Integrarea României în Uniunea Europeană și eficientizarea sistemului administrativ

românesc prin Mecanismul de Verificare și Cooperare

Masterand Cotoară Alexandra-Diana

Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
Facultatea de Drept, Master – APE II
Sibiu, România
cotoaraalexandra@yahoo.com

Abstract
Mecanismul de cooperare și verificare (MCV) este o măsură de salvgardare invocată de Comisia Europeană atunci
când ea consideră că un nou stat membru sau un stat care este în curs de aderare la Uniunea Europeană nu și-a
îndeplinit angajamentele asumate în contextul negocierilor de aderare în domeniile ariei de libertate, securitate și
justiție sau de politică a pieței interne.
Acest articol cuprinde analiza Mecanismul de cooperare și de verificare (MCV) care a fost instituit în 2007, în
momentul aderării României la Uniunea Europeană, ca măsură tranzitorie menită să faciliteze eforturile susținute
ale României de a-și reforma sistemul judiciar și de a intensifica lupta împotriva corupției. Mecanismul a fost
expresia angajamentului comun al statului român și al U.E. în acest sens. În conformitate cu decizia de instituire a
mecanismului și așa cum a subliniat și Consiliul, MCV se va încheia atunci când vor fi îndeplinite în mod
satisfăcător toate obiectivele de referință aplicabile României.

Cuvinte cheie: aderare, România, Uniunea Europeană, mecanismul de verificare și cooperare, administrația
publică

Introducere

De-a lungul istoriei sale frământate, plină de convulsii sociale, politice, religioase, bătrânul
continent „Lumea veche” a demonstrat că formează o singură familie. Uniunea Europeană este și
astăzi, o realitate greu de descris și de înțeles, atât datorită complexităţii raporturilor juridice
stabilite între statele membre și instituţiile comunitare, cât şi ambiguităţii constructive pe care o
implică această sintagmă.
Administraţia publică, în orice societate, reprezintă în esenţă, un instrument al statului
indispensabil în atingerea unor deziderate, a unor obiective majore determinate de el, în fapt de
realizare a unor valori politice stabilite prin acte juridice, în scopul satisfacerii interesului
general, prin acţiunea puterii publice.
Administrația publică din România, atât la nivel central cât și la nivel local, a trecut prin
transformări majore începând cu 1989, culminând cu aderarea la Uniunea Europeană, proces care
a condus la conectarea administrației publice românești cu mecanismele europene de guvernare
și la corelarea cu alte administrații din statele membre U.E.
Aderarea României la Uniunea Europeană în urmă cu 12 ani a însemnat debutul unei noi
etape de dezvoltare economică, centrată pe principiul coeziunii economice și sociale, accentuând
promovarea condițiilor de creștere economică, reducerea disparităților de dezvoltare la nivel
regional, asigurarea unui nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și a unei dezvoltări
echilibrate și durabile.
 Admiterea României în familia ,,Uniunea Europeană” ca membru cu drepturi depline impune
cu necesitate familiarizarea publicului român cu specificul mecanismelor de decizie europene.
În anul 1993, România încheie Acordul de asociere cu Uniunea Europeană și statele
membre1, situându-se astfel în al doilea val de țări, din Europa Centrală și Orientală, care au
încheiat asemenea acorduri, alături de Bulgaria. Acordul de asociere a intrat în vigoare în anul
1995, si în același an, România și-a depus oficial candidatura de aderare la Uniunea Europeană.
Solicitarea de aderare a României a primit răspuns favorabil în anul 1997, iar în februarie 2000
au început negocierile de aderare, care s-au finalizat în decembrie 2004. Tratatul de aderare a
fost semnat pe 25 aprilie 2005, la Luxemburg, aderarea efectivă urmând să se producă în ianuarie
2007.
Până la aderarea efectivă, România a trebuit să continue pregătirile interne, conform
angajamentelor asumate în timpul negocierilor, concentrându-se asupra domeniilor sensibile. De
asemenea, pregătirea României este în continuare monitorizată de către Comisie în colaborare cu
guvernul statului român. Această monitorizare este prezentată într-un raport anul privind
progresele României. În octombrie 2005, Comisia Europeană a publicat primul Raport
comprehensiv de Monitorizare pentru România, precum și Documentul comun de Strategie, acte
prin care au fost confirmate progresele în pregătirea internă și specificate măsurile ce urmează să
fie luate în continuare.
Pentru a se adapta și, implicit, pentru a răspunde cât mai eficient nevoilor actualului context
socio-economic în care se află România, administrația publică trebuie să își concentreze esența
misiunii sale clasice, de punere în aplicare a legii și de furnizare de servicii publice, spre o
abordare modernă și inovatoare, axată pe facilitarea dezvoltării socio-economice a țării, prin
intermediul unor servicii publice, investiții și reglementări de calitate.
În contextul menționat, și având în vedere faptul că Administrația Publică are misiunea
aducerii la îndeplinire a prevederilor normelor comunitare în România, din pregătirea viitorilor
funcționari publici nu pot lipsi cunoștintele de bază privind construcția și extinderea Uniunii
Europene, realizate prin efectele dreptului comunitar și acțiunea mecanismelor instituționale
comunitare.

I. Considerații introductive

Odată cu prăbuşirea vechiului regim, caracterizat ca fiind totalitar sau nedemocratic,

dezbaterile cu privire la viitorul Europei au avut în prim plan două probleme majore –
aprofundarea sau adâncirea integrării europene şi extinderea Comunităţilor Europene.
Extinderea europeană reprezintă un proces de încorporare succesivă în cadrul Comunităţilor
Europene a unor noi state pe măsură ce acestea şi-au încheiat în mod favorabil şi într-o mare
măsură perioada de tranziţie şi sunt pregătite să adere la această structură supranaţională
europeană.2
Pe baza definirii noţiunii de „extindere europeană” pot fi deduse dificultăţile pe care le
implică o extindere prea rapidă a unor state nepregătite pentru a face faţă impactului cu realităţile
existente în Uniunea Europeană. De aceea, pe bună dreptate, s-a afirmat că „extinderea nu se
poate substitui strategiilor de dezvoltare şi politicilor de consolidare statală în ţările unde
tranziţia este departe de a fi finalizată. S-a constatat, în acelaşi sens, că principalul impediment al
statelor în depăşirea perioadei de criză ce a urmat schimbării regimului politic este, în momentul

