Baltagul

de Mihail Sadoveanu
Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinţi particularități ale unui text
narativ studiat, aparținând lui Mihail Sadoveanu.

În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:

– evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului narativ studiat într-o
perioadă, într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;

– comentarea a două secvențe relevante pentru tema textului narativ studiat;

– analiza a două elemente de structură, de compoziţie şi de limbaj, semnificative pentru textul

narativ studiat (de exemplu: acțiune, conflict, relaţii temporale și spațiale, incipit, final, tehnici
narative, instanțele comunicării narative, perspectivă narativă, registre stilistice, limbaj etc.)

În perioada interbelică, romanul românesc evoluează pe două direcții caracterizate de

formule estetice diferite: pe de o parte, romanul obiectiv realist, despre care George Călinescu
afirmă că nu și-a epuizat încă posibilitățile în literatura română și, pe de altă parte, romanul
subiectiv modern, al autenticității și al experienței, influențat de orientările romanului din
literatura occidentală.
Romanul Baltagul, publicat de Mihail Sadoveanu în anul 1930, este un roman
interbelic, obiectiv, realist, tradițional, de factură mitică.
Dimensiunea tradițională a operei se leagă, în principal, de aspectele inspirate din
mitologia românească și din obiceiurile și tradițiile circumscrise spațiului arhaic autohton.
Critica literară recunoaște în această proză legătura directă cu mitul transhumanței din balada
populară Miorița, de asemenea și o continuare a intrigii din textul popular. Astfel,
Perpessicius vede în Baltagul „reconstituirea acelei crime păstorești despre care vorbește
balada Mioriței”, iar George Călinescu observă că scriitorul depășește cu mult această temă,
deși „Cazul din Baltagul e, în punctul de plecare, acela din Miorița.” Prima legătură cu balada
populară se face prin mottoul operei, reprezentat de versurile „Stăpâne, stăpâne,/ Mai chiamă
ș-un câne…” Acestea anunță intriga operei și problema crimei săvârșite în lumea pastorală.
Asemănările cu balada se observă apoi la nivelul personajelor și al acțiunii: ciobanul
moldovean – Nechifor Lipan în roman – este ucis de doi confrați („baciul ungurean și cu cel

1
vrâncean” – în baladă, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui – în roman), iar mama – în baladă,
respectiv soția – în roman, pleacă în căutarea lui. Dacă intenția crimei se oprește în baladă la
momentul complotului, moartea ciobănașului fiind doar ipotetică („și de-a fi să mor”), în
roman, moartea lui Nechifor Lipan capătă contur de la începutul operei, odată cu bănuielile
femeii și cu semnele care i se arată, devenind o realitate concretă la descoperirea osemintelor
acestuia. Pe lângă ilustrarea acestor elemente de mitologie românească, Alexandru Paleologu,
în Treptele lumii sau calea către sine a lui Mihail Sadoveanu, face legătura dintre romanul
Baltagul și mitul egiptean al lui Osiris, față de care găsește mai multe asemănări: Vitoria –
Isis, Gheorghiță – Horus, Lupu –Anubis, împrăștierea osemintelor celui răpus și existența
unui instrument care ajută în căutare. Tot de factură tradițională este reprezentarea în roman a
unei întregi serii de idei și credințe religioase, practici și ritualuri specifice lumii satului și
tradiții păstorești după care se organizează viața muntenilor.
Pe de altă parte, Baltagul este un roman realist, caracterizat prin reprezentarea
verosimilă a realității, prin elemente de veridicitate și prin obiectivitatea perspectivei narative.
Realismul este un curent literar apărut în literatura franceză, în prima jumătate a secolului al
XIX-lea ca reacție la sensibilitatea subiectivă și la imaginația promovate de romantism.
Împotriva acestora, proza realistă își propune o reflectare veridică și verosimilă a realității,
bazată pe imitarea cât mai fidelă a datelor acesteia, fără idealizarea ei. Analizând aspectele
legate de mit, în paralel cu cele ce țin de realismul formulei narative a operei, criticul literar
Nicolae Manolescu observă, în capitolul „O femeie în țara bărbaților”, din volumul Arca lui
Noe, că predominante sunt în acest roman caracteristicile prozei realiste, deoarece „mitul s-a
alterat prin istorie” și romanul vorbește despre „o lume nouă, bazată pe acumularea
capitalului”.
Verosimilitatea acțiunii operei este asigurată de tratarea unei problematici sociale,
romanul fiind o monografie a satului românesc de la munte, precum și de prezența unor tipuri
de personaje ușor de recunoscut în lumea rurală și în cea pastorală, cum ar fi: ciobanul
înstărit, femeia voluntară, iubitoare, păstrătoare de tradiții și dornică de dreptate, preotul
sfătuitor, tânărul care se inițiază în tainele vieții, criminalul care ucide din lăcomie etc.
Elementele veridice din roman contribuie la sporirea credibilității universului operei. Astfel,
se observă că acțiunea este plasată pe coordonate spațio-temporale reale; toponimele pot fi
recunoscute pe o hartă geografică (Tarcău, Măgura, Bistrița, Piatra-Neamț, Călugăreni,
Farcașa, Dorna, Suha, Sabasa etc.), în timp ce indicii temporali fixează în principal mari
sărbători din calendarul creștin, după care se orientează viața oamenilor în lumea veche
românească: Sâmedru (Sfântul Dimitrie în calendarul creștin ortodox), Sfântul Andrei, Postul

