi sfecla de
zahar, de cartofi, de legume etc. Se poate aprecia ca s-au produs
anumite dezechilibre structurale, ceea ce a avut consecinte
negative, referitoare, între altele la, asigurarea unor industrii de
procesare cu materii prime de natura agricola.
În perspectiva aderarii la UE vor avea loc ajustari
structurale, agricultura, în ansamblu, si exploatatiile urmând sa
raspunda unor asemenea cerinte. Dar, desigur, problema este
legata de tipul de exploatatii, daca vor predomina cele de
subzistenta, vor preleva alte influente asupra structurii de
productie, la loc de frunte aflându-se cunoscuta asigurare a
nevoilor de consum ale familiilor. Folosind diverse pârghii
economice modificarile structurale devin posibile.

6.2. Ramurile de productie din exploatatiile agricole

Problemele structurii de productie si, mai apoi, ale
profilarii si ale specializarii, ca forme sub care ea se regaseste,
sunt indispensabil legate de cunoasterea ramurilor de productie
din agricultura, mai cu seama din punctul de vedere al
exploatatiei, cum se grupeaza ele în functie de o serie de criterii,
astfel încât sa fie selectate, proportionate si ierarhizate. Este
cunoscut faptul ca cele doua parti ale agriculturii, productia
vegetala si cea animala, cuprind un anumit numar de ramuri
(cereale, leguminoase boabe, plante tehnice, legume, cartofi,
viticultura, pomicultura etc., respectiv, cresterea bovinelor, a
porcinelor, a ovinelor, a pasarilor, piscicultura si altele). Privite,
însa, în contextul fenomenelor de fata, ele se pot diferentia astfel
(71,74,91):
a) dupa cerintele fata de factorii de productie utilizati se
întâlnesc: ramuri concurente (solicita aceiasi factori) si ramuri
complementare (nu reclama utilizarea acelorasi factori, ori nu
presupune acest lucru în acelasi timp), ramuri aflate în relatii de
conditionare (existenta unora depinde de produsele obtinute în
altele);
b) dupa gradul în care asigura continuitatea proceselor de
munca, deosebim: ramuri cu activitate quasi continua (îndeosebi,
cele din cresterea animalelor, dar si ramuri din productia vegetala
asigura manifestarea în proportii însemnate a continuitatii
activitatii, de exemplu: legumicultura, pomicultura, viticultura) si
ramuri în care procesele de munca au un pronuntat caracter
sezonier, cum ar fi cerealele, mai ales cele paioase;
c) dupa natura proceselor de productie se disting: ramuri
de productie agricola si ramuri (mai degraba activitati) de
prelucrare a unor produse agricole sau neagricole;
d) dupa scopul activitatii si utilizarea produselor obtinute
deosebim: ramuri de productie finale (vaci de lapte, cresterea
porcinelor etc.), ramuri însotitoare (cultivarea furajelor) si de
utilizare ( activitati neagricole);
e) dupa importanta lor economica - criteriu foarte
important si având o legatura directa cu formele structurii de
productie - adica dupa contributia ramurilor la realizarea
veniturilor, a cifrei de afaceri (în functie de tipul exploatatiei, nu
toate calculeaza cifra de afaceri), ele sunt: de baza,
complementare, ajutatoare, de prelucrare, servicii (se observa
ca si mai sus, de altfel, ca au fost incluse în clasificare si alte
activitati de cât cele de productie agricola, având în vedere
procesele de integrare manifestate în unele exploatatii agricole).
Ramura de baza ocupa locul predominant în activitatea
exploatatiei, spre ea fiind orientata cea mai mare parte a
factorilor de productie. Are cel mai mare aport la obtinerea, dupa
caz, a veniturilor, sau a cifrei de afaceri si reflecta specializarea
exploatatiei. Într-o exploatatie pot exista una sau mai multe
ramuri de baza. Ramurile de baza sunt ramuri finale, contribuind,
decisiv, la realizarea obiectivelor fixate de o exploatatie.
Lucrurile pot fi privite astfel în situatia în care nu avem de a face
cu "pulverizarea" structurii, ci cu un proces de rationalizare a
acesteia, tinzând spre o anumita specializare.
Ramurile complementare, asa cum le spune si denumirea,
au rolul de a întregi activitatea de baza, ele influentând în sensul
diversificarii productiei, fara ca aceasta sa dobândeasca forme
accentuate. Ele se organizeaza pentru a pune în valoare resurse
disponibile de la ramura de baza sau a altora existente în
exploatatie. Fiind ramuri de mai mica amploare, vor avea si o
contributie mai redusa la indicatorii valorici ai exploatatiei
(fenomenul este privit în anumite conditii, determinate de
cantitatile de produse si de preturile la care acestea se vor vinde,
inclusiv de raportul dintre oferta si cerere, când preturile sunt
liberalizate).
Ramurile ajutatoare contribuie la desfasurarea activitatii în
ramurile de baza si chiar în cele complementare. Nu sunt
organizate, în general, pentru a obtine produse destinate vânzarii.
Spre vânzare sunt orientate numai excedentele. Tipica pentru
aceste ramuri, este cultivarea furajelor. Interdependenta dintre
cresterea animalelor si cultivarea furajelor solicita dezvoltarea lor
proportionala.
Activitatile de prelucrare si serviciile au rolul de a
prelucra unele cantitati de produse si, respectiv, de a satisface
cererile unor beneficiari fata de anumite lucrari, reparatii etc.
Ele sunt rodul activitatii de integrare, manifestate în unele
exploatatii (cele familiale prelucreaza însemnate cantitati de
produse agricole pentru a obtine produse agroalimentare
necesare, în special, consumului propriu).

