TEHNICI DE REASIGURARE

SUPORT DE CURS

Lector Univ. Dr. Ana Carp

1
Page
 CUPRINS
Cap.I REASIGURARI
 Asigurari-Reasigurari. Concept, definitii
 Cadrul juridic al asigurarilor și reasigurărilor
 Funcțiile reasigurării
 Contractul de reasigurare
Cap.II TEHNICI DE REASIGURARE
 Elementele-cadru ale derulării operaţiunilor de
reasigurare
 Tipologia contractelor de reasigurare
 Reasigurarea proporțională
Cap.III METODE ȘI FORME DE REASIGURARE
 Reasigurări facultative şi contractuale
 Reasigurări obligatorii

Cap. IV ELEMENTE SPECIFICE CONTRACTELOR DE

REASIGURARE

 . Contractul „cotã-parte”
 . Contractul „excedent de sumã”
 . Reasigurarea proporționalã mixtã
 . Reasigurarea pe bazã de pool
Cap.V ELEMENTE SPECIFICE CONTRACTELOR DE
REASIGURARE PROPORȚIONALĂ
 Contractul “cotă-parte”
 Contractul “excedent de sumă”
 Reasigurarea proporţională mixtă
 Reasigurarea pe bază de pool
Cap.V ELEMENTE SPECIFICE CONTRACTELOR DE
REASIGURARE NEPROPORȚIONALĂ
 Contractul „ excedent de daunã”/excess of LOSS
 .Contractul „excedent de ratã a daunei” /loss retro sau „oprire
de daunã”/ stop loss
Cap.VI ELEMENTE SPECIFICE CONTRACTELOR DE
REASIGURARE
 Termeni de specialitate
 Comisionul de profit
 Rezerva pentru prime
 Rezerva pentru riscul neexpirat
 .Rezerva pentru egalizare
 Rezerva pentru daune
 .Borderou de prime și borderou de daune
Cap.VII STABILITATEA FINANCIARA SI
SOLVABILITATEA SOCIETATILOR DE
ASIGURARE
2
Page

Cap.VIII MANAGEMENTUL RISCULUI IN DOMENIUL

ASIGURARILOR SI REASIGURARILOR
 CAP.I ASIGURARI - REASIGURARI
1.1 Introducere; conceptul de reasigurare
Reasigurările ȋntâmpină o serie de provocări ȋn contextul actual, globalizat, dominat de
incertitudine şi riscuri din ce ȋn ce mai mari, Astfel, fenomenele meteo extreme sau tensiunile
politice, adesea imposibil de anticipat, devin un element din ce ȋn ce mai problematic pentru
asigurători şi reasigurători deopotrivă.
Inundaţiile severe din Serbia şi Bosnia sau sancţiunile impuse Rusiei ca urmare a situaţiei
din Ucraina sunt doar două exemple de ȋntâmplări neprevăzute care demonstrează că, ȋn
momentul de faţă, devine extrem de greu să anticipezi ce se poate ȋntâmpla mâine, a subliniat
Sinisa LOVRINCEV IC, Branch General Manager, TRUST Re, Cipru.
Se poate lesne constata că societăţile de asigurare işi asumă mari responsabilităţi în faţa
primejdiilor la care sunt supuşi asiguraţii, bunurile sau afacerile acestora. Dar sunt ele
întotdeauna capabile să facă faţă acestor pierderi? Pot să plătească despăgubiri pentru oricare
dintre riscuri? Dar în cazul unor catastrofe naturale (cutremur, inundaţie, grindină, uragan etc...)
sau a unor catastrofe ecologice (emanaţii de gaze toxice de la o uzină chimică, distrugerea
mediului datorită poluării cu petrol sau alte substanţe)? Mai ales dacă avem în vedere faptul că în
afara pierderii materiale a asiguratului se produc pierderi şi chiar suferinţe terţilor nevinovaţi.
Tocmai din aceste considerente, şi societăţile de asigurare au nevoie de protecţie. De fapt,
protecţia acestora este aproape tot atât de veche ca şi asigurarea. Acest lucru se realizează
prin reasigurare.
Aşa cum orice asigurător are sarcina de a-şi proteja asiguraţii ȋmpotriva posibilelor daune
majore, tot aşa şi reasigurătorul ȋşi protejează reasiguraţii. Societăţile de reasigurări preiau astfel
de la asigurători acele riscuri care sunt prea mari pentru capacitatea lor financiară.
Definiţia clasică a reasigurării, conform dreptului englez, a fost elaborată de Lord
Mansfield, în 1807: "reasigurarea reprezintă o nouă asigurare, efectuată printr-o nouă poliţă,
pentru acelaşi risc iniţial asigurat, în scopul despăgubirii asigurătorilor pentru asigurările lor
anterior încheiate; ambele poliţe există în acelaşi timp". Cu alte cuvinte, mai simplu, se poate
afirma că reasigurarea este "asigurarea asigurării" .
3
Page
 Reasigurarea este operațiunea prin care o societate de asigurări transferă o parte
din riscurile pe care le-a preluat prin contractele sale de asigurări către o altă societate
(reasigurătorul). Drepturile legale ale deținătorilor de polițe de asigurare (asigurați) nu sunt în
niciun fel afectate de reasigurare, întrucât operațiunea nu dă naștere la raporturi juridice între
aceștia și reasigurător, asigurătorul rămânând răspunzător pentru îndeplinirea obligațiilor sale
din contractele de asigurare încheiate.

1.2 Scurt istoric al reasigurării

Reasigurarea a apărut astfel dintr-o necesitate obiectivă, şi anume, aceea de protecție
împotriva unor riscuri majore (catastrofe naturale sau cauzate de mâna omului, maritime,
aviatice, incendiu, de viaţă, de accidente etc.) care pot genera daune extrem de mari pe
care societăţile de asigurări, neavând capacitate financiară suficientă, pot fi incapabile să le
suporte numai pe contul lor, ducând, practic, la falimentul acestora.

Reasigurarea a apărut pentru prima dată, ca şi asigurările, ȋn domeniul maritim. Prima

tranzacţie de acest gen a avut loc ȋn Europa, ȋn anul 1347, când a fost emisă o poliţă
maritimă pentru un voiaj de la Genova la Sluys, iar asigurătorul direct s-a reasigurat pentru cea
mai mare parte din riscuri pentru distanţa Cadiz-Sluys, ȋn timp ce partea cea mai sigură a
voiajului pe Marea Mediterană a fost ȋn ȋntregime reţinută pe contul asigurătorului direct1.

In prima perioadă de evoluţie a reasigurărilor, forma prin care acestea se realizau

era reasigurarea facultativă, prin care se reasigurau anumite riscuri individuale oferite altei
companii de asigurări ce putea decide acceptarea sau respingerea ofertei propuse.

Reasigurarea contractuală a apărut din nevoia de a acoperi mai multe riscuri, care sa ofere
mai multă „siguranţă” asigurătorului original, precum şi mai multe facilităţi din partea
reasigurătorului,

Primul caz de reasigurare contractuală datează din anul 1821 şi a fost ȋncheiat ȋntre două
companii continentale, iar primul aranjament contractual făcut de un oficiu britanic datează din
1824.
4
Page

1
http://unsar.ro/istoria-asigurarilor/istoricul-reasigurarilor
 In perioada de ȋnceput a reasigurărilor pentru incendiu, asiguratorii nu doreau să accepte
mai mult decât puteau reţine pe contul lor şi, de aceea, practicau sistemul co-asigurării (mai
mulţi asiguratori direcţi preluau de la asigurat numai o cotă stabilită din riscul de incendiu). Una
dintre cele mai vechi referiri la acest tip de reasigurări se găseşte ȋntr-o cesiune regală acordată ȋn
anul 1778 lui Royal Chartered Fire Insurance Company din Copenhaga. Totuşi, cea mai
autentică reasigurare de incendiu, care datează din august 1813, a fost ȋnregistrată de Eagle Fire
Insurance Company din New York.

1.3 Funcţiile reasigurării

Reasigurarea oferă capacitatea necesară asiguratorului direct (original, inițial) pentru
acoperirea riscurilor pe care, altfel, nu le poate suporta singur. În asemenea împrejurări,
asigurătoruI care acceptă preluarea unui risc (a unor riscuri) mare, peste capacitatea sa, poate
apela la una sau mai multe companii de reasigurări pentru a ceda în reasigurare o parte din risc
(uneori întregul risc). Reasigurarea are ca efect"pulverizarea" riscului.

Astfel, reasigurarea ȋşi asumă un rol foarte important pentru industria asigurărilor prin 3
roluri esenţiale:

1. Creşterea capacităţii de asigurare - Dacă suma asigurată pentru un risc sau pentru un
grup de riscuri ce caracterizează un eveniment depăşeşte limita reţinerii pe care şi-o poate
permite o companie de asigurări, este necesar ca acea companie să apeleze la reasigurare
2. Omogenizarea riscurilor - Oscilaţiile mari ale rezultatelor obţinute de o companie de
asigurări pot periclita imaginea acesteia ȋn faţa publicului şi pot genera ȋngrijorare ȋn rândurile
acţionarilor. Rezultatele fluctuează ca urmare a acuulării ȋntr-o anumită perioadă de timp a unor
pagube diferite de valoare ridicată sau ca rezultat al producerii neaşteptate a unei pagube
catastrofale. Reasigurarea minimizează această fluctuaţie prin limitarea riscului de daună şi prin
reducerea nivelului daunelor per eveniment sau per an contabil.
3. Stabilizarea financiară - Unul dintre etaloanele folosite de organismele de control al
activităţii companiilor de asigurare este gradul de solvabilitate (calculat ca procent, reprezentând
raportul dintre capital plus rezerve şi ȋncasările din prime), autorităţile stabilind procente minime
sub care nu permit companiilor de asigurare să funcţioneze.
5
Page
 Reasigurarea are ca scop satisfacerea multor nevoi ale asigurătorului direct, îndeplinind
astfel o serie de funcții, și anume:
1. Protejeaza asigurătorii direcți de pierderile determinate de producerea riscurilor ce pot
pune în pericol solvabilitatea lor; reasigurarea face posibilă creșterea capacității
asigurătorului de a primi mai multe riscuri decât ar fi altfel capabil să accepte. Așadar, el își
poate reduce obligația față de asigurat trecând excesul de expunere la risc asupra
reasigurătorului (prin ceea ce se numește "dispersia riscului" sau "pulverizarea riscului"). O
daună de proporții mari care ar putea duce la insolvabilitatea companiei de asigurări este
distribuită asupra unui număr mai mare de reasigurători, în funcție de proporția în care
fiecare dintre ei s-a angajat inițial. De exemplu, unele țări sunt, în mod particular, expuse
riscurilor naturale (cutremure, inundații, uragane, secete etc) care pot produce mari pagube
întregii economii naționale și populației.
Prin reasigurare apare posibilitatea ca asigurătorii interni să-și transfere o parte din
pierderi asupra reasigurătorilor intemaționali. Reasigurarea înzestrează astfel pe asigurătorii
direcți cu capacitatea complementară de a accepta riscuri mai mari, aceștia putând reține pe
contul lor numai partea de risc pe care o pot suporta fără a le afecta substanțial situația
financiară.
2. Ajută asigurătorul să obțină un anumit grad de stabilitate a ratei daunelor prin dispersarea
pierderilor mai mari pe o perioadă mai îndelungată (de obicei, câțiva ani) prin contractele de
protecție contra catastrofelor (catastrophe reinsurance coverages);
3. Se realizează o dispersare mare a riscurilor și prin practica reciprocității, prin care
asigurătorii primari își plasează contractul de reasigurare pe o bază reciprocă, unul altuia, în
așa fel încât compania cedentă va oferi o parte dintr-un contract al său unui reasigurător
capabil să-i ofere altul în schimb. În acest fel, fiecare reasigurător își mărește numărul de
riscuri pe care le asigură;
4. Crește flexibilitatea asigurătorului privind dimensiunile și tipurile de riscuri,precum și
volumul activității pe care acesta le poate subscrie;
5. Reasigurarea presupune stabilitate prin evitarea fluctuațiilor referitoare la daune de la un an
la altul;
6
Page
6. Crește capacitatea de subscriere a asigurătorului a noi riscuri sau a mai multor riscuri,
independent de propriile sale posibilități; în mod deosebit, acest lucru este foarte important
în cazul riscurilor de catastrofă;
7. Sprijină finanțarea operațiunilor de asigurări pentru compania cedentă, făcând posibil în
același timp ca aceasta să-și poată crește volumul activității mai rapid decât ar putea fără o
creștere corespunzătoare a capitalului de bază;
8. Permite societății cedente să se retragă dintr-o categorie de afaceri sau o zona geografică
pentru o anumită perioadă de timp prin cedarea integrală a riscului (riscurilor) în reasigurare;
9. Permite companiei cedente să intre rapid într-o categorie de afaceri sau o nouă zonă
geografică prin înființarea unei reprezentanțe și dezvoltarea unui anumit volum al afacerilor
sau prin negocierea și preluarea unor contracte de reasigurare de la companiile ce acționează
deja în acea categorie sau zonă;
10. Reasigurătorul poate oferi asistență și servicii tehnice pentru riscurile mari, complexe sau
speciale prin oferirea de informații, cercetări etc.
Oferă posibilitatea companiilor cedente de a obține o gamă largă de servicii de la marile
companii de reasigurări și de la unii brokeri de reasigurări care au o experiență mondială în
domeniul asigurărilor și reasigurărilor. Ele pot, de asemenea, beneficia și de consultanța în
administrarea afacerilor, în stabilirea daunelor, în procedurile de plată și, evident, în domeniul
pregătirii personalului pentru acest gen de activități.

1.4 Contractul de reasigurare

Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părți numite companie cedentă
(reasigurat, asigurător direct) și reasigurător, prin care prima consimte să cedeze, iar cea de-a
doua acceptă să preia o anumită parte a riscului (uneori întregul risc), conform condiților stabilite
în acord, în schimbul plății de către compania cedentă reasigurătorului a unei anumite sume
denumită primă de reasigurare, ce reprezintă o cotă din prima originală de asigurare, urmând ca
în cazul producerii evenimentului asigurat reasigurătorul să contribuie la acoperirea pierderii.
Se observă că se folosesc câțiva termeni specifici:
 Compania cedentă - este compania care acceptă riscul de la asigurat sau își cedează o parte
din acest risc în reasigurare unei alte companii de asigurare sau de reasigurare. Ea este
7

compania ce se reasigură și o mai întâlnim în literatura de specialitate și sub denumirea de

Page
 reasigurat. Aceasta este de fapt,asiguratorul direct, care a avut rolul de asigurător în
contractul de asigurare inițial (original). De aceea, se mai folosește și termenul de asigurător
inițial sau original.
 Reasigurător este o societate specializată în prelucrarea riscului de la asigurătorul direct care
încasează prima de reasigurare şi despăgubeşte pe reasigurat în cazul apariţiei
evenimentului asigurat. Principalul rol al reasigurătorului este acela de a oferi protecţie
asigurătorului direct împotriva uneia sau mai multor întâmplări (daune) sau acumulări de
întâmplări rezultate din acelaşi eveniment.
 Primă de reasigurare este “parte din prima de asigurare pe care compania cedentă o cedează
reasiguratului”. Dimensiunea primei de reasigurare depinde de partea de risc care este
preluată de către reasigurător şi de raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa de reasigurări.

Figura 1. Mecanismul asigurării şi al reasigurării

Se observă astfel că relaţia de reasigurare. are loc între compania cedentă (asigurătorul
original) şi reasigurător, iar între asiguratul original şi reasigurător nu exista nici o legătură. În
cazul producerii daunelor, asiguratul solicită şi primeşte despăgubiri de la asigurătorul său, iar
acesta, la rândul său preia, conform acordului de reasigurare, sumele respective de la
reasigurătorul (reasigurătorii) său.

