Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Studiu de Caz Criticismul Junimist Compress
Studiu de Caz Criticismul Junimist Compress
Junimismul reprezintă cea mai amplă mișcare culturală și ideologică în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Acesta a fost influiențat de evoluționismul englez și de școala istorică
germană.
Sarcina istoricului care își propune să studieze dezvoltarea acestui important curent este
ușurată de faptul că încă de la început el se sprijină pe consensul mai multor voințe și ca tot
timpul o puternică personalitate îl domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un
curent cultural si literar, dar și o asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal și nu s-a menținut după legile exterioare, dar
acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o
comunitate de interese culturale dar și socio-politice.
Aparitie
„Junimea” a fost o societate culturală întemeiată la Iași în anul 1863
din inițiativa a 5 tineri întorși de la studii din străinătate: Petre Carp, Iacob Negruzzi, Vasile
Pogor, Theodor Rosetti și Titu Maiorescu, mentorul spiritual al Junimii.
se înființează o editură
se înființează o topografie
este creată o revistă de mare prestigiu: „Convorbiri Literare”
Revista a funcționat totodată ca un faimos cenaclu literar în care s-au dezbătut diverse
probleme teoretice ale artei, dar și probleme referitoare la modernizarea societății românești.
Scopul inițial al Junimii a fost acela de a organiza „prelecțiuni populare” pe teme diferite de
interes larg prin care se urmărea: educarea gustului publicului, unificarea limbii române
literare și interesul pentru literatură.
Printr-o formulă masonică, junimiștii, cînd vorbeau despre acest subiect, spuneau: "Originea
Junimii se pierde în negura timpului".
“Prelecțiunile populare” devin o lungă tradiție a “Junimii” din Iași. Timp de șaptesprezece ani
ele se urmează neîncetat, mai întâi asupra unor subiecte fără legatură între ele; apoi, din 1866,
grupate în cicluri unitare , din 1874, prin intervenția noilor membri, Lambrior și Gheorghe
Panu, asupra unor teme cum ar fi istoria și cultura națională. Astfel, de unde mai înainte se
vorbise despre elementele de viață ale popoarelor și despre cărțile omenirii, cicluri din 1874 și
1875 limitează preocupările la elmentele naționale ale culturii noastre și la influențele
consecutive exercitate asupra poporului român. Existența tipografiei permite “Junimii”
publicarea, începând din 1867, a unei reviste: Convorbiri literare, puse de la început sub
conducerea lui Iacob Negruzzi. Această publicație se va bucura de cel mai înalt prestigiu în
istoria literaturii române. Ea a impus, încă de la apariție, o direcție nouă, modernă, întregii
noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic și sentimentul valorii estetice. Încă de la
începuturile ei, mișcată de conștiința primelor nevoi ale culturii românești în acel moment,
“Junimea” abordează problema ortografiei românești, foarte acută în epoca trecerii de la
întrebuințarea alfabetului chirilic la cel latin. În ședinte însuflețite, ținute de obicei în casa lui
Vasile Pogor sau acasă la Titu Maiorescu și dominate de personalitatea plină de prestigiu a
acestuia din urmă, se discută probleme de ortografie și limbă, se recitesc poeții români în
vederea unei antologii și se compun sumarele revistei, uneori în hazul general pentru
producțiile care trebuiau respinse.
• Neologismele (1881)
În prima lucrare, Maiorescu pledează pentru scrierea fonetică, susţinând ideea, novatoare
pentru vremea aceea, că scrierea trebuie să reflecte schimbările survenite în evoluţia sunetelor
limbii. Respinge alfabetul chirilic, susţinând folosirea literelor latine. Argumentează şi
probează necesitatea îmbogăţirii limbii, pe căi externe, prin introducerea neologismelor,
combătând, în acelaşi timp, calcul lingvistic şi tendinţele de stricare a limbii
Ideile, privind procesul de desăvârşire a limbii române literare, emise de Titu Maiorescu, sunt
larg receptate, încât, în anii 1880 - 1881, Academia Română îşi însuşeşte aceste principii,
contribuind astfel, în mod efectiv, la unificarea limbii române moderne.
Realizând, într-un anume fel, deosebirea dintre forma şi fondul operei literare, Maiorescu
stabileşte, pentru prima oară, conceptele: „condiţia materială“ şi „condiţia ideală“ a poeziei,
demonstrând că, nu cuvintele, în cazul literaturii, reprezintă materialul ei, ci imaginile ce se
nasc în mintea noastră cu ajutorul lor.
Trasaturile Junimismului
Cei ce fac parte din Junimea, sancţioneză evoluţia grăbită, arderea etapelor, în activitatea
paşoptiştilor, considerând mai potrivită o evoluţie pas cu pas, prin asimilări controlate de
spiritul critic.
5. Ironia – venea din nevoia de a sublinia caracterul lipsit de pedanterie al acţiunii lor
culturale.
Etapele “Junimii”
1. Prima etapă, numită și "etapa ieșeană", se întinde de la întemeiere, în anul 1863, până în 1874,
anul în care Titu Maiorescu, devenit ministru al Instrucțiunii publice, se mută la București. În această
etapă predomină caracterul polemic. Este epoca în care se elaborează principiile sociale și estetice
ale “Junimii”, aceea a luptelor pentru limbă, purtate cu latiniștii și ardelenii, apoi a polemicilor cu
barnuțiștii, cu Bogdan Petriceicu Hașdeu și cu revistele din București, duse nu numai de Maiorescu,
dar și în acțiuni colaterale de Gheorghe Panu, Teodor Vârgolici, Alexandru Lambrior, Vasile Burla,
Alexandru Cihac. Este vremea în care “Junimea” provoacă cele mai multe adversități, dar și aceea în
care, prin succesul polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Mihai
Eminescu, aureola prestigiului începe să se formeze în jurul ei.
2 . Între anii 1874 și 1885 urmează a doua fază a “Junimii”, epoca în care ședințele din Iași se
dublează cu cele din București, în diversele locuințe ale lui Maiorescu și în cele din urmă în
armonioasa casă din strada Mercur, unde Vasile Alecsandri a citit Fântâna Blanduziei si
Despot-vodă; Caragiale a citit O noapte furtunoasă, apărute în aceeași perioadă în Convorbiri
literare împreună cu operele lui Vasile Conta și Ion Creangă. Este perioada de desăvârșire a
direcției noi. În paginile revistei apar operele marilor clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale,
Slavici, precum și ale altor personalități din primul rang în artă, știință și cultură. Este
perioada de glorie absolută a revistei.
Între anii 1885 și 1900 principiile estetice ale junimismului au parte de o importantă
dezvoltare. În aceeași perioadă are loc lupta “Junimii” cu socialiștii, acțiunea lui Titu
Maiorescu fiind sprijinită de aceea a lui Petre Missir și de a tinerilor discipoli P. P. Negulescu,
Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinți, Gr. Tausan etc. Deși în acest interval Ion Luca
Caragiale îsi continua colaborarea la Convorbiri literare, care se deschid și gloriei tinere a lui
George Coșbuc perioada dintre 1885 și 1900 dă grupării și revistei un caracter universitar
predominant. Drumul prin Convorbiri literare devine drumul spre Universitate.
Este epoca în care se stabilește pentru trei sau patru decenii de aici înainte configurația
Universității, mai cu seamă a celei bucureștene și în care, din cenaclul “Junimii”, se desprind
figurile cele mai proeminente ale științei si oratoriei universitare.
4. În 1900 vechiul comitet se completează cu nume noi, provenind din domeniul științelor
naturale. Nume noi se amestecă cu altele noi, mai puține nume din sferele literare, mai multe
din cele savante și universitare. Animatorul comitetului este Ioan Bogdan care, în 1903,
devine directorul revistei până în 1907, când revista trece sub conducerea lui Simion
Mehedinți.