1
Ion Jinga, Uniunea Europeană. Realități și perspectiv, Ed. Lumina Lex, București, 1999, pag. 149;
2
Nicolaie Gheorghe Șuteu, Drept instituțional al Uniunii Europene, Ed. Salgo, Sibiu, 2015, pag. 294;
de faţă, lupta pentru putere între actuala şi fosta elită, la care se adaugă, apoi, factorii economici
şi cei structurali.3
La nivel comunitar, noţiunea de „extindere” are un dublu înţeles:
– extinderea sub aspect cantitativ, ce vizează o încorporare de noi state membre în cadrul
Uniunii Europene.
– extinderea sub aspect calitativ, ce are în vedere lărgirea domeniilor de competenţă
comunitară.
Cu privire la extinderea comunitară, tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene au
prevăzut posibilitatea primirii de noi membri în cadrul acestei structuri. Tratatul C.E.C.O.
prevedea dreptul Consiliului de a fixa prin decizii adoptate în unanimitate condiţiile în care un
stat poate adera la tratat, iar statul trebuia să depună doar instrumentul de aderare.
Spre deosebire de aceste reglementări, prin Tratatul C.E.E. (art. 237) şi Tratatul C.E.E.A.
(art. 205) se consacră încheierea unui acord între statul candidat şi statele membre cu privire la
condiţiile aderării şi cu privire la eventualele modificări care se impun tratatelor ca urmare a
acestei aderări. Potrivit dispoziţiilor Tratatului C.E.C.O., aderarea producea efecte direct prin
depunerea instrumentului de aderare, pe când în cazul celorlalte două tratate actul de aderare şi
eventualele modificări ale tratatelor determinate de acesta trebuiau să fie supuse aprobării
statelor membre, în conformitate cu dispoziţiile constituţionale ale acestora referitoare la
ratificare. Deşi procedurile de aderare ale statelor la Comunităţile Europene erau diferite potrivit
dispoziţiilor din tratatele constitutive, aşa cum s-a arătat în cele de mai sus, prin decizii ale
Consiliului, în practică, s-a recurs la adoptarea unui singur tratat de aderare.
Prin Tratatul de la Maastricht, ce abrogă dispoziţiile corespunzătoare din tratatele de mai sus,
se prevede o aderarea la Uniunea Europeană, preluându-se procedurile din Tratatul C.E.E. şi
Tratatul C.E.E.A. ce au fost modificate prin Actul Unic European. Astfel, orice stat european
care respectă principiile enunţate în art. F paragraful 1 (principiile libertăţii, respectării dreptului
omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi celelalte principii ale statului de drept, principii
care sunt comune tuturor celorlalte state) poate solicita să devină membru al Uniunii. Menţiunea
legată de respectarea anumitor principii a fost introdusă prin Tratatul de la Amsterdam. Statul
candidat adresează o cerere Consiliului, care se pronunţă în unanimitate după consultarea
Comisiei şi după avizul conform al Parlamentului European, acesta din urmă hotărând cu
majoritatea absolută a membrilor ce îl formează.
Potrivit Tratatului prin care s-a instituit Uniunea Europeană, se impune îndeplinirea unor
condiţii în vederea aderării statelor la această structură supranaţională.
a) Ţara care solicită aderarea trebuie să aibă calitatea de „stat” aşa cum este înţeleasă această
noţiune în dreptul internaţional public, în sensul îndeplinirii condiţiilor pentru a fi considerată
subiect de drept pe plan internaţional.
b) O altă cerinţă are în vedere calitatea de stat european a solicitantului, aceasta fiind bazată
pe criterii exclusiv geografice.
c) Se mai impunea ca statul ce doreşte aderarea la UE să respecte principiile democratice şi
drepturile omului.
d) Tratatul cuprinde şi condiţii de natură politică şi economică, precum şi necesitatea ca
statele candidate să accepte în mod integral obligaţiile care sunt stabilite prin tratatele de
instituire a Comunităţilor, precum şi a principiilor generale şi a dreptului derivat.
În „Tratatul stabilind o Constituţie pentru Europa” se statuează în art. 58 paragraful 1 că
Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile sale şi care se angajează să
3
Barbulescu Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană. Sistemul instituțional, Ed. Tritonic, București, 2011, pag. 178;
le promoveze în comun. Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu cele cuprinse între art. I-2
referitoare la valorile Uniunii Europene. Sunt prevăzute, în art. I-58 paragraful 1, criteriile de
eligibilitate ale unui stat ce doreşte să adere la această uniune europeană de state. Se consacră, de
asemenea, şi procedura de aderare la acest organism suprastatal.
Astfel, orice stat ce doreşte să devină membru al Uniunii adresează cererea sa Consiliului.
Parlamentul European şi parlamentele naţionale sunt informate cu privire la această solicitare.
Consiliul decide cu unanimitate de voturi, după consultarea Comisiei şi după aprobarea
Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea membrilor săi. Condiţiile şi modalităţile
de admitere fac obiectul unui acord între statele membre şi statul candidat. Acest acord este
supus de toate statele contractante ratificării, conform regulilor constituţionale respective. Aceste
dispoziţii sunt preluate în Tratatul de la Lisabona.

II. Aderarea României la Uniunea Europeană

Aderarea României la Uniunea Europeană reprezintă un proces complex, de o importanţă

majoră pentru statul român, care a fost precedat de existenţa unor bune relaţii cu Comunităţile
Europene încă înainte de prăbuşirea regimului comunist. Debutul l-a constituit încheierea în
1980 a unui Acord comercial între România şi Comunităţile Europene, acord care a fost
suspendat datorită situaţiei precare a drepturilor omului şi, în general, a inexistenţei statului de
drept în România. Imediat după schimbarea regimului politic, în 1991, a intrat în vigoare
Acordul de comerţ şi cooperare.4
Un moment important în evoluţia relaţiilor între România şi Comunităţile Europene l-a
constituit semnarea, la 7 februarie 1993, a Acordului european de asociere a României la
Comunităţile Europene, acesta intrând în vigoare la 1 februarie 1995. Dintre ţările Europei
Centrale şi de Est, România era a treia ţară, după Polonia (1991) şi Ungaria (1991) care a semnat
un astfel de acord. Acesta a constituit cadrul juridic-instituţional al raporturilor dintre România şi
Comunităţile Europene, având ca scop final pregătirea integrării României în UE.
O altă etapă în cadrul desfăşurării raporturilor dintre România şi Comunităţile Europene a
fost marcată de depunerea Cererii de aderare a României la Uniunea Europeană, la 22 iunie
1995, împreună cu Strategia Naţională de Pregătire a Aderării. La 25 iulie 1996 România a
înaintat Comisiei Europene răspunsul la chestionarul privind pregătirea avizului cererii de
aderare.5
România a făcut până în 2000, parte din „al doilea val” de aderare. În decembrie 1999,
Consiliul European de la Helsinki a decis organizarea în februarie 2000 a conferinţelor
guvernamentale bilaterale pentru începerea negocierilor cu: România, Slovacia, Letonia,
Lituania, Bulgaria şi Malta, denumit şi „grupul de la Helsinki”.
România a început negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană în 2000, an în care a
deschis 9 capitole de negociere şi a închis provizoriu 6 capitole de negociere din cele 31.
Procesul de armonizare a legislaţiei româneşti cu reglementările comunitare – obligaţie
juridică ce decurge din Acordul European de asociere România – UE – reprezintă o condiţie
fundamentală a succesului în derularea procesului de negociere pentru aderare.
Iniţial, procesul de armonizare a legislaţiei româneşti cu dreptul Uniunii Europene s-a
desfăşurat pe baza Programului Naţional de aderare a României la UE. Acest program includea

