Dan Diana-Valentina, An 1

Specializarea: Română-Engleză

Toate-s vechi și nouă toate: argoul în limba română actuală

În lingvistica românească, argoul a constituit obiectul unor cercetări aprofundate. În dicționarele

limbii, precum DEX (Dicţionarul explicativ al limbii române), DLR (Dicționarul Limbii Române),
MDA (Mic Dicționar Academic) și în studiile lexicologice dedicate argoului (Șăineanu 1920, Iordan
1978, Zafiu 2010), termenul de argou este analizat din perspectivă teoretică și folosit unitar.

Cercetarea argoului a cunoscut o mare dezvoltare în secolul al XX-lea. S-au emis cele mai
importante ipoteze asupra acestei varietăţi de limbă, s-au realizat monografii şi dicţionare, s-au
publicat studii interdisciplinare privind impactul cognitiv, cultural şi expresiv al utilizării
argotismelor în comunicarea verbală.Justificat de diversitatea produselor culturale care valorifică
expresivitatea argotică(literatură, presă scrisă şi audiovizuală,publicitate, film, muzică, comunicare
prin intermediul internetu-lui ş.a.), interesul pentru argou este motivat de dinamica accentuată a
acestui tip de fenomen lingvistic.( Milică 2009: 12-13)

Argoul reprezintă un limbaj convențional utilizat în mod conștient de către vorbitorii unui grup
social sau profesional, cu scopul de a nu fi înțeleși de ceilalți. După Ion Pachia Tatomirescu, (2003:
22) «argoul este un mod de exprimare nonliterar, specific anumitor grupuri sociale „certate cu legea“
și cu „codul manierelor elegante“ – grupuri alcătuite din vagabonzi, delincvenți, dar și din elevi,
studenți, militari ș. a. –, care și-au format un „vocabular special“, cuprinzând cuvinte „cu sensuri
deturnate“, din limba comună, ori din sfera regionalismelor, neologismelor etc., după un „cod
propriu-încriptat“, cu „înțelesuri“ fără vreo legătură cu sfera lor propriu-zisă, încât să fie „de
nebănuit“ îndeosebi celor ce reprezintă autoritățile, ori celor ce au legături cu autoritățile.».

Cuvântul argou provine din fr. argot și a fost adaptat în limba română ca substantiv neutru, sub
forma argou, argouri, iar termenul se regăsește în majoritatea dicționarelor. Acesta apare pentru
prima dată în sintagma „expresii de argou românesc” (Baronzi 1872: 149-151). Lazăr Șăineanu
(1907: 31), fiind preocupat de problematica argoului românesc, îl citează pe Baronzi, denumind
argoul ca fiind „limba cârâitorilor”, respectiv „șmechereasca”.

Lazăr Șăineanu (1907: 31-33) precizează că „pentru a ajunge la înțelesul de limbă, a parcurs
aceeași evoluție ca și termenul germania din limba spaniolă, care semnifica, inițial, confreria hoților,
iar mai târziu, limbajul lor ”.

În ceea ce privește originea termenului de argou, nu exista informații certe. De aceea, au fost
luate în considerație mai multe ipoteze etimologice, propuse de diverși lingviști de-a lungul timpului.

Până la izbucnirea celui de-al doilea război mondial, pe fondul creşterii interesului ştiinţific faţă
de limba vorbită, cercetarea limbajului răufăcătorilor a atins, în unele ţări europene, anvergura unei
mode, fiind elaborate numeroase lucrări care studiau argoul din perspectiva lingvisticii, sociologiei
sau psihologiei. Tendinţa de a descrie vorbirea infractorilor pare să fi fost motivată de dorinţa de a
lua contact cu ceea ce părea a fi o lume misterioasă, dominată de reguli de funcţionare necunoscute
marelui public:

„Limbajele răufăcătorilor au primit partea leului din atenţia lingviştilor,şi sociologilor,

mulţumită, probabil, emoţiei simţite de universitarii sedentari prin implicarea empatică într-o lume
secretă a sexului, escrocherieişi violenţei” (Burke, 1995: 6)

De pildă, Șăineanu (1907: 4), este de părere că argoul provine din verbul argoter, forma veche a
verbului ergoter, ce însemna „a obiecta”, atestat în anul 1220 ca substantiv cu sensul de „argument”.
Apropierea termenului argou de cuvântul occitan argout=„vestimentație de proastă calitate”, îi
sugerează astfel o origine spaniolă arigote=„persoană de la oraș”.