Dacă până în 1900 revista își păstrase în primul rând tradiționalul ei caracter literar și
filozofic, o dată cu intrarea lui Ioan Bogdan în comitetul de redacție și apoi cu trecerea lui la
direcția revistei, Convorbirile devin o arhivă de cercetări istorice, în paginile căreia se disting,
alături de propriile studii ale lui Ioan Bogdan, acele ale lui Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga și
alții. Și dacă vechile lupte ale Convorbirilor literare fuseseră purtate pe teme de cultură
generală, acum este vremea polemicilor erudite, ale lui Ioan Bogdan împotriva lui Sion, ale lui
Nicolae Iorga împotriva lui A. D. Xenopol și Tocilescu a mai avut acelasi grad de popularitate
ca si in anul 1980
5. A cincea epocă a Convorbirilor cea care a început în anul 1907, coincide cu lunga direcție
a lui Simion Mehedinți, în timpul căreia arhiva de cercetări istorice se completează cu una de
filozofie, unde apar contribuțiile gânditorilor, la începuturile lor atunci: Ioan Petrovici, C. și
M. Antoniade, Mircea Djuvara, Mircea Florian.
Figura literară cea mai importantă a epocii este Panait Cerna, a cărui colaborare începuse însă
sub direcția anterioară. În latura îndrumării critice, nimic nu poate fi pus alături de marea
epocă ieșeană și nici de dezvoltarea ei ulterioară prin contribuția lui P.P Negulescu și a lui
Mihail Dragomirescu. Apariția lui Eugen Lovinescu este de scurtă durată, rostul criticului
urmând să se precizeze mai târziu. Convorbirile literare au avut totuși controverse și în
această perioadă cu revistele Viața nouă și cu Viața românească.
Lipsite însă de sprijinul unor noi și puternice talente literare, Convorbirile literare încep să
piardă din vechiul prestigiu până când, în 1921, Simion Mehedinți predă conducerea lui Al.
Tzigara-Samurcas care, împreună cu arhitectul Al. M. Zagoritz, se remarcase încă din
perioada vechii conduceri prin studii de arta romanească veche și populară. Nici noua direcție
nu izbutește însă să impună revista în rolul ei de altădată. O viziune asupra întregii “Junimi”
nu va mai fi posibilă decât după ce va fi cuprinsă întreaga arborescență a mișcării, dezvoltată
prin silințele celei de-a doua generații de scriitori și gânditori junimiști.
Obiectivele “Junimii”:
raspandirea spiritului critic;
incurajarea literaturii nationale;
neatarnarea intelectuala a poporului roman;
originalitatea culturii si a literaturii romane;
crearea si impunerea valorilor nationale;
educarea oamenilor prin cultura (culturalizarea maselor), eforturile lor indreptandu-se
spre receptarea si intelegerea culturii de catre popor;
unificarea limbii romane literare.
Dintre cei care au tinut prelectiuni s-a remarcat Titu Maiorescu, prin claritatea expunerii,
printr-o limba romana limpede si frumoasa, prin constiinte variate. Inca de la prelectiunea
introductiva intitulata “Ce scop au cursurilr populare?”, el a trezit admiratia tuturor, prestigiul
lui a crescut odata cu prelectiunile “Despre religia in popor”, “Despre sunete si culori”, si a
culminat cu ultima prelectiune “Despre minte si inima”.In cadrul acestor conferinte a fost
formulata in 1868 teoria “formelor fara fond” care exprima viziunea lui Titu Maiorescu
asupra culturii, are un fundament filozofic, fiind construita pe trei principii: autonomia
valorilor,unitatea intre cultura si societate, unitatea intre fond si forma, atat in cultura,cat si in
dezvoltarea sociala.Autonomia valorilor porneste de la un principiu din filozofia lui Immanuel
Kant, care delimiteaza domeniul esteticului de celelate valori(etice, stiintifice si utilitare,
politice). Titu Maiorescu analizeaza erorile lucrarilor istorice si filozofice considerate
fundamentale ca demonstratie de latinitate a limbii romane: “Istoria pentru inceputurile
romanilor in Dachia” de Petru Maior (1812), “Lexiconul de la Buda” (1825), “Tentamen
criticum inlinguam romanicam” (1840), scrisa in latina pentru straini, lucrari care incalca
uneori adevarul stiintific, recurgand la exagerari provocate de intentii demonstrative si de
motivatii politice.Maiorescu exprima necesitatea aprecierii fiecarui domeniu prin criterii
specifice, evitand astfel contaminarea ce are ca efect confuzia valorilor.Unitatea intre cultura
si societate este prezentata ca raport necesar intre dimensiunea universala a formelor culturale
(arta, stiinta etc.) si determinarea concreta a unei societati (istorice, mod de viata etc.)
careconstituie “fundamentul din launtru”.Unitatea intre fond si forma in cultura si in
dezvoltarea sociala este principiul provenit din teoria evolutiei organice. Prin “fond”,
Maiorescu intelege sistemul activitatilor materiale si sociale, dar si mentalitatile dominante si
formele caracteristice ale psihologiei colective, traditiile si spiritual acestora, asa cum se
reflecta in conduita practica. Prin “forma”, sunt desemnate structurile institutionale, juridice
si politice ale societatii,sistemul de educatie, institutiile culturale (presa, teatrul,
conservatorul,filarmonica, Academia etc.), prin care se realizeaza circulatia valorilor in cadrul
societatii.Teza maioresciana sustine evolutia organica a unei societati, adica dezvoltarea de la
fond spre forme, cu pastrarea unei concordante permanente intre ele.La inceput, prelectiunile
aveau teme diferite, dar apoi s-au stabili tteme comune pentru fiecare an. In 1872, in cadrul
temei comune Omul si natura,s-au tinut prelectiuni precum: “ Scrierea”, “Arta”, “Morala si
stiinta”,“Locuinta”, “Plugul”, “Corabia”, “Arma si unealta”.
2. unificarea limbii romane literare incepe prin propunerea junimistilor privind inlocuirea
alfabetului chirilic cu cel latin, propunere exprimata inca din 1860.In acest sens, Titu
Maiorescu publica articolul “Despre scrierea limbii romane” (1866), in care sustine toate
ideile junimiste privitoare la limba:ortografia sa fie fonetica, inlocuirea alfabetului chirilic cu
cel latin, respinge etimologismul sustinut de pasoptisti, propune normarea limbii
(introducereade reguli gramaticale). Ca urmare a efortului lor, Academia Romana aproba si
oficializeaza aceasta scriere pentru intreaga tara.
3. interesul pentru literatura se manifesta inca de la infiintarea societatii si a revistei. Inca din
1865, junimistii emit ideea publicarii primei antologii de poezie romaneasca pentru scolari, iar
in primul numar al revistei “Convorbiri literare”, Titu Maiorescu publica studiul “O cercetare
critica asupra poeziei de la 1867”, care il va consacra definitiv ca indrumator si critic literar.
Indomeniul literaturii, privind poezia, se vorbeste deja de eminescianism, este apreciat Vasile
Alecsandri si se pune accent pe poezia populara; in proza,se remarca in mod deosebit Ioan
Slavici si Ion Creanga; in dramaturgie, cel mai valoros este Ion Luca Caragiale. Tudor Vianu
a definit in “Istoria literaturii romane moderne” fenomenulcultural junimist, pe care l-a
caracterizat prin identificarea trasaturilor dominante: “spiritul filozofic”, “spiritul oratoric”,
“gustul clasic si academic”,“ironia” si “vestita zeflemea junimista”, “spiritul critic”. In
concluzie, esenta culturala junimista insumeaza spiritul filozofic si oratoric, spiritul clasic si
academic, ironia si spiritul critic.Unitatea Junimii provine din aceea a spiritului care a
infiintat-o:
a) Spiritul filozofic - este cea dintai caracteristica a structurii junimiste.Membrii sai sunt, in
cea mai mare parte, oameni de idei generale si mai putin specialisti in domenii precise ale
stiintei. Nu gustul individual sau impresia de moment ii calauzesc, ci dorinta de a construi pe
o solida baza teoretica in care aplicatiile devin doar o urmare fireasca a rationamentului. Asa
procedeaza Titu Maiorescu, asa vor proceda si A.D.Xenopol, P.P.Carp sau,mai tarziu, Mihail
Dragomirescu.