4
Luciana Ghica, Enciclopedia Uniunii Europene, ed. a II-a, Ed. Meronia, București, 2006, pag. 283;
5
Ioana Nely Militaru, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2017, pag. 203;
şi un program de armonizare legislativă pentru perioada 2002-2005, cu responsabilităţi clare pe
capitole de acquis comunitar, care era actualizat anual.
Începând cu 2003, acest program a fost înlocuit cu alte documente interne programatice ale
României, urmărindu-se îndeplinirea cerinţelor exprimate de Comisia Europeană în Raportul de
ţară pe anul 2002.
La Summit-ul de la Bruxelles din decembrie 2003 s-a subliniat caracterul ireversibil al
procesului de extindere din care fac parte România şi Bulgaria, pentru acestea stabilindu-se ca
dată a dobândirii calităţii de membre ale Uniunii Europene 1 ianuarie 2007, dacă sunt pregătite.
Pentru aceasta s-a impus încheierea negocierilor în cursul anului 2004 şi semnarea Tratatului de
aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană la 25 aprilie 2005 la Luxemburg. Acest
tratat reprezintă rezultatul finalizării procesului de negociere a celor 31 de capitole, conţinând şi
o clauză de salvgardare ce poate fi activată dacă cele două state nu îndeplinesc condiţiile de
aderare, consecinţa fiind amânarea cu un an a integrării în Uniune.
Anul 2004 a reprezentat pentru România anul cel mai important pentru îndeplinirea
obiectivului de încheiere a negocierilor cu Uniunea Europeană, condiţie pentru semnarea
Tratatului de aderare în primul semestru al anului 2005. În acest sens, în ianuarie 2004, Guvernul
României a aprobat Programul legislativ prioritar (la nivel de lege) pentru aderarea României la
Uniunea Europeană, care cuprindea un număr de 82 de măsuri esenţiale în procesul de integrare.
Ulterior, s-a adoptat Programul legislativ prioritar (la nivel de lege) pentru aderarea României pe
semestrul II al anului 2004, care a vizat, în special, adoptarea actelor normative de armonizare a
legislaţiei româneşti cu legislaţia Uniunii Europene în următoarele domenii: reforma
administraţiei publice, protecţia copilului, drepturile omului, libera circulaţie a mărfurilor, libera
circulaţie a persoanelor, libera circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a capitalurilor, dreptul
societăţilor comerciale, concurenţa, agricultura, politica în domeniul transporturilor, impozitarea,
politica socială şi ocuparea forţei de muncă, întreprinderile mici şi mijlocii, educaţie, formare
profesională şi tineret, politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale, protecţia
consumatorilor, justiţie şi afaceri interne, relaţii externe, politică externă şi de securitate comune,
control financiar.6
Un aspect important cu privire la procesul de armonizare legislativă este acela al traducerii
acquis-ului comunitar. Responsabilitatea pentru această acţiune a revenit Institutului European
din România, care este coordonat de Ministerul Integrării Europene.
În vederea realizării negocierilor de aderare a României la UE, autorităţile naţionale au
trebuit să întocmească şi să transmită Consiliului European câte un document de poziţie
corespunzător fiecărui capitol de negociere. Baza negocierilor de aderare a fost reprezentată de
documentul de poziţie al României împreună cu poziţia comună a Uniunii Europene.
În februarie 2000 au început negocierile de aderare a României la UE, negocieri care au avut
ca premisă: cunoaşterea obiectivelor; înţelegerea exigenţelor partenerului; limitele
angajamentelor de asumat, în scopul convenirii măsurilor ce se impun de ambele părţi.
România a dezvoltat o abordare a negocierilor care a cuprins consultări tehnice permanente
cu Comisia Europeană (înaintea prezentării poziţiei României la capitolul respectiv în vederea
fluidizării şi eficientizării negocierilor), schimburi de opinii la nivel de negociatori şefi şi între
echipele de negociere ale statelor candidate la statutul de membru al Uniunii Europene, precum
şi consultări pe plan intern (cu implicarea sindicatelor şi patronatelor în cadrul Comitetului

6
Luciana Ghica, Enciclopedia Uniunii Europene, ed. a II-a, Ed. Meronia, București, 2006, pag. 279;
Economic şi Social, a partidelor politice, a unor organizaţii reprezentative, a societăţii civile în
general).7
Delegaţiile sectoriale interministeriale constituite pentru fiecare capitol au reprezentat
structura principală în procesul intern de negociere şi consultări, în urma căruia au fost elaborate
documentele de poziţie. Fiecare delegaţie sectorială a fost formată din reprezentanţi ai tuturor
instituţiilor care au avut responsabilităţi în transpunerea şi implementarea acquis-ului comunitar
din domeniul respectiv. Din toate delegaţiile sectoriale au făcut parte, în mod obligatoriu, un
reprezentant al Ministerului Integrării Europene (instituţia care a coordonat întregul proces de
pregătire a României pentru aderarea la U.E.) şi un reprezentant al Ministerului Finanţelor.8
La baza documentului de poziţie s-a aflat un dosar de fundamentare, care a avut menirea să
asigure un caracter realist angajamentelor exprimate de România în cursul negocierilor. Pentru a
permite stabilirea în mod corect a acestor angajamente, dosarele de fundamentare, alcătuite din
fişe elaborate pentru fiecare act normativ comunitar, trebuie să arate cu precizie care sunt
eforturile legislative, sociale şi bugetare pe care le solicită fiecare măsură, precum şi ce condiţii
se cer a fi îndeplinite în prealabil pentru ca o măsură să poată fi luată şi care este impactul său
(efecte de constrângere şi beneficii scontate).
Un document de poziţie cuprinde următoarele părţi:
1. poziţia generală a României prezentată sintetic privind acquis-ul comunitar;
2. poziţia detaliată a României privind acquis-ul comunitar din domeniul respectiv;
3. prezentarea instituţiilor aparţinând administraţiei publice centrale sau de alt tip cerute de
legislaţia comunitară pentru domeniul respectiv;
4. explicarea perioadelor de tranziţie sau derogărilor, dacă există asemenea solicitări.
Documentele de poziţie se elaborează în limbile română (în vederea adoptării de către
Guvernul României), engleză şi franceză (în vederea transmiterii către autorităţile Uniunii
Europene).
Odată elaborate documentele de poziţie şi dosarele de fundamentare, ele au fost supuse
adoptării de către Guvernul României. În cursul elaborării şi după adoptare au loc consultări cu
Comisia Parlamentului pentru integrare europeană şi cu comisiile parlamentare relevante pentru
fiecare capitol de negocieri, în conformitate cu prevederile Constituţiei României. Documentul
de poziţie a fost apoi transmis Consiliului Uniunii Europene.
În elaborarea dosarelor de fundamentare şi a documentelor de poziţie s-a pornit, în primul
rând, de la dispoziţiile acquis-ului comunitar din fiecare domeniu. Acquis-ul comunitar cuprinde:
– Tratatul instituind Comunitatea Europeană, republicat după modificările şi completările
aduse prin Tratatul de la Amsterdam;
– Tratatul instituind Uniunea Europeană, republicat după modificările şi completările aduse
prin Tratatul de la Amsterdam;
– directivele, regulamentele şi deciziile, ca acte normative comunitare cu valoare obligatorie,
precum şi celelalte acte comunitare, cu valoare de recomandare;
– acordurile internaţionale la care Uniunea Europeană este parte (incluzând aici şi Acordul
European de asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre
ale acestora, pe de altă parte);
– jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene privind interpretarea şi modul de
aplicare a dispoziţiilor tratatelor constitutive, ale acordurilor internaţionale şi ale legislaţiei
derivate.