Argoul românesc are și alte denumiri în studiile de specialitate:„limba șmecherilor”, ,,limbajul

de periferie” (Vasiliu 1937), „limba hoțească” (Hașdeu 1881), „miștocăreasca” (Granser 1992),
„păsăreasca” (Zafiu 2001) etc.

Mircea Seche datează nașterea lexicografiei argotice românești la 1860, când în ,,Coarnele lui
Nichipercea”- una dintre versiunile vestitei publicații de satiră ,,Nichipercea”- redactată de N. T.
Orășeanu la București, se publică anonim o listă de termeni argotici ce provin din ,,dialectul
pușcăriașilor” și al ,,cartoforilor de cafenele”. (Seche 1966: 109-110).

Webster’s Third New International Dictionary definește slang-ul, echivalentul englezesc al

argoului romanesc, ca fiind:

-limbajul specific al unui anumit grup:

a) vocabularul special, folosit în secret de o anumită clasă, precum hoții, cerșetorii. De obicei,
este resimțit ca fiind vulgar sau inferior;

b) Jargonul utilizat în legătură cu o anumită meserie, profesie sau domeniu de activitate;

- un vocabular ne-standard, compus din cuvinte și sensuri caracterizate de conotații extrem de

informale, cu o întrebuințare care nu se limitează la o anumită regiune. Un lexic conturat din cuvinte
inventate sau cu formă arbitrar modificată ori prescurtată, cu figuri de stil extravagante, forțate ori
pline de umor, cu noutăți verbale care se impun rapid și apoi dispar la fel de repede.

Mai concis, argoul reprezintă un limbaj extrem de familiar, considerat a fi sub nivelul limbii
standard a persoanelor cu o anumită educație, fiind alcătuit fie din cuvinte noi, fie din cuvinte deja
existente, dar utilizate cu un anumit sens.

Argoul deține următoarele funcții: de încifrare a conținutului unui mesaj și de a diferenția

„grupul social respectiv“ de majoritatea celorlalți vorbitori.

Din pitorescul „vocabular“ argotic, amintesc: a ciordi, a mangli, a șuti (toate trei cu sensul de „a
fura“), babac=„părinte“, Bacu=„Examenul de Bacalaureat“, bicicletă=„ochelari“, bilă=„cap“,
bostan=„cap“, bosu-mare=„directorul“, bosu-mic= „directorul adjunct“, broască=„poșetă“,
casma=„mână“, ciripitor=„denunțător“, curcan=„polițist“, denghi=„bani“, devlă=„cap“,
dirig=„diriginte“,fasole=„dinți“, găină=„pălărie“, gagiu=„individ“ / „iubit“, hard=„creier“ / „cap“,
icre, „bombe", limbă=„informator al poliției“, lovele=„bani“, mălai=„salariu“ / „bani“,mate=
„matematică“, mișto=„foarte bun / frumos“, mititica= „pușcărie“, pârnaie=„oală de pământ“
,parai=„bani“ (< de la para, parale, monede din vremea Imperiului Otoman), profă=„profesoară“,
sticlete=„polițist“, șase !=„atenție !“, șucar =„frumos“, tigvă=„cap“, universitate,=„închisoare“ etc.

Termenii argotici demonstrează că evoluția sensului în cuvânt nu este întâmplătoare,ci reflectă

tendințele proprii unor epoci, circumstanțe și medii sociale bine conturate. Spre deosebire de
semnificatul cuvântului din limba comună, indisolubil legat de semnificantul său, semnificatul
argotic manifestă în această privință tipare mult mai largi, fiind conturat și surprins printr-un proces
lent și subtil. Prin studiul conținutului termenului argotic se poate surprinde gradul de
comprehensiune, intensiunea și extensiunea cuvintelor.

Ca și trăsătură definitorie a argoului contemporan identificăm prezența expresivității și a nevoii

constante a omului de a înnoi cuvântul. În ceea ce privește utilizarea acestui limbaj secret în rândul
diverselor grupuri sociale, argoul își pierde și acest caracter din cauza ușurinței cu care oamenii pot
identifica și înțelege azi termenii utilizați în cadrul acestor grupuri sociale închise. Cauza acestui fapt
se datorează și lipsei evoluției a ceea ce se numește un argou închis ce presupune utilizarea
ocazională a termenilor specifici. Singura categorie de argou care face excepție de la această regulă o
reprezintă categoria argoului secret al meseriașilor care se apropie mult de limbajul profesional și
asta prin caracterul tehnic al limbajului argotic prezent în interiorul unui astfel de grup.