Reasigurarea face deci ca pierderea suferită de compania de asigurări cedentă să fie

dispersată, suportată de mai multe societăţi. Ea oferă capacitatea cerută de asigurătorul direct de
a acoperi riscurile pe care acesta singur nu le poate suporta.
La rândul său, reasigurătorul îşi protejează portofoliul prin încheierea altor contracte de
8
Page

cedare a unei părţi din reasigurările acceptate de el, operaţiunea purtând denumirea
de retrocedare sau retrocesiune, compania cedentă fiind retrocedent şi reasigurătorul
fiind retrocesionar.
Contractul de reasigurare este un contract derivat din contractul de asigurare, prin urmare el
ȋl va urma: dacă asigurarea este nevalabilă ori a fost lovită de nulitate şi reasigurarea respectiva
devine nevalabilă.
Reasigurarea produce efecte numai intre reasigurat si reasigurător, adică asiguratul nu se
poate ȋndrepta cu acţiune judiciară ȋmpotriva reasigurătorului, el nefiind participant la contractul
de reasigurare.

Reasigurarea nu se poate ȋncheia pentru o sumă mai mare decat cea asigurată prin
contractul de asigurare.
Contractul de reasigurare cuprinde de regulă:
- obiectul reasigurării;
- răspunderea asumată de reasigurător;
- răspunderea reţinută de reasigurat pentru contul său propriu;
- condiţiile ȋn care se face reasigurarea, respectiv costul reasigurării;
- modul de decontare a primelor şi respectiv a daunelor;
- durata contractului;
- clauze „ad hoc” privind raporturile reciproce (arbitraj, decăderea din drepturi, preavizarea
pentru ieşirea din obligaţii etc.).
Contractul de reasigurare poate avea caracter facultativ, obligatori şi mixt.

Pentru a înțelege mai bine esența reasigurării, se impune o delimitare a acestei activități
de cea de asigurări directe. Aceste deosebiri rezultă și din schema prezentată:
 În primul rând, un asigurător (companie de asigurări) poate încheia un contract de
asigurare cu o persoană fizică sau persoană juridică (în calitate de asigurat), în
timp ce la un contract de reasigurare nu pot fi decât două companii specializate de
asigurări sau o companie de reasigurări (ca reasigurător) și o companie de
asigurări (ca reasigurat), deci acest contract se încheie numai între persoane
juridice;
9
Page
  În al doilea rând, contractul de reasigurare se încheie între două societăți de
asigurare/reasigurare și niciodată nu implică asiguratul în relația lor;
 În al treilea rând, un contract de asigurare este legat, în mod direct, de risc și de
urmările, chiar și cele mai mici, ale producerii acestuia, în timp ce reasigurătorul
devine implicat în acoperirea daunelor numai atunci când el are obligația de plată
rezultată din contract;
 În al patrulea rând, obiectul unei asigurări poate fi o proprietate, o persoană sau
un profit, expuse pierderilor sau avariilor pe care le poate suporta asiguratul în
afara activității întreprinse de el însuși sau de agenții sau funcționarii săi, în timp
ce reasigurătorul este indirect interesat în pierderile suportate de asiguratul
original, el compensând parțial sumele plătite de reasiguratul său. Astfel, obiectul
asigurat este parte a răspunderii contractuale pe care reasiguratul a acceptat-o
conform poliței de asigurare semnată de el în contractuI inițial;
 În al cincilea rând, nu toate contractele de asigurare sunt supuse principiului
indemnizării (compensării, despăgubirii), - cu excepția polițelor de viață,
accidente și boală -, în timp ce toate contractele de reasigurare, inclusiv cele
pentru reasigurări de viață sunt contracte de despăgubire (indemnity), fiind
limitate la plățile făcute de reasigurat conform asigurărilor la care a subscris. În
practică, cele mai multe reasigurări prevăd numai compensații parțiale,
reasiguratul suportând el însuși o parte a oricărei pierderi37;
 În al șaselea rând, contractul de asigurare îmbracă forma unei polițe de asigurare,
în timp ce contractul de reasigurare îmbracă forme diferite în funcție de tipul
reasigurării, rareori apărând în forma unei polițe de reasigurare (doar uneori, la
reasigurarea facultativă, în special de incendiu).
 În fine, în timp ce aproape toate asigurările directe (cu excepția celor maritime și
de aviație) sunt, în principal, interne, reasigurarea este prin natura sa o activitate
internațională.

Contractele tipice, clasice de asigurări directe sunt încheiate între două părți rezidente în
10

aceeași țară. În ultima vreme, datorită liberalizării comerțului, precum și datorită integrării
Page
economice exista multe situații în care și reasigurările se încheie pe plan intern, în special pe
piața dezvoltată și mare a Americii de Nord, în Franța, Germania și în unele tări în dezvoltare.
Totuși, cea mai mare parte a activității de reasigurare se desfășoară în afara frontierelor, pe
piețele internaționale.
De reușita afacerilor de reasigurări depinde orice activitate, iar reușita asigurărilor la rândul
lor, depinde de mediul economic, dezvoltarea afacerilor, de piață, dar și de oameni, de
personalitatea lor, de pregătirea profesională și de experiența pe care o au. În practica
reasigurărilor internaționale, s-a constatat de-a lungul timpului că cei mai mari reasigurători sunt
născuți pentru această profesie, și numai unii sunt făcuți pentru ea. Aceasta, deoarece este o
activitate specializată, tehnică, clară, presupune o informare permanentă și cunostințe în multe
domenii (comerț internațional, industrie, turism internațional, transporturi și expediții
internaționale, asigurări internaționale, marketing, probleme sociale, medicina, cultură și altele),
iar situațiile ce apar sunt de o infinită varietate. În același timp, în egală măsură, asigurătorul și
reasigurătorul sunt obligați să adapteze metodele de lucru la fiecare caz concret în parte, fiind
necesar ca permanent să fie la zi cu tot ce se întâmplă în domeniul lor de specializare și pe
piețele internaționale de asigurări și reasigurări.
În mod deosebit, mulți consideră reasigurarea ca un mister, dar fără reasigurare, multe
categorii de asigurări nu ar putea avea loc, asigurătorii fiind astfel lipsiți de protecția pe care o
oferă reasigurarea. Pe de altă parte, este necesară mobilizarea întregii capacități de asigurare la
nivel internațional pentru a oferi protecție împotriva riscurilor foarte mari în transporturi și
industrie, precum și pentru pierderile deosebit de mari determinate de catastrofele naturale. Fără
asigurări și reasigurări chiar stabilitatea economică internațională ar putea fi compromisă.

11
Page
 TEMA NR.2- TEHNICI DE REASIGURARE
2.1 Elementele-cadru ale derulării operaţiunilor de reasigurare

Reasigurarea este operaţiunea financiară prin care are loc divizarea, egalizarea răspunderilor
ȋntre mai multe societăţi de asigurări-reasigurări, dispersate geografic. Prin reasigurare se
urmăreşte menţinerea echilibrului financiar ȋntre primele de asigurare ȋncasate şi despăgubirile
(sumele asigurate) ce se datorează.

Reasigurarea constă practic ȋn cedarea de asigurător, către alte societăţi de asigurări, de

reasigurări, a unei părţi din riscul preluat care depăşeşte reţinerea (capacitatea) proprie. Ȋn timp
ce la coasigurare redistribuirea riscurilor se produce ȋn faza contractării asigurării propriu-zise, ȋn
schimb la reasigurare redistribuirea riscurilor are loc după perfectarea contractului de asigurare,
adică ulterior. Reasigurarea se are ȋn vedere de asigurător de la ȋnceput, adică chiar din
momentul contractării asigurărilor.

Practicarea unui anumit tip de formă de reasigurare de către reasigurat este determinată de:

- tipurile de asigurare;

- categoriile de riscuri asumate;

- obiectele asigurării;

- interesul său privind gradul de protecţie dorit prin reasigurare.

Diversificarea asigurărilor, dezvoltarea economico-socială, extinderea comerţului şi

transportului internaţional, precum şi progresul tehnic au determinat constituirea şi folosirea
diferitelor forme de reasigurare.

După modul de repartizare a riscurilor ȋntre asigurător, devenit reasigurat, şi reasigurător,

contractele de reasigurare se clasifică astfel:

A. Reasigurarea proporţională:
- cotă-parte;
12

- excedent de sumă asigurată;

Page
 - proporţională mixtă;
- pe bază de pool.
B. Reasigurarea neproporţională:
- excedent de daună;
- oprire de daună.

2.2 Reasigurarea proporţională

Reasiguratorul acceptă o răspundere stabilită ca o proporţie din suma asigurată iniţial prin
contractul de asigurare directă, daunele ȋnregistrate repartizându-se ȋntre compania cedentă şi
reasigurători ȋn mod direct, proporţional cu acoperirea acordată. Această forma de reasigurare
este uşor de administrat şi se poate aplica tuturor asigurărilor şi riscurilor asigurabile,
Forme ale reasigurării proporţionale:
a) reasigurarea cotă-parte;
b) reasigurarea excedent de sumă asigurată;
c) reasigurarea proporţională mixtă, adica cotă-parte şi excedent de sumă asigurată;
d) reasigurarea proporţionala pe bază de pool de reasigurare.

A) Contractul cotă-parte

Este cea mai simpla formă de reasigurare prin care reasiguratorul consimte să preia ȋn
reasigurare o anumită proporţie din fiecare risc acceptat de compania cedentă prin contractul
iniţial de asigurare, suportând proporţional toate daunele ȋn schimbul aceleiaşi proporţii din toate
primele directe, mai puţin comisionul de reasigurare.
Mărimea comisionului de reasigurare este ȋn funcţie de clasa de asigurare care se cedează
ȋn reasigurare şi de istoricul daunelor ei.

Caracteristicile contractului cotă-parte

1. presupune o identitate de interese a celor doi parteneri care-şi ȋmpart atât primele de asigurare,
cât şi daunele
13
Page
2. compania cedentă are posibilitatea de a subscrie riscuri mai mari decât ȋi permite capitalul
social, reţinând acea parte din risc pe care şi-o poate permite (pe care o poate suporta), diferenţa
cedând-o ȋn reasigurare uneia sau mai multor reasiguratori,

3. compania cedentă nu poate selecta pentru cedare ȋn reasigurare din multitudinea de riscuri
subscrise pe acelea care-i sunt defavorabile şi, de aceea, şi comisionul solicitat este mai mare,

4. modul de administrare este mai simplu şi cheltuielile sunt mai reduse,

5. contractul se reȋnnoieşte ȋn mod automat, fiind un contract de tip continuu, dacă nici una din
părţi nu solicită rezilierea sa ȋn timp util (3 sau 6 luni ȋnainte),

6. se pretează cel mai bine societăţilor cedente mici sau celor care ȋncep subscrierea unei noi
categorii de riscuri.

Acest tip de contract de reasigurare este folosit de companiile noi, pentru reasigurarea unor
clase noi de riscuri sau pentru o zonă geografică nouă unde vor să promoveze relaţii de
asigurare.

B) Contractul de reasigurare “excedent de sumă”

Este contractul prin care reasiguratorul consimte să preia o parte dintr-un risc peste o
anumită limită denumită “plin” sau “linie”, reţinută de compania cedentă pe contul său, primind
ȋn schimb echivalentul proporţional din prima brută (minus comisionul de reasigurare) şi
angajându-se să suporte ȋn aceiaşi proporţie şi daunele apărute.
Este un contract proporţional pentru că prima de asigurare aferentă fiecărui risc este
cedată reasiguratorului ȋn aceiaşi proporţie ȋn care este cedată ȋn reasigurare suma asigurată a
riscului respectiv, iar daunele se recuperează de la asigurator pe baza aceluiaşi calcul procentual.

Caracteristicile contractului “excedent de sumă”

1.este structurat ȋn “plinuri”, capacitatea contractuală exprimându-se ȋntr-un multiplu

14

de ”plinuri” (nu “plin”) reprezintă suma maximă pe care compania cedentă acceptă să şi-o reţină
Page

pe cont propriu,
2.compania cedentă are posibilitatea de a selecta riscurile, dezavantajând reasiguratorii şi, de
aceea, şi comisionul perceput de cedentă este mai mic decât ȋn cazul reasigurării “cotă-parte”,

3.modul de administrare este greoi, laborios, cheltuielile sunt mai mari, atât pentru compania
cedentă, cât şi pentru reasiguratori

4.asiguratorul direct beneficiază de toate avantajele protecţiei automate de reasigurare,

răspunderea reasiguratorului ȋncepe automat şi simultan cu cea a companiei cedente imediat ce
este depăşită limita “plinului”,

Particularitatea acestei forme de reasigurare constă ȋn faptul că compania cedentă reasigură

numai acea parte din orice risc ce depaşeşte nivelul propriei reţineri, acesta depinzând de
capacitatea companiei cedente, de gradul de risc, de calitatea şi situaţia riscurilor subscrise, de
componenta portofoliului, de frecvenţa şi intensitatea catastrofelor care se produc ȋn zona ȋn care
este plasat obiectivul, de natura obiectului asigurat,
Un contract de reasigurare “surplus” este ȋmpărţit ȋn mai multe “plinuri” egale ca valoare,
din care primul plin constituia reasigurarea proprie a companiei cedente, iar celelalte se
reasigură.
Conform contractului “excedent de suma”, compania cedentă ȋşi poate reţine pe cont
propriu toate primele pentru riscurile subscrise aflate sub limita reţinerii. Prin cedarea sumelor ce
depăşesc nivelul reţinerii, compania cedentă reduce gama daunelor posibile ce o pot afecta,
acestea transferându-se asupra reasiguratorilor.

C) Reasigurarea proporţională mixtă

Acest tip de reasigurare este o ȋmbinare ȋntrea reasigurarea cotă-parte şi reasigurarea

excedent de sumă asigurată. Reasiguratul reţine o anumită proporţie din suma asigurată a
contractelor individuale, iar restul este cedat ȋn cadrul secţiunii cotă-parte. Ȋn momentul depăşirii
limitei răspunderii pentru participarea pe bază de cotă-parte, ȋntreaga diferenţă se reasigură pe
principiul excedentului de sumă.
15

Acest tip de reasigurare ȋi favorizează pe reasigurătorii care participă la secţiunea cotă-parte,

aceştia având un portofoliu la fel de dispersat precum cel al asiguratului, dar totodată ȋi şi
Page
dezavantajează şi pe reasigurătorii care participă la secţiunea excedent de sumă asigurată. Din
acest motiv, contractul de reasigurare mixt de plasează de obicei la aceiaşi reasigurători, care vor
participa la ambele secţiuni.

Este mai puţin ȋntâlnit ȋn practica internaţională din cauza neajunsurilor pe care le
presupune.

D) Reasigurarea pe bază de pool

Pentru acoperirea unor riscuri deosebite sau a unui complex de riscuri din anumite ramuri de
asigurări, uneori există varianta ca mai multe societăţi de asigurări să creeze un pool de
reasigurare, care să plaseze ȋn reasigurare contractele de asigurare respective. Poolul respectiv
este administrat de un oficiu, care centralizează ofertele de reasigurare primite din partea
societăţilor de asigurări şi le repartizează membrilor pe baza cotelor de subscriere. Dacă membrii
pool-ului nu au acoperit ȋntreaga valoare a contractelor oferite ȋn reasigurare, diferenţa se
plasează ȋn afara pool-ului.