7
Nicolaie Gheorghe Șuteu, Drept instituțional al Uniunii Europene, Ed. Salgo, Sibiu, 2015, pag. 298;
8
Ioana Nely Militaru, Dreptul Uniunii Europene, Ed. Universul Juridic, București, 2017, pag. 204;
 Între clauzele de salvgardare stabilite în Capitolul 31, Uniunea Europeană a propus o clauză
de salvgardare specifică (valabilă şi pentru Bulgaria), potrivit căreia, dacă în urma monitorizării
de către Comisie a angajamentelor asumate de România şi, în special, a rapoartelor de
monitorizare, rezultă clar că stadiul adoptării şi implementării acquis-ului indică riscul că
România nu este pregătită să facă faţă condiţiilor de stat membru de la data aderării (ianuarie
2007), Consiliul, acţionând în unanimitate şi pe baza unei recomandări a Comisiei, poate decide
amânarea datei de aderare cu un an, până în 2008.
De asemenea, s-a stabilit şi o clauză de salvgardare valabilă doar pentru România, care poate
fi activată cu majoritate calificată (majoritatea statelor din Consiliu, cu 72,27% din voturi,
reprezentând cel puţin 62% din populaţia Uniunii), şi care poate duce la amânarea cu un an a
datei aderării, dacă nu se respectă angajamentele din Capitolele „Justiţie şi Afaceri Interne” şi
„Concurenţă”.
În vederea pregătirii şi realizării în bune condiţii a negocierilor de aderare a României la
Uniunea Europeană au fost create mai multe instituţii, unele comune România – Uniunea
Europeană şi altele naţionale. Instituţiile comune au fost înfiinţate prin Acordul European de
asociere şi ele sunt: Consiliul de asociere; Comitetul de asociere; Comitetul parlamentar de
asociere.
La nivel naţional au fost înfiinţate următoarele instituţii: Ministerul Integrării Europene;
Comitetul Executiv pentru Integrare Europeană; Delegaţia naţională pentru negocierea aderării
României la UE; Comitetul Interministerial pentru Integrare Europeană; Compartimentele de
integrare europeană din ministere şi alte instituţii publice; Comitetul de transparenţă pentru
urmărirea utilizării fondurilor comunitare; Misiunea permanentă a României pe lângă Uniunea
Europeană; Institutul European din România.

III. Mecanismul de Cooperare și Verificare

Începând din 2007, în paralel cu aderarea României la Uniunea Europeană, Comisia

Europeană și Consiliul Uniunii Europene au convenit dezvoltarea unui mecanism de
monitorizare a reformei justiției și luptei anticorupție, pentru a demonstra capacitatea statului de
a progresa (de a transpune și a pune în aplicare acquis-ul comunitar) în acest domeniu (justiție și
afaceri interne), încă nepregătit și/sau nefinalizat de România în acea perioadă: „MCV nu cere
României să atingă standarde mai ridicate decât cele existente în alte state membre.” Obiectivul
mecanismului este de a ajuta România să atingă standarde comparabile cu cele din alte state
membre. Pentru a măsura/compara situația din România cu alte state membre UE, Comisia a
început din vara lui 2012 să utilizeze indicatori comparativi, folosind ca puncte de referință
evaluările Consiliului Europei, OCDE și agențiilor ONU.
Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV) reprezintă un instrument juridic prin
utilizarea căruia se desfășoară un proces de supraveghere regulată a progreselor pe care România
(și Bulgaria) le realizează în ceea ce privește reforma sistemului judiciar, combaterea corupției și
lupta împotriva crimei organizate. Potrivit „principiului atribuirii”, competența Comisiei
europene de a crea și utiliza un asemenea instrument trebuie conferită prin tratate.
Astfel, Comisia a creat un Mecanism de cooperare şi verificare 9 pentru a ajuta România să
remedieze aceste neajunsuri şi pentru a verifica progresul măsurat prin cele 4 obiective stabilite
pentru reforma justiţiei şi pentru lupta împotriva corupţiei. Aceste obiective de referinţă /
condiţionalităţi / benchmarks sunt în strânsă legătură:
9
Decizia Comisiei 2006/928CE din 13 decembrie 2006, JO L 354, 14.12.2006, pag. 56;
 1. asigurarea unui act de justiţie mai transparent şi mai eficient, în special prin consolidarea
capacităţii şi răspunderii Consiliului Superior al Magistraturii; raportarea şi monitorizarea
impactului noilor Coduri de procedură civilă şi penală;
2. instituirea, astfel cum s-a prevăzut, a unei agenţii de integritate cu responsabilităţi
privind verificarea averilor, a incompatibilităţilor şi a potenţialelor conflicte de interese,
cu rolul de a emite hotărâri cu caracter obligatoriu, pe baza cărora să se poată aplica
sancţiuni disuasive;
3. pe baza progreselor realizate până în prezent, efectuarea în continuare de investigaţii
profesioniste şi imparţiale în legătură cu acuzaţii privind acte de corupţie la nivel înalt;
4. adoptarea unor măsuri suplimentare pentru prevenirea şi combaterea corupţiei, în special
în administraţia locală.
Decizia nu conţine o metodologie de lucru nici in ceea ce priveşte partea de cooperare nici în
cea de monitorizare, singurele menţiuni concrete fiind cele referitoare la periodicitatea
rapoartelor:
i. Art. 1 – „În fiecare an, până la 31 martie cel târziu, iar în primul an la 31 martie 2007,
România prezintă Comisiei un raport privind progresele realizate în vederea atingerii fiecăruia
dintre obiectivele de referinţă enumerate în anexă.”
ii. Art. 3 – „Comisia va transmite, pentru prima dată în iunie 2007, Parlamentului European
şi Consiliului propriile comentarii şi concluzii privind raportul prezentat de România.
iii. Art. 2, paragraful 2 - Comisia va prezenta din nou un raport în funcţie de evoluţia
situaţiei şi cel puţin o dată la fiecare şase luni.”
De menţionat este şi faptul că, la data de 1 ianuarie 2007, odată cu ţara noastră, a aderat la
UE şi Bulgaria10, pentru care, de asemenea, a fost instituit un Mecanism de cooperare şi
verificare, care prevede 6 obiective de referinţă/condiţionalităţi: independenţa şi responsabilitatea
sistemului judiciar, reforma sistemului judiciar, reforma şi transparenţa sistemului judiciar, lupta
împotriva corupţiei la nivel înalt, lupta împotriva corupţiei din administraţia locală şi lupta
împotriva crimei organizate. Rapoartele intermediare şi cele privind progresele realizate de
Bulgaria în cadrul MCV sunt publicate odată cu cele pentru România.