2
Mare, Boboteaza, dar și date obiective, cum sunt cele de joi, 9 martie, și vineri, 10 martie,
ziua plecării Vitoriei Lipan în căutarea soțului ei.
Tema romanului Baltagul este de factură tradițională și vizează condiția țăranului de la
munte care învață să trăiască la întâlnirea dintre două lumi: una veche, cu tradiții și obiceiuri
care ordonează existența oamenilor, lumea țăranilor de la munte, în care naratorul notează că
„toate se urmau ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult”, și una nouă, „de
devale”, cu elemente de civilizație mai greu acceptate de țăranul conservator, dar care
pătrunde în existența acestuia și se amestecă cu ea, fiind asimilată în final („Nechifor Lipan le
cunoștea pe toate și știa orișicând la ce uși să bată și la ce slujbași să se înfățișeze, căci el
umbla din tinereță în țara cealaltă de devale; ea însă, ca o femeie, rămăsese în sălbăticie. O
ajungea mintea ce are de făcut, însă față de o lume necunoscută pășea cu oarecare sfială.”)
În călătoria pe care Vitoria o face în căutarea soțului, ea învață elementele noii
civilizații pe care o descoperă, legile ei, cărora trebuie să se supună; alături de practici
specifice lumii arhaice, cum sunt ritualurile religioase (botezul, nunta, înmormântarea) sau
„ghicitul” babei Maranda, Vitoria se supune și legilor stăpânirii lumești, administrative. De
exemplu, după descoperirea osemintelor lui Nechifor, ea îndeplinește cele necesare odihnei
veșnice a mortului și, deși realizează propria investigație și intuiește criminalii, înțelege să
lase în seama autorităților anchetarea crimei. O altă temă a operei este maturizarea lui
Gheorghiță, ceea ce face din această operă un bildungsroman. Călătorind alături de mama lui,
flăcăul se inițiază în tainele lumii, învață de la ea și de la oameni, iar cel mai important este
faptul că, în final, prin gestul lovirii criminalului, își desăvârșește simbolic formarea, fiind
pregătit să preia îndatoririle de bărbat ale tatălui.
Un episod semnificativ pentru tematica operei este cel al coborârii în râpa în care sunt
descoperite osemintele lui Nechifor Lipan. Momentul este fixat în finalul capitolului XIII și
începutul capitolului XIV, fiind reprezentativ pentru evoluția conflictului și pentru
maturizarea lui Gheorghiță. În ceea ce privește tema condiției țăranului, secvența ilustrează
destinul lui Nechifor care a căzut victimă complotului celorlalți ciobani, dar și reușita
investigației Vitoriei. Găsirea osemintelor este rezultatul unui demers complicat în care
Vitoria, ajutată de Gheorghiță, a căutat cu perseverență urma soțului dispărut. Ajutați de
câinele Lupu, cei doi coboară într-o râpă situată pe versantul muntelui, între Suha și Sabasa,
în dreptul Crucii Talienilor, iar acolo descoperă trupul abandonat al lui Nechifor. Vitoria dă
dovadă de stăpânire de sine și prima rânduială pe care o face este să acopere osemintele, apoi
aprinde o făclie de ceară și îl însărcinează pe Gheorghiță să păzească locul și lumina cât timp
ea merge să cheme autoritățile. Pentru Gheorghiță, momentul este încărcat de tensiune, băiatul