Această formă de reasigurare duce la diminuarea cheltuielilor de administraţie, ţinând cont

ca operaţiile de reasigurare se efectuează ȋn mod centralizat, existând ȋn schimb posibilitatea
restrângerii sau chiar a ȋnlăturării concurenţei, cu efecte negative asupra costului reasigurării.
Există şi posibilitatea apariţiei unui cumul de riscuri, ca urmare a faptului că pool-urile ȋşi
desfăşoară activitatea ȋntr-un spaţiu geografic limitat.

Forma şi conţinutul contractului de reasigurare proporţională

Ȋn practica internaţională nu există contracte standard pentru reasigurări datorită diferenţelor

dintre formele de reasigurare, nevoile specifice fiecărui cedent sau datorită particularităţilor
locale ale fiecărei companii cedente.

Indiferent de tipul de contract, există anumite clauze obligatorii inserate ȋn conctractele

de reasigurare proporţională, şi anume:
- denumirea părţilor contractante,
16

- data ȋnceperii contractului,

Page
 - denumirea formei de reasigurare, tipul de risc protejat, zona geografică pe care o ocupă
riscul, limitele răspunderii,
- excluderile,
- nivelul global al primei sau modul de calcul al acesteia, baza de calcul, inclusiv taxele
sau alte cheltuieli ce vor fi recuperate de către cedentă de la reasigurator,
- comisionul, reţinut din parte din prima cuvenită reasigurătorului, proporţional cu cota de
participare,
- despăgubirile, specificând şi condiţiile şi termenul privind avizarea daunelor către
reasigurator şi plata acestora,
- decontarea (pregătirea şi achitarea),
- arbitrajul, respectiv procedura ce se va urma ȋn eventualitatea apariţiei unor litigii
- ȋncheierea, respectiv nota de reziliere a contractului şi modul de derulare a răspunderii,
- dacă contractul cuprinde afaceri subscrise ȋn două sau mai multe monede este
obligatorie ȋnscrierea clauzei valutare, modul de plată (moneda de plată) a primelor, a daunelor şi
cursurile de schimb folosite pentru achitare.

2.3 Reasigurarea neproporţională

Denumirea formei de reasigurare ȋşi are originea ȋn lipsa oricărei relaţii directe ȋntre
volumul primelor subscrise de reasigurător şi cel cedat de asigurator, ȋntre mărimea
daunelor suportate de cedentă şi mărimea despăgubirilor plătite de reasigurator.
Are la bază două principii prin care se deosebeşte de reasigurarea proporţională:

1. Ȋn cazul producerii daunelor, reasigurătorul nu are aceeaşi atitudine faţă de daună ca şi

compania cedentă. Astfel, pentru o daună mică reasigurătorul poate să nu participe deloc
la despăgubire sau contribuţia sa poate fi foarte mică ȋn comparaţie cu dimensiunea
pierderilor.
2. Spre deosebire de reasigurarea proporţională care se bazează pe ȋmpărţirea atât a sumelor
asigurate, cât şi a primelor de asigurare şi a daunelor ȋn proporţia stabilită iniţial,
reasigurarea neproporţională se bazează pe partajarea rezultatelor, de cele mai multe
17

ori foarte selective.

Page
 Prin reasigurarea proporţională, reasigurătorul participă la acoperirea daunelor numai dacă
acestea depăşesc o anumită limită monetară, stabilită ȋn contractul de reasigurare. Este o forma
de reasigurare relativ recentă, uşor de administrat, cu costuri reduse, care ȋn ultimul timp s-a
extins considerabil.

Tipurile de contracte neproporţionale

Se clasifică in functie de modalitatea de exprimare a limitei monetare (ca o sumă absolută

sau ca o cotă procentuală din volumul daunei):
a) contract de reasigurare “excedent de daună”
- contracte de acoperire a daunei pe bază de risc
- contracte de acoperire a daunei pe bază de ȋntâmplare
b) contract de reasigurare “excedent de rată a daunei” sau “oprire a daunei”

A) Contractul excedent de daună (excess of loss, XOL sau X/L)

- se referă, ȋn general, la daunele mari care pot apărea ȋntr-o companie de asigurări şi pot afecta
capacitatea financiară a acesteia;
- după ce compania cedentă stabileşte sumele maxime pe care le poate suporta la fiecare daună ȋn
parte, se caută protecţia prin reasigurarea ”excedent de daună”, sau pe scurt X/L;
- reasigurarea X/L se practică la formele de asigurare care subscriu riscuri de valori mari şi unde
daunele care pot apărea au dimensiuni catastrofice (aviatice, maritime, incendiu, accidente,
catastrofe naturale);
- ȋn contract compania cedentă stabileşte o limită monetară ȋn sumă absolută prin care se creează
o zonă de răspundere ce reprezintă reţinerea sa proprie, denumită „prioritate” sau „layer” sau
„franşiză”;
- reasigurarea se face pentru daune ce depăşesc valoarea maximă a reţinerii sale. De obicei se
stabileşte şi o sumă maximă (tot ȋn valoare absolută) care reprezintă limita superioară a
răspunderii reasigurătorului.

Caracteristicile contractului:
18
Page
- asiguratorul direct şi reasigurătorul nu au legatură cu sumele asigurate acceptate, ci cu mărimea
daunelor suferite;
- reasigurătorul nu urmează soarta reasiguratului din punct de vedere al rezultatelor financiare
rezultate;
- reasiguratul cedează un volum mic din primele de asigurare subscrise putându-şi construi o
protecţie proprie substanţială;
- se realizează o protecţie a reasiguratului şi un mod de ȋmpărţire a riscurilor:

- in functie de dimensionarea priorităţilor stabilite, contractele X/L pot fi:

· cu limită pentru prioritate redusă – prin care reasigurătorul acceptă riscul

ce implică o daunalitate regulată, iar reţinerea de bază a companiei cedente
este astfel stabilită ȋncât la apariţia unor daune să fie afectaţi şi reasigurătorii,

· cu limită pentru prioritate ridicată sau „acoperiri catastrofă” prin care

compania cedentă se protejează de cumulul daunelor aflate ȋn afara controlului
normal al subscrierilor. Acoperirile catastrofă oferă protecţie reasiguratului
ȋmpotriva unor daune catastrofale (cutremure, inundaţii, cicloane, tornade),
apărute pe bază de ȋntâmplare.

- costurile de administrare sunt reduse pentru ambii parteneri;

- contractul se structurează pe „layere”, protejând de regulă un cont de subscrieri;

- fluxul monetar este redus şi efectul de finanţare este modest;

- contractul de reasigurare se poate ȋncheia:

· pe bază de risc – caz ȋn care reasigurătorul suportă daunele pentru un risc

individual sau ȋn excesul unei sume predeterminate,

· pe bază de ȋntamplare - când reasigurătorul plăteşte la fiecare ȋntâmplare

19

daunele ce depăşesc o reţinere predeterminată.

Page
A1) Contractul de reasigurare “excedent de daună” pe bază de risc
- reasigurătorul va suporta toate daunele care rezultă dintr-un eveniment, calculate risc cu risc, şi
nu daunele ce rezultă dintr-un incident mare care provoacă o acumulare de daune sau dintr-un
număr de daune ce pot să survină ȋntr-un an financiar.
A2) Contractul „excedent de daună” pe bază de ȋntamplare
- reasigurătorul plăteşte toate daunele ce rezultă dintr-un singur eveniment, indiferent de numărul
de riscuri ce au creat daune,
- protecţia oferită este mai cuprinzătoare deoarece include acumulările de daune datorate unui
singur incident.

B) Contractul „excedent de rată a daunei” (loss retro) sau „oprire de daună” (stop loss)

- contractul de reasigurare presupune limitarea răspunderii cedentului la un anumit nivel al ratei

daunei, cedând ȋn reasigurare ceea ce depăşeşte un anumit nivel procentual determinat din
volumul de prime;
- reasigurătorul suportă daunele numai dacă pierderea totală a cedentei pentru un an depăşeşte o
sumă prestabilită sau procentul veniturilor din primă;
- limita reţinerii cedentei se stabileşte ca un procent din volumul primelor nete ȋncasate de
cedentă (10%), iar diferenţa va fi suportată de reasigurător;
- reasigurătorul nu va răspunde pentru daunele a căror valoare este mai mică decât rata daunei
pentru anul anterior, ci numai pentru daunele aflate până la limita răspunderii contractului;
- aceste contracte se ȋncheie numai cu societăţi de asigurare de primă clasă, deoarece
reasigurătorul se bazează pe buna credinţă a cedentei, deoarece cedenta poate profita uşor de
reasigurător prin extinderea subscrierii;
- este extinsă ȋn practica internaţională, ȋn special pentru riscul de grindină.

Caracteristicile contractului:

- cedenta ȋşi limitează răspunderea la un anumit procent din primele ȋncasate din riscurile
respective;
20

- reasigurătorul nu este răspunzator de daunele ȋntâmplate până când nu se atinge nivelul

Page

procentual de daunalitate limită prestabilit, nivel de la care ȋncepe răspunderea sa;

- se administrează şi funcţionează ca şi un contract excedent de daună
- baza de referinţă pentru determinarea franşizei este rezultatul anual al ratei daunei, respectiv
raportul procentual dintre volumul daunelor apărute ȋntr-o perioadă de timp şi volumul total al
primelor de asigurare ȋncasate ȋn aceeaşi perioadă de timp.

Avantajele contractului:
- oferă o protecţie foarte bună pentru compania cedentă, pentru rezultatele anuale;
- gestionarea contractului este foarte simplă şi nu implică cheltuieli mari şi cantitate mare de
muncă

Dezavantajele contractului:
- este dificilă fixarea primei de asigurare;
- nu poate garanta obţinerea de profit de către compania cedentă

Forma şi conţinutul contractului de reasigurare neproporţională

- nu există o formă standard;

- contractul este propus şi ȋnaintat reasiguratorului de către compania cedentă ȋn funcţie de
programul de reasigurare şi de interesele lui;
- reasiguratorul se bazează pe experienţa ȋn subscriere a cedentei, pe integritatea, experienţa şi
judecata companiei cedente;
- reasiguratorul nu este interesat de riscurile individuale subscrise de cedentă, doar de
profitabilitatea ȋntregului portofoliu reasigurat;
- ȋncheierea contractului are la bază un grad de ȋncredere ridicat ȋntre cei doi parteneri, ȋn primul
rând notificarea promptă a daunelor de către cedentă şi colaborarea pentru dimensionarea şi
rezolvarea lor;
- ȋnainte de ȋncheierea acordului reasiguratorul va solicita un set de informaţii laborioase despre
natura afacerilor cedentei, condiţiile de pasare a riscurilor ce vor influenţa viitorul istoric al
daunelor, politica de subscriere a cedentei, abilitatea şi experienţa personalului companiei;
- reasiguratorul trebuie sa aibă certitudinea că ȋn perioada de desfăşurare a contractului va fi
21

informat ȋn legătură cu toate modificările ce pot apărea şi pot schimba rezultatele finale.
Page
 TEMA NR.3- METODE ȘI FORME DE REASIGURARE

3.1 Reasigurări facultative şi contractuale

Reasigurarea facultativă reprezintă prima metodă de reasigurare aplicată. Ȋn prezent, se foloseşte

pentru anumite categorii de riscuri individuale, ca: incendiu, accidente şi unele riscuri maritime.
Ea constituie baza pe care s-a alcătuit şi s-a dezvoltat reasigurarea contractuală.

Reasigurarea facultativă aplică principiul dublei selecţii şi anume, pe de o parte, selecţia pentru
compania cedentă, care decide dacă reasigură sau nu un anumit risc, iar pe de altă parte, selecţia
pentru reasigurător, care ȋşi rezervă dreptul de a accepta sau de a refuza ceea ce i se propune.

Reasigurarea facultativă se foloseşte ȋn următoarele situaţii:

 Atunci când riscul cedat ȋn reasigurare este ȋn afara riscurilor incluse ȋntr-un contract,
deoarece riscul asigurat nu se află ȋn limitele geografice sau nu este inclus ȋn clasa de
riscuri (risc exclus sau risc special);
 Riscul este de o asemenea manieră, ȋncât compania cedentă vrea să-l cedeze prin contract
datorită efectului său potenţial destabilizator;
 Pentru a reduce expunerea ȋn domenii ȋn care, datorită acumulării riscurilor, compania
cedentă este deja prea mult implicată;
 Atunci când reasigurătorul ȋşi poate exercita dreptul de subscriere la mai multe riscuri
individuale, beneficiind de dreptul de a accepta sau respinge orice risc oferit.
 Reasigurarea facultativă prezintă unele dezavantaje care au dus la ȋnlocuirea treptată a
acesteia cu reasigurarea contractuală:
 Cheltuieli administrative mari, care necesită un număr mare de personal şi implică, deci,
costuri relativ ridicate de ȋncheiere şi derulare a tranzacţiei pentru ambii parteneri; de
asemenea, costurile tranzacţiei sunt ridicate şi datorită informaţiilor detaliate ce trebuie
puse la dispoziţia reasigurătorului de către compania cedentă; acestea sunt studiate şi
analizate de reasigurător pentru fiecare risc, atât la ȋnceputul reasigurării, cât şi la fiecare
reȋnnoire;
 Comisionul la reasigurarea facultativă are un nivel procentual mai ridicat decât ȋn cazul
reasigurării contractuale;
 Apar ȋntârzieri ȋn plasarea reasigurării facultative, ȋntrucât fiecare caz trebuie analizat şi
negociat separat cu viitorul reasigurător; de cele mai multe ori, compania cedentă
contractează mai mulţi reasigurători, fiecare putând prelua o parte din ȋntregul risc;

Ȋn unele situaţii, compania cedentă, având calitatea de asigurător direct, nu poate accepta imediat
22

(sau poate refuza) solicitarea asiguratului pentru un anumit risc sa un grup de riscuri ce depăşesc
propria capacitate de absorbţie.
Page
Reasigurătorul plăteşte un comision companiei cedente pentru compensarea cheltuielilor
suportate de aceasta la ȋncheierea asigurării şi contribuie la cheltuielile de management ale
asigurătorului.
Mărimea comisionului, care variază ȋn funcţie de ţara de origine şi de tipul de asigurare, este
scăzută de către asigurător din prima datorată reasigurătorului. Ȋn general, cota de reţinere a
companiei cedente diferă ȋn funcţie de capacitatea sa, de natura şi dimensiunile riscului, precum
şi de valoarea totală asigurată. Răspunderea pentru stabilirea daunelor ȋn asigurarea iniţială
revine asigurătorului direct. El va ȋnştiinţa reasigurătorul cu privire la toate pierderile ce se
suportă indiferent de dimensiunea lor.