IV. Eficacitatea sistemului administrativ romănesc prin MCV

Administrația publică din România, atât la nivel central cât și la nivel local, a trecut prin
transformări majore începând cu 1989, culminând cu aderarea la Uniunea Europeană în 2007,
proces care a condus la conectarea administrației publice la mecanismele europene de guvernare
și la corelarea cu alte administrații din statele membre U.E. În profida evoluțiilor pozitive
înregistrate, aceasta prezintă în continuare o serie de deficiențe substanțiale, în principal în
termeni de eficiență, eficacitate și imagine, cauzate de diferiți factori structurali.
Administrația publică reprezintă, în mod excepțional, un domeniu de o importanță majoră,
întrucât așteptările cetățenilor cu privire la cei care sunt angajați în serviciul public sunt strâns
legate de modul în care este percepută funcționarea statului, de nivelul încrederii în sistemul
public, de funcționarea optimă a instituțiilor în acord cu necesitățile societății. Din această
perspectivă, administrația publică trebuie să funcționeze în baza unor principii și valori legate de
integritate, imparțialitate, supremația interesului public, responsabilitate, răspundere și, nu în
ultimul rând, transparență.

10
https://ec.europa.eu/info/policies/justice-and-fundamental-rights/effective-justice/rule-law/, accesat la data de
10.05.2020;
 MCV este mecanismul de cooperare şi de verificare prin care Comisia Europeană evaluează
şi sprijină evoluţia Bulgariei şi României în direcţia eficientizării sistemului administrativ şi
judiciar.
Comisia realizează periodic rapoarte privind progresele înregistrate, primul dintre acestea
fiind prezentat la 27 iunie 2007. Rapoartele conţin evaluarea situaţiei de către Comisie şi
recomandările pe care aceasta le adresează autorităţilor bulgare şi române. Ele sunt completate
de un document de lucru al serviciilor Comisiei, care analizează în profunzime fiecare dintre
obiectivele de referinţă stabilite în cadrul MCV.
Conform site-ului executivului comunitar, criteriile de referinţă pentru România se referă la
eficacitatea şi transparenţa sistemului judiciar, la anumite instituţii-cheie în domenii precum
integritatea şi lupta împotriva corupţiei la toate nivelurile şi la prevenirea corupţiei.
În ultimul raport se constată că, deşi România a întreprins, în vederea îndeplinirii obiectivelor
de referinţă ale MCV, unele măsuri în sensul punerii în aplicare a celor douăsprezece
recomandări finale emise de Comisie în ianuarie 2017, evoluţiile recente au însemnat un regres
faţă de progresele de până acum şi au pus sub semnul întrebării ultima evaluarea pozitivă.
Prim-vicepreşedintele Frans Timmermans a declarat: „Este regretabil faptul că România nu
numai că a sistat cursul reformelor, dar a si readus în discuţie unele aspecte considerate închise
sau a înregistrat involuţii în raport cu realizările din ultimii 10 ani. Este esenţial ca România să
înregistreze din nou, cât mai repede, progrese în ceea ce priveşte combaterea corupţiei si
asigurarea independenţei sistemului judiciar. Este singura modalitate prin care România poate să
revină pe traiectoria care va conduce la încheierea procesului MCV, lucru care este atât în
interesul cetăţenilor şi al ţării, cât şi al UE în ansamblul său.”11
Al patrulea criteriu de referință privind MCV invită autoritățile române să ia măsuri
suplimentare de prevenire și de combatere a corupției, în special în administrația locală.
Corupția la nivel mediu și mic este percepută în general ca fiind endemică și afectează viața
de zi cu zi a tuturor claselor sociale, cu consecințe pentru economie și pentru guvernanță. Unele
cazuri sunt de anvergură, cu daune financiare și sociale semnificative (dar fără să fie neapărat
implicați politicieni sau titulari de posturi publice de rang înalt). Corupția la nivel mediu și mic
reprezintă un risc reputațional pentru țară și, la fel ca alte forme de corupție, acționează ca un
factor de descurajare pentru investițiile străine.
Rapoartele MCV apreciază că România dispune de o legislație suficientă și comprehensivă
privind asigurarea unui cadrul legal solid privind integritatea publică. Aceleași Rapoarte ca și
noua Strategie Națională Anticorupție (2016-2020) însă vorbesc în mod constant despre
necesitatea asigurării stabilității legislației și ireversibilității reformelor anticorupție.
În ceea ce privește implementarea standardelor de integritate la nivelul administrației publice
locale, se reține că progresele înregistrate sunt reduse, iar ca factori determinanți de prim rang
sunt identificați: lipsa angajamentului politic, a capacității administrative, dar și inexistența unei
educații anticorupție corespunzătoare, atât în rândul funcționarilor locali, al aleșilor locali, și
deopotrivă al cetățenilor – fapt care pune în discuție legitimitatea sancțiunilor specifice cadrului
de integritate și, consecutiv, asigurarea disuasivității și efectivitatea implementării acestora.
Importanța asigurării standardelor de integritate în administrația publică locală este subliniată
și de Raportul Anticorupție U.E. care surprinde legătura indisolubilă între succesul implementării
Strategiei de creștere (Strategia Europa 2020), asigurarea calității administrației, care, la rândul
ei, depinde de creșterea transparenței decizionale și implementarea eficace a politicilor publice și

http://www.radioiasi.ro/stiri/national/concluziile-raportului-privind-progresele-inregistrate-de-romania-in-cadrul-
11

mcv/, accesat la data 11.05.2020;