b) Spiritul oratoric - este a doua trasatura a mentalitatii junimiste. Se naste si din opozitia
impotriva retoricii pasoptiste romantice, mesianice, lipsite de echilibru, dar si din respingerea
frazeologiei politice parlamentare si a betiei de cuvinte a timpului; impune un model in care
totul, de la vestimentatie la dictie trebuia sa dovedeasca perfecta stapanire de sine, rigoare,
masura.Modalitatea alcatuirii unei expuneri publice, atitudinea oratorului, arta compozitiei
discursului dupa modelul maiorescian reprezinta o traditie la Junimea.
c) Gustul clasic si academic – asadar, pentru valorile canonice si nu pentru inovatie. Oamenii
cu o solida cultura universitara, junimistii erau prea putin dispusi sa accepte inovatiile
momentului, indiferent daca acestea se numeau simbolism sau naturalism, in literatura,
impresionism, in pictura sau muzica. Astfel, clasicismul se bucura de o buna primire la
Junimea, care nu se inchide insa fata de romantism. Dar, gustul junimist se indreapta catre
productia confirmata de timp.
d) Ironia – care venea din nevoia de a sublinia caracterul lipsit de pedanterie al actiunii lor
culturale. Celebra este zeflemeaua junimista la adresa exceselor de orice natura, la orice
argument ridicol, carea coalizat impotriva miscarii pe cei mai multi dintre adversarii ei.
Ironia,folosita ca unealta polemica, este folosita si in interiorul cercului. Totulconduce spre
acest mod de a intelege activitatea junimista, de la opozitialui Vasile Pogor pentru orice fel de
reguli in functionarea societatii, pana la devize glumete, precum intra cine vrea, ramane cine
poate; de la placerea poreclelor de care nu scapa nimeni (bine hranitul Caragiani, pudicul
Naum,carul de minciuni Negruzzi sunt doar cateva si nu dintre cele mai “tari”), la exclamatii
deloc academice, de genul faul! faul! cand se spunea o anecdota fara haz.
e) Spiritul critic – completeaza imaginea structurii Junimii, fiind cea mai de seama trasatura a
intregului. Criticismul Junimii se bazeaza pe aceaatitudine centrala impusa de Titu Maiorescu
– respectul adevarului. In numele adevarului, Maiorescu poarta o campanie impotriva poeziei
neinspirate, a limbii artificiale si a falsei eruditii. Nevoia de autenticitate in formele de
manifestare a vietii nationale determina si atitudinea politica a lui Eminescu. De asemenea, se
doreste asezarea vietii politice si culturale pe baze autentice, respingandu-se“formele fara
fond”. Nevoia de claritate, rigoarea, ratiunea vor fi reperele permanente ale junimistilor. Toate
acestea fac din actiunea junimista un moment crucial in evolutia culturii romane, despre care
E.Lovinescu va afirma cu deplina indreptatire: ,,Cand o miscare culturala, in afara de mortarul
catorva generatii de oameni culti, privind unitar si serios problemele vietii romanesti,a dat
politicii pe P.P.Carp, criticei teoretice pe T.Maiorescu, poeziei peM.Eminescu, prozei pe Ion
Creanga, teatrului I.L.Caragiale, istoriei pe A.D.Xenopol, filozofiei pe Vasile Conta – acea
miscare nu poate fi privita decat ca un fenomen de mare insemnatate.
Prin Titu Maiorescu se afirma constiinta inchegarii unei directii culturale creatoare, delimitate
de un spirit critic neadormit si un sentiment puternic al valorilor. Junimea a realizat si a impus
o astfel de directie,aducand in atmosfera produsa de unirea romanilor din 1859 un climat de
noua intemeiere, simetrica in planul culturii, cu eforturile de consolidare politica, sociala si
economica incepute de Al.Ioan Cuza si de ministrul sau Mihail Kogalniceanu, omul de idei al
epocii pasoptiste dar si al celei urmatoare. Junimea a determinat o directie noua si in
literatura:fundamental romantica in perioada pasoptismului, literatura romana evolueaza in a
doua jumatate a secolului al XIX-lea spre clasicism, un clasicism de esenta.Titu Maiorescu,
intr-un studiu foarte important din 1868, intitulat “In contra directiei de astazi in cultura
romana”, a facut observatia ca, in epoca moderna a istoriei noastre (de la 1821 incoace),
dezvoltarea s-a facut prin imprumutarea de la alte civilizatii europene a unor “forme”
(institutii sociale sau culturale, manifestari politice etc.) ce nu ar corespunde “fondului”, adica
spiritului profound, traditiilor, felului de viata de la noi. Formula maioresciana a devenit
celebra sub numele de “forme fara fond”.Maiorescu vrea sa spuna ca reformele politice,
sociale, economice,culturale nu s-au bazat pe o studiere atenta a lucrurilor din tara, ci au fost
rezultatul dorintelor claselor suprapuse de la noi de a fi cu orice pret in pas cu Apusul. Stim ca
o parte din cei care au infaptuit Revolutia de la 1848 si Unirea din 1859 au fost puternic
influentati de revolutiile si de reformele burgheze din Europa secolului lor. Dar, oare, erau ei
atat de nerecunoscatori ai situatiei din tara lor? Maiorescu se refera mai ales la unele
exagerari, in limbajul politic al pasoptistilor, la superficialitatea unor schimbari etc. Teoria
maioresciana se baza pe o conceptie sociala si filozofica a timpului cunoscuta sub numele de
evolutionism si care pretindea ca orice dezvoltare sociala trebiue sa fie lenta,
metodica,incepand cu fondul si imprumutand acele forme care corespund necesitatilor
adevarate. Dar studiul istoriei arata ca uneori evolutia nu e organica si ca imprumutarea unei
forme poate juca, la randul ei, un rol destul de mare in schimbarea fondului. Uneori simpla
moda influenteaza comportarea profunda a oamenilor. Asa cum Unirea Principatelor a fost
anticipata de uniunea vamala, de constitutia numita Regulamentul organic,care era valabila si
pentru Moldova si pentru Muntenia, adica de forme partiale de unificare a institutiilor, orice
schimbare de fond poate fi anticipata si influentata de schimbari de forma. Maiorescu gresea
mai ales cerand ca formele noi si necorespunzatoare sa fie distruse. N-avem inca muzica
nationala , la ce ne trebuie scoala de muzica, conservatorul se intreba el si cerea desfiintarea
acesteia din urma. Dar s-a dovedit ca muzica nationala a putut aparea in urma conservatorului
si ca aceasta scoala a jucat un rol important. Din spiritul critic junimist a rezultat si o
consecinta absolut remarcabila: introducerea in mentalitatea publica acultului pentru adevar.
Insanatosirea vietii publice, a limbajului parlamentar (dar si literar), combaterea exceselor de
tot felul au facut posibile conditiile pentru aparitia marii literaturi si culturi clasice, a acelor
opere de valoare,datorate lui Eminescu, Caragiale, Creanga, Slavici etc., care reprezinta un
stadiu nou, evoluat, al culturii nationale.
Istoria Junimii
Revista societăţii a apărut însă de-abia peste trei ani. În acest timp, principala formă de
manifestare publică a societăţii a fost prelegerea. În aceeaşi vreme, în şedintele Junimii se
discută despre înfiinţarea unei tipografii proprii , pentru care membrii se obligă , în octombrie
1865 , să cotizeze lunar. Tipografia a luat fiinţă , dar a dat slabe rezultate , de vreme ce până
în 1868 nu apăruseră decât şapte titluri , dintre care , cu excepţia a două traduceri din Schiller
şi Shakespeare , a lucrării lui Maiorescu Despre scrierea limbii române , restul sunt modeste
manule şcolare .