Reasigurarea contractuală este o metodă, frecvent utilizată ȋn asigurările internaţionale, mult mai
convenabilă, deoarece cheltuielile de administrare şi cantitatea de muncă sunt mult mai mici şi se
pretează la toate categoriile de afaceri.
Conform acestei metode, reasigurătorul nu mai examinează separat fiecare risc individual şi nu
are dreptul să refuze sau să evalueze un singur risc, chiar dacă el nu este inclus ȋn contract.
Astfel, el este obligat să accepte, atât riscurile “bune”, cât şi pe cele “rele”. Odată ce contractul a
fost ȋncheiat, asigurătorul direct (sau reasigurătorul, ȋn cazul unui contract de retrocesiune) poate
obţine automat reasigurarea pentru riscurile acceptate, conform termenelor acordului. Compania
cedentă este obligată să acorde prioritate contractului reasigurătorului şi numai dacă protecţia
cerută depăşeşte limitele contractului poate căuta plasarea surplusului ȋn altă parte, contractul
rămânând ȋn vigoare. Pe de altă parte reasigurătorul este obligat să accepte preluarea riscurilor ȋn
reasigurare, conform acordului.
Metoda contractuală ȋl avantajează atât pe reasigurător, cât şi pe reasigurat. Astfel, reasigurătorul
are siguranţa obţinerii unui volu substanţial de afaceri de la compania cedentă, indiferent de
forma aleasă (proporţională sau neproporţională). La rândul său, asigurătorul direct poate oferi,
ȋn reasigurare, riscuri grupate ȋn pachete, ȋn forma şi ȋn termenii contractuali cei mai potriviţi
interesului său. Dezavantajul reasigurătorului este că acesta ȋsi pierde dreptul de a-şi alege
riscurile pentru reasigurare (drept pe care ȋl are ȋn reasigurarea facultativă), fiind obligat să
accepte global toate riscurile pe care doreşte să le cedeze compania de asigurări directe.
23
Page
3.2 Reasigurări obligatorii

Anterior s-au evidenţiat câteva dezavantaje ale metodei de reasigurare facultativă. Reasigurarea
obligatorie s-a dezvoltat ca urmare a ȋncercărilor de a găsi modalităţi de reasigurare mai
eficiente, care să nu prezinte aceste neajunsuri. Reasigurările obligatorii sunt ȋmpărţite ȋn două
categorii: proporţionale şi neproporţionale.

În Tabelul 2. sunt clasificate diferitele tipuri de reasigurări obligatorii.

Reasigurări obligatorii

Proporţionale Neproporţionale

Cotă Excedent Facultativă Excedent de

de daună
parte sumă obligatorii

Oprire de daună/

Per risc Catastrofă Oprire de daună

agregată

Reasigurări obligatorii proporţionale. Reasigurarea obligatorie proporţională este un

contract ȋncheiat ȋntre un asigurător şi un reasigurător, prin care asigurătorul cedează şi
reasigurătorul acceptă un procent din toate asigurările ce intră in sfera acestui contract. Aceasta
este echivalentă cu o protecţie automată: reasigurătorul este obligat să accepte toate riscurile care
cad sub incidenţa contractului de reasigurare, iar asigurătorul este obligat să cedeze riscurile in
conformitate cu termenii contractului. Astfel, asigurătorul poate accepta orice propunere de
asigurare pe care doreşte să o accepte şi care se ȋncadrează in limitele contractului.
Reasigurătorul nu va mai putea examina fiecare risc ȋn parte si nu are posibilitatea de a respinge
sau a evalua un risc, atât timp cât cade sub incidenţa contractului - el trebuie să accepte riscurile
mici la fel ca şi pe cele mai mari. Pentru a permite reasigurătorilor să cunoască riscurile care le-
au fost cedate, asigurătorii pot să ofere reasigurătorilor, prin acord, borderouri detaliate ale
24

riscurilor cedate. Cu toate acestea, datorită costurilor administrative ridicate, această practică a
Page

fost abandonată.
 În acordurile proporţionale, asigurătorul mai este denumit uneori „cedent” sau „companie
cedentă”, deoarece riscurile sunt cedate pe baza contractelor. În notele de acoperire ale
reasigurărilor obligatorii proporţionale apar următoarele informaţii:

－ Compania cedentă;

－ Categorii de asigurări;

－ Limite teritoriale;

－ Tipul contractului;

－ Limita maximă per reţinere (plin);

－ Număr de plinuri;
－ Venit din prime estimat;
－ Comision;
－ Comision din profit;
－ Rezerve;
－ Dobânda asupra depozitelor;
－ Portofoliu;
－ Limita valorică a pagubei;
－ Borderouri;
－ Deconturi;
－ Data de intrare in vigoare;
－ Anunţarea rezilierii;
－ Informaţii statistice;
－ Limita răspunderii.

25
Page
TEMA NR.4- ELEMENTE SPECIFICE CONTRACTELOR DE REASIGURARE
PROPORȚIONALĂ

4.1 Contractul “cotă-parte”

Contractul de reasigurare cotă-parte este un acord prin care compania cedentă este
obligată să cedeze şi reasigurătorul să accepte o anumită proporţie din fiecare risc acceptat de
compania cedentă. Astfel, reasigurătorul participă proporţional la toate daunele şi primeşte
acelaşi procent din primele de asigurare, mai puţin comisionul.
De exemplu, o companie cedentă poate ȋncheia un acord cotă-parte pentru un procent de
80%, acord care acoperă riscul de incendiu aferent tuturor asigurărilor ȋncheiate de cedentă.
Reţinerea companiei va fi de 20% din fiecare risc, iar proporţia cedată reasigurătorului este de
80%. Astfel, reasigurătorul va acoperi 80% din toate riscurile, va primi 80% din prime (mai puţin
comisionul) şi va plăti 80% din toate daunele care intră sub incidenţa acordului.
Se obişnuieşte ȋnsă ca ȋn acordul cotă-parte să se precizeze o limită valorică pentru
fiecare risc, limită peste care reasigurătorul nu va accepta să fie obligat la plată. Ȋn exemplul
anterior, această limită ar putea fi exprimată astfel: “Se acceptă 80% din fiecare risc asigurat, dar
fără a se depăşi 800.000 UM pentru fiecare risc ȋn pate.” De asemenea, se mai poate preciza şi că
acest procent, de 20%, va fi reţinut de compania cedentă ȋn cont propriu şi nu va fi reasigurat.
Astfel, compania cedentă care acceptă ricuri mici şi le reasigură parţial conform acordului cotă-
parte nu mai poate să reasigure reţinerea sa, fără a păstra o răspundere pentru acel risc.

Avantaje şi dezavantaje. Uneori, avantajele pentru compania cedentă pot fi dezavantaje

pentru reasigurător şi invers.
Principalele avantaje, pentru compania cedentă, sunt:
- Simplitatea operaţiilor. O dată ce acordul a fost ȋncheiat, acesta implică eforturi de
administrare reduse.
- Se pot obţine comisioane mai mari şi clauze maai avantajoase. Deoarece acest tip de
contract ȋmpiedică selecţia riscurilor ȋn defavoarea reasigurătorului, acesta este, de regulă, mai
profitabil decât alte acorduri proporţionale şi include termeni şi comisioane mai bune.
26
Page

Principalele dezavantaje sunt:

 - Compania cedentă nu poate să-şi modifice reţinerea pentru anumite riscuri şi astfel
plăteşte prime şi pentru riscurile mici pe care ar fi putut să le păstreze ȋn contul propriu.
- Mărimea riscurilor reţinute de compania cedentă nu este omogenă atât timp cât aceasta
păstrează un procent fix din toate riscurile subscrise, iar dimensiunile acestora sunt foarte variate.
Avantajele pentru reasigurător sunt:
- Reasigurătorul primeşte câte o parte din fiecare risc. Nu se face nici o selecţie ȋn
defavoarea lui, astfel ȋncât poate participa la afacerile subscrise de asigurător ȋntr-o măsură mai
mare decât prin alte tipuri de reasigurări.
- Reasigurătorul obţine un profit mai mare de la compania cedentă decât ar putea obţine
ȋn oricare alt tip de contract de reasigurare.
Contractul cotă-parte nu prezintă nici un dezavantaj important pentru reasigurător cu
excepţia aceluia că trebuie să plătească un comision mai mare companiei cedente decât ȋn alte
tipuri de acorduri, ȋnsă, atât timp cât acesta este compensat de o profitabilitate mai bună şi de o
extindere mai mare a contractului, acest lucru nu este chiar un dezavantaj.

Caracteristicile contractului cotă-parte

1. presupune o identitate de interese a celor doi parteneri care-şi ȋmpart atât primele de
asigurare, cât şi daunele
2. compania cedentă are posibilitatea de a subscrie riscuri mai mari decât ȋi permite
capitalul social, reţinând acea parte din risc pe care şi-o poate permite (pe care o poate suporta),
diferenţa cedând-o ȋn reasigurare uneia sau mai multor reasigurători.
3. compania cedentă nu poate selecta pentru cedare ȋn reasigurare din multitudinea de
riscuri subscrise pe acelea care-i sunt defavorabile şi, de aceea, şi comisionul solicitat este mai
mare.
4. modul de administrare este mai simplu şi cheltuielile sunt mai reduse,
5. contractul se reȋnnoieşte ȋn mod automat, fiind un contract de tip continuu, dacă nici
una din părţi nu solicită rezilierea sa ȋn timp util (3 sau 6 luni ȋnainte),
6. se pretează cel mai bine societăţilor cedente mici sau celor care ȋncep subscrierea unei
noi categorii de riscuri.
27

Principale utilizări ale contractului cotă-parte:

Page
 - Companiile cedente nou ȋnfiinţate sau companiile care se lansează ȋntr-o nouă clasă de
afaceri sau ȋntr-o nouă zonă geografică. Acesta ar putea fi cel mai bun mod de a obţine
participarea reasigurătorilor la un portofoliu cu un istoric necunoscut, de dimensiuni reduse.
- Compania cedentă, care doreşte să primească ȋn reasigurare, dar şi să ofere o parte din
afacerile proprii pe bază de reciprocitate.
- Creşterea ratei solvabilităţii unei companii cedente.
Ȋncheierea unui contract de reasigurare cotă-parte este precedată de elaborarea unei note
de acoperire.

4.2 Contractul “excedent de sumă”

Un contract excedent de sumă asigurată este o ȋnţelegere prin care compania cedentă este
obligată să cedeze, iar reasigurătorul este obligat să accepte excedentul de răspundere peste
reţinerea companiei cedente.
Un contract excedent de sumă permite companiei cedente să reasigure orice parte a
riscului (altfel spus, excedentul) care nu este reţinut pe propria răspundere. Astfel, dacă un
anumit risc este reţinut ȋn ȋntregime, nu mai poate fi vorba de un excedent care să fie plasat prin
acord. Când ne referim la un contract excedent de sumă, se presupune că acesta acoperă, spre
exemplu, 20 sau 30 de plinuri. Aceasta ȋnseamnă că acordul va implica o valoare maximă de 20
sau 30 de ori reţinerea companiei cedente. Un plin reprezintă reţinerea companiei cedente.
Modul ȋn care funcţionează un astfel de contract poate fi explicat foarte simplu. Să
presupunem că reţinerea companiei cedente pentru un anumit tip de risc este de 150.000 UM, cu
alte cuvinte un plin reprezintă 150.000 UM. Dacă a fost ȋncheiat un contract “excedent de sumă”
pentru 20 de plinuri, aceasta ȋnseamnă că cedenta poate ceda prin acord sume care ajung până la
de 20 de ori reţinerea pentru acel tip de risc, adică până la 3.000.000 UM.
Dacă suma asigurată pentru un risc este de 2.000.000 UM, răspunderea se ȋmparte astfel:
- reţinere: 150.000 UM;
- excedent de sumă: 1.850.000 UM, adică de 12 şi 1/3 reţinerea.
Dacă reţinerea era de 50.000 UM, suma maximă cedată prin contract ar fi fost doar de
28

1.000.000 UM (20 * 50.000 UM). Restul, de 950.000 UM, ar fi trebuit să fie reasigurat prin alte
acorduri de reasigurare.
Page
 Primele de reasigurare se repartizează ȋn aceeaşi proporţie cu cea a sumelor asigurate.
Plinul reprezintă maximul pe care compania cedentă ȋl poate reţine. Deci este posibil să
păstreze chiar şi o sumă mai mică decât această limită. Posibilitatea de variaţie a mărimii reţinerii
permite companiei cedente să-şi stabilească reţinerea ȋn funcţie de calitatea riscului care este
reasigurat. Dacă riscul acceptat este foarte bun, atunci compania cedentă poate avea o reţinere
mai mare decât dacă riscul subscris este mai mare. Totuşi, când compania cedentă are o reţinere
mare, se cedează o sumă mai mare prin contractul excedent de sumă decât atunci când reţinerea
este mai mică.

Avantaje şi dezavantaje. Avantajele reasigurării excedent de sumă pentru compania

cedentă sunt:
- Este reasigurată numai acea parte a riscurilor care depăşeşte reţinerea companiei
cedente. Dacă mărimea riscului este sub reţinerea companiei, aceasta nu este obligată să cedeze
părţi din acel risc ȋn contractul excedent de sumă, iar primele pentru asemenea riscuri sunt
reţinute ȋn ȋntregime.
- Deoarece compania cedentă reţine o anumită limită valorică (spre deosebire de
proporţia fixată prin contractul cotă-parte), portofoliul reţinut este omogen.
- Reţinând o sumă mai mare din riscurile bune şi o parte mai mică din riscurile mai puţin
bune, compania cedentă poate păstra afacerile mai profitabile pe cont propriu, fără a le ceda
reasigurătorilor.
Principalul dezavantaj pentru compania cedentă este costul administrativ ridicat, deoarece
este nevoie de persoane experimentate care să determine reţinerea pentru fiecare risc ȋn funcţie
de tipul, calitatea şi expunerea acestuia şi care să calculeze primele reţinute şi primele cuvenite
reasigurătorilor. Utilizarea calculatoarelor a redus totuşi considerabil volumul de muncă necesar
pentru realizarea acestor operaţii.
Dezavantajele pentru reasigurător sunt:
- Deoarece compania cedentă reţine o parte mai mare din riscurile bune ȋnseamnă că
reasigurătorul primeşte o parte mai mare din riscurile nedorite.
- De asemenea, atât timp cât cedenta reţine o parte mare din riscurile mai mici,
29

reasigurătorul va primi o parte mai mare nu numai din riscurile nedorite, dar şi partea cea mai
mare a riscurilor.
Page
 - Practic, nu există nici un avantaj care ar putea să-l determine pe reasigurător să prefere
contractul excedent de sumă contractului cotă-parte, cu excepţia faptului că procentul de
comision plătit cedentului este mai mic ȋn cazul contractelor excedent de sumă.

Caracteristicile contractului “excedent de sumă”

1.este structurat ȋn “plinuri”, capacitatea contractuală exprimându-se ȋntr-un multiplu
de ”plinuri” (nu “plin”) reprezintă suma maximă pe care compania cedentă acceptă să şi-o reţină
pe cont propriu,
2.compania cedentă are posibilitatea de a selecta riscurile, dezavantajând reasigurătorii şi,
de aceea, şi comisionul perceput de cedentă este mai mic decât ȋn cazul reasigurării “cotă-parte”,
3.modul de administrare este greoi, laborios, cheltuielile sunt mai mari, atât pentru
compania cedentă, cât şi pentru reasigurători
4.asigurătorul direct beneficiază de toate avantajele protecţiei automate de reasigurare,
răspunderea reasigurătorului ȋncepe automat şi simultan cu cea a companiei cedente imediat ce
este depăşită limita “plinului”,

4.3 Reasigurarea proporţională mixtă

Acest tip de reasigurare este o ȋmbinare ȋntrea reasigurarea cotă-parte şi reasigurarea
excedent de sumă asigurată. Reasiguratul reţine o anumită proporţie din suma asigurată a
contractelor individuale, iar restul este cedat ȋn cadrul secţiunii cotă-parte. Ȋn momentul depăşirii
limitei răspunderii pentru participarea pe bază de cotă-parte, ȋntreaga diferenţă se reasigură pe
principiul excedentului de sumă.
Acest tip de reasigurare ȋi favorizează pe reasigurătorii care participă la secţiunea cotă-
parte, aceştia având un portofoliu la fel de dispersat precum cel al asiguratului, dar totodată ȋi şi
dezavantajează şi pe reasigurătorii care participă la secţiunea excedent de sumă asigurată. Din
acest motiv, contractul de reasigurare mixt de plasează de obicei la aceiaşi reasigurători, care vor
participa la ambele secţiuni.
Este mai puţin ȋntâlnit ȋn practica internaţională din cauza neajunsurilor pe care le
presupune.
30

Avantaje şi dezavantaje. Avantajele companiei cedente sunt:

- O reasigurare promptă peste limita contractului obligatoriu.
Page
 - Obţinerea automată a unor facilităţi pentru riscurile de o anumită natură sau
pentru evenimente cu o producere neregulată.
Dezavantajele pentru reasigurător sunt:
- Nu se poate exercita nici un control asupra asigurărilor cedate de asigurător.
- Nu este garantat un anumit volum de afaceri, precum ȋn contractele cotă-parte
sau excedent de sumă.
- Exista pericolul selecţiei riscurilor ȋn defavoarea reasigurătorului.
Singurul avantaj pentru reasigurător este că această metodă ȋi permite să aibă o
ma bună dispersie a riscurilor decât ȋn cazul metodei facultative.