3
coboară primul în râpă, iar când ajunge mama lui, îl găsește plângând. Rămas singur, i se face
o frică pe care zgomotele necunoscute din jur o amplifică. Naratorul observă legătura mistică
între elementele naturii și spiritul celui mort: „Sângele și carnea lui Nechifor Lipan se
întorceau asupra lui în pași, în zboruri, în chemări.” Trăirile copilului sunt firești și specifice
etapelor maturizării pe care le parcurge, dar mama îl mustră pentru momentul lui de
slăbiciune: „— Vai, băiete, […] cum nu înțelegi tu o datorie ca asta!”
O altă secvență reprezentativă pentru tema romanului, definitorie pentru ideea de
dreptate, dar și de tradiție și datorie morală împlinite („mandat etic”, cum o numește Paul
Georgescu), este cea a praznicului, care încheie romanul. După înmormântarea lui Nechifor,
la praznic iau parte atât oamenii din localitatea Doi Meri, oficialitățile, cât și criminalii
Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, invitați de Vitoria ca buni creștini. Ea se arată bine intenționată
față de subprefectul Anastase Balmez, dar strategia ei este să adune în același loc autoritățile
și suspecții pentru ca „să-l împungă” pe criminal, forțându-l să se autodenunțe. Inițial, punctul
de plecare al discuției este baltagul lui Bogza, pe care Vitoria îl studiază cu atenție,
sugerându-i lui Gheorghiță să vadă dacă pe el nu scrie ,,sânge”. Tehnica femeii îl neliniștește
pe cel vizat, dar Vitoria continuă cu prezentarea unui scenariu al crimei așa cum spune ea că i
l-a povestit chiar Nechifor cât a stat cu el în râpa în care i-a descoperit osemintele. Vitoria știe
că nu are nicio dovadă a vinovăției criminalilor, dar tehnica ei inteligentă are ca efect
autodemascarea lui Bogza. Acesta reacționează violent, lovește, se înfurie, astfel încât
Gheorghiță este nevoit el însuși să îl lovească cu baltagul. Gestul băiatului capătă semnificații
simbolice pentru că arma cu două tăișuri care fusese instrument al crimei, devine acum armă
de apărare și mai ales de răzbunare ca gest de înfăptuire a dreptății. Lovitura băiatului nu este
mortală, ci doar simbolică; Bogza este ucis de câinele Lupu, iar în agonie își mărturisește
crima. Această secvență este foarte importantă pentru mai multe aspecte ale operei:
marchează deznodământul, subliniază descoperirea adevărului, maturizarea lui Gheorghiță și
mai ales respectul tradiției prin ceremonialul înmormântării, al integrării sufletului celui mort
în ordinea divină.
Acțiunea romanului Baltagul este structurată în șaisprezece capitole fără titluri. Este
plasată în regiunea de munte a Moldovei, în zona Tarcăului, din județul Neamț și se
desfășoară pe parcursul câtorva luni (de la sosirea iernii până în primăvară), de-a lungul unui
traseu care cuprinde localități ce urcă spre zona nordică, a ținutului Sucevei, unde plecase
Nechifor Lipan după oi.
Evoluția conflictului este organizată de-a lungul acestor capitole în trei etape:
capitolele I – VII prezintă etapa premergătoare drumului făcut de Vitoria în căutarea soțului

