Icoana ortodoxă în viața bisericii

Iconografia bizantină este o artă sacră. Este artă duhovnicească în esență și în aspirație.
Această artă este religioasă nu numai în conținut, ci și ca modalitate de expresie.
Icoanele sunt picături de har a lui Dumnezeu. Ceea ce cuvântul spune icoana ne arată în
tăcere.
Funcțiile icoanei, prezentate de Sfântul Ioan Damaschin sunt:
Funcția latreutică, sau de cinstire, locul de închinare, spațiul de întâlnire a omului cu
Dumnezeu.
Funcția anamnetică și pedagogică. Icoana amintește de cele duhovnicești, ea este și biblia
celor care nu știu să citească.
Funcția estetică, de a îmbogăți vizual biserica, de a spori frumusețea bisericii. Pentru a
împlini cum se cuvine această funcție, icoanele trebuie să exprime frumusețea duhovnicească,
frumusețea sfințeniei, frumusețea lăuntrică a sfinților.
Icoana este o expresie vizuală liturgică a mărturisirii credinței în Fiul lui Dumnezeu
întrupat. Aflată în biserică, icoana cheamă la rugăciune, expusă într-un muzeu, icoana cheamă la
studiu estetic sau la admirație artistică.
Sfintele icoane sunt pline de lumina lui Hristos, iar creștinul ortodox care le privește și le
venerează cu credință, în simplitatea inimii, se umple de această lumină binecuvântată. Noi, creștinii,
recunoaștem acest adevăr, de aceea nu obosim niciodată privind sfintele icoane, stând la rugăciune
înaintea lor ca și cum am fi chiar în prezența sfinților zugrăviți în ele.
Icoanele sunt făcute nu doar pentru a fi privite ci și pentru a fi venerate. Venerarea constă în a
aprinde o lumânare și a o așeza într-un sfeșnic aflat lângă icoană, plecându-ne și închinându-ne în
fața ei, spunând în gând o rugăciune scurtă adresată sfântului sau sfinților înfățișați în ea și sărutând-
o. Această practică este în acord cu hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic care s-a întrunit în anul
787 la Niceea, și care a apărat zugrăvirea și venerarea sfintelor icoane.
Icoanele sunt vii pentru că Duhul lui Dumnezeu este asupra icoanelor, și dacă credința noastră
este o credință vie, și icoanele înaintea cărora ne închinăm sunt vii. Avem multe exemple de icoane
făcătoare de minuni, icoane care au plâns... Icoana Maicii Domnului Portărița care a săngerat când a
fost junghiată de turci ( De la Iviron – Sf, Mt. Atos) , sau Icoana Maicii Domnului Paramythia
( Mângâietoarea) de la mănăstirea Vatoped care a vorbit, și altele.
Icoanele „respiră”, iar când ne apropiem de ele simțim în inimă adierea Duhului, acestea
privesc și ne văd viața, ne aud pe noi - Sfinții din icoană, Maica Domnului, aud rugăciunile noastre
când ne închinăm lor cu credință. Icoanele ne grăiesc despre lumea la care ne cheamă Dumnezeu, ne
grăiesc despre acea lume care nu o regăsim aici pe pământ, pentru că ele sunt ferestre către
veșnicie.1
Într-un fel, cinstirea icoanei lui Hristos este forma cea mai concentrată a Simbolului de
credință sau a mărturisirii credinței în Dumnezeu și a iubirii Bisericii față de El. Prin icoana
ortodoxă sunt mărturisite deodată dumnezeirea și umanitatea lui Hristos, deoarece icoana reprezintă
fața umană a Celui ce există veșnic.