4.4 Reasigurarea pe bază de pool

Principiul pool-ului de reasigurare este acela că toti membrii acelui pool pun ȋntr-un fond
comun o parte sau toate primele, pentru o anumită categorie de asigurări şi ȋmpart ȋntre ei
revendicările totale, fie proporţional cu primele, fie pe baza unei alte metode acceptate.
Profiturile, pierderile şi cheltuielile sunt ȋmpărţite ȋn acelaşi mod. De fapt, acest pool acţionează
ca o companie de asigurare sau reasigurare creată de membrii săi, fără a fi necesar ca aceştia să
deţină capital pentru formarea unei astfel de companii.
Avantaje şi dezavantaje. Pool-urile sunt formate pentru diferite motive. Principalul motiv
constă ȋn posibilitatea de a acoperi riscul de catastrofă sau pe cele dintr-o categorie specială,
precum riscul nuclear. Acestea nu s-ar putea asigura sau reasigura ȋn alt mod. Ȋn trecut, pool-urile
au fost create ȋn anumite ţări sau regiuni pentru a reduce tendinţa de reasigurare ȋn afara ţării sau
regiunii.
Există, de asemenea, şi dezavantaje. Principalul dezavantaj ȋl constituie pericolul
potenţial al acumulării riscurilor de aceeaşi natură sau al unor posibile daune produse ȋn acelaşi
timp de către un singur risc. Resursele membrilor pot să nu fie suficiente pentru a acoperi
daunele de o asemenea natură.
Poolul respectiv este administrat de un oficiu, care centralizează ofertele de
reasigurare primite din partea societăţilor de asigurări şi le repartizează membrilor pe baza
31

cotelor de subscriere. Dacă membrii pool-ului nu au acoperit ȋntreaga valoare a contractelor

oferite ȋn reasigurare, diferenţa se plasează ȋn afara pool-ului.
Page
 Această formă de reasigurare duce la diminuarea cheltuielilor de administraţie, ţinând
cont ca operaţiile de reasigurare se efectuează ȋn mod centralizat, existând ȋn schimb posibilitatea
restrângerii sau chiar a ȋnlăturării concurenţei, cu efecte negative asupra costului reasigurării.

32
Page
 CAP.V- TIPURILE DE CONTRACTE NEPROPORŢIONALE
Se clasifică ȋn funcţie de modalitatea de exprimare a limitei monetare (ca o sumă absolută
sau ca o cotă procentuală din volumul daunei):
a) contract de reasigurare “excedent de daună”
- contracte de acoperire a daunei pe bază de risc
- contracte de acoperire a daunei pe bază de ȋntâmplare
b) contract de reasigurare “excedent de rată a daunei” sau “oprire a daunei”
Contractul “excedent de daună”/ “excess of LOSS”
Acest tip de contract presupune că reasigurătorul acceptă să plătească reasiguratului toate
daunele care depăşes o anumită limită fixată pe fiecare risc ȋn parte sau pe eveniment. Astfel,
răspunderea reasiguratului este limitată pentru fiecare daună, la un anumit plafon, denumit
prioritate franşiză sau prag. Răspuderea reasigurătorului vizează partea de daună care depăşeşte
pragul, iar răspunderea reasiguratului este stabilită la o sumă fixă din dauna probabilă.
Ȋn funcţie de mărimea priorităţii sau franşizei, reasigurara excedent daună este de două
feluri:
- reasigurare cu limită pentru prioritate redusă, ȋn care atât compania cedentă, cât şi
reasigurătorul acceptă riscuri şi daune oboşnuite ca mărime, ce se manifestă cu o anumită
regularitate; compania cedentă ȋşi va fixa prioritatea la un nivel scăzut, astfel că pentru fiecare
risc sau daună oricât de mică vor fi răspunzători şi reasigurătorii;
- reasigurare cu limită pentru prioritate ridicată sau pentru acoperiri de catastrofă; aceasta
oferă protecţie companiei cedente pentru riscul acumulării daunelor produse de o catastrofă (de
exemplu, un cutremur care distruge un oraş). ȋn acez caz, experienţa reasigurătorului joacă un rol
foarte important.
Reasigurarea excedent de daună se referă, ȋn general, la daunele mari care pot apărea ȋntr-
o companie de asigurări şi pot afecta capacitatea financiară a acesteia. După ce compania cedentă
stabileşte sumele maxime pe care le poate suporta la fiecare daună ȋn parte, se caută protecţia
prin reasigurarea ”excedent de daună”, sau pe scurt X/L.
Reasigurarea X/L se practică la formele de asigurare care subscriu riscuri de
33

valori mari şi unde daunele care pot apărea au dimensiuni catastrofice (aviatice, maritime,
Page

incendiu, accidente, catastrofe naturale); ȋn contract compania cedentă stabileşte o limită

monetară ȋn sumă absolută prin care se creează o zonă de răspundere ce reprezintă reţinerea sa
proprie, denumită „prioritate” sau „layer” sau „franşiză”; reasigurarea se face pentru daune ce
depăşesc valoarea maximă a reţinerii sale. De obicei se stabileşte şi o sumă maximă (tot ȋn
valoare absolută) care reprezintă limita superioară a răspunderii reasigurătorul
Caracteristicile contractului:
- asigurătorul direct şi reasigurătorul nu au legatură cu sumele asigurate acceptate, ci cu
mărimea daunelor suferite;
- reasigurătorul nu urmează soarta reasiguratului din punct de vedere al rezultatelor
financiare rezultate;
- reasiguratul cedează un volum mic din primele de asigurare subscrise putându-şi
construi o protecţie proprie substanţială;
- se realizează o protecţie a reasiguratului şi un mod de ȋmpărţire a riscurilor:
- costurile de administrare sunt reduse pentru ambii parteneri;
- contractul se structurează pe „layere”, protejând de regulă un cont de subscrieri;
- fluxul monetar este redus şi efectul de finanţare este modest;
Contractul de reasigurare se poate ȋncheia:
• pe bază de risc – caz ȋn care reasigurătorul suportă daunele pentru un risc individual
sau ȋn excesul unei sume predeterminate,
• pe bază de ȋntamplare - când reasigurătorul plăteşte la fiecare ȋntâmplare daunele ce
depăşesc o reţinere predeterminată.
Contractul de reasigurare “excedent de daună” pe bază de risc
- reasigurătorul va suporta toate daunele care rezultă dintr-un eveniment, calculate risc
cu risc, şi nu daunele ce rezultă dintr-un incident mare care provoacă o acumulare de daune sau
dintr-un număr de daune ce pot să survină ȋntr-un an financiar.
Contractul „excedent de daună” pe bază de ȋntamplare
- reasigurătorul plăteşte toate daunele ce rezultă dintr-un singur eveniment, indiferent de
numărul de riscuri ce au creat daune,
- protecţia oferită este mai cuprinzătoare deoarece include acumulările de daune datorate
unui singur incident.
34

Contractul “excedent de rată a daunei”/loss retro sau “oprire de daună”/stop loss

Page
 -contractul de reasigurare presupune limitarea răspunderii cedentului la un anumit nivel
al ratei daunei, cedând ȋn reasigurare ceea ce depăşeşte un anumit nivel procentual determinat
din volumul de prime;
- reasigurătorul suportă daunele numai dacă pierderea totală a cedentei pentru un an
depăşeşte o sumă prestabilită sau procentul veniturilor din primă;
- limita reţinerii cedentei se stabileşte ca un procent din volumul primelor nete ȋncasate de
cedentă (10%), iar diferenţa va fi suportată de reasigurător;
- reasigurătorul nu va răspunde pentru daunele a căror valoare este mai mică decât rata
daunei pentru anul anterior, ci numai pentru daunele aflate până la limita răspunderii
contractului;
- aceste contracte se ȋncheie numai cu societăţi de asigurare de primă clasă, deoarece
reasigurătorul se bazează pe buna credinţă a cedentei, deoarece cedenta poate profita uşor de
reasigurător prin extinderea subscrierii;
- este extinsă ȋn practica internaţională, ȋn special pentru riscul de grindină.
Caracteristicile contractului
- cedenta ȋşi limitează răspunderea la un anumit procent din primele ȋncasate din riscurile
respective;
- reasigurătorul nu este răspunzator de daunele ȋntâmplate până când nu se atinge nivelul
procentual de daunalitate limită prestabilit, nivel de la care ȋncepe răspunderea sa;
- se administrează şi funcţionează ca şi un contract excedent de daună
- baza de referinţă pentru determinarea franşizei este rezultatul anual al ratei daunei,
respectiv raportul procentual dintre volumul daunelor apărute ȋntr-o perioadă de timp şi volumul
total al primelor de asigurare ȋncasate ȋn aceeaşi perioadă de timp.

Avantajele contractului:
- oferă o protecţie foarte bună pentru compania cedentă, pentru rezultatele anuale;
- gestionarea contractului este foarte simplă şi nu implică cheltuieli mari şi cantitate mare
de muncă
Dezavantajele contractului:
35

- este dificilă fixarea primei de asigurare;

- nu poate garanta obţinerea de profit de către compania cedentă
Page
 Forma şi conţinutul contractului de reasigurare neproporţională
- nu există o formă standard;
- contractul este propus şi ȋnaintat reasiguratorului de către compania cedentă ȋn funcţie
de programul de reasigurare şi de interesele lui;
- reasiguratorul se bazează pe experienţa ȋn subscriere a cedentei, pe integritatea,
experienţa şi judecata companiei cedente;
- reasiguratorul nu este interesat de riscurile individuale subscrise de cedentă, doar de
profitabilitatea ȋntregului portofoliu reasigurat;
- ȋncheierea contractului are la bază un grad de ȋncredere ridicat ȋntre cei doi parteneri, ȋn
primul rând notificarea promptă a daunelor de către cedentă şi colaborarea pentru dimensionarea
şi rezolvarea lor;
- ȋnainte de ȋncheierea acordului reasiguratorul va solicita un set de informaţii laborioase
despre natura afacerilor cedentei, condiţiile de pasare a riscurilor ce vor influenţa viitorul istoric
al daunelor, politica de subscriere a cedentei, abilitatea şi experienţa personalului companiei;
- reasiguratorul trebuie sa aibă certitudinea că ȋn perioada de desfăşurare a contractului va
fi informat ȋn legătură cu toate modificările ce pot apărea şi pot schimba rezultatele finale.

36
Page
 CAP.VI ELEMENTE SPECIFICE CONTRACTELOR DE
REASIGURARE
ELEMENTE SPECIFICE CONTRACTELOR DE REASIGURARE
6.1 Termeni de specialitate
Ȋn practica reasigurărilor, la ȋncheierea contractelor de reasigurare se folosesc diferiţi
termeni de specialitate: comisionul din profit, rezerva pentru prime, rezerva pentru riscul
neexpirat, rezerva pentru egalizare, rezerve pentru daune, dobânda pentru depozitele de rezerve,
portofoliul de prime, portofoliul de daune, borderou de prime şi de daune, deconturi, limita
valorică a daunei, anunţarea rezilierii, brokerajul, limita răspunderii.
6.2 Comisionul din profit este un procent din profitul obţinut de reasigurător ȋn urma
contractului de reasigurare ȋncheiat cu reasiguratul, care se plăteşte reasiguratului la sfârşitul
contractului. Acest profit a fost obţinut de reasigurător datorită modalităţii ȋn care au fost
gestionate riscurile la nivelul companiei reasigurate.
Profitul obţinut de reasigurător ȋn acest sens se determină ca diferenţă ȋntre venituri
(prime de reasigurare aferente anului curent, daune ȋn suspensie aferente anului anterior, rezerva
de prime necuvenite reportată din anul anterior) şi cheltuieli (comision plătit pentru anul curent,
despăgubiri plătite ȋn anul curent, rezerva de prime necuvenite pentru anul curent, daune ȋn
suspensie la sfârşitul anului curent, pierderi reportate din anii anteriori, cheltuielile
reasigurătorului).
Comisionul plătit de reasigurător va fi invers proporţional cu rata daunei ȋnregistrată de
reasigurat.
Marja minimă de profit se scade şi ea din ȋncasările de prime ale reasigurătorului şi
reprezintă o necesitate pentru ca acesta să obţină un nivel de rentabilitate competitiv al
capitalului Se determină ȋn funcţie de sumele pe care reasigurătorul ar putea să le câştige din
investiţiile cu risc redus, de valoarea riscului implicat de reasigurare şi de raportul prime/ (capital
plus rezerve), dorit de reasigurător.
Procentul de participare la profit. După achitarea comisionului de rasigurare către
asigurător, din ȋncasările de prime se scad valoarea daunelor şi a cheltuielilor cu soluţionarea
daunelor, celelalte cheltuieli ale reasigurătorului şi marja minimă de profit. Rezultatul se
37

ȋnmulţeşte cu procentul de participare la profit. Procentul de participare la profit variază ȋntre

Page

15% şi 50%, ȋn general procentul cel mai des ȋntâlnit fiind de 25%. În general, procentele de
participare la profit ridicate sunt asociate unui volum ridicat de prime de reasigurare.
Acest procent poate lua valori reduse ȋn următoarele situaţii:
 Reasigurătorul consideră că profitul obţinut din contract reprezintă ȋn mică măsură
contribuţia asigurătorului.
 Contractul nu este echilibrat.
 Contractul este expus riscului de catastrofă.
 Oferta de reasigurare pentru aceste categorii de asigurări este redusă şi reasigurătorul poate
stabili propriile condiţii de reasigurare.
6.3 Rezerva pentru prime reprezintă un procent din primele datorate reasigurătorului,
care este reţinut de compania cedenta (reasigurat) ca garanţie pentru ȋndeplinirea obligaţiilor din
contract ale reasigurătorului.
Rezerva pentru prime se calculează lunar, prin ȋnsumarea cotelor-părţi din primele nete
subscrise, aferente perioadelor neexpirate ale contractelor de asigurare, astfel ȋncât diferenţa
dintre volumul primelor brute subscrise şi această rezervă să reflecte primele nete alocate părţii
din riscurile expirate la data calculării. Aceasta rezervă se calculează separat pentru fiecare
contract, iar suma rezultatelor astfel obţinute reprezinta rezerva de prime totală.