6.3. Diversificare , profilare si specializare

Orientarea catre o anumita structura de productie, desi
necesara si importanta, nu este, totusi, suficienta pentru
organizarea activitatii unei exploatatii agricole. Urmeaza ca
selectarea ramurilor sa fie însotita de dimensionarea fiecareia si,
deci, de stabilire a unor proportii între ele, tinând seama, între
altele, de relatiile care le sunt specifice. De altfel, practicarea mai
multor ramuri, solicitata de diversificarea productiei, care are o
serie de avantaje pentru producator (o oarecare stabilitate a
veniturilor, protejarea sa împotriva riscului si a incertitudinii) are
loc între anumite limite, evitându-se farâmitarea suprafetelor si,
implicit, consecintele negative pe care le are, în plan
organizatoric, dar si în cel economic, cu referire speciala la
nivelul cheltuielilor generate de lucrarile agricole. Chiar daca
diversificarea prezinta avantaje, desigur ca "din fiecare câte
putin" nu este cea mai viabila solutie si nu poate sa caracterizeze
o exploatatie care practica o agricultura comerciala, ci, cel mult,
pe una care sa vizeze, cu precadere, satisfacerea propriilor nevoi
de consum.
O structura de productie mai larga trebuie sa se
caracterizeze, desigur, prin rationalitate, prin proportii optime
între ramuri, asigurând ceea ce se întâlneste sub denumirea de
echilibru intern. Acest lucru se realizeaza pe masura ce se
contureaza, pentru fiecare unitate, o anumita structura de
productie, nu numai în ceea ce priveste numarul si felul
ramurilor, ci si ponderea fiecareia în ansamblul activitatii,
determinata de influenta diversilor factori. Procedând astfel, se
constituie, de fapt, profilul si, mai departe, prin intermediul altor
masuri, specializarea exploatatiei . Problemele diversificarii ale
profilarii si ale specializarii sunt intim legate de realizarea unor
activitati la nivelul agriculturii – repartizarea teritoriala si
zonare productiei agricole, prin care se urmareste ca fiecare
produs sa se obtina acolo unde aceasta conduce la cel mai mic
cost, ajungându -se la un avantaj comparativ. Sunt activitati de
mare complexitate, care presupun studii ample ale conditiilor
natural-economice si sociale, precum si existenta unor mijloace
financiare si a calculatoarelor de mare capacitate necesare
optimizari lor . Pentru agricultura noastra aceste probleme sunt
de perspectiva. Repartizarea teritoriala si zonarea productiei
agricole permit exploatatiilor dintr-un areal natural-economic
(zona) sa-si orienteze structura de productie, sa -si aleaga un
profil si chiar sa se specializeze, utilizând elementele specifice
continute de cele doua-activitati si, în special, de zonare.
Profilarea este actiunea prin care se stabileste structura
de productie a unei exploatatii în corelatie cu conditiile naturale,
economice si sociale care o caracterizeaza, realizându -se
dimensionarea, proportionarea si, implicit, ierarhizarea
ramurilor în functie de o serie de criterii, preponderent fiind cel
de profitabilitate a fiecareia dintre ele (74).
 Prin profilare se înfaptuieste o anumita diviz iune a muncii
la nivelul exploatatiei agricole, ceea ce influenteaza procesele de
productie si manageriale pe care aceasta le desfasoara pe durata
unui ciclu de productie, an agricol etc. Decizia privind profilul de
productie va influenta, deci, activitatea exploatatiei pe o
perioada de timp mai lunga sau mai scurta, în functie de
specificul ramurilor care intra în componenta acestuia.
Faptul ca profilul de productie se afla în relatie directa cu
diferitele conditii specifice exploatatiei, se constituie în premisa
pentru punerea lor în valoare, ceea ce are efecte benefice pentru
rezultatele de productie si economice obtinute, având loc, de fapt,
o potentare a acestora. Înseamna ca decizia de profilare trebuie
sa se întemeieze, între altele, pe o buna cunoastere a acestor
conditii, pe abordarea lor multilaterala, din punctul de vedere al
specialistilor din diferite domenii. Acest lucru favorizeaza, asa
dupa cum, de altfel, si cere fundamentarea diferentiata a
profilului fiecarei exploatatii. În cazu l unei zone sau chiar al unei
microzone, pe fondul unui anumit caracter de omogenitate a
conditiilor, exista elemente de variabilitate a lor, impunând, în
mod implicit, o diferentiere a profilului.
Decurgând din structura de productie, care trebuie sa se
caracterizeze prin adaptabilitate si flexibilitate, fiind, deci, de
aceeasi natura cu ea, profilul sufera modificari în decursul
timpului, urmând sa întruneasca aceleasi caracteristici. Realizat
potrivit unui anumit mod de manifestare a factorilor, care îl
influenteaza, profilul urmeaza sa resimta impactul modificarilor
intervenite la nivelul acestora. Rol deosebit revine "semnalelor"
emise de piata si, în principal, schimbarilor care privesc cererea
fata de diferitele produse agricole, cu referire la : cantitatile
solicitate de diversi consumatori, structura sortimentala, calitate,
parametri tehnici în cazul prelucrarii etc. Adaptarea profilului la
noile cerinte devine absolut necesara, ea conditionând însasi
supravietuirea exploatatiei agricole comerciale. Fenomenul de
adaptare se realizeaza, oarecum, cu usurinta în cazul
exploatatiilor cu profil cerealier, legumicol etc., fiind vorba de
culturi anuale si, ca urmare schimbarile sunt posibile de la un an
la altul, cu toate ca ridica anumite probleme pentru producator
(asigurarea semintelor, tehnologia utilizata, fluxul lucrarilor si
mijloacele tehnice necesare etc.). Nu la fel stau lucrurile în
pomicultura, viticultura sau chiar în crestere a animalelor.
Durata mare de exploatare a plantatiilor pomicole si a celor
viticole, perioada relativ lunga pâna la intrarea lor deplina pe rod
si marimea investitiilor solicitate, facând referire numai la
acestea, conduc la imposibilitatea adaptarii imediate.
Modificarile intervin la intervale mai mari de timp, producându-
se, de fapt, dezafectarea unor plantatii si crearea altora,
efectuându-se noi investitii. De aceea, când se alege profilul
unei astfel de exploatatii, când se opteaza pentru diferite specii si
soiuri sunt necesare studii de marketing privind modul de
manifestare a cererii fata de produsele prevazute a se obtine,
tendintele acesteia referitoare la soiuri, calitate, perioada de
aparitie pe piata, având în vedere ca ele se vor adresa, asa dupa
cum se apreciaza, unui consumator ale carui gusturi vor fi tot mai
rafinate.
Imaginea profilului unei exploatatii este redata cu ajutorul
unor indicatori, care pot fi: directi si indirecti . Din prima
categorie face parte, în principal, structura valorica a productiei
totale sau, dupa caz (tipul de exploatatie), a cifrei de afaceri. Se
surprinde, în acest fel, contributia diferitelor ramuri la realizarea
acestor elemente de ordin sintetic privind activitatea unei
exploatatii. Operând cu aspecte de natura valorica, o anumita
influenta asupra ponderii unor ra muri o pot exercita preturile
produselor, în sensul evolutiei nivelului lor, chiar daca sub
aspect cantitativ productia nu o cunoscut variatii de la un al la
altul.
Pentru o exprimare mai ampla a profilului, indicatorilor
directi li se asociaza cei indirecti, cum ar fi: structura modului de
folosinta al terenului, ponderea ramurilor vegetale în suprafata
cultivata, a celor zootehnice în efectivul de animale, exprimat în
U.V.M. etc.
 Profilul ales trebuie sa asigure, concomitent cu utilizarea
rationala a resurselor de productie si, desigur, si prin aceasta,
venituri si o profitabilitate ridicate, ca o conditie de importanta
cruciala pentru viabilitatea economica a unei exploatatii. Pentru
exploatatiile agricole si, în special, pentru cele care prin
trasaturile lor se apropie sau reprezinta o întreprindere în
adevaratul înteles al conceptului, o astfel de manifestare (viabila)
în spatiul economic agrar si national depinde, în mare masura, de
orientarea productiei, a profilarii si, în final, a specializarii.
Specializarea este o optiune care decurge din precedentele
(structura de productie si
profilare), dar evident cu o
sfera de cuprindere mai
Structura de productie redusa (fig.1). Se observa ca
profilare
ea succede, în mod firesc,
fixarii profilului, producând o
specializare
diferentiere între exploatatii
identice din punct de vedere
al acestuia. Exploatatia,
parcurgând actiunea de
Fig.1 specializare, asigura, de fapt,
dezvoltarea preponderenta a unei anumite ramuri sau chiar a unei
culturi, a unei specii sau a unei categorii de animale. Atentia
producatorului/managerului si factorii de productie se focalizeaza
catre ramura respectiva. Înseamna ca avem de a face cu o
repartizare a ramurilor pe exploatatii distincte, luându-se în
considerare amplasamentul lor geografic (conditii
ecogeografice).
Specializarea aduce elemente de nuantare a structurii de
productie prin cultivarea unor culturi mai restrânse ca numar. De
asemenea, acest proces se manifesta si în cazul aceleiasi culturi,
când este vorba de a cultiva un anumit soi sau un hibrid etc.
Caracterul unor productii face posibil acest proces, întrucât
veniturile la unitatea de suprafata sau pe animal determina o
activitate profitabila. Conditia necesara pentru ca specializarea
sa fie eficienta pentru o exploatatie este ca nivelul cererii pentru
anumite produse sa creasca pentru o perioada lunga de timp si ca
resursele existente sa permita acest lucru.
Specializarea productiei are legatura cu structurile
dimensionale ale exploatatiilor si cu nivelul de dezvoltare a
acestora. Aplicarea Legii fondului funciar, în prima sa forma, a
limitat tendinta de dezvoltare a unor culturi sau specii de
animale prin prezenta unui mare numar de gospodarii individuale
pentru care scopul principal este de consum din productia
proprie.
Reglementarile Legii exploatatiilor agricole creeaza
posibilitati de reducere a acestui impact. Organizarea
exploatatiilor de dimensiuni comerciale (120 ha pentru culturile
cerealiere, minim 2 ha pentru legumele în câmp s.a.) va permite
dezvoltarea lor si prin actiunea de specializare. Iata, de pilda,
specializarea se poate realiza în cazul culturii legumelor timpurii,
unde gradul de concentrare este ridicat si preturile de vânzare pot
asigura un nivel mare al profitului. Specializarea este oportuna
în aceste unitati si datorita omogenitatii procesului tehnologic si
facilitatii modernizarii acestuia, având în vedere necesarul de
consum de legume proaspete al populatiei.
Apreciem ca specializarea se poate realiza, în unele
situatii, pe exploatatii si pe produse (mai ales în cazul produselor
zootehnice si legumicole) si numai în conditiile în care între
