MANAGEMENTUL GRUPELOR DE ELEVI ÎN VEDEREA

OBȚINERII PERFORMANȚEI

Prof. Înv. Preșc. Ioniță Bianca Adriana

Grădinița P.P. Nr. 44 Constanța

"Interacţiunile sociale condiţionează dezvoltarea intelectuală a elevului,

atitudinile sale cu privire la obiectivele educative ale şcolii şi rezultatele sale: relaţiile
elevului cu profesorul şi colegii influentează foarte mult evoluţia atitudinilor, a
conduitelor şi a cunoştinţelor învăţate" (Wittmer,J.,"Pour une revolution
pedagogique",Paris,PUF, 1978)

În clasa de elevi, pe parcursul activităţii instructiveducative, cadrul didactic

desfăşoară mai multe comportamente fundamentale. Rolurile de bază ale cadrului
didactic, în ceea ce priveşte Managementul clasei de elevi, sunt: planificare,
organizare, comunicare, conducere, coordonare, îndrumare, motivare, consiliere,
control, evaluare (Stan, 2003; Iucu, 2006; David, 2009).

În sistemul social de educaţie şi învăţământ profesorii trebuie să se raporteze la

cei pe care îi educă, să stabilească relaţii de cooperare cu elevii şi părinţii acestora şi
cu alţi factori interesaţi ai societăţii. Ei nu educă numai la catedră, în clasă, ci prin
fiecare contact relaţional cu copiii şi părinţii desfăşoară o muncă de creştere şi
dezvoltare, de conducere şi direcţionare. Activitatea cadrelor didactice se desfăşoară
în faţa unor individualităţi psihice umane în formare. De aici derivă necesitatea unei
maxime responsabilităţi faţă de comportamentele şi intervenţiile educatorului.
Managementul clasei e definit ca abilitatea profesională de a planifica şi organiza
activitaţile clasei astfel încât să asigure un climat favorabil învăţării. Prin
managementul clasei se urmăreşte prevenirea comportamentelor disruptive, pe de o
parte şi rezolvarea problemelor comportamentale apărute, pe de altă parte (Băban,
2001).
Un climat educaţional benefic este guvernat de relaţii corespunzătoare între
subiecţii care participă la educaţie. Aceste relaţii se găsesc atât la nivel elev-elev cât
şi la nivel elev-cadru didactic, calitatea lor contribuind la conturarea valenţelor
educative ale clasei de elevi. Relaţiile elev-elev pot fi relaţii de cunoaştere, de
comunicare, afective, de influenţare. Relaţiile de tip elev-cadru didactic sau cadru
didacticelev determină climatul psihosocial din interiorul clasei de elevi, influenţând
decisiv calitatea procesului instructiveducativ, fiind influenţate de vârstă, etnie,
regiune geografică, profilul şcolar, gradul de integrare în mediul colegial, motivaţiile
personale, percepţia actului educaţional şi percepţia socială a şcolii, gama de emoţii
trăite şi implicarea activă etc. (Ceobanu, 2008).
Neamțu (2003) susține că devianța școlară, și crizele educaționale au reprezentat
o constantă a vieții școlare dintotdeauna, ele nu vor dispărea decât prin renunțarea la
educația de masă instituționalizată, de aceea este bine să ne situăm pe o poziție
realistă, aceea de a aborda problematica ”diminuării” devianței școlare, în locul celei
a ”eradicării” sale.
Prevenirea și intervenția în cazul situațiilor de criză educațională, ca demers
specific, trebuie să realizeze (Neamțu, 2003) două obiective, corelate între ele: pe de
o parte, eliminarea/diminuarea cauzelor și condițiilor ce generează conduite deviante,
iar pe de altă parte, resocializarea, recuperarea morală și socială a elevilor devianți.
Principiile managementului clasei sunt:
- îmbunatăţirea condiţiilor învăţării
- prevenirea stresului profesorilor şi elevilor
- creşterea timpului pertrecut în sarcina de învăţare şi diminuarea timpului destinat
controlului comportamentelor distruptive
- implicarea elevilor în activităţi care să le solicite participarea activă (Băban, 2001)
Teoria disciplinei permisive (liberare): îşi are originea în concepţia lui J.J.
Rousseau, conform căreia constrângerea exterioară prin dispoziţii, ordine, interdicţii,
pedepse înăbuşă manifestările spontane ale copilului, potrivit tendinţelor şi
trebuinţelor lui naturale, şi, implicit, constrirea personalităţii sale.
În secolul nostru, concepţia lui Rosseau a fost reluată şi dezvoltată în cadrul aşa-
zisei teorii a “educaţiei noi”, ai cărei principali reprezentanţi au fost J. Dewey, Maria
Montessori, E. Claparede şi care-şi propune să reformeze educaţia din şcoală în
concordanţă cu cerinţele copilului (elevului). Ideea principală a acestei teorii este ca
educaţia să asigure libertatea de manifestare a copilului, disciplina rezultând din
însăşi asigurarea acestei libertăţi de manifestare.
 Teoria disciplinei autoritare : punctul de plecare al acestei teorii este ideea
potrivit căreia natura umană este prin esenţa ei predispusă spre manifestări negative
şi, pentru atenuarea şi frânarea lor sunt necesare măsuri severe de constrângere.
Reprezentantul de seamă al acestei teorii este pedagogul german Herbart, care
introduce conceptul de “guvernare” , incluzând în acesta un evantai larg de acţiuni,
menite să disciplinizeze copilul şi să-l determine, astfel, să respecte întocmai ordinele
şi dispoziţiile educatorului.
Promotorii orientării socialogice în educaţie adâncesc ideile lui Herbart
privitoare la disciplina din şcoală. Elevul trebuie obişnuit, susţine Durkheim, să-şi
stăpânească “egoismul natural”prin subordonarea acestuia imperativelor autorităţii
externe.
Privind în ansamblu cele două orientări, observăm că atât una, cât şi cealaltă nu
ofera soluţii clare şi precise, viabile în rezolvarea unor disfuncţionalităţi ivite în
relaţia professor –elev. În esenţă, autoritatea şi libertatea sunt două laturi
complementare ale disciplinei, iar menţinerea echilibrului dintre ele este un indiciu al
funcţionalităţii optime a acesteia.
Reuşita dinamicii educaţionale din clasa de elevi nu este dată de un control
autoritar. Această idee, transmisă de unii pedagogi de formă veche, nu este eficientă
şi nici posibilă în climatul instructiv-educativ din zilele noastre. Controlul şi
responsabilităţile în clasa de elevi trebuie distribuite. Încercarea de a menţine un
control total asupra elevilor şi comportamentelor acestora conduce la eşec şi la reacţii
adverse (Ceobanu, 2008).