Determinarea mărimii rezervei de prime ( ) se face utilizându-se relaţia:

;
ȋn care:
- numărul de zile corespunzător perioadei neexpirate a contractului;

- perioada contractului, exprimată ȋn număr de zile;

- primele brute subscrise pentru contractul respectiv.
Totuşi rezerva de prime poate fi calculată, cu avizul prealabil al Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor, şi pe baza metodelor statistice şi, ȋn special, a metodelor
proporţionale sau forfetare, atunci când va rezulta aproximativ aceeaşi valoare ca şi ȋn cazul
calculelor individuale.
Calculul rezervei de prime se va efectua ȋn valuta ȋn care s-a ȋncasat prima.
6.4 Rezerva pentru riscul neexpirat reprezintă acel procent din prime, pentru riscurile
38

care nu s-au produs pe perioada contractului de reasigurare, dar care vor trebui acoperite ȋntr-o
Page
perioadă anumită de la expirare.
Rezerva pentru riscuri neexpirate se calculează pe baza estimării daunelor ce vor apărea
după ȋnchiderea exerciţiului financiar, ȋn cazul in care se constată că daunele estimate ȋn viitor
depăşesc rezervele de prime constituite pentru un anumit tip de contract de asigurare şi, drept
urmare, ȋn perioadele viitoare, rezerva de primă calculată dupa modelul prezentat mai sus, nu va
fi suficientă pentru acoperirea daunelor ce vor apărea ȋn perioadele următoare.
Determinarea mărimii rezervei pentru riscuri neexpirate ( ) se face utilizându-se
relaţia:

;
ȋn care:
Daune estimate - daunele estimate că vor apărea ȋn perioadele viitoare;

- rezerva de prime.

6.5 Rezerva pentru egalizare

Rezerva de egalizare se creează ȋn anii cu rezultate tehnice favorabile pentru constituirea
surselor de acoperire a daunelor ȋn anii ȋn care rezultatele tehnice vor fi nefavorabile.
Rezerva de egalizare are ca scop dispersia ȋn următorii ani a rezultatelor favorabile
obţinute ȋn anul financiar curent.
Rezerva de egalizare se va calcula numai ȋn condiţiile ȋn care rata daunei, aferentă tuturor
claselor de asigurări practicate, se situează sub 50%. Rata daunei se va calcula conform
următorului raport:

;
in care:
- rata daunei;
- daune plătite nete de reasigurare;
- variaţia rezervei nete de daune;
PNS - prime nete subscrise;
39

- variaţia rezervei de prime.

Page
 Rezerva de egalizare nu poate depăşi valoarea calculată prin aplicarea unui procent de
3,5% asupra volumului de prime brute subscrise, ȋn anul pentru care se face calculul.
6.6 Rezerva pentru daune este constituită pentru a asigura securitatea companiei cedente
cu referire la respectarea obligaţiilor de către reasigurători faţă de soluţionarea daunelor aflate ȋn
suspensie la sfârşitul anului contractual, şi care vor trebui plătite ulterior.
După ce a fost raportată o daună asigurătorului iniţial, trebuie să se estimeze costul final
al acesteia. Rezerva pentru daunele individuale (rezervele de caz) reprezintă cele mai bune
estimări ale sumelor care se vor plăti ulterior pentru revendicarea respectivă. Consituirea unei
rezerve corespunzătoare necesită o bună cunoaştere a cauzelor daunei şi experienţă ȋn ceea ce
priveşte plăţile pentru revendicări similare. Chiar şi atunci când a fost stabilită o rezervă, cauzele
şi valorile daunelor se pot modifica, creând diferenţe faţă de daunele estimate. Conducerea
departamentului de despăgubiri şi personalul departamentului de calcul actuarial compară ȋn
permanenţă plăţile finale cu rezervele constituite, pentru a evalua corectitudinea metodelor de
determinare a rezervelor.
Filozofiile de constituire a rezervelor diferă ȋntre departamentele de despăgubiri ale
asigurătorilor: unele departamente ȋşi constituie rezerva pe baza unor estimări pesimiste,
managerii acestora considerând că este o eroare constituirea de rezerve insuficiente pentru
daunele mari sau pentru a preveni creşterea ȋn timp a valorii daunelor; alţi asigurători constituie
rezerve pe baza unor estimări realiste, considerând că rezervele excedentare pentru daunele mai
frcvente şi mai mici vor compensa rezervele insuficiente pentru daunele majore.
Deşi pentru asigurător ambele metode pot duce la constituirea unor rezerve
corespunzătoare, pentru reasigurătorii excedent diferenţa dintre cele două metode este
semnificativă. Rezervele excedentare pot să nu afecteze deloc pe reasigurător, dar pot creşte
preţul reasigurării. Ȋn schimb, rezervele insuficiente pot avea un efect devastator asupra
reasigurătorului. Plăţile care depăşesc rezervele pot afecta planificarea financiară a
reasigurătorului şi determinarea primei de reasigurare. Deoarece prima de reasigurare poate fi
influenţată de istoricul daunelor, ȋn momentul ȋn care acestea ajung la valoarea lor reală,
reasigurătorul poate solicita o creştere a primei de reasigurare peste suma pe care este dispus să o
plătească asigurătorul, afectând astfel relaţiile pe termen lung ȋntre aceştia.
40

6.7 Borderou de prime şi de daune. Prin acest borderou se prezintă o situaţie a riscurilor
cedate de reasigurat prin contractul de reasiurare (sume asigurate, localizarea riscurilor etc.), dar
Page
şi a daunelor survenite (cuantumul despăgubirilor, factorii care au generat daunele, frecvenţa de
producere a anumitor daune etc.)
6.8 Alte elemente specifice contractelor de reasigurare
Rezerva de daune neavizate
Rezerva de daune neavizate se creează şi se ajustează cel puţin la ȋncheierea
exerciţiului financiar, dacă reglementările asiguratorului nu prevăd altfel, ȋn baza estimărilor
acestuia, a datelor statistice sau a calculelor actuariale pentru daunele ȋntâmplate, dar neavizate.
Aceasta rezervă este constituită pornind de la:
· rezerva de daune neavizate;
· rezerva de daune redeschise.
Pentru calcularea rezervei de daune neavizate, asigurătorii pot utiliza orice metodă
statistică ce va avea la bază fie date din evidenţele proprii, fie date statistice publicate de Comisia
de Supraveghere a Asigurărilor.
In practică, această rezervă mai este cunoscută şi sub denumirea de rezervă IBNR -
incurred but not reported.
Dobânda pentru depozitele de rezerve. Rezervele pentru daune constituite ȋn baza
contractului de reasigurare sunt de fapt nişte sume de bani care aparţin reasigurătorului. Prin
faptul că acestea nu se află la dispoziţia proprie, nu pot fi investiţi, deci reasigurătorul va pretinde
o dobândă compensatorie de la reasigurat, deoarece nu ȋşi poate fructifica singur banii cuveniţi.
De obicei, nivelul acestei dobânzi este apropiată de dobânda bancară.
Portofoliul de prime. Cu ajutorul portofoliului de prime se transferă răspunderea
neexpirată, aferentă unui contract de reasigurare, de la un reasigurător la altul. Astfel, la sfârşitul
anului contractual un reasigurător este scutit de răspundere pentru riscurile acoperite, dar
neexpirate, şi este debitat cu un procent din primele pe care le-a ȋncasat ȋn acel an. Ulterior, cu
acest procent este creditat noul reasigurător care devine responsabil şi pentru riscurile neexpirate
aferente contractului de reasigurare anterior.
Portofoliul de daune. Suplimentar faţă de transferul răspunderii neexpirate prin
portofoliul de prime, un reasigurător poate fi scutit şi de daunele existente ȋn suspensie la
sfârşitul anului contractual prin portofoliul de daune. Astfel, reasigurătorul iniţial va fi debitat cu
41

95-100% din daunele ȋn suspensie, iar noul reasigurător va fi creditat cu aceeaşi sumă.
Page
 Deconturile reprezintă rapoarte ȋntocmite cu regularitate (trimestrial, semestrial) ȋntre
reasigurat şi reasigurător, prin care se fac menţiuni cu privire la prime ȋncasate, daune
ȋnregistrate, comisioane datorate, dobânzi de plătit, rezerve ȋntocmite, informaţii despre daune ȋn
suspensie, riscuri neexpirate etc.
Limita valorică a daunei. Această limită trebuie precizată la ȋncheierea contractului, iar
ȋn momentul ȋn care va fi atinsă prin producerea evenimentelor, reasigurătorul va plăti imediat
partea sa din daună. Nu se aşteaptă fluxul normal al documentelor, ȋntocmirea borderourilor,
rapoartele şi regularizările trimestriale, datorită faptului că plata acestora de către reasigurat la
momentul respectiv ar putea afecta lichiditatea acestuia.
Anunţarea rezilierii. Chiar dacă aceste contracte de reasigurare sunt ȋncheiate pe
perioadă nelimitată, pot apărea diferite situaţii prin care nu se mai doreşte colaborarea. Astfel, se
expediază un preaviz cu trei luni ȋnainte prin care se va menţiona rezilierea contractului.
Brokerajul. Ȋn foarte multe cazuri societăţile de asigurare nu au experienţă ȋn reasigurări
şi, prin urmare, apelează la brokerii de reasigurare ȋn procesul de transfer al riscului pe piaţa
reasigurărilor. Aceştia vor fi remuneraţi sub formă de comision, ȋn funcţie de volumul primelor
plătite către reasigurători (prime cedate).
Limita răspunderii. Ȋn cadrul contractelor de resigurare se menţionează nivelul maxim al
răspunderii reasigurătorului. Acest nivel poate fi fixat fie de către reasigurat, ȋn funcţie de
calculele sale, fie de către reasigurător ȋn funcţie de capacitatea sa financiară şi de expunerea la
riscuri a reasiguratului. Dacă limita răspunderii oferită de un reasigurător printr-un contract de
reasigurare este insuficientă pentru reasigurat, acesta poate căuta un alt/alţi reasigurători care să
le acopere excedentul dorit de răspundere.
Prin fixarea riguroasă a reţinerii nete a asigurătorului, reasigurătorul urmăreşte limitarea
participării sale la acoperirea daunelor provoate de riscul cuprins ȋn poliţa originală şi eliminarea
oricărei posibilităţi de a i se transfera consecinţele unor erori tehnice sau administrative ale
partenerului de contract ori pe cele ale unui risc financiar (insolvabilitatea altui reasigurător).
42
Page
 CAP. VII- STABILITATEA FIANCIARĂ ȘI SOLVABILITATEA
SOCIETĂȚILOR DE ASIGURARE
La nivelul societăţilor de asigurare se va urmări ȋn mod permanent creşterea gradului de
stabilitate financiară. O stabilitate financiară ȋn creştere va avea drept consecinţă creşterea
eficienţei financiare. Comensurarea şi analiza eficienţei economico-sociale ȋnregistrare de
societăţile specializate, precum şi de piaţa asigurărilor ȋn general se prezintă ca un demers
cognitiv caracterizat prin multiple nuanţe ce reflectă factorii de succes, modelele de afaceri,
strategiile decizionale şi operaţiunile ce definesc acest domeniu de activitate economică.
Abordarea integratoare, sistemică şi multicauzală a eficienţei asigurărilor este determinată atât de
complexitatea tehnică a acestui sector al afacerilor, cât şi de anumite funcţii sociale pe care
acesta este chemat să le realizeze.
Ȋn societăţile de asigurare fundamentarea tarifelor de prime se operează la nivelul
fiecărei categorii de bunuri asigurate. Managerul societăţilor de asigurare este interesat să ştie
pentru fiecare an al perioadei următoare care este nivelul despăgubirilor ce trebuie plătite,
raportul ȋn care acest nivel se află faţă de nivelul volumului de prime nete ȋncasate pentru fiecare
categorie de bunuri, precum şi probabilitatea ca volumul despăgubirilor să fie mai mare decât
volumul primelor ȋncasate.
Pnt  S  n  q
, ȋn care:
Pnt 
volumul primelor nete totale ȋncasate
S  suma asigurată a unui bun primit ȋn asigurare
n  numărul bunurilor asigurate
q  probabilitatea de a se produce dauna (cota de primă netă)

Fundamentarea primei nete depinde de indicele mediu anual de despăgubire (i) şi de

abaterea medie pătratică (  ). La fundamentarea primei nete se ia ȋn calcul media multianuală a
indicatorilor de risc. Astfel, intervin abateri egale cu diferenţele dintre daunele care trebue plătite
ȋn perioda curentă şi daunele ȋnregistrate ȋn perioada de referinţăă. Pentru a stabili cât de mare
este această diferenţă se utilizează abaterea medie pătratică.
  S  n  q  (1  q) , ȋn care:
43
Page

S suma asigurată a unui bun primit ȋn asigurare

n  numărul bunurilor asigurate
q  probabilitatea de a se produce dauna (cota de primă netă)

(1  q )  probabilitatea ca dauna să nu se producă

q la nivelul unui bun = = cota de primă

netă;

q la nivelul tuturor bunurilor = = cota de primă netă;

unde Pn/b = prima netă pe bun;
PnT = prima netă totală.
Intervalul ȋn care va putea oscila despăgubirea va fi:
Pnt   ; Pnt  
D:[ ]
Gradul de stabilitate financiară este dat de mărimea coeficientului K:

k
Pnt
Cu cât k este mai mic, cu atât gradul de stabilitate financiară este mai mare (abaterea este
mică).
Probabilitatea ca societatea de asigurări să se confrunte cu situaţia ȋn care volumul
despăgubirilor depăşeşte volumul primelor nete ȋncasate este egală cu probabilitatea ca volumul
despăgubirilor să fie mai mic decât volumul primelor nete ȋncasate:
k
P( D  Pnt )   100
2

Numărul de ani la care intervine un an nefavorabil (a) poate fi stabilit conform

relaţiei:
100 1
a 
k P( D Pnt )
100
2
Îmbunătăţirea gradului de stabilitate financiară se poate face prin:
- creşterea numărului de bunuri asigurate;
44

- majorarea cotei de primă nete;

Page

- cedarea ȋn reasigurare.
 Pentru a şti dacă se impune sau nu cedarea ȋn reasigurare se calculează suma
asigurată maximă pentru fiecare risc asigurat (X), pe care ar trebui să o păstreze asigurătorul
pentru a obţine un grad de stabilitate corespunzător:
X  2k 2  Pnt , unde:

k = coeficientul de stabilitate financiară, mediu pe ansamblul riscurilor;

Pnt
= prima netă la nivelul societăţii de asigurări.
Marja de solvabilitate a societăţii de asigurare
Solvabilitatea unei societăţi de asigurare poate fi definită ca fiind capacitatea
asigurătorului de a-şi onora angajamentele asumate.
Societăţile de asigurări care practică asigurări generale au obligaţia să deţină permanent o
marjă de solvabilitate disponibilă cel puţin egală cu marja de solvabilitate minimă. Marja de
solvabilitate disponibilă este suma cu care valoarea activelor depăşeşte valoarea datoriilor şi
constituie nivelul capitalului propriu al asigurătorului (reasigurătorului).
Pentru calculul marjei de solvabilitate disponibile, se utilizează următoarele elemente:
- capitalul social subscris şi vărsat;
- toate rezervele societăţii, altele decât rezervele tehnice, şi anume: rezerve de prime de
capital, din reevaluare, legale, statutare, de conversie, alte rezerve;
- profitul net rezultat după deducerea dividendelor care trebuie plătite sau pierderea
ȋnregistrată de asigurător;
- rezultatul reportat.
Marja de solvabilitate disponibilă se reduce cu valoarea următoarelor elemente: acţiunile
proprii deţinute direct de asigurător; participaţiile pe care asigurătorul le deţine; activele
necorporale.
Ȋn calculul marjei de solvabilitate disponibile mai pot fi incluse şi următoarele
componente:
- acţiunile preferenţiale cumulative şi/sau datoriile subordonate ȋn proporţie de până la
50% din cea mai mică valoare obţinută prin compararea marjei de solvabilitate disponibile şi a
marjei de solvabilitate minime. Dintre acestea maximum 25% trebuie să fie constituite din datorii
subordonate cu scadenţă fixă şi/sau acţiuni preferenţiale cumulative cu durată determinată.
45