producatori si între acestia si asociatiile de marketing ce se vor
constitui (în special în activitati de comercializare) exista relatii
de cooperare si integrare. Într-o astfel de legatura are loc
cresterea eficientei economice a unitatii producatoare. Aceasta
va renunta la acele culturi care nu îi asigura competitivitate si
stabilitate economica, lasând activitatile din amontele sau în
seama unitatilor mai sus amintite. Problema care ramâne este ca
diferitele exploatatii agricole sa poata furniza pietei, în cantitatea
si la calitatea ceruta, produsele necesare.
Existând o anumita structura a cererii de produse agricole,
exploatatia urmeaza sa se orienteze catre acel produs de baza
pentru care are conditiile, de diferitele feluri, cele mai bune, fiind
de presupus ca va fi obtinut la cel mai mic cost, astfel încât sa fie
competitiva în raport cu ceilalti producatori (concurenti
potentiali). Este vorba, asa dupa cum s-a mai aratat, sa-si
foloseasca competentele distinctive, proces în urma caruia, este
de presupus, vor decurge cele mai bune rezultate.
Specializarea prezinta o serie de avantaje pentru o
exploatatie, cum ar fi (90,94): omogenitatea procesului de
productie, cu efecte asupra tehnologiilor practicate, a
mijloacelor tehnice de asigurat, a cunostintelor fortei de munca -
reducându-se numarul de ramuri se restrânge cel al
tehnologiilor utilizate si al mijloacelor tehnice folosite;
specializarea mijloacelor tehnice si a fortei de munca; cresterea
calificarii fortei de munca; apropierea conditiilor de munca de
cele din industrie; mai buna punere în valoare a unor conditii
naturale, evitându-se extinderea culturilor peste limitele de
favorabilitate; efectele unui dezastru biologic - cum ar fi o
epizootie - pot fi limitate la o singura veriga din lantul de
activitati; asigurarea unor productii omogene si în cantitati
(partizi) mari, ceea ce faciliteaza relatiile cu diferiti beneficiari,
acestora, caracteristicile respective le favorizeaza desfasurarea
activitatii lor ulterioare (comercializare, depozitare si
conditionare, procesare industriala).
Nu pot fi trecute, însa, cu vederea si anumite consecinte
negative, de exemplu, în cazul unei specializari foarte înguste
vulnerabilitatea unitatii este mai mare, se accentueaza riscul
unor pierderi partiale sau totale de recolta si de venituri, ceea ce
va marca, în mod serios, economia exploatatiei si câstigurile
componentilor acesteia (membrii familiei sau dupa caz,
muncitorii si ceilalti salariati), ale proprietarilor si ale
actionarilor care nu vor putea primi dividende . Or, si din astfel
de considerente, exploatatiile agricole, inclusiv societatile
comerciale agricole pe actiuni, mai cu seama în productia
vegetala, nu iau decizii de adâncire a specializarii ci, mai de
graba, de diversificare a activitatii, încercând, pe de o parte, sa
realizeze o ritmicitate a veniturilor, iar pe de alta parte sa
compenseze pierderile de venituri de la unele culturi cu
realizarea acestora de la altele, ne expuse riscurilor de diferite
feluri. O asemenea optiune este determinata si de politica
economica promovata fata de agricultura. Desigur ca, existenta
unui sistem de asigurari eficient, cu avantaje atât pentru asigurat,
cât si pentru asigurator, ar contracara o asemenea tendinta,
decurgând efecte pozitive pentru: marimea suprafetei acordate
unor ramuri, conditiile de efectuare a lucrarilor si de folosire a
tehnicii agricole etc.
În ceea ce priveste exploatatiile agricole familiale se poate
aprecia ca, pe masura transformarii unora dintre ele în exploatatie
de dimensiune care, alaturi de alti factori sa le imprime viabilitate
economica, procesul de specializare va putea fi reconsiderat, ele
urmând sa produca tot mai mult pentru piata.
Actiunea de specializare poate avea în vedere o exploatatie
nou înfiintata (ex.: societate agricola, societati comerciale de
diferite tipuri, create potrivit prevederilor Legii 31/1990) sau una
care functioneaza de un anumit numar de ani si care resimte
nevoia sa modifice structura ramurilor practicate.
În primul caz, optiunile se vor fundamenta pe cunoasterea
factorilor specifici exploatatiei, endogeni si exogeni, a influentei
lor, astfel încât, ceea ce se va cultiva sau specia ori categoria de
animale crescuta sa corespunda, în cel mai înalt grad, cerintelor
acestora. Si în aceasta situatie, decizia este dificil de luat, având
în vedere gradul redus de cunoastere a influentei unor factori si
comportamentul imprevizibil al lor, dar, cel putin, aparent, este
mai usoara decât cea care se ia atunci când este vorba de o
unitate existenta, pentru care specializarea sau trecerea la un nou
continut al acesteia presupune modificari de fond, inclusiv în
sistemul de productie practicat. Se în telege ca, are loc excluderea
din activitate a unor ramuri, culturi sau, dupa caz, specii ori
categorii de animale, resursele fiind redistribuite celor care ramân
în structura si, cu precadere, ramurii considerate a fi de baza. Cu
acest prilej pot avea lo c pierderi de resurse, dezafectarea unor
investitii, daca nu sunt adaptabile noii structuri etc. Desigur ca,
daca vrem sa schimbam ponderea unei ramuri în activitatea unei
exploatatii, în rezultatele obtinute, se poate recurge la
intensificarea ei, marin d resursele pe care i le alocam
(îngrasaminte, irigatii etc.), fara sa excludem celelalte ramuri sau
culturi din activitate.
Gradul de specializare a unei exploatatii este redat prin
nivelul de concentrare a productiei ramurii de baza (indicator
direct)(90). Ponderea acesteia în structura productiei vândute
constituie un indicator al specializarii numai atunci când reflecta
un minim de concentrare a productiei necesara organizarii unei
exploatatii agricole specializate. Si aici intervine influenta
preturilor, ca si a consumului intern dintr-un produs sau altul,
ultimul aspect diminuând ceea ce se vinde în afara si, implicit,
ponderea ramurii (a produsului). Se apreciaza ca o exploatatie
este specializata numai daca ramura de baza detine cel putin 50 -
60 % din productia vânduta.
Un indicator utilizat în UE, care reflecta gradul de
specializare al unei exploatatii, este marja bruta standard.
Aceasta este un indicator de gestiune, care fundamenteaza
deciziile în exploatatiile agricole.
Cu ajutorul informatiilor furnizate de marja bruta,
managerul poate lua mai usor decizii de programare a activitatii.
În acest fel, eforturile viitoare vor fi orientate spre acea structura
de productie care sa-i maximizeze eforturile în conditiile unei
cereri mereu aflate „în miscare”.
Pentru a reda gradul de specializare a unei unitati agricole,
se calculeaza marja bruta, dupa formula:
MB = V-Chv, în care :
V – veniturile obtinute din activitatea (cultura) respectiva;
Ch v - cheltuielile variabile (seminte, îngrasaminte, forta de
munca , transportul, servicii etc.).
Unul dintre articolele de cost greu de surprins în
contabilitatea exploatatiilor agricole din România sunt
cheltuielile cu forta de munca, întrucât aceasta este asigurata, în
principal, de membrii familiei (gospodariile individuale). La
determinarea cheltuielilor variabile cu forta de munca nu se iau în
calcul costurile ocazionate de remunerarea sefilor de exploatatii,
ci doar acelea generate de activitatea celorlalti membrii ai
familiei, la care se pot adauga, dupa caz, cheltuielile cu forta de
munca angajate sezonier.
Deoarece cheltuielile variabile sunt legate direct de
marimea exploatatiei agricole, ele redau exact locul pe care
unitatea îl detine în rândul exploatatiilor cu activitati similare.
Exploatatiile agricole din România, constituite în urma
aplicarii Legii 18/1991, în mare parte, nu au o evidenta pentru a
permite calculul acestui indicator si, ca urmare, este putin posibil
sa putem determina marja bruta. Nu este vorba doar de
neidentificarea cheltuielilor generate de forta de munca (în
exploatatiile familiale), ci si de lipsa acestora privind cheltuielile
variabile de functionare, întretinere / reparatii masini agricole si
tractoare, cheltuieli cu seminte, îngrasaminte etc.
În conditiile formarii exploatatiilor de dimensiuni
comerciale, va fi necesara si cuprinderea acestor cheltuieli în
gestiunea lor, în scopul asezarii structurilor de productie pe
criteriul competitivitatii.
Specializarea are, desigur, avantaje dar trebuie gasita
"starea de echilibru între factorii care cer simplificarea structurii
de productie si cei care solicita diversificarea ei" si asigurarea, în
mod implicit, a limitelor optime ale specializarii, ceea ce are
consecinte asupra eficientei economice a activitatii exploatatiei
agricole. Varietatea tipurilor si formelor de exploatatii agricole
determina diferentieri ale acestor limite. Alaturi de acestea pot sa
intervina structura organizatorica, în cazul societatii comerciale
agricole pe actiuni în care exista ferme, sau tehnologiile de
productie - în cazul celor de tip industrial, specializarea poate fi
adâncita pe faze ale fluxului tehnologic.
Impactul specializarii asupra economiei exploatatiei
presupune luarea în considerare a factorilor care o influenteaza, a
raporturilor care se stabilesc între acestia, urmarind starea de
echilibru amintita, si alegerea unor metode de realizare a ei,
compatibile cu elementele care îi formeaza continutul.
Starea economica actuala a exploatatiilor agricole,
dimensiunea redusa, în cazul celor familiale, “miscarea” lor
catre alt tip de economie, inexistenta politicilor de orientare a
structurilor de productie, ca si alti factori, fac imposibila sau, cel
putin, greoaie, conturarea unei profilari diferentiate. Este de
asteptat c a, pe masura ce se asigura diferite conditii, sa asistam la
parcurgerea, de catre exploatatiile agricole, a “drumului” catre un
profil sau altul, mai mult sau mai putin divers. Exploatatiile mai
mari (societatile agricole, societatile comerciale agricole etc.) au
sanse sporite de a trece la actiuni de rationalizare a activitatilor,
cu toate ca, în cazul societatilor agricole, intervin nevoile de
consum al gospodariilor membrilor asociati, ceea ce solicita
diversificarea productiei. În societatile comerc iale pe actiuni,
mai cu seama, în situatia celor crescatoare de animale, dar si a
celor viticole si pomicole specializarea cunoaste o anumita
rezolvare, aparând numai elemente de diversificare pe verticala
(de integrare), referitoare, dupa caz, la: abatorizare, prelucrarea
carnii, a strugurilor etc. Problemele sunt, desigur, mult mai
complexe daca ne referim la exploatatiile agricole familiale, unde
este posibil ca, din motive destul de diverse, lucrurile sa decurga
lent, în ceea ce priveste simplificarea structurilor de productie.