a măsurilor anticorupție, inclusiv prin prevenirea și sancționarea conflictelor de interese și a
controlului cheltuielilor publice.
În acest sens, condiționalitatea a patra din cadrul rapoartelor MCV este dedicată special
adoptării unor măsuri suplimentare de prevenire și de combatere a corupției, în special în
administrația locală. Mai mult, ultimele Rapoarte MCV constată că percepția asupra corupției la
nivel local o situează ca endemică, „fiind de natură să afecteze toate clasele sociale, cele mai
vizate sectoare fiind achizițiile publice, atragerea de fonduri europene, urbanismul și societățile
de stat”. De altfel, cel mai recent Raport MCV (Documentul de lucru al Serviciilor Comisiei,
Raport tehnic, arată că, la nivel local, corupția are efecte directe asupra dezvoltării economice și
sociale, atâta timp cât sectoare întregi, precum achizițiile publice sunt marcate de o corupție
generalizată, așa cum rezultă din rapoartele DNA (Direcția Națională Anticorupție).
Același Raport MCV12 constată că în decursul anului 2016 măsurile de politică publică
privind lupta împotriva corupției și implementarea instrumentelor de prevenție și educație
anticorupție au constituit priorități majore ale Guvernului, inclusiv în ceea ce privește corupția la
nivel local, punându-se accentul pe adoptarea și implementarea normelor privind transparența
decizională, transparența în achizițiile publice, publicarea datelor în format deschis, consolidarea
mecanismelor de control administrative. Înființarea Agenției Naționale pentru Administrarea
Bunurilor Indisponibilizate (ANABI), care a început să funcționeze din ianuarie 2017, precum și
implementarea sistemului PREVENT, de control ex-ante a potențialelor conflicte de interese din
sfera achizițiilor publice sunt măsuri de natură a asigura efectivitatea politicilor publice de
combatere a corupției inclusiv la nivel local.
Astfel, asa cum am arătat, unul dintre instrumentele-cheie de prevenire și combatere a
corupției la nivel local este Strategia Națională Anticorupție. Ministerul Justiției asigură
coordonarea la nivel național și este sprijinit în cadrul procesului de evaluare inter pares de
ONG-uri și de Direcția Generală Anticorupție (DGA).
Noua Strategie Națională Anticorupție (2016-2020) (SNA)13, plecând de la toate aceste
premise și pornind de la abordarea – prevenție, educație, combatere – își stabilește următoarele
obiective strategice: dezvoltarea unei culturi a transparenței pentru o guvernare deschisă la nivel
central și local, creșterea integrității instituționale prin includerea măsurilor de prevenire a
corupției ca elemente obligatorii ale planurilor manageriale și evaluarea lor periodică ca parte
integrantă a performanței administrative, consolidarea integrității, reducerea vulnerabilităților și
a riscurilor de corupție în sectoare și domenii de activitate prioritare, creșterea gradului de
cunoaștere și înțelegere a standardelor de integritate de către angajați și beneficiari ai serviciilor
publice, consolidarea performanței de combatere a corupției prin mijloace penale și
administrative, creșterea gradului de implementare a măsurilor anticorupție prin aprobarea
planului de integritate și autoevaluarea periodică la nivelul tuturor instituțiilor publice centrale și
locale, inclusiv a celor subordonate, coordonate, aflate sub autoritate, precum și a întreprinderilor
publice.
Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI) este acum pe
deplin operațională și a continuat să își dezvolte activitatea și prezintă acest fapt în mod clar în
rapoartele anuale. De asemenea, agenția a înregistrat progrese în ceea ce privește dezvoltarea
unui sistem național integrat de monitorizare a măsurilor luate de autorități în fiecare etapă a
procesului de recuperare a bunurilor.

12
Documentul de lucru al Serviciilor Comisiei, Raport tehnic, 2016, pag. 39;
13
Adoptată prin Hotărârea Guvernului nr. 583/2016;
 În cursul anilor, au existat perioade de progres și de regres, momente în care cooperarea a
funcționat bine, și momente în care mecanismul s-a confruntat cu atitudini ostile și a întâmpinat
rezistențe. Prin urmare, prezentul raport recunoaște progresele globale înregistrate de la aderare.
Comisia consideră că măsurile adoptate recent de Guvernul României generează preocupări
serioase privind respectarea principiilor fundamentale. 14 Aceste măsuri au fost luate într-un
sistem politic excesiv de polarizat, în care neîncrederea dintre entitățile politice și acuzațiile sunt
o practică obișnuită; totuși, acest context politic nu poate explica natura sistematică a mai multor
acțiuni. Deși anumite acțiuni pot fi explicate parțial de această polarizare politică, acțiunile
respective ridică îndoieli serioase privind angajamentul față de respectarea statului de drept sau
privind modul în care este înțeles statul de drept într-un sistem democratic pluralist.
MCV nu cere României să atingă standarde mai ridicate decât cele existente în alte state
membre. Obiectivul mecanismului este de a ajuta România să atingă standarde comparabile cu
cele din alte state membre, un obiectiv sprijinit de 72 % dintre români 15. Pentru a situa în acest
context realizările României de la aderare, un factor important îl constituie situația din alte state
membre. În prezentul raport, Comisia utilizează puncte de referință și indicatori comparativi, în
cazul în care sunt disponibili16. Pentru a compara progresele înregistrate în România cu situația
din alte state membre, Comisia a apelat, de asemenea, la experți de înalt nivel din cadrul unor
profesii-cheie care se ocupă cu aceste chestiuni17.
Mecanismul a ajutat la menținerea direcției reformei în momente tensionate și a sprijinit
schimbări care necesitau curajul de a aduce atingere unor interese particulare. Faptul că este
nevoie de o presiune externă ridică întrebări cu privire la caracterul durabil și ireversibil al
reformei, întrebări accentuate în contextul evenimentelor recente.
Administraţia publică, în orice societate, reprezintă în esenţă, un instrument al statului
indispensabil în atingerea unor deziderate, a unor obiective majore determinate de el, în fapt de
realizare a unor valori politice stabilite prin acte juridice, în scopul satisfacerii interesului
general, prin acţiunea puterii publice.
Prezenta Strategie pentru consolidarea administrației publice are ca scop remedierea
principalelor deficiențe care împiedică administrația din România să-și îndeplinească rolul la
nivelul așteptărilor beneficiarilor săi, prin stabilirea cadrului general de reformă al administrației
publice pentru perioada 2014-2020.
Printre evoluțiile majore, privind administrația publică, înregistrate în perioada de
implementare se numără:
 Mecanismul de evaluare reciprocă între instituțiile publice, deja instituționalizat prin
SNA, a relevat importanța pârghiilor administrative manageriale în prevenirea corupției.
 Au fost adoptate măsuri pentru consolidarea instituțională în domenii precum: controlul
ex-ante (prin constituirea, în cadrul ANI, a sistemului informatic Prevent, pentru
prevenirea și identificarea potențialelor conflicte de interese), investigațiile financiare
(prin mărirea schemei de personal a MP cu 400 de investigatori din cadrul ANAF),
adoptarea noii legislații privind finanțarea partidelor politice și a campaniilor electorale,
majorarea salariilor inspectorilor de integritate ANI la nivelul funcţiilor echivalente din
cadrul Consiliului Concurenţei.