La 1 martie 1867 apare Convorbiri literare - cea mai importantă publicaţie din a doua
jumătate a veacului trecut - , denumită astfel la sugestia lui I. Negruzzi . Direcţia revistei i-a
fost încredinţată lui Iacob Negruzzi , funcţie pe care a ocupat-o timp de douăzeci şi trei de ani.
Societatea are de acum la dispoziţie un instrument permanent , cu ajutorul căruia îşi va face
publice punctele de vedere. Numărul membrilor creşte. Se adaugă : Gr. Buicliu, Th.
Şerbănescu , Samson Bodnărescu , Eminescu. Apoi Al. D. Xenopol -încă în timpul studenţiei
- , Miron Pompiliu , Slavici , Th. Nica , Matilda Cugler, V. Burlă , St. Virgolici , Cernescu ,
Lambrior , Tassu , mă târziu , G. Panu , V. Conta , I. Creangă , P. Missir , A. Naum ,
Caragiale , Duiliu Zamfirescu(după 1880) etc. Junimea creşte în notorietate , şi luptele
începute înainte câştigă în amplitudine.
Chiar de la primul număr, revista îşi anunţa programul , lăsând să se întrevadă unele
elemente tipice pentru orientarea social-politică a grupării . Cuvântul către cititori, iscălit de
Negruzzi , dar scis de Maiorescu , cum mărturiseşte mai târziu redactorul Convorbirilor ,
prevenea că „‟ atunci când vorbesc pasiunile politice, arta şi ştiinţa îşi ascund producerile lor
liniştite‟‟. De astfel , Negruzzi mărturiseşte că Maiorescu şi-a argumentat propunerea pentru
înfiinţarea revistei demonstrând că e nevoie de o publicaţie „‟ în care s-ar tipări scrierile cetite
şi aprobate de societate „‟, dar şi în care „‟ să putem rezuma o parte din discuţiile noastre ce
prezentau un interes general‟‟. Spiritus rector al societăţii simte aşadar nevoia de a-şi face
publice punctele de vedere pe care le împărtăşea grupul ieşean , dirijat de el şi de Carp.
Cei aproape doi ani de la înfiinţarea societăţii până la apariţia revistei nu au fost însă
irosiţi. Dovadă că, în chiar primii doi ani de la apariţia revistei, junimismul îşi face cunoscut
programul estetic, social-politic şi ideologic. S-a discutat mult, Maiorescu şi Carp dovedindu-
se neobosiţi în efortul de a imprima societăţii o concepţie unitară, un punct de vedere comun
asupra tuturor problemelor abordate. Lecturi în comun , recomandarea unei anumite cărţi sau
a unui anume autor , contribuiau la aceasta. Apoi se luau în discuţie ideile sau unele probleme
mai importante punse de carte, pentru a se ajunge la o apreciere comună, la un punct de
vedere unanim. Maiorescu- secondat de Carp – era cu deosebire , aplicat în asemenea acţiuni ,
şi distincţia sa intelectuală ,rigoarea logică a exprimării şi argumentării convingeau , cucerind
aderenţi şi izolând pe preopinenţi. În acest fel , Maiorescu şi Carp au reuşit să creeze –cum
vom vedea – din această societate cu profil eterogen , format din avocaţi, medici, magistraţi,
profesori, militari, oameni politici şi destul de puţini scriitori , un organism capabil să
imprime o direcţie a sa în cultura românească.
Printre primele discuţii cu temă anunţată au fost acelea consacrate ortografiei şi pentru
alcătuirea proiectatei antologii a poeziei româneşti. La început haotică, discuţia în jurul
ortografiei se limpezeşte, ajungându-se la clarificări datorită spiritului sistematizator al lui
Maiorescu , care aduce în toiul dezbaterilor , la una dintre şedinţe, primul capitol din Despre
scrierea limbei române , întregită săptămânal cu câte un nou capitol. Bazat pe ultimele
cercetări lingvistice , Maiorescu face propuneri raţionale, care nu puteau să nu-şi demonstreze
superioritatea şi exagerările fonetismului.În liniile sale de bază, lucrarea lui Maiorescu s-a
demonstrat de mare valoare ştiinţifică, reprezentând un moment important în evoluţia
lingvisticii româneşti, propunerile fiind, nu fără îndelungate dispute, unanim acceptate nu
numai de Junimea.
Cu cele trei studii ale lui Maiorescu, cu studiul lui Rosetti şi discursurile lui Carp,
junimismul şi-a pus fundamentele concepţiei sale,precizându-şi orientarea pe plan
estetic,social-politic şi ideoligic.Prin excelenţă, aceste studii aveau un caracter negator,
ridicându-se împotriva căii pe care evoluaseră sectoarele cele mai importante ale
suprastructurii.Junimismul se voia însă nu numai negator, ci un curent capabil să imprime
societăţii şi culturii româneşti o anumită direcţie în dezvoltare.
Nu e mai puţin adevărat însă că până la această dată cenaclul Junimea trăise un
deceniu de mare înflorire.În această perioadă şi-au citit aici operele Eminescu, Caragiale,
Alecsandri,Creangă,Slavici,Duiliu Zamfirescu,Conta,Xenopol, iar Convorbirile literare au
publicat cele mai multe dintre antumele lui Eminescu, marile piese ale lui Caragiale, poveştile
şi amintirile lui Creangă, o bună parte din opera lui Slavici şi Duiliu Zamfirescu, unele dintre
lucrările filosofice ale lui Conta, lucrările cultural-filosofice din perioada berlinezâ, ca şi cele
economice ale lui Xenopol etc. Fără a intra acum în dezbaterea analitică a operei celor trei
mari clasici , pentru a determina măsura în care ele aparţin sau nu junimismului , aici
constatăm faptul în sine că în acest deceniu (1874-1885) Junimea si Convorbirile literare se
bucură de colaborarea celor trei mari scriitori ai veacului trecut, a unui filosof cum a fost
Conta, a unui sociolog şi istoric de valoarea lui Xenopol. Junimea devenise la începutul
deceniului al nouălea un organism care se bucura - pentru sfera literaturii - de recunoaşterea
şi aprecierea unanimă a tuturor personalităţilor (din toate generaţiile) literare ale vremii. E
momentul culminant în istoria Junimii, care ieşise astfel din sfera importanţei regionale,
cucerind pe deplin prestigiul naţional. Dar, după 1885 , sfârşitul se anunţă de acum încolo tot
mai clar. Junimea şi apoi Convorbirile decad, pierzându-şi din importanţă.
▪ in domeniul limbii
combat latinismul initiat de corifeii Scolii Ardelene si continuat de urmasii acestora, August
Treboniu Laurian si Timotei Cipariu;sustin modernizarea alfabetului latin si ortografie
fonetica; pledeaza pentru imprumuturile neologice strict necesare din limbile romantice;
▪ in domeniul literaturii
isi propun sa realizeze o antologie a poeziei romane, proiect esuat, dar ideile esentiale ale
discutiilor privind selectia si criteriile poeticitatii textelor se concretizeaza in studiul lui Titu
Maiorescu, „ cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867” , reper teoretic fundamental;
inlocuiesc criteriul cultural in aprecierea creatiei literare prin criteriul estetic; resping
mediocritatea si veleitarismul, promavand valorile certe, judecate dupa originalitatea viziunii
si realizarea artistica.
Reprezentanti
1.Petre P Carp
Nascut pe 29 iunie 1837 la Iași a murit pe 19 iunie 1919, in Țibănești, județul Iași, a
fost un politician român, membru marcant al Partidului Conservator.
Este trimis încă de copil la Berlin (1850) unde învață la Liceul Francez.
În anul 1858 se înscrie la Facultatea de Drept si Științe Politice din cadrul Universității
din Bonn. În anul 1862 revine la Iași și contribuie la punerea bazei
societății Junimea (primăvara anului 1864).
A participat activ la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la conducerea
României. La 11 februarie 1866 a fost numit secretar intim al Locotenenței domnești,
iar ulterior secretar al Agenției diplomatice a României la Paris (mai 1867 - iulie
1867).