Îmbogățirea sau chiar dublarea vocabularului argotic nu se datorează apariției de cuvinte noi ci
mai degrabă substituirilor, derivării cu sufixe și prefixe și compunerii.

Argoul, în funcție de vârstă, s-a remarcat atât înainte, în timpul celui de-al Doilea Razboi
Mondial, cât și în perioada contemporană. În epoca interbelică, Iorgu Iordan (1975: 323) citează și
explică unii termeni argotici specifici vorbirii elevilor și studenților din acea perioadă. De exemplu: a
agăța=,,a copia la teză“, albastru= ,,corigent“, verde= ,,repetent“ etc.

Rodica Zafiu (2010: 17), în lucrarea sa de analiză a lexicului argotic, descrie acest tip de limbaj
prin următoarea afirmație:,,limbajul tinerilor adoptă masiv cuvinte și expresii ale argoului interlop,
creându-și propriile semne distinctive. Limbajul juvenil se înnoiește foarte repede, înregistrând
termeni referitori la unele medii specifice (școală, facultate, armată) și la unele preocupări legate de
vârstă ( muzică, sport, jocuri video),recurgând la repere culturale (tradiționale sau ale culturii de
masă:TV, publicitate) și împrumută masiv elemente din limbile străine, mai ales limba engleză“.
Lucrarea Rodicăi Zafiu a avut ca scop descrierea, din perspectivă modernă și interpretarea varietății
socioculturale a limbii române actuale în contextul ei comunicativ. Rodica Zafiu (2001: 193-291)
dedică un capitol elementelor de limbaj popular, familiar și argotic. Aceasta subliniază că ,,în ultimii
douăzeci de ani, argoul comun a înregistrat un proces de accelerare a inovațiilor și a transformărilor,
produs chiar de mediatizarea sa intensă, mode lingvistice, la care au contribuit presa, mijloacele
audiovizuale și internetul, s-au răspândit rapid, trecând cu ușurință în registrul colocvial“(2010: 34).
Autoarea (Zafiu 2010: 35) continuă cu precizarea că ,, internetul (forumuri, bloguri etc), depozitează
un număr mare de cuvinte argotice, care ar fi avut în mod normal doar circulație orală“.

Au apărut mai multe site-uri dedicate limbajului argotic, inovațiilor și cuvintelor la modă,
precum 123urban.ro , dictionarulurban.ro

Un fenomen actual este că în chat-ul online nu se dă importanță utilizării unei limbi corecte din
punct de vedere sintactic sau ortografic. Greșelile de tastare și gramaticale sunt frecvente.
Caracteristic la chaturi este folosirea extensivă a anacolutelor, aposiopezelor, abrevierilor, elipselor,
interjecțiilor precum și a expresiilor tipice de argou (slang).Semnele de punctuație și majusculele
lipsesc deseori. În schimb se recurge des la emotigrame [ de ex. :-), ;-) sau :-o) ] sau și la acronime
nestandardizate din engleză (ca de ex. lol de la laughing out loud, în traducere: râs puternic) sau și
din română (vb = vorbim, k = ok(bine), nb = noapte bună etc.). Efectul final este posibilitatea de
exprimare rapidă, instantanee, cu apăsare pe cât mai puține taste de pe tastatură. Alt efect este însă că
mulți interpretează argoul folosit la chat drept subcultură.

La elevi și studenți, prezența limbajului argotic este explicată de Iorgu Iordan (1975: 310) prin
afirmația ,, adolescență, vârstă a predominării dimensiunii afective și fanteziei și a unei anumite
atitudini de frondă, de emancipare socială, lingvistică și biologică“.Utilizarea termenilor argotici îi
conferă adolescentului ,,conștiința unei stări de libertate a spiritului, înscriindu-se în refuzul mai
amplu al oricărei convenții (îmbrăcăminte, comportament, atitudine, gândire, vorbire), îi accentuează
sentimentul de individualitate, de personalitate, prin afirmarea unei calități foarte dorite acum, îi
satisface aceste aspirații prin polarizarea atenției asupra lui“.

Termenii argotici din vorbirea elevilor și studenților se caracterizează prin expresivitate maximă
și pitoresc. Prin ei, ,,subiectul vorbitor definește, totdeauna ironic componente și aspecte ale vieții
școlare și studențești, școală, facultate, cursuri, examene, relații între tineri“.