4
dispărut. Îngrijorată de absența prelungită a lui Nechifor, femeia începe să interpreteze visele
și semnele naturii, ascultându-și cele mai negre presimțiri. Merge la preot pentru a cere
sfaturi, dar și la baba Maranda, pentru a-i ghici urma soțului dispărut. Când este convinsă că
Nechifor nu se va întoarce, începe să facă pregătiri pentru a pleca în căutarea lui. Îl cheamă pe
Gheorghiță acasă de pe Valea Jijiei, unde era plecat pentru a avea grijă de turma de oi, îi face
un baltag, vinde din produse pentru a avea bani și o duce pe Minodora la Mănăstirea Văratec
pentru a o lăsa în grija maicilor de acolo. Toate aceste întâmplări și pregătiri sunt cuprinse
între sărbătoarea Sfântului Andrei (30 noiembrie) și Sărbătoarea Tuturor Sfinților (9 martie).
Capitolele VIII – XIII urmăresc drumul făcut de Vitoria împreună cu Gheorghiță în căutarea
lui Nechifor. Prima parte a drumului, până la Călugăreni, o fac împreună cu negustorul David,
care o învață pe femeie să citească semnele și să se ferească de pericole. În continuare, cei doi
trec prin diverse localități: Farcașa, Borca, Cruci, Dorna. În aceste locuri și în cârciumi,
Vitoria întreabă de prezența lui Nechifor și urmărește semnele trecerii bărbatului până la
Suha, unde este însoțit de ciobanii Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. La Sabasa, urma lui Nechifor
dispare, ceea ce o determină pe femeie să creadă că el a fost ucis între Suha și Sabasa. Acolo,
în râpa adâncă din dreptul Crucii Talienilor, ea descoperă osemintele soțului. Capitolele XIV
– XVI conțin investigația făcută de Vitoria pentru descoperirea criminalilor. La Doi Meri, ea
pune întrebări nevestelor celor doi ciobani, îi cheamă pe aceștia în fața autorităților, iar la
praznicul de înmormântare îi determină să își mărturisească crima, scoțând astfel la lumină
adevărul.
Incipitul operei se constituie dintr-o legendă spusă de Nechifor Lipan la cumetrii și la
nunți, legendă al cărei subiect devine pretext pentru problematica operei: condiția țăranului de
la munte al cărui destin hărăzit de Dumnezeu este să îndure cu „o inimă ușoară” greutățile
vieții. Conform legendei, sosiți ultimii și târziu la împărțirea darurilor divine de la alcătuirea
lumii, din cauza drumului primejdios prin munte și obositor, muntenilor, nemairămânându-le
comori materiale, li se dă o inimă ușoară care să îi bucure: „Dragi îmi sunteți, dar n-am ce vă
face. Rămâneți cu ce aveți. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă ușoară ca să vă bucurați
cu al vostru. Să vă pară toate bune […] și s-aveți muieri frumoase și iubețe.” Din punct de
vedere al evoluției conflictului, acțiunea este plasată inițial în preajma sărbătorii Sfântului
Andrei, iar incipitul surprinde îngrijorarea Vitoriei Lipan cu privire la absența soțului ei,
plecat de-acasă după niște oi la Dorna încă de la Sâmedru (Sfântul Dumitru).
Finalul romanului, din punct de vedere al evoluției conflictului, înregistrează
deznodământul cu descoperirea și pedepsirea criminalilor. Din punct de vedere al discursului
narativ, finalul conține un monolog al Vitoriei prin care aceasta pune în ordine aspectele

5
legate de existența ei și a copiilor după înmormântarea lui Nechifor. Astfel, femeia plănuiește
în mod foarte pragmatic praznicele de pomenire a lui Nechifor, organizarea turmelor de oi și
aducerea Minodorei de la mănăstire, unde fusese lăsată în grija maicilor, pentru a vedea
mormântul tatălui.
Titlul romanului este un element compozițional care dă nume întregului univers al
operei, este marcă de identificare pentru acesta și deschide perspectiva de lectură. Este alcătuit
dintr-un substantiv comun articulat hotărât, care denumește unealta de muncă specifică lumii
oierilor, dar și arma de apărare împotriva animalelor sălbatice. Cele două tăișuri ale baltagului
sugerează dualitatea lumii: binele și răul, armă de apărare și instrument al crimei. Obiectul se
regăsește de câteva ori în roman: înainte de plecarea în călătorie, Vitoria îi dă fierarului să-i
facă un baltag nou lui Gheorghiță, pe care îl va sfinți părintele Daniil Milieș. Cu acesta,
flăcăul este îndemnat, pe drum, să-l lovească pe un bărbat care se apropie necuviincios de
mama sa. Când este descoperit trupul lui Nechifor, Vitoria observă în craniu urma unei
lovituri de baltag, iar în final, baltagul lui Bogza – arma crimei – devine armă de înfăptuire a
dreptății și a răzbunării cu care lovește Gheorghiță.
Așadar, romanul Baltagul surprinde într-un fir epic concentrat un conflict din lumea
pastorală a muntenilor, devenit pretext pentru o frumoasă monografie a satului moldovenesc
aflat între forța de manifestare a tradițiilor vechi și zona de influență a civilizației unei lumi
noi, monografie realizată cu mijloacele specifice prozei realiste, de factură mitică.