Adept al ideilor "junimiste" s-a remarcat ca unul dintre fruntașii Partidului
Conservator din acea perioadă. A fost ales în numeroase rânduri deputat și senator în
Parlamentul României. A îndeplinit numeroase funcții politice în cadrul guvernelor
care au succedat la conducerea țării după plecarea domnitorului Cuza .
ctivat în cadrul dipA alomației românești îndeplinind funcțiile de agent diplomatic
la Viena și Berlin (martie 1871 - aprilie 1873) și ulterior la Roma (aprilie - octombrie
1873). În perioada noiembrie 1882 - octombrie 1884 a fost numit Trimis extraordinar
și ministru Plenipotențiar al României la Viena. În anul 1891 gruparea "junimistă" se
desprinde din cadrul Partidului Conservator și formează Partidul Constituțional, iar
Petre P. Carp este ales președinte. După fuziunea din 1907 a tuturor elementelor
politice conservatoare din România a fost ales președinte al Partidului Conservator (21
aprilie 1907 - 14 mai 1913). În timpul Primului Război Mondial a fost unul dintre
susținătorii ideii de intrare a României în război alături de Puterile Centrale. A fost
prim-ministru al României de două ori din partea Partidului Conservator.
2.Vasile Pogor
Vasile Pogor s-a născut la data de 20 august 1833 în orașul Iași, ca fiu al comisului V.
Pogor și al Zoei Cerchez. A studiat la pensionul Malgouverne din orașul Iași, după
care (din anul 1849) și-a continuat studiile secundare, apoi cele juridice la Paris.
După revenirea sa în țară, a intrat în magistratură, lucrând ca membru la Tribunalul
Iași (1857-1858) și la Curtea de Apel Iași (din 1859). A participat la coaliția politică
care a complotat pentru detronarea lui Alexandru Ioan Cuza. După schimbarea
regimului politic, Vasile Pogor este numit ca prefect al județului Iași (februarie 1866)
și deputat în Adunarea Constituantă din 1866. A deținut apoi funcția de prim-
președinte al Curții de Apel Iași.
Intră în politică, ca membru al grupării "junimiste". După ce o scurtă perioadă deține
funcția de ministru al cultelor și instrucțiunii (20 aprilie - 23 mai 1870), Vasile Pogor
va fi ales în mai multe rânduri ca primar al municipiului Iași.
Vasile Pogor a fost unul dintre fondatorii societății Junimea și ai revistei Convorbiri
literare, unde a colaborat cu versuri, scrieri în proză și traduceri. A tradus
din Horațiu, Goethe, Hugo, Gauthier, Baudelaire ș.a.
Ulterior, Vasile Pogor a fost și deputat, devenind din anul 1891 membru fondator al
Partidului Constituțional ("junimist"). A trecut la cele veșnice la data de 20
martie 1906 în localitatea Bucium.
3.Iacob Negruzzi
Iacob Negruzzi (1842-1932) a fost scriitor, dramaturg, critic literar, jurist, profesor,
politician, președinte al Academiei Române.
Este cel de-al doilea fiu al lui Costache Negruzzi și al Mariei Gane. În anul 1853 este
trimis de tatăl său în Germania la studii. Aici face liceul, împreună cu fratele său Leon,
iar din anul 1859 studiază dreptul, obținând doctoratul (1863). Revenit în țară, devine
profesor de drept comercial la Universitatea din Iași, unde va preda până în anul 1884
când, după moartea lui Vasile Boerescu, se va muta la Facultatea de Drept a
Universității din București, unde profesează până în 1897, când a ieșit la pensie.
În anul 1863, împreună cu Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Vasile Pogor și Theodor
Rosetti, pune bazele societății culturale „Junimea” și ale revistei sale „Convorbiri
literare”, pe care o conduce timp de 28 de ani (1867 - 1895).
Iacob Negruzzi a fost un excelent conducător de revistă, un organizator plin de talent,
el atrăgând aici spiritele cele mai alese, al căror talent era descoperit cu o intuiție
sigură.
Ca scriitor, debutează în anul 1866, în „Foaia societății pentru literatura și cultura
română în Bucovina”. Scrie poezii lirice, balade, idila Miron și Florica (1870), satire,
epistole, schițe, romanul Mihai Vereanu (1873), piese de teatru, memoriale de călătorii
și un volum de memorii intitulat sugestiv Amintiri de la Junimea (1921).
Ca membru al Partidul Conservator a fost de mai multe ori deputat ori senator de Iași.
Este memorabilă intervenția sa din anul 1888 pentru acordarea unei pensii viagere
poetului Mihai Eminescu. Membru titular (1881) al Academiei Române, fiind de mai
multe ori vicepreședinte al acestei prestigioase instituții, de două ori conducând-o în
calitate de președinte sau secretar general. Acest „gospodar al vieții culturale”, după
cum îl numea Eugen Lovinescu, a contribuit la răspândirea ideologiei junimiste prin
toate scrierile lui și, mai ales, a fost unul dintre cei mai activi susținători ai adepților
proaspăt recrutați, făcând din ei scriitori de o importantă valoare. Și-a făcut studiile
în Germania. A fost profesor la Facultatea de drept din Iași și președinte al Academiei
Române. Membru fondator al societății Junimea a condus timp de peste 28 de ani
revista Convorbiri literare.
4.Theodor Rosetti
Theodor Rosetti (1837- 1923), om politic român, publicist, jurist, diplomat, fondator
al Societăţii Junimea, membru de onoare al Academiei Române.
Theodor Rosetti a fost unul dintre cei mai importanţi oameni politici ai veacului al
XIX-lea.
Theodor Rosetti era descendentul unei vechi familii boiereşti. Părinţii săi
erau postelnicul Gheorghe Rosetti şi Caterina Sturdza. Sora sa mai mare, Elena
Rosetti, va fi viitoarea soţie a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Tânărul Rosetti
începe liceul la Lemberg, dar îl termină la Viena în anul 1855. Studiile universitare le
urmează la Facultatea de Drept din Viena (1855 - 1859), iar licenţa în ştiinţe juridice o
obţine la Paris.
Este numit judecător la Tribunalul Iaşi (19 ianuarie 1861), la Curtea de Apel Iaşi şi
prefect al judeţului Vaslui. În paralel, începând cu 11 mai 1864, Rosetti predă
economie politică şi finanţe la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi.
Marele istoric Nicoale Iorga a apreciat activitatea politică a lui Theodor Rosetti,
afirmând despre acesta că era „un exemplar de cea mai mare demnitate personală,
unită cu cea mai desăvârşită simplicitate”.
Titu Maiorescu
Titu Maiorescu (numele complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a nascut la Craiova, pe
data de 15 februarie 1840.
Între 1846 si 1848 Titu Maiorescu a urmat cursurile școlii primare din Craiova. Titu
Maiorescu continuă cursul primar (1848/1849 si 1849/1850) la scoala protodiaconului Iosif
Barac unde urmează primele două clase elementare. Intre 1850 - 1851 , absolvind școala
primară, Titu Maiorescu este înscris la Gimnaziul românesc din Schei-Brasov .El face clasa
întâi de gimnaziu la gimnaziul românesc din Brasov. În septembrie 1851 familia Maiorescu se
stabilește la Viena, unde tatăl său era salariat al Ministerului de justiție.În octombrie Titu
Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei
Tereziene.Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Brașov și este trecut în clasa a
II-a. În timpul șederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei
Tereziene. În această perioadă începe redactarea Însemnărilor zilnice pe care le va continua
până la sfârșitul vieții și care constituie o prețioasă sursă de cunoaștere a omului
Maiorescu.Succesul pe care îl obține în 1858 absolvind ca șef de promoție Academia
Tereziană reprezintă o încununare a eforturilor sale și a voinței de care dăduse dovadă.Graba
pe care o manifestă în obținerea diplomelor universitare nu afectează seriozitatea pregătirii
sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.