14
https://ec.europa.eu/transparency/regdoc/rep/1/2012/RO/1-2012-410-RO-F1-1.Pdf , accesat la data de 11.05.2020;
15
Revista lunară „Economie și Administrație Locală, nr. 3, Ed. Tribuna Economică, 2018, pag. 8;
16
Printre punctele de referință se numără activitatea Consiliului Europei, a OCDE și a agențiilor ONU;
17
Printre experții utilizați îse numără practicieni de înalt nivel din Franța, Germania, Regatul Unit, Irlanda, Spania,
Polonia și Slovenia;
  Metodologia de evaluare a riscurilor de corupţie, testată de către DGA în cadrul SNA
2008 – 2010, a fost extinsă în 4 instituții pilot (MS, MENCS, ANAF și ANP). Similar,
metodologia dezvoltată de MDRAP a fost testată la nivelul a 130 de primării;
 A fost încheiat primul acord de partajare a bunurilor confiscate, între România şi Statele
Unite ale Americii, prin care a fost transferată către MJ și Structura Antidrog a Poliţiei
Române suma de 400.000 USD, confiscată de o instanţă americană într-un caz de
criminalitate organizată investigat cu ajutorul autorităţilor române.
 La nivelul administrației publice centrale au fost identificate bune practici în
implementarea SNA. Pot fi amintite, cu titlu de exemplu:
 înființarea unor structuri de integritate (MDRAP, MS, MMFPSPV, ANAF);
 formularea de către Curtea de Conturi a 341 sesizări către organele de urmărire penală,
prejudiciul total constatat de acestea fiind de 1.340,91 mil euro;
 crearea, la iniţiativa Consiliului Concurenţei, a modulului de licitaţii trucate - instrument
de lucru axat pe schimbul rapid de informaţii între experţii desemnaţi de instituţiile
implicate în domeniul achiziţiilor publice;
 elaborarea propriilor strategii anticorupție (MDRAP și MECS);
 operaționalizarea, la nivelul ANAF, a aplicației informatice MonitorSP, care stochează
măsurile întreprinse de agenție în vederea recuperării creanțelor, cât și informații preluate
din hotărârile judecătorești pronunțate în materie penală;
 constituirea Consiliilor de Etică și aplicarea Mecanismului de Feedback al Pacientului la
nivelul spitalelor publice din România, ca mecanisme suport pentru acțiunile ce au ca
scop reducerea nivelului plăților informale.
 La nivelul administrației publice locale au fost identificate bune practici în
implementarea SNA18: elaborarea de coduri de etică și conduită, specializate pe domeniul
fondurilor europene, respectiv al achizițiilor publice; implementarea unor proceduri on-
Iine de tip e-guvernare; organizarea de dezbateri și activități de instruire pentru
promovarea bunelor practici anticorupție la nivelul administrației publice locale, pentru
informarea cetățenilor; constituirea de registre pentru evidenţa cazurilor de abţinere în
luarea deciziei în situaţii de conflict de interese, respectiv privind evidența incidentelor de
integritate.
 O atenție deosebită a fost acordată domeniului achizițiilor publice. O serie de sesiuni de
instruire au fost organizate în perioada 2013-2014, în proiectul „Combaterea
criminalității în domeniul achizițiilor publice”, implementat de Freedom House România
în parteneriat cu mai multe instituții publice, organizații ale societăţii civile și parteneri
internaţionali.
Pe lângă acestea exista și unele dificultăți semnalate de către reprezentanții autorităților
administrației publice locale care se referă la19:
 lipsa personalului și nivelul de pregătire a celui existent neadecvat îndeplinirii
atribuțiilor;
 cumul de atribuții ale persoanelor desemnate cu monitorizarea și implementarea SNA;

http://www.cnadnr.ro/sites/default/files/pagini-statice/SNA%202016-2020.pdf, accesat la data de 15.05.2020;

18

Conform Raportului de monitorizare (R4) privind stadiul şi impactul implementării Strategiei Naţionale
19

Anticorupţie 2012-2015 la nivelul administraţiei publice locale în anul 2015 și comparativ pentru perioada 2012 –
2015, elaborat de MDRAP.
  lipsa capacității proprii de realizare a analizei riscurilor și vulnerabilităților la corupție, de
identificare a măsurilor de remediere, de elaborare a celorlalte documente solicitate la
raportare;
 lipsa consultanței în ceea ce privește redactarea autoevaluării măsurilor preventive
anticorupție și a indicatorilor aferenți, precum și a celorlalte documente solicitate la
raportare;
 lipsa unui model de procedură de sistem privind colectarea sistematică a datelor necesare
autoevaluării gradului de implementare a măsurilor preventive anticorupţie obligatorii;
 instabilitatea şi insecuritatea resimţite la nivel individual, induse de reorganizările care au
dus la reconfigurarea colectivelor constituie problema aflată în prim-planul preocupărilor
personalului chestionat şi mai puţin problema corupţiei, care nu este percepută ca având
un efect direct şi imediat asupra individului, ducând la neimplicarea acestuia în
prevenirea fenomenului;
 rigiditatea și teama angajaților de a raporta abaterile disciplinare și faptele de corupție
identificate;
 dificultatea de a atrage şi de a menţine în sistem personal specializat şi lipsa unor
mecanisme eficiente de descoperire, raportare şi sancţionare a abuzurilor funcţionarilor;
 lipsa unei comunicări interne eficiente cu efecte semnificative negative asupra asigurării
unui climat organizațional optim;
 salarizarea necorespunzătoare;
 lipsa resurselor financiare pentru implementarea prevederilor SNA (ex: pentru
dezvoltarea unor noi soluții de e-administrare ca platformă de accesare a serviciilor
publice de către cetățeni);
 resurse financiare insuficiente pentru asigurarea accesului la pregătirea profesională a
angajaților instituției;
 resurse financiare și umane insuficiente pentru dezvoltarea rețelelor de elaborare și
evaluare a politicilor publice anticorupție de la nivel teritorial/ local;
 lipsa de informare și conștientizare a consecințelor faptelor de corupție în rândul
cetățenilor.
Astfel, putem afirma că prezenta Strategie pentru consolidarea administrației publice are
ca scop remedierea principalelor deficiențe care împiedică administrația din România să-și
îndeplinească rolul la nivelul așteptărilor beneficiarilor săi, prin stabilirea cadrului general de
reformă al administrației publice pentru perioada 2014-2020.
De asemenea, Strategia este corelată cu toate instrumentele internaționale anticorupție la care
România este parte (MCV, raportul anticorupție al UE, GRECO, UNCAC, RAI, SEECP, IACA).
Prin acest document strategic se urmăreşte implementarea eficientă a standardelor interne şi
internaţionale anticorupţie, dar şi pregătirea evaluării României în cadrul rundei a doua a
mecanismului de evaluare a implementării UNCAC. Anul 2015 a marcat debutul evaluării
României de către GRECO în cadrul rundei a patra de evaluare, ce are drept teme integritatea
membrilor parlamentului și a sistemului judiciar. În 2016 va fi dat publicității al doilea Raport
Anticorupție al UE, care analizează trei teme de interes: corupția în sistemul de sănătate,
achizițiile publice în procedurile care implică fonduri europene și spălarea banilor – circuite
financiare și beneficiarul real.
Concluziile rapoartelor periodice emise de CE, GRECO şi ONU, precum şi alte iniţiative
regionale sau internaţionale la care România este parte vor completa procesul de monitorizare.
 SNA 2016 - 2020 poate deveni un instrument de lucru eficient dacă pe întreaga perioadă de
implementare sunt asigurate următoarele condiții minimale pentru succes:
- Stabilitatea legislativă și instituțională a cadrului anticorupție care a generat performanță în
activitatea DNA și ANI;
- Garantarea independenței sau, după caz, a autonomiei operaționale, a autorităților cu rol în
prevenirea și combaterea corupției;
- Instituționalizarea reacției față de eșecul de a preveni corupția;
- Asumarea transparenței și a guvernării deschise ca principii directoare pentru toate măsurile
de implementare a SNA și ca premise pentru soluții inovatoare de reducere a fenomenului
corupției;
- Fundamentarea pe studii de impact a oricăror decizii de politică publică care pot afecta
mediul de afaceri şi angajarea într-un dialog deschis cu companiile autohtone şi cu investitorii
străini;
- Alocarea de resurse adecvate pentru proiecte dezvoltate pe cele trei dimensiuni ale
intervenției: educație, prevenire și combatere.20
Concluzii