6.4. Îmbinarea (combinarea) ramurilor

Procesul de rationalizare a structurii de productie si, deci,
profilarea si, chiar, specializarea nu sunt exclusiviste fata de
existenta mai multor ramuri sau culturi într-o exploatatie
agricola. Cu atât mai mult, apare aceasta problema în cazul în
care, optiunile exploatatiei sunt, de la bun început, catre
diversificare. Pot fi ramuri ale productiei vegetale si/sau ale
cresterii animalelor, alaturi de care, în cazul unui profil complex,
se afla si activitati de prelucrare a unor materii prime agricole sau
neagricole, prestarea unor lucrari sau servicii. Ca urmare, apar
probleme ale modului în care se combina aceste ramuri si ale
efectelor, de diferite feluri, care se urmaresc a se obtine.
Intereseaza, totodata, masura în care ramurile se completeaza ,
dând coerenta si stabilitate sistemului de productie practicat,
manifestarea relatiilor dintre ele, masurile de armonizare a
dezvoltarii lor, acestea depinzând atât de ceea ce le este specific ,
cât si de abilitatile celor care urmeaza sa le realizeze, fara sa se
scape din vedere multitudinea factorilor de influenta.
Atitudinea si, în final, decizia producatorului / managerului
vor fi diferite, în ceea ce priveste combinarea ramurilor, si în
functie de relatiile care se stabilesc între acestea, si care sunt: de
conditionare, de concurenta si de complementaritate (71,74).
Fiecare dintre ele are un anumit continut si influenteaza, ca
urmare, în mod diferit procesul de combinare.
Relatiile de conditionare reflecta interdependenta dintre
unele ramuri, fenomene care se concretizeaza prin "livrarile"
reciproce de produse, acestea devenind factori de productie în
ramura (ramurile) cu care intra în asemenea relatii, ramura în
care au fost obtinute. Manifestarea acestor relatii are loc, deci,
prin "iesirile" de produse din unele ramuri si a "intrarilor"
acestora în alte ramuri (un exemplu poate fi cel din schema 1).
Relatiile de conditionare se manifesta si între ramuri ale
productiei vegetale, în ceea ce priveste succesiunea lor în
asolament (ex.: grâu dupa leguminoase). Satisfacerea relatiilor de
conditionare, în acest caz, depinde si de atitudinea fata de
organizarea asolamentului, ca si de cerintele pietei. Produsele de
la unele culturi solicitate de aceste relatii s-ar putea sa nu fie
cerute pe piata, aparând problema vânzarii lor.
Existenta relatiilor de conditionare presupune practicarea
unei structuri de productie cu caracter mai larg si asigurarea unor
asemenea proportii între ramuri care sa permita satisfacerea
necesarului reciproc de produse, concretizat, deci în consumuri
interne.
 Ramuri ale productiei Ramuri ale cresterii
vegetale animalelor
(cultura furajelor, cereale etc.)