Titu Maiorescu va cunoaste la varsta tineretii o ascensiune vertiginoasa, greu sau aproape
imposibil de conceput mai tarziu: profesor universitar (la Iasi) la 22 de ani, decan la 23 si
rector la aceeasi varsta, academician (membru al Societatii Academice Romane) la 27 de ani,
deputat la 30, ministru la 34 de ani.
Maiorescu reprezinta noua generatie, junimista, cu o noua conceptie asupra vietii sociale si
culturale romanesti.
In cadrul literaturii a fost atat critic cultural, cat si literar. In calitate de critic cultural, Titu
Maiorescu directioneaza atat limba si literatura, cat si civilizatia prin lucrarile sale. Pleda
pentru autonomia esteticului, care se referea la faptul ca frumosul in arta nu depinde de
categorii exterioare acesteia, ci de propriile sale legi. Aceasta atitudine este binevenita intr-o
perioada in care literatura era confundata cu istoria sau politica. Titu Maiorescu este primul
critic literar. Prin spiritul sau polemic in care au fost scrise toate studiile, reuseste sa introduca
criteriul estetic in aprecierea operei literare. De asemenea, introduce criteriul universalitatii.
Exemplele date sunt nu numai din literatura romana, ci si din cea universala, pentru a putea
raporta literatura autohtona la aceasta. Titu Maiorescu a avut preocupari vaste, acoperind
multe domenii.
Domeniile de manifestare ale spiritului critic maiorescian sunt numeroase :limba romana
,literatura ,cultura ,estetica,filozofia.Studiile sale sunt de o importanta majora pentru literatura
romana:
Cea dintai lucrare critica literara a lui Maiorescu ,studiul “O cercetare critica asupra poeziei
romane de la 1867”,contine “didactic si limpede estetica maioresciana ,ramasa neschimbata
pe toata intinderea activitatii criticului “,cum afirma George Calinescu.
Criticul incepe prin a stabili faptul ca fiecare arta are un material de lucru ,numai poezia
nu are un material specific ,caci cuvintele sunt destinate comunicarii.Rolul poeziei este acela
de a se destepta “prin cuvintele ei imagini sensibile in fantezia auditoriului”.
Maiorescu incheie prima parte a studiului prin realizarea unei distinctii clare intre
politica ,”product al ratiunii” si poezie,”product al fanteziei”.Condamnate de catre critic sunt
“poeziile politice” si cele “rele istorice” pentru ca sunt “lipsite de sensibilitate poetica”.
“Comediile d-lui I.L. Caragiale” este al doilea studiu in care sunt prezentate ideile
estetice ale lui Titu Maiorescu.Acum criticul isi propune sa explice din punct de vedere estetic
raportul dintre arta si realitatea sociala ,raspunzand ,in acelasi timp,la intrebarea daca arta are
sau nu o misiune moralizatoare.
In privinta primei probleme ,cea raportului dintre arta si realitate ,criticul remarca
:”Lucrarea d-luiCaradiale este originala;comediile sale pun in scena cateva tipuri din viata
noastra socila de astazi si le dezvolta cu semnele lor caracteristice ,cu deprinderile lor ,cu
expresiile lor ,cu tot aparatul infatisarii lor in situatiile anume alese de autor”.
Maiorescu observa ca meritul lui Caragiale este acela de “a arata realitatea din partea ei
comica “,prin “scoaterea si infatisarea plina de spirit a tipuriloe si situatiilor din chiar miezul
unei parti a vietii noastre sociale ,fara imitare sau imprumutare din alte literaturi straine.”
Criticul se opreste asupra unuia dintre reprosurile care se aduc comediilor lui Caragiale
,si anume ca ar urmari scopuri politice.In acest sens ,criticul sustine ca ”... o comedie nu are
nimic a face cu politica de partid ;autorul isi ia persoanele sale din societatea contemporana
cum este,pune in evidenta partea comica cum o gaseste si Caragiale ,care astazi isi bate joc de
fraza demagogica ,si-ar fi batut joc ieri de islic si de tombatera si isi va bate joc de fraza
reactinara si in toate aceste cazuri va fi in dreptul sau litera incontestabil.”
Pe langa ideile estetice exprimate ,textul discutat pune in evidenta inca doua aspecte
:cultura vasta a autorului ,care face referire la numeroase opere literare,sculpturale,picturi din
cultura universala in demonstrarea ideilor sale ,si stilul polemic argumentativ al textului.
Pornind de le opera lui I.L. Caragiale ,el demonteaza acuzatiile aduse pieselor
dramaturgului si,apeland la opera acestuia ,isi construieste argumentatia pe baza unor idei
filozofice pe care le stapaneste foarte bine.Avand scopul de a desfiinta afirmatiile adversarilor
scriitorului,Titu Maiorescu apeleaza la unele procedee oratorice ,dintre care nu lipsesc
structura ,ordonanta si logica ideilor ,folosirea unor formule prin care se realizeaza legatura
dintre parti.
“Comediile d-ului Caragiale ,dupa parerea noastra sunt plante adevarate ,fie tufis,fie fire
de iarba,si daca au viata lor organica ,vor avea si puterea de a trai.”
(Titu Maiorescu)
Studiul “Eminescu si poeziile lui” publicat in anul in care Eminescu isi incheia existenta
(1889),este cel dintai studiu critic scris la noi despre marele poet.
Maiorescu porneste de la constatarea ca tanara generatie “se afla astazi sub influenta operei
poetice a lui Eminescu “.In prima parte Maiorcu Analizeaza personalitatea poetului
Explicand-o prin firea lui “Ce a fost si a devenit Eminescu este rezultatul geniului sau
innascut”.In parte a doua criticul examineaza cultura poetului aratand ca :”Eminescu este un
om al timpului modern ,cultura lui individuala sta la nivelul culturii europene de
astazi”.Tendinta de a cunoaste cultura europeana nu era insa la Eminescu “un simplu material
de eruditie straina” ci era primita si asimilata in chiar “individualitatea lui intelectuala”.
Poeziile lui Eminescu exprima “o intuitie a naturii sub forma descriptiva ,o simtire de amor
uneori vesela ,adeseori melancolica”.O alta costatare pe care Maiorescu o face asupra poeziei
lui Eminescu privind latura ei erotica este ca “el nu vede in femeia iubita decat copia
imperfecta a unui prototip nerealizabil”.
Sub aspectul perfectiunii “cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atata putere de a
lucra asupra altora daca nu ar fi aflat forma frumoasa sub care sa se prezinte”.
In studiul “Eminescuu si poeziile lui” toata fiinta lui Eminescu este adunata intr-o formula
memorabila:”Poetul e din nastere,fara indoiala “.Prin obiectivitate, rigoare,clarviziune si
detasare ,autorul ne ofera o imagine convingatoare a personalitatii celui mai mare poet roman
concluzionand ca literatura secolului al XX-lea se afla sub influenta liricii eminesciene:”Pe
cat se poate emeneste prevedea literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub
auspiciile geniului lui si sub forma limbii nationale ,care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai
frumoasa infaptuire pana astazi ,va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a
sentimentului cugetarii romanesti”.
• “Poeti si critici”
Însemnările contribuţiei lui Titu Maiorescu în ordinea artei literare nu este cu nimic
mai prejos de aceea pe care el a obţinut-o în atâtea alte domenii ale culturii naţionale. Sunt
câteva orientări stilistice care devin imposibile îndată ce, după 1867, Maiorescu publică
primele sale studii critice. Este adevărat că aceste studii privesc în primul rând poezia lirică,
înjosită în mai multe opere contemporane şi a cărei îndrumare i se părea criticului mai
urgentă.
În Beţia de cuvinte, Maiorescu ne indică cu toată siguranţa neajunsul pe care unii din
scriitorii timpului, moştenindu-l de la retorismul înaintaş, îl perpetuau în ignorarea nolior
cerinţe ale momentului. Beţia de cuvinte este forma epigonică şi degenerată a retoricii.