1
Arhim. Melhisedec Ungureanu - Prin tărâmul pocăinței
1
 Poporul evreu a primit porunca de a nu-și face "chip cioplit, nici vreo înfățișare a celor ce sunt
sus în cer, sau jos pe pământ, sau în apă și sub pământ..." 2, dintr-o pedagogie divină, întrucât trăia în
mijlocul popoarelor păgâne și idolatre, care l-ar fi tentat la reprezentare materială a lui Dumnezeu.
Simbolurile Legii Vechi: mielul pascal, toiagul lui Aaron, cortul sfânt, chivotul legii etc. -
constituiau semnele prezenței lui Dumnezeu în mijlocul poporului ales, de pildă: „Să faci doi
heruvimi din aur… să fie aripile întinse pe deasupra… „Acolo Mă voi întâlni cu tine”, iată aşadar,
imagini aşeazate pe Chivotul Legământului, chiar deasupra sulurilor Legii care le interzice.
Un alt simbol iconografic îl găsim pe vremea lui Noe: este curcubeul pe care Dumnezeu îl
rânduieşte ca „semn al legământului dintre Mine şi pământ”3 . Apoi vom găsi şi alte simboluri
iconografice: sângele de miel de pe casele evreilor care erau robi în Egipt, şarpele de aramă ridicat în
pustie care prefigura jertfa lui Hristos, norul şi focul de deasupra tabernacolului 4, cei doi heruvimi din
aur de pe capacul chivotului Legii, chipurile de heruvimi de pe ţesăturile din tabernacol, diadema
sfinţeniei, etc.
Prin simbolurile sale, Vechiul Testament mărturiseşte credinţa sa în comunicabilitatea lui
Dumnezeu prin mijloace sensibile şi o anticipare a icoanelor, precum Vechiul Testament este o
anticipare a lui Iisus Hristos.
Acelaşi principiu pătrunde şi în creştinism chiar din primul secol. Dacă în Vechiul Testament,
Dumnezeu era nevăzut şi, prin urmare, nu putea fi reprezentat, prin Hristos Dumnezeu se face văzut,
Om asemenea nouă, ceea ce justifică teologic atât reprezentarea cât şi adorarea Sa prin icoane. Sf.
Ioan Evanghelistul exprimă biblic acest adevăr „Cuvântul (lui Dumnezeu) S-a făcut trup şi S-a
sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de
adevăr.”5
La rândul său, Sfântul Pavel spune clar că prin Iisus Hristos, omul a văzut pe Dumnezeu în
mod deplin căci „întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii”6.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca este considerat fondatorul iconografiei creştine, istoria
bisericească menţionând că el pictează primele icoane creştine, cele ale Maicii Domnului şi ale
Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Apoi, catacombele şi sarcofagele creştine sunt împodobite cu picturi
iconografice.
Creştinismul însuşi avea, în sec. al II -lea, ca simbol, peştele, căci în greacă peşte=ihtis, este
monograma Crezului prescurtat „Iisus Hristos Theou Uios Sotir" (Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu
Mântuitorul).
Documente despre icoane se regăsesc la primii scriitori bisericeşti: Sfântul Tertulian şi
Eusebiu de Cezareea, care susţine că a văzut cu proprii ochi icoane ale Mântuitorului Iisus Hristos şi
ale Sfinţilor Petru şi Pavel.
Odată cu scoaterea creştinismului din ilegalitate, cultul icoanelor se va dezvolta atât de mult
încât, la un moment dat, va stârni împotriviri iconoclaste.
Pentru a opri certurile şi tulburările pe tema icoanelor, Sinodul al VII-lea ecumenic va
definitiva învăţătura ortodoxă despre icoane, stabilind motivele pentru care ortodocşii se închină
înaintea icoanelor.