Argoul studenților este considerat ,, un ansamblu de cuvinte și expresii care aparțin unui grup
social, mai mult sau mai puțin unitar’’(Lupu 1972: 349), unele forme fiind limitate la unele medii
universitare, altele fiind generale. Materialul supus descrierilor lexicale oferă informații cu privire la
folosirea termenilor argotici specifici grupului social: potol=,,mâncare’’, as= ,,asistent’’,
burtologie= ,,discuție fără rost, în afara subiectului de examen’’, boabă=,, examen/ restanță’’.

Margareta Manu (1976: 417), abordând aspecte din vorbirea generației tinere, cuprinsă între 15
și 30 de ani, a studiat exprimarea unui grup de studenți bucureșteni în situația de comunicare
informală. Aceasta a constatat că registrul informal al studenților cercetați abundă țn elemente
lexicale și frazeologice pe care dicționarul le califică drept argoticr, familiare, peiorative și chiar
vulgare uneori. Cauzele recurgerii la aceste forme lexicale trebuie căutate în dorința tinerilor de a
apela la vorbirea argotică, comoditatea și conștiința de a aparține unui anumit grup social.

Trebuie subliniat faptul că aceste cercetări lingvistice s-au efectuat între anii 2007-2010, iar
rezultatul a fost un eșec deoarece studenții cercetați nu au acordat importanță chestionarului primit
spre completare. De aceea, nu se pot oferi exemple de termeni argotici legate de mediul universitare.
Astfel, s-a constatat că argoul studenților rămâne un efect al realității lingvistice ce poate fi abordat și
analizat ca atare.

Într-unul dintre articolele sale, Petru Tomegea (2010) susține că ,, argoul elevilor și al studenților
cunoaște efervescență fără seamă, un fel de subcultură sau cultură de cartier, numită
underground“.Autorul subliniază urmatoarele: ,,cauzele expansiunii limbajului argotic, școlar sau
studențesc sunt multiple: o puternică tendință a celor școliți recent de a epata, a persifla exprimarea
încorsetată; argoul a devenit o formă juvenilă de protest cu dorința de a părea șmecher și de a-i
obliga pe ceilalți să constate noblețea de răufăcători, de borfași, intenția de a se da mare etc. Toate
acestea țin de modificarea axilogiei morale“.

Există și un argou al copilăriei, al vârstei preșcolare, impus celor mici de către adulți. Acesta
este cel mai stabil în timp și pe departe cel mai eufemistic. Părintele evită inocularea unui vocabular
vulgar de la cea mai fragedă vârstă, folosind în mod curent eufemisme precum: pipi, ă-ă, coco, dada,
nuni etc. (Volceanov 1998: 15)

Componenta umoristică, comic-ludică este prezentă în toate limbajele necovenționale. Umorul

popular românesc nu este cu nimic mai prejos, pigmentând limba vorbită cu rime precum:nu
contează, Jean boxează;ăl mai tare din parcare; mare sculă de basculă.

Contaminarea reprezintă o altă modalitate de împrospătare a lexicului uzual: temeblizor,

tembeliziune. Ultimii ani ai dictaturii comuniste (1980-1989) au cunoscut o extraordinară înflorire a
unui ,,argou în masă“, a unui limbaj care definea cu un amestec de umor și obidă precaritatea vieții
cotidiene, ce se rezuma la capturarea unei pungi de nechezol (cafea amestecată cu înlocuitori), a unor
adidași (picioare de porc), sau, în cel mai fericit caz, a unor Petreuși (pui congelați, foarte mici,
vânduți câte doi la pungă).

O prelungire a componentei comic-ludice o reprezintă poreclele date unor persoane fizice.

Porecla poate fi o dovadă de afecțiune, de simpatie sau acceptare, o formă de alint, dar și un mijloc
de sancționare, o modalitate de revanșă psihologică împotriva autorității, a puterii dominante sau a
unei persoane antipatice. Figura diabolică a dictatorului Nicolae Ceaușescu pare să fi declanșat o
lungă serie de porecle, atât în timpul vieții- Nea Ceașcă, Nea Nicu, Niciolae, Nea Caisă etc. cât și
postum- Odiosu’, Împușcatu’, Plumbuitu’ etc. Personalitățile vieții publice, fie ele sportivi (Mopsu’,
Machidonu’), fie actori (Bibanu’, Pelicanu’) ori politicieni (Patru Case, Marele Alb, Bunicul etc) se
află permanent în colimatorul opiniei publice, gata să le sancționeze la orice abatere prin porecle
usturătoare, dar dispusă în aceeași măsură să le poarte pe umeri în momentele de bucurie colectivă.
(Volceanov 1998: 16)