Ocupându-se astfel de elucurbaţiile stilistice ale unui Pantazi Ghica, Maiorescu are ocazia să
noteze: "În fatazia de-sale cea învăpăiată adjectivele înoată cu grămadă, şi d-sa pescuieşte
cînd pe unul , cînd pe altul şi-l aruncă fără alegere în braţele vreunui substantiv. Folosul
acestei procedări literare este că poţi petrece timpul cu variaţii asupra aceleiaşi teme, cu
combinări şi permutări în marginea numărului de cuvinte date. Înţelesul rămâne acelaşi şi
uneori fraza câştigă " ("Beţia de cuvinte", 1873, "Critice I”, p.235). Procedeul semnalat este
renumita "amplificare", punctul principal în tehnica stilistică a retoricei. Altădată, mai târziu,
când în Oratori, retori şi limbuţi (1902), criticul caracterizează pe unul din vorbitorii vremii, el
îşi dă bine seama că are de-a face cu o prelungire degenerată a retoricei clasice. În locul
acestor manevre oratorice, Maiorescu ar fi preferat "exactitatea şi sinceritatea discursului".
Aceste ieşiri critice, oarecum întâmplătoare, definesc bine rolul lui Maiorescu în
dezvoltarea prozei literare. Prin el şi după el retorismul paşoptist devine o categorie stilistică
imposibilă. În răsturnarea de criterii pe care Maiorescu o provoacă se îngroapă reputaţia
literară a lui Heliade. Scriitorul sobru şi demn, care a fost şi unul dintre cei mai însemnaţi
vorbitori ai timpului său, nu se ridică atât împotriva retoricei, cât şi împotriva degenerării ei
caricaturale, făcută din ostentaţie şi intemperanţa verbală.
Nenumărate sunt sentinţele lapidare în scrisul lui Maiorescu. Astfel, vorbind despre
linguşirea care înconjoară adeseori operele cele mai mediocre, Maiorescu îşi concentrează în
formulă izbitoare cugetarea sa: "Corul de apologişti în cantitatea lui stă în proporţie inversă cu
valoarea dinlăuntru a obiectului lăudat, şi soarta prea blândă fiindcă a rezervat nulităţilor
despretul uitării în viitor, le mângâie cu parfumul ieftin al linguşirilor majorităţii
contimporane".
Comparaţiile şi imaginile care apar pe alocuri sub condeiul lui Maiorescu, nu se ivesc
însă, ca să spunem aşa, cu o finalitate proprie, adică pentru plăcerea scriitorului de a zugrăvi
prin cuvinte şi de a evoca realitatea sensibilă. Imaginile maioresciene au fost totdeauna o
funcţiune practică şi retorică; ele sunt mijloace în serviciul lucrării de comunicare a ideilor.
Ele intervin în anumite momente caracteristice ale vorbirii, pentru a sprijini pe cale intuitivă
raţionamentul şi pentru a smulge şi aprobarea acelora pe care expunerea abstractă de până
atunci nu i-ar fi convins încă.
EDIŢIA MAIORESCU
Într-una din operele sale binecunoscute Paul Cornea vorbeşte despre Titu Maiorescu.
Fireşte, astăzi opinia s-a schimbat, nu în sensul că n-am recunoaşte existenţa unor
distorsiuni ori denivelări în scrierile debutului, ci fiindcă regăsim şi aici, ca pretutindeni,
intensitatea trăirii, fulguraţiile inspiraţiei, voinţa de a sfărâma canoanele unui limbaj căzut în
rutină. Totuşi, în contextul vremii, când contestările de rea-credinţă şi criticile mioape la
adresa lui Eminescu erau departe de a se fi lămurit, decizia lui Maiorescu de a alege din operă
piesele cele mai reuşite, spre a oferi imaginea unui poet clasic, în deplina putere a cuvântului,
devine comprehensibilă, chiar dacă nu o aprobăm.
Aspectul cel mai vulnerabil al ediţiei Maiorescu îl constituie ceea ce numim azi
„‟stabilirea textului‟‟. Deşi criticul işi dăduse o mare silinţă, nelimitându-se să copieze pur şi
simplu poeziile apărute în „‟Convorbiri‟‟ sau „‟Familia‟‟, ci căutând, în măsura posibilului să
le colaţioneze cu manuscrisele şi cu toate că pierduse mult timp cu corectarea şpalturilor,
ediţia sa conţine un număr relativ însemnat de greşeli (cca. 260 după semnalările
specialiştilor). Trebuie remarcat că spre sfârşitul secolului trecut regulile editării critice erau la
noi de-abia aproximate: domnea candoarea, prin urmare indulgenta şi incuria. Apoi, o serie de
greşeli din mulţimea mai sus mentionată sunt derizorii - se înţelege din unghiul cititorului de
rând, nu al eminescologilor, pentru care şi o literă, deplasată din loc şi îndreptată de oricine
tacit, reprezintă un scandal.
Nu rămâne mai puţin adevărat că ediţia Maiorescu e gravată de o serie de erori care
nu sunt minore, n-au fost niciodată îndreptate de critic şi nu pot fi explicate doar prin carenţa
ştiinţei tehnologice a epocii. O ipoteză ce pare probabilă e că asemenea tuturor oamenilor
foarte inteligenţi şi cu personalitate puternică, Maiorescu era un prost corector; antrenat de
lectură, desprins să caute tiparul sintetic al ideii sub pulverizarea formelor, el anticipa
sensurile, ghicind ce trebuia „‟citit‟‟, fără să distingă totdeauna ce era realmente „‟scris‟‟. În
plus, se pune întrebarea dacă, în afara erorilor involuntare, criticul n-a comis şi altele, de o
natură deliberate. Este vorba de posibile imixtiuni în textul eminescian, la intervenţii
autoritare, motivate de dorinţa de a corija nu transcrierea, ci însăşi scrierea poetului.
Teoria formelor fără fond care exprimă viziunea lui Titu Maiorescu asupra culturii, are un
fundament filozofic, fiind construită pe trei principii: autonomia valorilor, unitatea între cultură şi
societate şi unitatea între fond şi formă în cultură şi dezvoltarea socială. Prin fond, Maiorescu
înţelege sistemul activităţilor materiale şi sociale dar şi mentalităţile dominante şi formele
caracteristice ale psihologiei colective, tradiţiile şi spiritul acestora (ansamblul lor), aşa cum se
reflectă în conduita practică. Prin formă,sunt desemnate structurile instituţionale, juridice şi politice
ale societăţii, sistemul educational, instituţiile culturale( presa, teatrul, conservatorul, filarmonica,
Academia etc), prin care se realizează circulaţia valorilor în cadrul societăţii .
În primul rand, el constată că majoritatea foilor literare şi politice sunt atât de slab redactate,
aşa de stricăcioase prin forma şi cuprinsul lor, deoarece trăiesc şi se inspiră din ideile şi de
simţămintele unei societăţi care, în opinia criticului este bazată pe neadevăr; neadevăr prezent în
toate formele de manifestare a spiritului public.
Titu Maiorescu explică fenomenul social şi prin „vanitatea" celor care, afirmând că se trag
direct de la Traian, „vor sã arate cã şi noi suntem egali în civilizaţiune”. Cauza ar fi deci „o
rãtãcire totalã a judecãţii", care ne face ca înainte de a avea un partid politic, care sã simtã
trebuinţa unui organ, un public iubitor de ştiinţã, care sã aibã nevoie de lecturã, noi am fundat
jurnale prestigioase şi reviste literare:„înainte de a avea învãţãtori sãteşti, am fãcut şcoli
pentru sate şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universitãti şi tot
astfel atenee, asociaţii de culturã, Academie Românã, conservator de muzicã, şcoli de belle
arte, care în realitate sunt toate producţii moarte, pretenţii fãrã fundament, stafii fãrã trup,
iluzii fãrã adevãr.