“Iesiri”
“Intrari”
• furaje • furaje
• productie secundara

“Intrari” “Iesiri”
• îngrasaminte naturale • productie secundara

Schema 1

Relatii de concurenta se stabilesc între ramuri care

utilizeaza aceleasi resurse (factori de productie), cum ar fi cele
ale productiei vegetale care solicita aceeasi categorie de teren,
acelasi tip de îngrasaminte etc., ori din cresterea animalelor ale
caror ratii au în alcatuirea lor aceleasi furaje. În cazul relatiilor de
concurenta are loc excluderea unor ra muri de catre altele
(resursele fiind, în general limitate ) si influenta lor se va exercita
în sensul restrângerii (al simplificarii) structurii de productie.
Relatiile de complementaritate se formeaza între ramuri
care contribuie la folosirea deplina a resurselor de productie (a se
vedea clasificarea ramurilor) si, în consecinta, ele nu pot
influenta decât în directia diversificarii structurii de productie.
În procesul de combinare a ramurilor alaturi de respectarea
relatiilor dintre ele, se urmareste si atingerea unor scopuri
(denumite, uneori, si principii (63,71,74), acestea din urma
putând fi privite în mod diferentiat în functie de contextul
natural, economic si social în care functioneaza exploatatia, de
tipul si forma acesteia, de politica agricola, de interesele
producatorului etc. (schema 2).
Ridicate la rang de principii, scopurile multiple urmarite
prin combinarea ramurilor, ar însemna ca ele sa fie respectate cu
strictete în totalitatea lor si în toate cazurile, ceea ce nu se
întâmpla, deoarece intervin influente ale unor elemente de felul
celor redate mai înainte. Astfel, de exemplu, prim combinare se
spune ca trebuie respectat principiul utilizarii complete a fondului
funciar, dar sunt tari care, în conditiile unor excedente de
produse, ofera compensatii producatorilor pentru a nu se cultiva
întreaga suprafata, pentru surplusul de productie neexistând
debusee. Un anumit specific întâlnim si în cazul utilizarii fortei
de munca, când aceasta este angajata. Interesul celui care o
angajeaza este de a folosi cât mai putina forta de munca si pe
perioade cât mai scurte.
a . Prin combinarea urmeaza sa se asigure, asa cum se
arata în schema 2, punerea în valoare a potentialului productiv al
capitalului funciar. Diferentierea conditiilor de sol chiar la
nivelul unei exploatatii, mai cu seama când este vorba de o
societate comerciala agricola pe actiuni, societatea agricola etc.
(exploatatiile agricole familiale, desi, detin suprafete reduse,
totusi, parcelele sunt repartizate în perimetre funciare diferite)
impune un sortiment mai variat de culturi, între aceste conditii si
cerintele fata de sol ale plantelor urmând sa se asigure
corespondenta necesara, care potenteaza rezultatele de productie
obtinute. Atunci când exista cerere fata de produsele de la mai
multe culturi, evident ca vor fi selectate cele care gasesc
favorabilitatea cea mai ridicata, armonizând exigentele acestui
principiu cu cele ale pietei.
 Relatii dintre Combinarea Obiectivele
ramuri ramurilor combinarii

a . Utilizarea rationala a
capitalului funciar

b. Cresterea gradului de
ocupare a fortei de munca

c. Folosirea eficienta a
capitalului fix
de conditionare
d. Economisirea energiei

de concurenta e. Combaterea riscului si

incertitudinii

de complementaritate f. Reciclarea superioara a

productiei secundare din
cultura plantelor
Schema 2
g. Cresterea vitezei de
rotatie a capitalului circulant