Trebuie să existe acorduri ȋn temeiul cărora, ȋn caz de faliment sau de lichidare a asigurătorului,
Page
obligaţiile de plată generate de capitalul subordonat ȋmprumutat şi/sau acţiunile preferenţiale
cumulative vor fi onorate după ce au fost plătite obligaţiile faţă de toţi ceilalţi creditori sau orice
alte obligaţii de plată existente la momentul respectiv.
- titlurile de valoare cu durată nedeterminată şi alte titluri de valoare, inclusiv acţiunile
preferenţiale cumulative, altele decât cele menţionate anterior, până la un nivel care să nu poată
depăşi 50% din valoarea cea mai mică obţinută prin compararea marjei de solvabilitate
disponibile şi a marjei de solvabilitate minime.
Determinarea marjei de solvabilitate minime se realizează prin două metode:
a) raportarea la valoarea primelor brute subscrise ȋn ultimele 12 luni calendaristice anterioare
datei raportării;
b) raportarea la media anuală a daunelor brute plătite ȋn ultimele 36 de luni calendaristice
anterioare datei raportării. Dacă un asigurător preia ȋn asigurare unul sau mai multe dintre
următoarele riscuri: de credit, furtună, grindină sau ȋngheţ, perioada de referinţă pentru calculul
mediei anuale a daunelor brute plătite va corespunde ultimelor 84 de luni calendaristice
anterioare datei raportări.
Marja de solvabilitate minimă este egală cu valoarea cea mai mare dintre cele două
rezultate obţinute.
Marja de solvabilitate minimă reprezintă nivelul capitalului propriu pe care asigurătorul
(reasigurătorul) este obligat să-l deţină şi să-l menţină ȋn permanenţă, nivel sub care asigurătorul
(reasigurătorul) nu are stabilitate financiară garantată, punându-se ȋn pericol onorarea datoriilor
asumate faţă de asiguraţi (reasiguraţi). Mărimea marjei de solvabilitate minime nu poate fi mai
mică decât mărimea capitalului social minim stabilit prin lege.
Marja de solvabilitate minimă de garantare reprezintă mărimea marjei de solvabilitate
minime a asigurătorului care a deţinut licenţă pentru desfăşurarea activităţii de asigurări de viaţă
sau asigurări generale.
Fondul de siguranţă se calculează ca fiind o treime din marja de solvabilitate minimă a
asigurătorului.
Valoarea minimă a fondului de siguranţă pentru asigurările generale este echivalentul ȋn
lei cuprins ȋntre 2,5 milioane euro şi 3,7 milioane euro, conform prevederilor legale. Valoarea
46

minimă a fondului de siguranţă pentru activitatea de reasigurare este echivalentul ȋn lei a 3,4
milioane euro. Valorile ȋn euro ale fondului de siguranţă vor fi revizuite anual ȋn funcţie de
Page
schimbările ȋn indicele european al preţurilor de consum cuprinzând statele membre, publicat de
Eurostat.
Marja de solvabilitate se corelează cu activele fiind determinată de raportul dintre
obligaţiile contractuale şi valoarea activului net. Marja de solvabilitate reprezintă excedentul
tuturor activelor companiei faţă de cerinţa de solvabilitate.
Gradul de solvabilitate al unei societăţi se determină ca raport ȋntre activul net şi marja
de solvabilitate minimă, raport care, ȋn cazul ȋn care este subunitar sau egal cu 1, societatea este
insolvabilă sau ȋn pragul insolvabilităţii. Ȋn scopul prevenirii stării de insolvabilitate, conducerea
societăţii trebuie să monitorizeze permanent evaluarea riscurilor asumate, a activelor care trebuie
să fie libere de sarcini, a rezervelor tehnice constituite, a ratei daunelor pe fiecare clasă de
asigurări, a contractelor de reasigurare ȋncheiate şi, nu ȋn ultimul rând, a politicii de investiţii, şi
să transmită la ASF orice modificare ȋnregistrată a gradului de solvabilitate sub pragul de 1,5.

47
Page
 CAP.VIII- MANAGEMENTUL RISCULUI IN DOMENIUL
ASIGURARILOR
Managementul riscului sintetizează ȋnsăşi esenţa activităţii de asigurări. Eficacitatea
managementului riscului este dată de definirea corectă şi estimarea cât mai exactă a riscului ceea
ce oferă o bază fiabilă pentru disiparea sau transferul acestuia prin intermediul asigurărilor. Ȋn
acest sens, identificarea expunerii asiguratului la daune constituie o etapă de maximă importanţă
ȋntrucât influenţează modalităţile concrete de prevenire şi control al riscului. Analiza şi
cuantificarea riscului trebuie să ofere un suport solid pentru redactarea contractului de asigurare.
8.1 Relaţia risc şi asigurare
Activitatea de asigurare reprezintă un proces indispensabil vieţii economico-sociale şi
este impusă de existenţa unuia din elementele principale ale sale şi anume, existenţa riscului ce
poate fi cuprins ȋn asigurare.
Noţiunea de risc moral sau subiectiv apare ȋn cazul când contractarea unei asigurări
schimbă comportamentul asiguratului astfel ȋncât creşte mărimea pagubei sau probabilitatea ca
paguba să se producă. Ȋn acest caz, asigurătorului ȋi este dificil să demonstreze că asiguratul a
manifestat un astfel de comportament. O metodă de diminuare a riscului moral este aceea de
ȋncheierea de contracte de asigurare cu franşiză. Ȋn cazul contractelor cu franşiză asiguraţii
trebuie să suporte o parte din pagubă. Ȋn caz de daună totală, această cale nu mai este eficientă,
ȋntrucât asiguraţii preferă să ȋncaseze diferenţa dintre suma asigurată şi nivelul franşizei.
Nu toate riscurile sunt asigurabile, existând o serie de criterii care ȋl determină pe
asigurător să nu accepte anumite riscuri ȋn asigurare. Nu sunt asigurate riscurile care determină
pierderi de valori foarte mari, cum ar fi: riscurile de război, insurecţie, radiaţii nucleare etc. De
asemenea, nu sunt asigurabile riscurile care sunt inerente unor bunuri şi uşor de calculat cum ar
fi: procesul uzurii fizice care este acoperit prin calculul amortizării sau viciul intern al bunului -
rugină, putrefacţia lemnului etc.
Din punct de vedere al asigurării, nu se pot asigura decât acele evenimente prin a căror
producere pot apărea pierderi. Riscul apare ȋn asigurări ca un element obligatoriu, esenţial,
deoarece:
 Este un eveniment viitor, posibil, dar incert, la care sunt supuse bunurile, patrimoniul, viaţa
48

sau sănătatea unei persoane;

Page

 Producerea lui nu se realizează prin fapta intenţionată a asiguratului;

 Fără acest element nu poate exista un raport de asigurare viabil.
Un eveniment este considerat risc asigurabil dacă există posibilitatea producerii lui cu o
probabilitate cuprinsă ȋntre 0 şi 1, dacă prezintă un anumit grad de peiculozitate pentru asigurat şi
dacă se manifestă independent de voinţa asiguratului sau a persoanelor care trăiesc şi
convieţuiesc ȋmpreună cu acesta. De asemenea, riscul trebuie să fie incert (asupra momentului şi
intensităţii lui să planeze incertitudinea) şi să fie suportabil, ca mărime şi frecvenţă, din punct de
vedere financiar de către asigurător.
Prin noţiunea de risc asigurat se ȋnţelege evenimentul la producerea căruia societatea de
asigurări este obligată prin lege sau contract să achite asiguratului sau beneficiarului asigurării
despăgubirea de asigurare sau suma asigurată.
Relaţia dintre risc şi asigurare determină o aversiune faţă de risc din partea oamenilor.
Majoritatea oamenilor nu agreează riscul, ci preferă siguranţa şi cumpără asigurări pentru că au
aversiune faţă de risc. Ei preferă să piardă valoarea primei de asigurare plătite, ȋn cazul ȋn care nu
se produce riscul asigurat, decât să piardă valoarea obiectului asigurării. Aversiunea oamenilor
faţă de risc trebuie să fie ȋn echilibru cu preţul pe care ei sunt dispuşi sau ȋşi permit să-l plătească
pentru a ȋndepărta riscul. Dacă o persoană nu apelează la asigurare, asta nu ȋnseamnă neapărat că
preferă riscul, ci este posibil ca el să nu-şi poată permite să plătească acea asigurare.
Ȋn cazul confruntării cu un risc, oamenii reacţionează ȋn mod diferit. Astfel, există
persoane cu aversiune faţă de risc, ele preferând să câştige modic dar sigur, persoane indiferente
la risc (categorie care cuprinde majoritatea indivizilor) şi persoane cu ȋnclinaţie pentru risc,
respectiv acele persoane care ar risca oricât din dorinţa obţinerii unui câştig. Existenţa riscului
sub toate formele sale atrage după sine necesitatea asigurărilor, care au rolul de a permite
oamenilor, dacă nu evitarea riscului, măcar diminuarea sau ȋnlăturarea consecinţelor sale.
Orice risc, pentru a fi acoperit prin asigurare, trebuie să ȋndeplinească ȋn primul rând 3
condiţii, şi anume:
- obiectul asigurării să fie real;
- asigurarea contra respectivului risc să fie convenabilă şi eficientă pentru persoana
asigurată;
- cauza asigurării trebuie să fie licită, respectiv să nu contravină ordinii publice
49

Ȋn funcţie de natura bunurilor asigurate şi de riscurile incluse ȋn asigurare, riscurile sunt

grupate şi oferite de cele mai multe ori ȋn pachet sub forma condiţiilor de asigurare. Fiecare
Page
societate are librtatea de a-şi grupa riscurile după cum consideră că este optim pentru asiguraţi şi
pentru stabilitatea sa financiară. Totodată, includerea unui anumit risc ȋntr-una din categoriile
menţionate (general, special, exclus) nu are neapărat un caracter permanent. Ȋn funcţie de
criteriile de asigurabilitate menţionate, de dimensiunea posibilă a daunei şi de politica de
subscriere a asigurătorului, este posibilă trecerea riscului dintr-o categorie ȋn alta. De aceea,
pentru fiecare obiect asigurat pentru acelaşi risc sunt prevăzute tarife separate ȋn funcţie de
specificul lor. Asigurătorul trebuie să-şi constituie atâtea submutualităţi câte consideră el
necesare pentru a nu include decât riscuri ale căror caracteristici sunt comparabile sau apropiate.
Pentru a omogeniza mai bine portofoliile de contracte, asigurătorii determină ȋn avans
valorile maximale ale riscurilor al căror transfer ȋl vor accepta. Aceste valori maximale constituie
plinurile de conservare şi reprezintă suma maximă pe care un asigurător este pregătit să o
cheltuiască pe cont propriu ȋntr-o categorie de asigurări, pentru un anumit risc asigurat. Actuarii
şi matematicienii au elaborat formule ştiinţifice pentru a-I ajuta pe asigurători să calculeze
plinuri de conservare optime. Dar, ȋn practică, stabilirea plinurilor de conservare se poate face
empiric, ţinând cont de experienţa fiecărei societăţi de asigurare, de puterea financiară şi de
mărimea portofoliului de contracte ȋn fiecare ramură de asigurare. Ȋn general, plinurile de
conservare reprezintă 3-5% din cifra de afaceri a societăţii de asigurare ȋn ramura considerată şi
2-3% din fondurile proprii.
Practica pieţei asigurărilor a pus ȋn evidenţa faptul că asigurătorul care se limitează la
plinurile sale de conservare poate pierde o parte din piaţă şi de aceea, societăţile subscriu
angajamente brute mult mai mari decât plinul lor de conservare. Acest lucru este posibil datorită
acordurilor ȋncheiate cu reasigurătorii, care preiau o parte din angajamentele lor. Astfel,
asigurătorii pot deţine plinuri de subscriere mai mari decât plinurile lor de conservare, fără a
pune ȋn pericol echilibrul financiar al asigurătorului. Plinurile de subscriere reprezintă limita
angajamentelor pe care pot să le ia subscriitorii şi ele sunt precizate ȋn tabelele de plinuri aflate la
dispoziţia asigurătorului, pe categorii de riscuri. Ȋn practica de reasigurare, se permite acordarea
de garanţii nelimitate asigurătorilor din domeniul auto, de 15 până la 20 de ori mai mari decât
plinurile lor de conservare.
Astfel, selecţia riscurilor se ȋnscrie ca un principiu de bază al activităţii de asigurare, fără
50

de care ar putea lua naştere următoarele trei fenomene defavorabile:

Page
 - crearea unei antiselecţii puternice, sau a unei contraselecţii, care presupune o cerere
mare de asigurare din partea riscurilor defavorabile, ce afectează echilibrul situaţiei financiare a
asigurătorului, care şi-a calculat primele de asigurare ȋn baza ricului mediu;
- manifestarea tendinţei ca asiguraţii să apeleze la asigurare numai ȋn situaţiile critice,
când se ȋmbolnăvesc sau când ȋmbătrânesc, când lucrează ȋn condiţii de risc excepţionale, ducând
la pierderea spiritului de prevedere din partea populaţiei;
- ar necesita tarife de prime mult mai ridicate, care ar fi inaccesibile pentru majoritatea
populaţiei sau societăţilor comerciale sau chiar pentru aceia care prezintă riscuri normale.
Selecţia riscurilor pentru a proteja echilibrul mutualităţii, impune ca asigurătorul să
studieze consecinţele producerii riscurilor, mai ales pe cele mai dezastruoase şi să excludă
anumite categorii de asiguraţi la care frecvenţa de apariţie a pagubelor este deosebit de mare. De
asemenea, nevoia de selecţie a riscurilor impune asigurătorilor să refuze acordarea de garanţii
ȋmpotriva decesului persoaneor bolnave, a căror speranţă de viaţă este redusă sau să nu acorde
garanţii decât după un examen medical şi prin plata unor prime mai ridicate pentru cei a căror
speranţă de viaţă este statistic inferioară mediei. Refuzul de asigurare practicat de asigurători ȋn
scopul selecţionării clientelei are uneori drept consecinţe apariţia de asigurători specializaţi ȋn
garantarea riscurilor agravate refuzate, cu practicarea unor tarife mult mai mari decât media.
Datorită faptului că selecţia excesivă creează probleme sociale, guvernele trebuie să intervină ȋn
acest sens, prin instituirea unor asigurări obligatorii sau prin impunerea asigurătorilor să accepte
ȋn condiţii rezonabile ȋncheierea de contracte pentru asiguraţii care nu-şi găsesc asigurători pe
piaţă. Activitatea de selecţie a riscurilor are anumite limite de care asigurătorul trebuie să ţină
seama, şi anume: dacă ar fi dusă prea departe, s-ar ajunge la o rarefiere pronunţată a riscurilor
asigurate, adică la o insuficientă dispersie a acestora. Selecţia riscurilor are rolul de a stabili
prime de asigurare corespunzătoare riscurilor preluate, care să fie accesibile potenţialilor
asiguraţi.
Pentru supravieţuirea mutualităţii, asigurătorii trebuie să asigure dispersia
corespunzătoare a riscurilor, adică să aibă grijă ca un risc produs să nu poată atinge ȋn acelaşi
timp un număr mare de unităţi de expunere asigurate. De aceea, riscurile de război sau riscurile
atomice sunt excluse ȋn general de la asigurare, ȋntrucât creează pagube de valori foarte mari
51

peste posibilităţile de acoperire ale asigurătorului. Asigurătorul are sarcina de a controla

acumulările posibile de valori pe care mai multe contracte pot să le pună ȋn sarcina sa, de a
Page
cunoaşte portofoliul de contracte pentru a şti ȋn orice moment volumul maxim al pagubelor
posibil de ȋnregistrat pe care acesta ȋl va avea de plătit din cauza unui singur eveniment asigurat.
Ȋn practică, nu este uşor de respectat regula dispersiei riscurilor şi de aceea asigurătorii,
pentru a se proteja ȋmpotriva consecinţelor unui cumul de angajamente, au recurs la tehnicile de
divizare a riscurilor.
O tehnică de divizare a riscului este reasigurarea. Reasigurarea permite fiecărui asigurător
să subscrie riscuri de valori foarte mari depăşind posibilităţile financiare de care dispune.
Majoritatea reasigurătorilor operează pe mai multe pieţe străine realizând o divizare a riscurilor
la scară internaţională. Astfel, ei acţionează diferit pe ȋntregul glob ȋn funcţie de capacitatea
financiară a fiecărei pieţe.