Trebuie precizat că o serie de probleme legate de utilizarea argoului în interacţiunea verbalăau

rămas doar enunţate (potenţialul expresiv al unor inovaţii ortografice apărute în comunicarea scrisă
prin intermediul internetului, valorile stilistice ale argotismelor în muzica contemporană, în arta
grafitti etc.), în vreme ce alte aspecte nu făcut obiectul cercetării de faţă(traducerile). Întrebuinţarea
argoului în mijloace de informare în masăeste o altătemăcare fost numai parţial problematizată

Pătrunderea argoului în presă este un proces care se află în atenţia mai multor specialişti. Ar trebui
amintite, în acest sens, recentele monitorizări – solicitate de Consiliul Naţional al Audiovizualului
(CNA) – privind întrebuinţarea corectăa limbii române în discursul public, unele lucrări de
lexicologie (Stoichiţoiu-Ichim, 2001, 2006) şi de stilistică (Zafiu, 2001).

Definiția și clasificarea argoului, enunțată mai sus, este una generală dată de Gramatici menite a fi
predate în școli în rândul și pe înțelesul elevilor. În timp însă, argoul a evoluat odată cu societatea și
cu nevoile de adaptare la dânsa, a locuitorilor ei. Astfel argoul devine un ansamblu vast,
extralingvistic. El este inclus în vorbire care, subordonată limbii, reprezintă un domeniu al infinitului
și al variantelor. Fiind inclus în această categorie a limbii putem vorbi și despre o vorbire argotică
care este considerată o abatere de la norma consacrată care constă în devieri motivate atât pe plan
afectiv cât și pe plan sociologic. Vorbirea argotică mai are și o dublă funcționalitate în sensul că
desemnează universul material al vorbitorilor (termeni argotici într-o accepție specială) și exprimă
valoarea lucrurilor atribuite în raport cu cel care vorbește.(Baciu Got 2006: 11-12)

În concluzie, termenii argotici dispun mereu de o reînnoire a cuvântului prin capacitatea

acestuia de a se deforma la nesfârșit în sens sau formă. De altfel termenii argotici sunt des considerați
a fi cuvinte familiare, populare, neologisme sau arhaisme și mai rar considerați a fi ceea ce sunt.
Ținând cont de evoluția continuă a limbii, limbajul argotic devine o expresie a acestui ritm rapid de
evoluție, cauzele lui fiind de ordin politic, social și cultural și nu în ultimul rând de natură
extralingvistică.

Bibliografie
Baronzi George , Limba romana si traditiunile ei, Brăila, 1872

Baciu Got Miorița, Argoul românesc.Expresivitate și abatere de la normă, Editura Corint, București,
2008

Iorgu Iordan, Structura morfologică a limbii române contemporane, București, Editura Științifică,
1967 (în colaborare cu Valeria Guțu Romalo, Alexandru Niculescu).

Manu Margareta Magda,Pragmatică și antroponimie (consideraţii teoretice referitoare la sistemul

apelativelor în limba română actuală) în publicația: Numele și numirea. Actele Conferinței
Internaționale de Onomastică. Ediția I: Interferențe multietnice în antroponimie,Editura Mega, Cluj-
Napoca,2011

Milică Ioan, Expresivitatea argoului, Iaşi, Editura Universității. „Alexandru Ioan Cuza”, 2009

Seche Mircea, Schiță de istorie a lexicografiei române, Editura Științifică, 1966

Șăineanu Lazăr , L'Argot ancien. 1455-1850, 1907

Ion Pachia Tatomirescu, Dicționar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicației,

Timişoara, Editura Aethicus, 2003, p. 22

Vasiliu Al.,Din argoul nostru,Editura AteliereleSOCEC&CO,București, 1937

Vodiță Daniela Eugenia, Argoul în limba română actuală, Editura Universitară, București, 2012

Volceanov George, Volceanov Anca, Dicționar de argou și expresii familiare ale limbii române,
Editura Livpress, 1998

Zafiu Rodica , 101 cuvinte argotice, Editura Humanitas, colecția Viața cuvintelor, 2010

Zafiu Rodica, Diversitate stilistică în româna actuală, Editura Universității din București, 2001

Contribuitorii Wikipedia , "Argou," Wikipedia, enciclopedia liberă, //ro.wikipedia.org/w/index.php?

title=Argou&oldid=9781846 (accesat în mai 14, 2017).