De asemenea, prin combinarea ramurilor sporesc

posibilitatile de organizare a asolamentului si a rotatiei culturilor,
ceea ce contribuie la: exploatarea rationala si protejarea solului,
refacerea continutului sau în diferite substante nutritive, evitarea
eroziunii etc. Rotatia culturilor, daca are în componenta sa culturi
leguminoase, contribuie la restabilizarea si cresterea fertilitatii
solului. Este adevarat însa ca în conditiile chimizarii agriculturii
are loc completarea, pe cale artificiala, a unor substante
consumate din sol de catre plante, culturile putându -se
autosuporta un anumit numar de ani (19). Dar, rolul
asolamentului si al rotatiei culturilor continua sa prezinte interes
din punctul de vedere al efectelor amintite
 b. Este cunoscut ca în agricultura , mai ales în productia
vegetala, exista anumite "vârfuri de munca ", în afara carora forta
de munca ocupata în aceasta ramura este utilizata în mai mica
masura, ceea ce genereaza consecinte negative atât pentru
întreprinzatorul agricol (asigurarea fortei de munca când este
solicitata de productie, or, cei care cauta de lucru nu asteapta
numai anumite perioade), cât si pentru cei care participa la lucrari
(imposibilitatea de a presta o munca continua, de a obtine
venituri în mod permanent, aparitia somajului partial sau chiar
total etc.).
Prin îmbinarea, de exemplu, a unor ramuri (culturi) ale
productiei vegetale si mai, cu seama, a acestora cu cresterea
animalelor sporeste gradul de uniformitate în utilizarea fortei de
munca, marind productivitatea acesteia si veniturile sale,
lucratorul urmând sa aiba, prin prisma cunostintelor, un caracter
polivalent. Fenomenul este favorizat de faptul ca perioadele în
care culturile (sau cel putin o parte dintre ele) solicita procese de
munca sunt diferite si, mai ales, de specificul cresterii animalelor,
domeniu în care discrepanta dintre tipul de munca si tipul de
productie este mult mai mica (sau nu exista).
În actiunea de îmbinare a ramurilor poate fi avuta în
vedere si recurgerea la alte activitati: de prelucrare, comerciale,
de servicii, de turi sm, în conditiile unei politici de dezvoltare
globala a spatiului rural. Ca urmare, se actioneaza asupra
stabilitatii fortei de munca, a veniturilor sale, a gasirii altor
posibilitati de ocupare a acesteia, reducându-se ponderea ei în
agricultura, cu consecintele economice si sociale care decurg din
asemenea procese.
c. Probleme privind gradul de utilizare se întâlnesc si în
cazul unor componente fizice ale capitalului fix (tractoare, masini
agricole etc.). Folosirea lor incompleta este determinata, pe de o
parte, de neconcordanta amintita, iar pe de alta parte, de faptul ca
unele dintre ele participa la o singura lucrare sau la un numar
redus de lucrari. Aceasta situatie se resimte, între altele, asupra
nivelului cheltuielilor de productie, fie daca ne referim si numai
la amortizare care, indiferent daca mijlocul tehnic respectiv este
folosit o perioada mai mare sau mai mica, ea "curge", ceea ce
face ca la un volum mic de lucrari, pe hectar lucrare sa revina un
nivel mai mare al acesteia.
Problema de fata vizeaza atât societatile comerciale
agricole pe actiuni, care au mijloace tehnice proprii, cheltuielile
generate de utilizarea acestora repartizându -se asupra culturilor la
care executa lucrari, putând sa încarce costul produselor, cât si
societatile de tip AGROMEC sau create prin initiativa privata,
pentru care nivelul cheltuielilor determina marimea tarifelor
percepute si a rezultatelor financiare finale. Daca în ceea ce
priveste utilizarea mijloacelor tehnice în societatile comerciale
agricole pe actiuni, aceasta este determinata de structura de
productie practicata, în cazul AGROMEC-urilor si al societatilor
bazate pe initiativa privata procesul este influentat de structura
ramurilor din microzona în care ele presteaza lucrari agricole si,
desigur, de efectuarea altor activitati. Pentru ele rationalizarea
cheltuielilor si practicarea unor tarife adecvate (lipsa unei
concurente puternice le mentine la un nivel ridicat) pot stimula
interesul producatorilor pentru a apela la serviciile pe care le
presteaza.
Combinarea ramurilor, la diferite niveluri organizatorice,
asociate cu masura în care se asigura caracterul de universalitate
a diferitelor mijloace tehnice, contribuie la extinderea perioadei
de utilizare a acestora, cu efecte pozitive în ceea ce priveste
nivelul cheltuielilor de productie, al costului unitar al produselor,
al tarifelor si, nu în ultimul rând, al profitabilitatii diferitelor
societati .
d. Prin combinarea ramurilor se poate actiona si în sensul
economisirii energiei consumate. Fieca re ramura având o
tehnologie specifica, combinarea si rotatia lor în timp si în spatiu
se manifesta ca o masura de "fitoterapie", cu ajutorul lor
actionându-se în sensul prevenirii si al combaterii unor boli si a
unor daunatori, fara a mai fi nevoie de utilizarea unor substante
chimice, a caror obtinere si administrare genereaza consumuri
ridicate de energie.
Cele de mai sus se întemeiaza pe faptul ca, potrivit unor
studii, producerea unui kilogram de pesticid presupune un
6
consum de energie de 101 x 10 jouli, echivalentul a 2,4 l petrol,
ceea ce situeaza aceste produse pe primul loc în rândul factorilor
de productie, dupa consumul specific de energie (63).
Economisirea energiei este însotita si de alte efecte
pozitive, prin evitarea poluarii produselor, a solului si, în general,
a mediului ecologic în care se manifesta diferite agroecosisteme.
Este necesar sa se aiba în vedere si modul cum se administreaza
îngrasamintele si, mai cu seama, alte substante chimice utilizate
în procesele de productie. Îndrumarea tehnica este absolut
necesara, când se recurge la ele, în special, în situatia
exploatatiilor agricole familiale, unde exista tendinta de a le
administra cu ajutorul unor mijloace improvizate, sau în mod
întâmplator în ceea ce priveste momentul si, îndeosebi, cantitatea
utilizata.
Sunt lucruri care au legatura directa cu starea de "sanatate"
a mediului ecologic si cu cea a oamenilor. Un mediu natural
curat, sanatos are consecinte benefice atât pentru generatiile
actuale, cât si pentru cele care vor urma, producatorii agricoli,
indiferent care sunt sau care vor fi ei, au datoria de a le lasa
mostenire resurse naturale lipsite de orice agent poluant.
e. Combinarea ramurilor prezinta interes si în ceea ce
priveste atenuarea sau înlaturarea efectelor negative ale riscului si
ale incertitudinii, procedându-se în diferite feluri. Astfel, pornind
de la faptul ca ramurile si culturile au cicluri de productie de
durata variata si ca factorii de mediu cunosc o anumita repartitie
în timp, unele dintre culturi, respectiv, soiuri ale acestora,
"prind" conditii mai bune. De exemplu, având în vedere ca, în
anumite zone, precipitatiile se concentreaza în perioada mai-iunie
si începutul lunii iulie soiurile timpurii de porumb dau rezultate
mai bune fata de cele tardive, care, desi sunt de mai mare
randament, sufera influenta secetei de la sfârsitul intervalului,
productia la hectar diminuându -se. În acelasi sens se poate
actiona si în cazul legumelor de câmp, pentru a contracara
efectele negative ale înghetului târziu din primavara si ale
brumelor care vin, prea devreme, toamna.
Combinarea ramurilor apara producatorul agricol, într-o
oarecare masura, si în ceea ce priveste incertitudinea desfacerii
produselor si, deci, obtinerea veniturilor. Practicând mai multe
ramuri, daca cererea este mai mica la un produs, determinând o
scadere a pretului poate creste pretul altui produs, astfel încât
suma veniturilor sa nu sufere influente negative puternice.
Se are în vedere si incertitudinea climaterica (variatia în
timp a repartizarii precipitatiilor). Daca se practica culturi cu
perioade de vegetatie care se succed, deplasarea, în timp, a
precipitatiilor, fata de ceea ce se cunostea, prin observarea lor de -
a lungul vremii, apar conditii favorabile pentru culturile aflate în
vegetatie (efectele depind de starea de vegetatie).
Decizia în legatura cu selectarea ramurilor care sa participe
la procesul de combinare a lor se poate fundamenta pe utilizarea
coeficientului de risc (R), calculat astfel (71):
K×F
R= , în care:
100
K - raportul dintre suma cantitatilor de productie
nerealizate si cea a productiilor prevazute a se obtine (se
urmareste productia la hectar pe un numar de 10-15 ani,
calculând abaterile productiei efective, pentru anii deficitari;
F - raportul dintre numarul de ani deficitari si numarul
total al anilor pentru care s-a urmarit productia medie.
Coeficientului de risc i se poate asocia, pentru
fundamentarea aceleiasi decizii, coeficientul de variatie (V), a
carei formula de calcul este urmatoarea:
σ
V= ⋅100 , în care :
x
σ - abaterea standard (abaterea medie patratica);
x - media aritmetica a productiilor obtinute pe o anumita
perioada.
 Coeficientul de variatie ofera posibilitatea ca , în functie de
conditiile ecologice si economice, care influenteaza structura de
productie a unei unitati, sa se aleaga ramurile si culturile cu cea
mai mare stabilitate a randamentelor.
f. Combinarea ramurilor are un aport însemnat si în ceea ce
priveste punerea în valoare (reciclarea superioara) a produselor
secundare, care rezulta din cultura plantelor în volum mare si,
care, sunt greu de brichetat, de transportat, de depozitat si de
conservat.
Prin îmbinarea unor ramuri de productie vegetala cu
ramuri din domeniul cresterii animalelor se asigura valorificarea,
în aceeasi unitate, a produselor secundare obtinute de la diferite
culturi.
Nivelul de dezvoltare a unei ramuri sau al unei categorii de
animale se stabileste, desigur, si în functie de volumul productiei
secundare rezultate din ramuri ale productiei vegetale, care se
adauga cantitatilor de furaje prevazute a se obtine de pe suprafata
afectata în acest scop si celor ce se asigura din alte surse, toate
contribuind la constituirea necesarului de furaje, cuprins în
balanta furajera.
Mai cu seama în unitatile cultivatoare de cereale, este
necesar sa se dezvolte cresterea anumitor categorii de taurine
(tineret la îngrasat, vaci de lapte) sau a ovinelor. Animalele
reusesc sa transforme aceste furaje, cu valoare nutritiva scazuta,
în produse alimentare de înalta valoare, actionând ca adevarate
“întreprinderi de procesare industriala”.
Modernizarea zootehniei în toate exploatatiile agricole si
mai ales în cele familiale face posibila reducerea ponderii
acestor furaje în ratiile administrate diferitelor categorii de
animale, daca avem în vedere contributia lor redusa la productia
care se obtine (randamentul pe cap vaca furajata, sporul de
crestere în greutate etc.). În alte ta ri, productia secundara, din
cultura plantelor, nu se mai foloseste ca furaje, chiar si în tara
noastra, o asemenea destinatie o productie secundara vegetala
este întâlnita, mai cu seama, în exploatatiile familiale.
 g. Marirea vitezei de rotatie a capitalului circulant poate
avea loc si prin combinarea ramurilor. Datorita perioadei de
vegetatie mai lungi a unor ramuri, recuperarea capitalului
circulant avansat si reintroducerea lui în circuitul productiv se
fac la intervale mai mari, acest lucru influentând eficienta cu care
este utilizat. Contracararea sau, cel putin, atenuarea efectelor unei
asemenea situatii, întâlnita în ceea ce priveste modul în care este
pus în valoare capitalul circulant în exploatatiile agricole,
presupune recurgerea la combinarea unor ramuri cu ciclu de
productie mai lung cu altele al caror asemenea ciclu este mai
scurt, ceea ce asigura o recuperare mai rapida si chiar ritmica a
capitalului. Se mareste, ca urmare, posibilitatea refolosirii
acestuia în mai multe cicluri de productie, obtinând un volum
mai mare de produse cu acelasi capital circulant, sporindu-i
eficienta. Mai mult, se pot diminua creditele pentru productie, a
caror dobânda greveaza nivelul cheltuielilor financiare si, prin
acestea, al celor totale si, implicit, pro fitabilitatea produselor.
Efectele unei asemenea masuri sunt benefice pentru întreaga
economie a exploatatiei. Crearea unor exploatatii agricole
familiale comerciale, care sa asigure venituri suficiente
membrilor lor, conduce la nuantarea si, chiar, la scaderea
importantei deciziilor de combinare a ramurilor. În conditiile
mentionate, sunt posibile si necesare restrângerea structurii de
productie si, mai departe, specializarea exploatatiilor, având în
vedere avantajele sale, fara a mai prevala elementele privind
asigurarea consumului din productie proprie. Fenomenul se va
realiza în agricultura noastra, în timp, pe masura concentrarii
pamântului în proprietate sau în exploatare, diversificarea
structurii de productie ramânând valabila pentru exploatatiile
care îsi vor pastra caracterul de subzistenta. Existenta acestui tip
de exploatatie, mai multi ani de acum în colo, este foarte posibila
daca avem în vedere, numarul total de exploatatii, structura lor
dimensionala, în care predomina cele care detin suprafete mici,
vârsta sefilor de exploatatii si faptul ca multi dintre ei au ca
singura sursa de venituri si de trai activitatea agricola.
 6.5. Metode de optimizare a combinarii ramurilor, a
profilarii si a specializarii
Fiind procese care au acelasi continut calitativ, ele se
întrepatrund, putând fi înfaptuite simultan. Deoarece presupun,
dupa caz, ierarhizarea ramurilor, dezvoltarea cu precadere a unei
ramuri sau stabilirea proportiilor de dezvoltare a fiecareia, apare
problema formularii raspunsurilor în acest sens, cu alte cuvinte
a metodelor ce pot fi utilizate pentru a lua decizii cât mai bune.
Indiferent de metoda utilizata, se procedeaza, în prealabil,
la studierea si evaluarea ansamblului de conditii naturale, tehnice,
tehnologice, a resurselor de productie si a surselor de asigurare a
lor, a rezultatelor economico-financiare generate de structura
anterioara, cu toate ca valabilitatea concluziilor formulate, cu
acest prilej, este determinata de masura în care lucrurile vor
evolua în acelasi mod si în perioada urmatoare, în ceea ce
priveste factorii de risc, concurenta posibila în domeniu etc.
Luând în considerare astfel de elemente, selectia ramurilor si
proportiile îmbinarii lor se vor face pornind de la cunoasterea
cerintelor pietei, care trebuie realizata pe baza unor profunde
studii de specialitate.
În ceea ce priveste metodele utilizabile pentru optimizarea
proceselor amintite, lucrurile evolueaza de la simplu la complex,
adica de la înlocuirea unei culturi cu alta, mergând pâna la
optimizarea de ansamblu a structurii de productie, cu modificari
substantiale în sistemul de productie. Se recurge, ca urmare, la
metode cum sunt: bugetul partial, matricea de câstig (15), metoda
variantelor (normativ-constructiva) si programarea liniara.
Bugetul partial se utilizeaza în cazul în care o cultura se
înlocuieste cu alta, fara sa fie puse în discutie sistemul si aparatul
de productie (cheltuielile fixe ramân la acelasi nivel). Un
asemenea buget are forma redata mai jos (schema 3).
 Pierderi Câstiguri
A. Cheltuieli suplimentare C. Venituri suplimentare
B. Venituri suprimate D. Cheltuieli suprimate
Schema 3
Se face diferenta: (C+D) - (A+B) = S
Sunt posibile doua situatii: S > 0, modificarea propusa
este profitabila , înlocuirea urmând sa se înfaptuiasca;
S < 0, modificarea se concretizeaza în pierderi si este,
deci, de neaplicat.
În cazul bugetului partial elementele care au intervenit sunt
privite static: un anumit nivel al pretului produsului înlocuit si
un nivel dat al randamentului culturii care se introduce în
structura. Dar aceste elemente, fara a le mai avea în vedere si pe
altele, este firesc sa înregistreze diverse evolutii în perioada
urmatoare. Sunt posibile situatii variate în procesul de înlocuire,
interesul pentru o cultura sau alta modificându-se potrivit
nivelului înregistrat de elementele luate în calcul, lucru ce se
reda printr-o matrice de câstig (în unele cazuri pierderi) (schema
4).
Pretul Randamentul culturii care se introduce (S)
culturii
excluse ( t ) 1 2 3 ----- j ------ n
1 C 11 C12 C13 ----- C 1j ------ Cin
2 C 21 C22 C23 ----- C2j ------ C2n
3 C 31 C32 C33 ----- C3j ------ C3n