În orice societate, administrația publică reprezintă în esenţă, un instrument al statului

indispensabil în atingerea unor deziderate, a unor obiective majore determinate de el, în fapt de
realizare a unor valori politice stabilite prin acte juridice, în scopul satisfacerii interesului
general, prin acţiunea puterii publice.
Administrația publică din România, atât la nivel central cât și la nivel local, a trecut prin
transformări majore începând cu 1989, culminând cu aderarea la Uniunea Europeană, proces care
a condus la conectarea administrației publice românești cu mecanismele europene de guvernare
și la corelarea cu alte administrații din statele membre U.E.
Astfel, în ceea ce privește Mecanismul de Verificare și Cooperare, consider că acesta
reprezintă o condiție sine-qua-non pentru dezvoltarea durabilă a sitemului administrativ
românesc și eficientizării lui.
De asemenea, putem afirma că acesta reprezintă pârghia, limanul de salvare al României,
mecanism ce a ajutat la menținerea direcției reformei în momente tensionate și a sprijinit
schimbări care necesitau curajul de a aduce atingere unor interese particulare. Faptul că este
nevoie de o presiune externă ridică întrebări cu privire la caracterul durabil și ireversibil al
administrației, întrebări accentuate în contextul evenimentelor recente.
Evaluările internaționale au subliniat în mod constant utilitatea MCV. Unul dintre raporturile
prezentate, privind progresele înregistrate de România în cadrul MCV consideră că “strategia
națională anticorupție este instrumentul de bază prin care se încurajează acordarea de prioritate
măsurilor preventive adoptate de către administrația publică, atât la nivel național, cât și la nivel
local. Proiectele concrete de prevenire a corupției din cadrul ministerelor, unele finanțate din
fonduri ale UE și de organizații neguvernamentale, vor continua să contribuie în mod util la lupta
împotriva corupției în cadrul administrației”.
Ele privesc instituirea unor mecanisme instituționale eficiente de luptă împotriva corupției și
criminalității, atingerea unor rezultate efective în reforma sistemului administrativ românesc. Cu
alte cuvinte, sunt de părere că, în ceea ce privește condiționalitățile nu e suficient să fie
îndeplinite, ele trebuie asigurate sub aspectul menținerii pe termen lung și pe baze sistemice a
măsurilor luate.
20
https://ec.europa.eu/commission/index_ro, accesat la data de 15.05.2020;
 Din această perspectivă, nu putem afirma că Mecanismul de Cooperare și Verificare și-a
atins scopul și că se poate renunța la el. Dimpotrivă, Guvernul ar trebui să privească această
monitorizare ca o oportunitate cu cooperare cu Comisia Europeană în aspectele semnalate,
beneficiind de o monitorizare externă care să măsoare rezultatele atinse și mai ales impactul în
timp al măsurilor adoptate

Bibliografie

I. Tratate, Cursuri, Monografii

 BarbulescuIordan Gheorghe, Uniunea Europeană. Sistemul instituțional, Ed. Tritonic,

București, 2011;
 Luciana Ghica, Enciclopedia Uniunii Europene, ed. a II-a, Ed. Meronia, București,
2006;
 Ion Jinga, Uniunea Europeană. Realități și perspective, Ed. Lumina Lex, București,
1999;
 Ioana Nely Militaru, Dreptul Uniunii Europene, Ed. UniversulJuridic, București,
2017;
 Nicolaie Gheorghe Șuteu, Drept instituțional al Uniunii Europene, Ed. Salgo, Sibiu,
2015;

II. Articole, Studii de Specialitate

 DeciziaComisiei 2006/928CE din 13 decembrie 2006, JO L 354;

 Documentul de lucru al ServiciilorComisiei, Raporttehnic, 2016;
 Revista lunară „Economie și Administrație Locală, nr. 3, Ed. Tribuna Economică,
2018;
 Revista lunară „Economie și Administrașie Locală”, nr. 12, Ed. Tribuna Economică,
2018;

III. Site-uri Internet

 http://www.europarl.europa.eu/ftu/pdf/ro/;
 https://ec.europa.eu/info/policies/justice-and-fundamental-rights/effective-
justice/rule-law/assistance-bulgaria-and-romania-under-cvm/cooperation-and-
verification-mechanism-bulgaria-and-romania_ro;
 http://www.radioiasi.ro/stiri/national/concluziile-raportului-privind-progresele-
inregistrate-de-romania-in cadrul-mcv/;
 https://ec.europa.eu/transparency/regdoc/rep/1/2012/RO/1-2012-410-RO-F1-1.Pdf;
 https://ec.europa.eu/regional_policy/ro/policy/how/priorities;
 http://www.cnadnr.ro/sites/default/files/pagini-statice/SNA%202016-2020.pdf;