8.2 Conceptul de management de risc

Managementul riscului constă ȋn adoptarea tuturor măsurilor de prevenire a pagubelor şi

de limitare a acestora ȋn vederea asigurării. Astfel, asiguratul poate beneficia de prime de
asigurare reduse, iar asigurătorul poate lua toate măsurile necesare pentru limitarea pierderilor
financiare care ar putea să apară.
Societăţile de asigurare aplică un management al riscului care să realizeze un echilibru
optim ȋntre veniturile din prime şi valoarea totală a indemnizaţiilor sau despăgubirilor şi sumelor
asigurate plătite, deoarece cotaţiile de prime se stabilesc pe baza riscurilor medii şi nu a riscurilor
de vârf. Astfel, se evită o concentrare a cererii de asigurare ȋn zona riscurilor cu probabilitate
crescută de manifestare, deci nefavorabilă pentru asigurător.
Persoana dintr-o societate de asigurare care se ocupă de managementul riscului se
numeşte manager de risc şi el se ocupă numai de riscurile pure (care produc numai pierderi) şi
nu de cele speculative. El trebuie să atragă atenţia managementului companiei asupra riscurilor
pure care pot apărea, să propună măsuri pentru reducerea, prevenirea şi limitarea pagubelor, să
calculeze valoarea eventualelor pagube şi alte acţiuni de această natură. Măsurile de acest gen
sunt foarte diverse, cum ar fi dotarea cu sisteme de alarmă ȋmpotriva hoţilor, conectarea acestora
la poliţie, instalarea de camere de luat vederi, ȋncheierea unui contract de asigurare pentru
52

riscurile respective şi altele.

Page
 Noţiunea de management de risc ȋn asigurări se referă la controlul riscurilor asigurate,
respectiv la ȋmbunătăţirea şi reducerea potenţialului de pierderi. Un management de risc
corespunzător trebuie să asigure protecţia cu maximă eficienţă şi cost minim a activelor (clădiri
etc.) şi veniturilor (afaceri), a pasivelor / obligaţiilor (creanţe) şi a personalului (angajaţii
implicaţi ȋn buna desfăşurare a companiei).
Managementul de risc ajută la ȋndeplinirea obiectivelor strategice ale companiei prin
prevenirea sau reducerea daunelor, iar ȋn decizia de repartizare a bugetului, intervine după
producerea unei daune pentru crearea de lichidităţi suficiente pentru acoperirea costurilor unor
riscuri pure.
Expunerea la daune reprezintă probabilitatea de producere a unei daune. Altfel spus,
dacă o anumită organizaţie prezintă o anumită expunere la daune, această daună poate sau nu să
se producă. Conceptul de expunere la daună se foloseşte ȋn mod frcvent ȋn managementul
riscului deoarece una dintre preocupările majore ale acestuia este de a găsi metode de prevenire
sau de estimare a daunelor, ȋnainte ca ele să se producă. Conceptul de risc este folosit pentru a
desemna posibilitatea producerii unei daune. De aici şi denumirea domeniului de management al
riscului.
Scopul principal al managementului riscului este acela de a-i da unei organizaţii
posibilitatea de a-şi atinge obiectivele, ȋn condiţiile ȋn care există riscul producerii unor daune
accidentale.

Managementul de risc implică etapele: identificarea, evaluarea, controlul şi finanţarea

riscurilor.
1. Identificareea riscurilor este un studiu conştient asupra evenimentelor posibile şi are rolul de
a preveni (nu de a rezolva) posibilitatea de pierdere. Este procesul prin care entitatea identifică
riscurile şi incertitudinile, ȋn mod sistematic şi continuu, respectiv, identificarea surselor de risc,
factorilor de risc, a pericolelor şi expunerilor la risc. Identificarea riscurilor se poate face prin:
chestionare privind riscul (care cuprind ȋntrebări legate de fiecare aspect al activităţii şi al
organizării), inspecţii de risc (care se execută la faţa locului, ȋn cazul producerii riscului),
statistica daunelor (se execută pe zone, pe riscuri, pornindu-se de la materia primă la produsul
53

final, etapă cu etapă), studiul bilanţului (la ce risc pot fi supuse activele societăţii), analiza
Page
contractelor ȋn care este implicată societatea. Pentru realizarea unei identificări cât mai complete
a riscurilor se utilizează o combinaţie a acestor metode.
Sursele de risc pot fi: mediul fizic (pericolele naturale), mediul social (schimbări ale
structurilor sociale, ale comportamentelor umane), mediul politic (schimbarea formei de
proprietate - naţionalizare/privatizare), mediul legislativ (emiterea unor noi acte normative duce
la apariţia unor noi răspunderi), mediul operaţional (riscuri care decurg din activitatea normală a
entităţii), mediul economic (inflaţie, schimbarea ratei dobânzilor) şi mediul cognitiv, care se
referă la posibilitatea managementului de risc de a identificat toate riscurile entităţii (riscuri
prezumtive).
Expunerile la risc sunt de tipul: expuneri materiale (expuneri ale activelor corporale sau
financiare ale entităţii), expuneri de răspundere (pierderi care apar ȋn urma unor obligaţii legale
impuse entităţii), expuneri ale resurselor umane (răniri ale angajaţilor la locul de muncă,
pierderea locului de muncă).

2. Evaluarea riscurilor sau cuantificarea riscurilor se poate face prin mai multe metode, ȋn
funcţie de cantitatea de informaţii disponibile şi de natura şi importanţa riscurilor, rezultatele
evaluării caracterizând severitatea şi frecvenţa riscurilor, precum şi probabilitatea de producere a
acestora. Etapele unei acţiuni de evaluare: clasificarea (care se realizează ȋn funcţie de frecvenţă
şi severitate), determinarea condiţiilor care pot produce un eveniment şi aplicarea metodei de
evaluare.

3. Controlul riscurilor este o metodă prin care entitatea ȋşi modifică expunerea la riscuri prin
evitarea acestora, prevenirea şi limitarea daunelor, reducerea efectelor riscurilor, recomandarea
de măsuri/acţiuni, implementarea deciziilor.
Evitarea riscurilor se realizează prin evitarea acţiunii/bunului persoanei care dă naştere
riscului, ȋn cazul ȋn care entitatea nu ȋşi contnuă activitatea, fapt ce ar face imposibilă evitarea
completă a riscului. Sunt cazuri ȋn care evitarea riscurilor poate da naştere producerii altor
riscuri.
Prevenirea şi limitarea riscurilor ȋnseamnă prevenirea daunelor, reducerea numărului
54

daunelor, diminuarea pericolului, limitarea interacţiunii ȋntre pericol şi mediu (de exemplu:
Page
modificarea mediului - barajele care reduc pericolul de inundaţii, instalarea semnalelor de
avertizare ȋn zone periculoase).
Limitarea daunelor urmăreşte să reducă severitatea unei daune la momentul reducerii
acesteia.
Recomandarea de măsuri/acţiuni şi dacă este necesar, adaptarea ȋn vederea reducerii
efectelor riscurilor.
Implementarea deciziilor şi monitorizarea situaţiei după implementare pentru că
managerul trebuie să evalueze consecinţele deciziilor luate.

4. Finanţarea riscurilor priveşte finanţarea obligatorie a costurilor unor daune apărute, chiar
dacă s-au făcut eforturi pentru controlul riscurilor. Metodele de finanţare a riscurilor se ȋmpart ȋn
două clase:
 Retenţia riscurilor de către entitate - identifică sursa fondurilor pentru acoperirea daunelor,
care este ȋnsăşi entitatea (reţine ȋn interiorul acesteia costurile daunelor care se produc) şi
reprezintă o hotărâre conştientă a managerului de risc.
 Retenţia pasivă (neplanificată) apare când managerul de risc nu este conştient de existenţa
expunerii la risc şi nu ia măsuri pentru rezolvarea acesteia (adică nu s-a conştientizat nici o
sursă de finanţare).
 Retenţia activă (planificată) este atunci când managerul de risc a luat ȋn considerare şi alte
metode de rezolvare a riscurilor şi a decis autoasigurarea pentru riscuri cu valoare mică
(chiar dacă sunt frecvente).
Transferul riscurilor - prin care se ȋnţelege că riscurile nu sunt efectiv transferate, fiind
transferate efectele financiare ale daunelor asupra entităţii către o altă entitate. Transferul
riscurilor se poate face şi prin diverse tipuri de contracte (de exemplu: contract de ȋnchiriere, care
să prevadă ca proprietarul să-şi asume răspunderea reparaţiilor pentru spaţiul ȋnchiriat ȋn cazul
apariţiilor unor daune) sau prin instrumente financiare (opţiuni, instrumente financiare, futures),
dar cea mai obişnuită metodă de transfer este transferul prin asigurare.

Un proces de management al situaţiei de risc ar putea fi alcătuit din următoarele şase

55

etape: conştientizarea, explorarea, adoptarea deciziilor, implementarea, corectarea şi finalizarea.

Page
 Etapa conştientizării coincide cu prima fază a ciclului de viaţă a situaţiei de risc -
identificarea riscului potenţial. Ȋn această etapă este accentuat rolul observaţiei şi ȋnvăţării.
Managerii implicaţi trebuie să fie deschişi, curioşi, atenţi şi ȋndrăzneţi. Iată de ce sunt foarte
importante informaţiile contextuale, cercetările şi studiile existente, precum şi verificarea
faptului dacă sistemele de monitorizare sunt eficiente.
Ȋn etapa explorării are loc creşterea accentuată a conştientizării că situaţia de risc există.
Acum sunt importante distribuirea unor responsabilităţi specifice privind studierea şi
monitorizarea riscului, difuzarea amplă ȋn cadrul organizaţiei a informaţiei privind riscul,
demararea proceselor de analizaă aprofundată a situaţiei şi elaborarea unui punct de vedere clar
privind riscul.
Ȋn etapa adoptării deciziilor, organizaţia trebuie să preconizeze acţiunea. Managementul
trebuie să evalueze şi să ia decizii ȋn privinţa opţiunilor existente, ȋncurajând gândirea deschisă şi
creativitatea ȋn conceperea unui plan de acţiune.
Etapa implementării presupune punerea ȋn practică a deciziilor luate, iar corectarea
realizează funcţia de măsurare şi evaluare a rezultatelor obţinute, precum şi elaborarea măsurilor
de adaptare şi ȋmbunătăţire a rezultatelor.
Etapa finalizării constă ȋn revenirea organizaţiei la normal, implicarea managementului
trebuind să scadă. Sarcina fundamentală a acestei etape se referă la delegarea corectă a sarcinilor.

8.3 Etica ȋn asigurări

Etica reprezintă un set de reguli, norme, principii prin care se realizează o legătură
personală cu societatea, ȋn ansamblu. Această legătură poate fi de natură morală, educaţională
sau profesională, religioasă, asigurând un grd de armonie şi echilibru permanent.
Etica profesională are la bază ideea că interesul cientului este prioritar şi trebuie realizată
o informare continuă a acestuia, ȋmbunătăţirea permanentă a cunoştinţelor agentului de asigurare,
menţinerea unor relaţii cordiale cu ceilalţi agenţi de asigurare, ȋncurajarea altor persoane ȋn
scopul obţinerii titlului de agent de asigurare. Se consideră că etica ȋn asigurări este legată de
56

patru obiective:
 Responsabilitatea agentului de asigurare;
Page
 Responsabilitatea faţă de client;
 Responsabilitatea faţă de public, ȋn general;
 Responsabilitatea faţă de stat.

1. Responsabilitatea agentului de asigurare derivă din faptul că acesta este legat de societatea de
asigurare printr-un contract sau ȋnţelegere scrisă, care presupune norme şi principii de respectat,
un anumit grad de loialitate, agenţii de asigurare reprezentând firma, contribuie la formarea
imaginii sale pe piaţă, ȋn faţa clienţilor săi şi a concurenţei.
2. Responsabilitatea faţă de client constă ȋn calitatea serviciilor de asigurare prestate. Unii
economişti consideră că responsabilitatea faţă de client constituie funcţia primară a economiei
asigurărilor, ȋntrucât aşa cum agentul de asigurare tratează cu clienţii săi, aşa vor fi şi referinţele
societăţii de asigurare. Deoarece agentul de asigurare vinde un produs ce trebuie să ofere
ȋncredere, acest produs trebuie oferit ȋn mod profesional, cu respectarea anumitor responsabilităţi
şi anume:
- agentul de asigurare trebuie să facă o minimă educaţie clientului său ȋn materie de
asigurări (de ex. Ce riscuri sunt oferite spre asigurare, care sunt excluderile, ce măsuri trebuie să
ȋntreprindă asiguratul pentru prevenirea şi limitarea pagubelor, cum trebuie să procedeze ȋn cazul
apariţiei riscului asigurat, cum se va calcula despăgubirea de asigurare, ce ȋnseamnă franşiză şi
altele de această natură). Educaţia asiguraţilor este cu atât mai necesară, cu cât apar produse de
asigurare complexe, care ȋmbină protecţia cu investiţia;
- agentul de asigurare şi clientul său trebuie să ofere confidenţialitate deplină;
- agentul de asigurare şi asiguratul trebuie să se informeze reciproc pe parcursul derulării
contractului de asigurare asupra modificărilor intervenite pe parcurs;
- agentul de asigurare trebuie să fie loial clienţilor săi, oferind cu promptitudine toate
serviciile şi produsele de care dispune societatea de asigurare;
- agentul de asigurare trebuie să cunoască foarte bine cadrul legislativ şi să fie imparţial
atunci când clientul ȋi cere să vină cu soluţii care să eludeze legea.
3. Responsabilitatea faţă de public are ȋn vedere oferirea potenţialilor clienţi a celor mai
reprezentative produse de asigurare. Ȋn această relaţie, deosebit de important este sistemul
57

informaţional şi de publicitate, prin intermediul căruia se realizează cunoaşterea produselor de

către clientelă. Agentul de asigurare identifică nevoile clientelei ȋn materie de asigurări prin
Page
mijloace diverse de studiere a comportamentului acesteia, precum sondajele sub diverse forme.
De asemenea, se recurge la diverse criterii de segmentare a pieţei care să conducă la
implementarea noilor produse şi servicii de asigurare.
4. Responsabilitatea faţă de stat pe linia ȋndeplinirii obligaţiilor legale ce privesc contribuţiile
societăţilor de asigurare către stat şi colaborările ȋn domeniu stat-asigurători, cum ar fi, de
exemplu, colaborarea pe linia introducerii obligativităţii asigurării locuinţelor aparţinând
persoanelor fizice.

Ȋndeplinirea acestor obiective de către reprezentanţii societăţilor de asigurare contribuie

la lărgirea şi diversificarea activităţii de asigurare ca urmare a sporirii ȋncrederii clienţilor lor ȋn
produsele oferite, ȋn special a celor pe termen lung, cum sunt asigurările de viaţă.
Consecinţele conduitei etice pentru o societate de asigurări constau ȋn următoarele:
ocuparea posturilor de către persoane potrivite; onestitatea şi loialitatea angajaţilor; ȋncrederea şi
satisfacţia clienţilor.

58
Page