M M M M M M M M
i C i1 Ci2 Ci3 ----- Cij ------ Cin

M M M M M M M M
m Cm1 Cm2 Cm3 ----- C mj ------ Cmn
Schema 4
 Elementele Cij se calculeaza dupa formula prezentata la
bugetul partial. Se va urmari cel mai mare câstig, existând,
totodata, niveluri critice ale preturilor produselor si ale
randamentelor culturilor care pun în discutie si chiar interzic
înlocuirea unei culturi cu alta.
Metoda variantelor presupune elaborarea, la început, a
unei variante de îmbinare a ramurilor, considerata de baza (V0),
poate fi avuta în vedere cea existenta în exploatatie, fata de care ,
prin modificari succesive (excluderea unor ramuri, introducerea
altora, reducerea numarului lor etc.), se obtin numeroase
variante referitoare la acelasi proces. Pentru fiecare varianta se
calculeaza gradul de utilizare a resurselor, rezultatele de
productie si profitabilitatea obtenabile. Se alege varianta cea mai
avantajoasa, desi este putin probabil ca ea va fi cea optima .
Posibilitati infinit mai mari de a obtine solutia optim a de
îmbinare a ramurilor ofera programarea liniara. Utilizarea
metodei presupune recurgerea la un model de programare liniara
care poate fi de forma :
n

max. P = ∑ p jx j
j=1

Restrictiile fiind urmatoarele:

1. Restrictii de utilizare a unor resurse:
n

∑a ij x j ≤ bi i= 1,2,...........,m
j =1

2. Restrictii privind dependenta dintre ramuri:

l n

∑ V i ′j x j −
j =1
∑a
j = l +1
i ′j x j ≥ 0

3. Restrictii de limitare inferioara si/sau superioara a unor

ramuri sau culturi în structura de productie (de fapt, în suprafata):
KS ≤ Xj ≤ K'S
 4. Restructii privind asigurarea unui volum minim de
productie:
a) de la mai multe culturi (ramuri), sau
b) de la o cultura :
r