Pe de altă parte, criticul subliniază, prin înlesnirea comunicărilor, "vine acum însăş
cultura occidentală la noi [..] sub luminna ei biruitoare va deveni manifest tot artificiul şi toată
caricature “civilizaţiunii” noastre, şi formele deşerte cu care ne-am îngâmfat până acum îşî
vor răzbuna atrăgând cu lăcomie fondul străin din inima străină". Singura modalitate
de scăpare este, spune Maiorescu, ca tinerimea română, cu dispreţul neadevărului de până
acum, să deştepte voinţa de a pune fundamental adevărat acolo unde se află numai pretenţii
iluzorii. De altfel, trebuie descurajate vehement medoicrităţile care nu duc la altceva decat la
“otrăvirea” tuturor formelor de manifestare a culturii. Pentru a stărpi această nouă directie,
Titu Maiorescu este de părere că, mai bine se evită existenţa unui şir de forme fără fundament,
şi că în timpul în care acestea nu există, fondul neatârnat de ele s-ar putea produce în viitor şi
atunci s-ar sfii să se îmbrace în vestmântul lor dispreţuit.
În concluzie, criticul afirmă , ca nu sunt deloc “ bagatele” cererile sale de existenţă a unui
fond pentru formele din cultura românească, şi susţine că este de datoria tinerilor vremii de a
osândi şi de a părăsi o dată pentru totdeauna direcţia acestor “anteluptători” ai naţiunii.
Contradicţia lui Maiorescu
Nicolae Manolescu spune că vresurile baladei “Meşterului Manole” pot avea şi un alt
înţeles,că, în creaţie nu există un început unic absolut,că fiecare început presupune “un zid
parasit”, adică un început anterior.El se întreabă dacă istoria culturii noastre nu decurge dintr-
un sacrificiu originar,ci mai degrabă este un şir de sacrificii.Manolescu crede că ne lipseşte un
Homer, ca simbol al întâiului descălecat cultural deoarece cărturarii nostril suferă de obsesia
începutului şi încearcă să facă ei adevăratul început.Despre Maiorescu spune că nu este
“original” la fel ca alţii deoarece a vrut să construiască pe zidul “nemantuit” de predecesori,
un zid mai trainic.
Istoria culturii române cunoaşte, până la Maiorescu, câteva mari vocatii ale începutului
şi niciun început indiscutabil.
Vocaţia pentru început a lui Maiorescu, oricât ar fi fost de bună, avea contradicţiile ei,
deoarece un început absolut se constituie în sine, fără opoziţie, pentru că el afirmă ceva fără să
nege nimic.Maiorescu afirmă negând, într-o continuă opoziţie cu “Formele fără fond” ale
înaintaşilor.Structura însăşi a operei lui Maiorescu este contradictorie: spiritului “religios” al
întemeietorului îi raspunde spiritul “polemic”al celui care neagă.
Spiritul iniţial al oratoriei maioresciene este cel religios, structura multor discursuri
devine polemica şi mijlocul stilistic cel mai frecvent este ironia.
Nicolae Manolescu spune că păstrând toate proporţiile, contradicţia lui Maiorescu este
şi contradicţia lui.Manolescu a scris prin opoziţie şi nu a început cu adevărat decât după ce a
polemizat.Tonul cărţii este, pe alocuri, de pledoarie, deoarece a scrie prin opoziţie nu
înseamnă doar a respinge, ci şi a apăra.
Dintr-un punct de vedere absolut, cartea este un eşec,dar un eşec de care Manolescu a
fost conştient.Fiind conştient de această contradicţie, el şi-a asumat-o şi a transformat-o într-o
condiţie necesară.De aceea, Manolescu îl vede pe Maiorescu criticul exemplar.În condiţiile în
care cultura romană începe de mai multe ori în fiecare secol, dar fără să aibă niciodată
conştiinţă începutului dintâi, nu se poate vorbii de o libertate a criticului de circumstanţe.Dacă
sunt scriitori care au iluzia libertăţii, criticii sunt mai lucizi şi mai sceptici şi se lasă zidiţi în
timpul lor cu bună-ştiinţă, convinşi că nu au de ales.Legenda înfăţişează mai multe sfârşituri
pentru Manole, dar unul singur pentru Ana.
Prin urmare, din aceea că o stare de lucruri se poate explica istoriceşte, nu rezultă că se
poate justifica.
Dar, în genere, toată ideea aceasta are trebuinţă de o meditare mai strânsă.De câte ori
se arată nulitatea unei lucrări literare, fie tractat ştiinţific, fie culegere de poezii, ni se
obiectează:Nu descurajaţi! Toate începuturile sunt mici!
În 1940 era rândul lui E. Lovinescu: “In materie de cultură, evoluţiile nu sunt nici
perpetui, nici lineare; când crezi că ai pus mână pe ţărm, un val te smulge departe în
larg;pânza ţesută ziua se desface noaptea; apele se ascund sub nisip şi ciulinul creşte pe
marginea cetăţii ruinate; în adăpostul limpezit odinioară, îţi umple ochii cerneala norilor
învolburaţi.”
Revista Convorbiri literare,apărută la 1 martie 1867 din iniţiativa lui Iacob Negruzzi,în
paginile căreia s-au publicat în timp cele mai multe dintre operele marilor
clasici:Eminescu,Caragiale,Maiorescu,Creangă,Slavici,devine curând după apariţie cea mai
importantă publicaţie a epocii.
Iacob Negruzzi a fost însărcinat de Junimea cu editarea revistei,de care s-a ocupat timp
de 28 de ani.
Printre primii autori de literatură publicaţi de revistă se numărau Iacob şi Leon Negruzzi,
M. Cornea, Th.Şerbănescu,V. Pogor,Nicu Gane,cei mai mulţi dintre ei catalogabili în a doua
linie valorică .Primul succes remarcabil este cooptarea lui Alecsandri,care îşi publică
începând cu nr.20 “Cânticele comice”.Rar ,revista găzduieşte şi unele recenzii semnate de
Maiorescu, Pogor,Carp sau N.Quintescu.Mai târziu,revista junimistă are şansa să publice cele
mai remarcabile producţii literare ale momentului: 1868-Alecsandri,încredinţează colegilor
săi Pastelurile,iar în 1872-poemul istoric,Dumbrava Roşie.Din 1870,începe colaborarea cu
Eminescu ( Venere şi Madona, Epigonii,apoi în 1871 Mortua est).Aceste trei poeme îi
furnizau lui Maiorescu argumentele înscrierii poetului debutant în direcţia semnalată în 1872.
Iorga. Nu lipsesc însă nici preocupările pentru problemele locale.În 1871 Slavici încredinţa
Convorbirilor ale sale Studii asupra maghiarilor,iar Eminescu publica în 1876, Influenţa
austriacă asupra românilor din Principate.
mai mulţi scriitori ai Junimii încetaseră să scrie: Eminescu era bolnav,şi nu mai dăduse după
1883,nimic semnificativ;Creangă,din ce în ce mai slăbit de crizele epileptice nu poate
răspunde cererilor insistente de texte noi ce veneau la redacţie;Caragiale se abţine de la scris
după eşecul comediei D’ale carnavalului şi va reveni abia spre sfârşitul deceniului.Despre o
nouă generaţie de scriitori nu putea fi vorba.Pe cât de greu de stabilit data naşterii acestui
fenomen cultural,pe atât de dificilă este şi sarcina de a preciza când s-a încheiat. Maiorescu
ţine cu orice preţ să facă şcoala şi în acest scop atrage noi generaţii de intelectuali în sfera sa
de influenţă,dorind să formeze o nouă Junime, însă Negruzzi ia decizia la 1 ianuarie 1895 să
se retragă de la conducerea revistei,lăsând-o pe mâna tinerilor,care îi vor schimba radical
orientarea.Acesta este practic începutul sfârşitului,căci fenomenul cultural junimist se
încheiase.
Astfel se face că spre sfârşitul secolului XIX marii scriitori rămaşi în viaţă sau cei ridicaţi
din noua generaţie devin ostili Junimii şi Convorbirilor şi îi descoperim activând în alte
publicaţii ale epocii de cu totul alte orientări.
Critici