2
Deut. V, 8-9
3
Facerea IX, 13
4
Tabernacolul era de fapt un templu portabil şi putea fi desfăcut şi reasamblat.
5
Ioan I-14
6
Coloseni II,9
2
 Dintre reprezentanţii de seamă ai secolului al XX-lea care au adus contribuţii decisive la
înnoirea teologiei ortodoxe amintim pe Părintele Dumitru Stăniloae, Georges Florovsky, Vladimir
Lossky, Iustin Popovici, Ioannis Romanides, Leonid Uspensky, Paul Evdokimov, Alexander
Schmemann. În gândirea acestor teologi, temele esenţiale ale teologiei ortodoxe au fost reînnoite şi
aprofundate în conexiune cu viaţa de rugăciune şi sacramentală a Bisericii, cu gândirea dogmatică şi
duhovnicească a Părinţilor şi cu etosul Tradiţiei Răsăritene.
Reprezentându-L iconografic pe Iisus Hristos, reprezentăm în realitate însăşi Divinitatea.
Acesta este motivul pentru care în aureola Mântuitorului apar simbolurile aseităţii 7 divine, alfa şi
omega, începutul şi sfârşitul.
Icoanele sfinților care se găsesc în biserică sunt sfințite și prin aceasta ele sunt purtătoare ale
harului divin. Ele reprezintă pe sfinții, care sunt casnicii lui Dumnezeu 8. Ei sunt aceea care se roagă
pentru noi, deoarece fac parte din Biserica triumfătoare, a acelora care și-au mântuit sufletele, iar noi
formăm Biserica luptătoare.
Între Biserica triumfătoare și cea luptătoare există legătura iubirii care se maifestă printr-un
neîncetat schimb de bucurii duhovnicești, de rugăciuni făcute de cei de pe pământ și de mijlociri ale
sfinților lui Dumnezeu, pentru ajutorul nostru. Această întâlnire între noi și sfinți poate fi oricând și
oriunde, îi chemăm, îi solicităm în nevoile noastre, însă ei sunt prezenți mai ales în biserică, locaș de
închinare, prin icoanele lor existente acolo. Când se sfințește icoana de către preoți sau de către
episcop, ea devine vie, Sfântul respectiv este prezent prin har acolo unde îi este chipul.9
Creștinul, când merge la biserică, mai întâi sărută icoana; aceasta fiind sfințită, el se
împărtășește de sfințenia ei. ÎPS Ioan Mitropolitul Banatului spunea că „nu noi sărutăm icoana ci
icoana ne sărută pe noi”. Ne amintim de Sfânta Maria Egipteanca cum a fost ținută de o putere
nevăzută atunci când a vrut să se închine Sfintei Cruci, la Sfintele Locuri și cum după ce a făcut acea
făgăduință că iși va schimba viața lumească10, a putut să intre în Biserică și să se închine. De multe
ori, nu suntem conștienți de această realitate, că și noi am putea fi opriți de o putere nevăzută, dar
totuși Dumnezeu, în iubirea Lui de oameni, din Sfântul Altar ne așteaptă cu „brațele deschise, întinse
pe cruce”, acolo unde se repetă și se continuă peste veacuri Jertfa Sa de pe Golgota prin Sfânta
Liturghie.
La Sfânta Liturghie participă Însuși Mântuitorul Iisus Hristos cu sfinții din ceruri, deci cei
care formează Biserica Triumfătoare. Noi, cei din Biserica Luptătoare de pe pământ, avem acum
prilejul să ne împărtășim de sfințenia lor, dacă participăm la Sfânta Liturghie și ne rugăm împreună
cu ei.
Iconograful, pe lângă talentul său de pictor, însușirea tehnicilor de pictură și a canoanelor
(regulilor) iconografice se cuvine să fie un creștin ortodox evlavios, cu o viață curată, de rugăciune și
nevoințe ascetice, întrucât meșteșugul lui (ei) este o formă de slujire în Biserică și de propovăduire.
Între chipul lui Hristos și icoana lui Hristos există o strânsă legătură; aceasta era
convingerea din vremea aceea și a susținătorilor și a adversarilor icoanelor. De exemplu adversarii
icoanelor argumentau că nimeni nu poate să picteze un chip al lui Hristos pentru că aceasta înseamnă
a voi să circumscrii și să închizi, să limitezi dumnezeirea lui Hristos. La aceasta iconodulii spuneau:
dacă „Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi” (Ioan 1-14), de atunci Cuvântul S-a lăsat să

7
Caracterul unei entități de a avea ea însăși cauza și principiul propriei sale existențe
8
Efeseni II, 19-20
9
Protos. Ioachim Pârvulescu, Colecția Eseuri teologice nr.1 – Puterea sfințitoare a ortodoxiei, 1997
10
https://doxologia.ro/vietile-sfintilor/sinaxar/viata-sfintei-cuvioase-maria-egipteanca
3
fie „circumscris”, să fie atins; prin urmare, Cuvântul cel veșnic al lui Dumnezeu poate fi reprezentat
în icoană.11

Icoana Maicii Domnului Paramythia ( Mângâietoarea) de la

Mănăstirea Vatoped

Icoana Maicii Domnului Portărița de la Mănăstirea Iviron

11
Icoana lui Hristos. O introducere teologică, autor Christoph Schonborn,