a) ∑q
j= 1
j x j ≥ Qr

b) qjxj ≥ Q t
5. Restrictii de nenegativitate:
xj ≥ 0
Semnificatia simbolurilor este urmatoarea:
xj - ramura (cultura) de felul j;
pj - profitul pe unitatea care produce (hectar, cap de
animal)corespunzator ramurii (culturii) j;
n - numarul ramurilor de productie;
a ij - consumul din resursa de felul I, care revine la unitatea
de suprafata a ramurii (culturii) j;
bi - volumul total al resursei de felul i;
m - numarul total de resurse de felul i;
l - numarul ramurilor (culturilor) ale caror produse sunt
folosite ca resurse pentru alte ramuri; sunt ramuri producatoare;
l+1 → n - ramuri care utilizeaza resurse de productie din
alte ramuri; sunt ramuri consumatoare;
Vi' j - productia din resursa i', obtinuta la unitatea de
suprafata a ramurii (culturi) j; (j = 1 → l);
a i'j – consumul de resurse i' care revine pe unitatea care
produce din ramura j; j=l + 1 → n
K, K' - ponderea minima , respectiv, maxima a unei ramuri
(culturi) în structura de productie;
qj - productia pe unitatea de suprafata sau pe cap de animal
din ramura j;
Qr - productia totala a ramurilor (culturilor) r;
Qt - productia totala obtinuta de la o cultura.
Viabilitatea practica a solutiei obtinute (ca de altfel, si în
cazul metodei variabilelor), solutie care, la un moment dat,
datorita restrictiilor adaugate fata de forma generala a modelului,
de exemplu, limitarea inferioara sau superioara a ponderii unei
ramuri în structura, pare a fi impusa , este influentata între altele,
de:
a) exactitatea cu care se proiecteaza coeficientii matricii
modelului. Este necesara ca ei sa se determine, recurgând,
inclusiv, la prognoze (cum ar fi nivelul productiei pe hectar), în
concordanta cu conditiile concrete ale exploatatiei si cu cele
impuse de alte componente ale mediului ambiant, care sunt
variate, nu numai cele de ordin ecologic, folosind informatii din
surse endogene si exogene.
În cazul optimizarii structurii de productie pentru un
orizont de timp mai îndepartat (strategic) determinarea
coeficientilor se face luând în considerare, desigur,
perfectionarile în plan organizatoric, tehnic, tehnologic etc.,
acestea având un rol important în repartizarea factorilor de
productie pe ramuri (de exemplu, diminuarea consumului
specific dintr-un factor în cazul unei ramuri permite o
redistribuire a cantitatii disponibile altor ramuri), ca si în ceea ce
priveste încadrarea în cantitatile existente si eficienta diferitelor
ramuri.
b) numarul restrictiilor si al variabilelor pe care le contine
modelul, o forma mai complexa a acestuia oferind posibilitati
mult mai mari pentru a obtine o solutie viabila.
Modelului prezentat i se pot adauga si alte restrictii, ori se
renunta la unele dintre ele, în functie de scopul urmarit. Astfel, în
cazul în care se doreste realizarea unei specializari mai
accentuate, se impune renuntarea, de exemplu, la restrictiile (sau
cel putin la unele dintre ele) referitoare la dependenta dintre
ramuri ale productiei vegetale si ramuri ale cresterii animalelor.
Deoarece, cu ocazia elaborarii modelului, este greu de a
surprinde, prin intermediul restrictiilor, toate cerintele care
confera solutiei viabilitate, ori nu s-au obtinut valori pozitive
(sau strict pozitive) pentru toate variabilele (conditia fiind xj ≥ 0)
pe care le contine, ea se poate adapta pe baza unor calcule
ulterioare. În aceasta situatie, valoarea functiei scop, în cazul în
care este de maxim, va fi mai mica decât în urma solutiei
obtinute anterior, dar apare avantajul, foarte important, ca se
satisfac, în complex, cerintele, recunoscute, prin marea lor
varietate, când este vorba de o exploatatie agricola.

Cuvinte si expresii cheie

• structura de productie • diversificare

• selectia ramurilor
• potentialitatile exploatatiei
• proportionarea optima a
ramurilor
• structura de productie
simpla
• structura de productie
complexa
• profilare
• specializare
• starea de echilibru
• combinarea ramurilor
• buget partial
• matricea de câstig
• restrictii si variabile

Întrebari de verificare
1. Cum se defineste structura de productie si care sunt factorii
care o influenteaza ?
2. Care sunt tendintele structurilor de productie din
exploatatiile agricole ?
3. Cum se grupeaza ramurile de productie în functie de
diferite criterii ?
4. Ce este specializarea, care sunt modalitatile de înfaptuire a
ei si ce avantaje prezinta ?
5. Care sunt relatiile dintre ramuri si în ce sens influenteaza
ele structura de productie ?
6. Ce se urmareste prin combinarea ramurilor ?
7. Care sunt metodele ce pot fi utilizate pentru optimizarea
combinarii ramurilor care este continutul fiecarui ?
 Teste de autoevaluare
1. Structura de productie a unei exploatatii agricole nu trebuie privita
ca o simpla alaturare de ramuri, deoarece (1 p):
a. ramurile permit obtinerea unor produse agricole diverse
b. gestionarea obtinerii unui produs este dependenta de existenta
altor ramuri de productie
c. ramurile au durate diferite ale ciclurilor de productie
d. sunt componente ale capitalului fix, care executa lucrari numai
la o ramura
e. ramurile reactioneaza, prin sporuri de productie, în mod
diferentiat la aplicarea irigatiilor
2. Decizia de alegere a structurii de productie a unei exploatatii
agricole se bazeaza ,în principal, pe (1 p):
a. utilizarea rationala a fortei de munca în decursul unui an agricol
b. înzestrarea tehnica de care dispune exploatatia
c. „semnalele” emise de piata produselor agricole
d. abundenta resurselor materiale aflate la dispozitia celor care
exercita managementul exploatatiei
e. utilizarea deplina a resurselor funciare ale exploatatiei
3. Diversificarea structurii de productie a unei exploatatii agricole
este solicitata de factori, precum (1 p):
a. adaptarea stricta a structurii la diferitele conditii existente în
exploatatie
b. accentuarea specializarii exploatatiei
c. atenuarea caracterului sezonier al productiei agricole
d. proportionarea rationala a dimensiunii ramurilor
e. practicarea, de catre unele exploatatii a agriculturii cu timp
partial
4. Specializarea unei exploatatii agricole are drept avantaje (1 p):
a. reducerea caracterului sezonier al productiei agricole
b. utilizarea mai eficienta a componentelor capitalului fix
c. asigurarea omogenitatii procesului de productie
d. marirea vitezei de rotatie a capitalului circulant
e. atenuarea unor efecte ale riscului si ale incertitudinii
5. În directia diversificarii structurii de productie a unei exploatatii
agricole actioneaza urmatoarele relatii dintre ramuri (1 p):
a. de concurenta
b. de complementaritate
c. de substituire
d. de conditionare
 e. b + d
6. Dezvoltarea preponderenta a unei ramuri sau chiar a unei culturi, a
unei specii sau a unei categorii de animale este specifica (1 p):
a. structurii de productie complexe
b. fixarii profilului unei exploatatii agricole
c. diversificarii structurii de productie
d. specializarii exploatatiei agricole
e. îmbinarii ramurilor vegetale cu cele ale cresterii animalelor
7. Dupa cerintele fata de factorii de productie utilizati ramurile dintr-
o exploatatie agricola pot fi (2 p):
1. cu activitate quasi continua
2. de prelucrare a unor produse agricole sau neagricole
3. concurente
4. ajutatoare
5. de baza
6. complementare
7. însotitoare
8. în relatii de conditionare
a – 1,3,4; b – 2,5,6; c – 3,6,8; d – 5,7,8; e – 1,3,7.
8. Pentru optimizarea combinarii ramurilor de productie într-o
exploatatie agricola se poate recurge la metode, cum sunt (2 p):
1. functiile de productie
2. metoda distributiva a programarii liniare
3. programarea liniara
4. metoda potentialelor
5. calculul direct
6. matricea de câstig
7. graficul de desfasurare a lucrarilor
8. metoda variantelor
a – 5,6,8; b – 2,3,4; c – 3,6,8; d – 3,5,8; e – 1,5,7;