Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
LUCEAFĂRUL
LUCEAFĂRUL
Mihai Eminescu (1850-1889) este unul dintre cei 4 mari clasici ai literaturii
române, alături de Ion Luca Caragiale, Ion Creangă și Ioan Slavici.Societatea
literară din care făceau parte acești clasici se numea “Junimea”, pentru că aceea
care au înființat-o erau toți tinerii întorși de la studiile din străinătate.
1
acum procedee romantic în stil: structura antiteică a poemelor (Venere și
Madona, înger și demon, împărat și proletar), acumulările retorice în toate
compartimentele stilului, tendința catre contraste în alcătuirea figurilor de stil:
“Crăiasa din povești”, “Lacul”, “Dorința”, “Făt Frumos din tei”, “Floare
albastră”.Utilizarea unor forme comune de versificație care dau poeziei
eminesciene din această perioadă o sonoritate specifică.
2
dramatismul trăirilor: dialogurile fetei de împărat cu Luceafărul, Hyperion și
Demiurgul și Cătălin și Cătălina.
Tema iubirii este evidențiată prin prezența omului de geniu, zborul spre
primordial pentru împlinirea dragostei, dar și aspect feerice ale naturii terestre și
cosmice.Motivele romantic de la începutul poemului “Luceafărul”, marea,
castelul, fereastra, oglinda susțin atmosfera de contemplatie și reverie. Alte
3
motive ca îngerul și demonul intensifică tensiunea lirică a trăirii emoției erotice.
Zborul cosmic, motiv literar ce relevă setea de iubire ca act al cunoașterii absolute
se intersectează cu motivul trecerii timpului.
4
Poemul este compus din 98 de strofe a câte 4 versuri, ceea ce însemnă că
are 392 de versuri. Este structurat în 2 planuri (cosmic și terestru). Cele 4 tablouri
au 4 părți diferite: în primul tablou sunt cele două planuri: cosmic și terestru
(Luceafărul și fata de împărat), în tabloul al II-lea este planul terestru (Cătălin și
Cătălina), de asemenea în al treilea tablou este present planul cosmic (Zborul
Luceafărului, Hyperion și Demiurgul), iar în ultimul tablou sunt planurile cosmic și
terestru (Luceafărul și copiii bălai).
Primul tablou este alcătuit din strofele 1-43. Motivele acestui tablou sunt
motivul umbrei, al ferestrei, al odăii, al înălțării privirii spre cer, al măriii, al serii,
dar și al castelului negru. Invocarea Luceafărului se face printr-o formulă de
descântec popular (de 2 ori). Între cele trei întrupări trec trei zilr (cifra magică):
“Cobori în jos”, la prima vedere este un pleonasm, dar în realitate este vorba de 2
lumi diferite, și anume cosmic și terestru. Luceafărul se întruchipează, de fiecare
data e parte a naturii sale supracategoriale. “Îngerul” iese din mare : “păr de
aur”, “față străvezie”, “albă”, “mort frumos cu ochii vii”, fiind născut din cer și din
mare. Pe când “demonul” iese din soare :“vițe negre de păr”, “scăldat în foc de
soare”, “trist”, “gânditor”, “palid”, născut din soare și noapte. Prima întrupare
sugerează nașterea lumii din marea primordial: “mândru tânăr”, “toiag încununat
cu trestii” și “Părea un tânăr voevod/Cu păr de aur moale,/un vânăt giulgi se-
ncheie nod/Pe umerele goale”; “Iar umbra feței străvezii/ E alba, ca de ceară, Un
mort frumos cu ochii vii/ Ce scânteie-n afară” reprezintă antiteza dintre sfera
Luceafărului și odaia fetei. Fata de împărat sugerează sfârșitul lumii, nașterea lui
antrenează un dezastru cosmic, ipostaza plutonică: “Mândru chip” și “Pe negre
vițele-I de păr/ Coroana-I arde pare”. “Coroana” arată simbolul pasiunii interioare,
iar “pletele” portretul tipic romantic. În primul tablou apare și incompatibilitatea.
Luceafărul vrea să renunțe la lumea esențelor. Pentru aceasta, pleacă la
Demiurg(Creator) pentru a obține dezlegarea. Prima parte este construită pe o
serie de opoziții: spațiu limitat-spațiu nelimitat, spațiu terestru-spațiu astral, viu-
mort, sus-jos, murire-nemurire, înger-demon, lumină-întuneric.
Antiteza dintre planul terestru și cel cosmic este sugerată, la nivel fonetic,
de alternarea tonului minor cu cel major, realizată prin distrobuția consoanelor și
a vocalelor.Muzicalitatea elegiacă, meditativă, este dată și de particularitățile
prozodice: măsura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic, rima încrucișată; sunt
6
prezente asonanțele și rima interioară (“una”- “luna”, “zare” -“răsare”, “plec”-
“împle”).