UNIVERSITATEA ȘTEFAN CEL MARE SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA DREPT

NEGOCIEREA DIPLOMATICĂ

COORDONATOR: Lector univ. dr. Marilena Oana Nedelea

STUDENT:Hurghiș Ioana- Cătălina
AN II, GRUPA a II-a

Cuprins

1
1. Negocierile diplomatice
2. Scurt istoric in rezolvarea diferendelor internaționale prin mijloace politico-
diplomatice
3.Mijloace politico – diplomatice de soluționare a diferendelor internationale
Studiu de caz: Alte metode de reglemantare a litigiilor interstatale

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFIE

2
 INTRODUCERE

Actualitatea și importanța temei abordate. Metoda negocierilor diplomatice a ocupat

dintotdeauna un loc central în politica externă pe arena internațională. Militând activ pentru
creşterea eficienţei practice a oricăror căi sau mijloace de natură a facilita instaurarea unui climat
real de pace şi securitate, a stimula conlucrarea rodnică între popoare, în spiritul respectului şi
înţelegerii reciproce, actorii internaționali consideră că schimburile de vederi, contactele bi- şi
multilaterale, îndeosebi cele la nivel înalt, pot şi trebuie să joace un rol esenţial în rezolvarea
acelor probleme arzătoare care condiţionează în prezent progresul umanităţii, viitorul ei paşnic.
Actualitatea temei date rezultă din însăși impactul cercetării acesteia şi abordarea ei in
contextul sistemului relaţiilor internaționale contemporane care prezintă un interes atrăgător.
Negocierile diplomatice reprezintă principalul mijloc paşnic de reglementare a diferendelor
dintre state, care constă în dezbateri directe între membri egali ai comunităţii internaţionale,
purtate pe căi diferite şi în forme variate în vederea găsirii unei noi soluţii reciproc acceptabile.
Din complexitatea funcţiilor pe care le îndeplinesc în practica internaţională negocierile
diplomatice se degajă cele de mijloc, de reglementare paşnică a diferendelor, de latura
fundamentală a diplomaţiei prin care se realizează colaborarea dintre state, procedeu de creare a
normelor dreptului internaţional şi a organizaţiilor internaţionale şi, în sfârşit, de fază a elaborării
tratatelor internaţionale.
Importanţa procedurii negocierilor diplomatice este sporită şi de faptul că ea pune faţă în
faţă părţile litigante care, exprimându-şi nemijlocit poziţiile şi pretenţiile, exclud contactul cu
elementele străine diferendului şi, implicit, influenţele pe care acestea le-ar putea exercita.
Voinţa părţilor se manifestă suveran, iar prin excluderea terţilor, secretul negocierilor poate
fi, la nevoie, păstrat mai uşor. Acest aspect conferă posibilitatea de a adopta o poziţie mai suplă,
mai maleabilă. De asemenea, prin confruntarea nemijlocită, în timpul negocierilor, a
argumentelor, a punctelor de vedere, a poziţiilor care separă părţile în litigiu, devin posibile
determinarea mai exactă a conţinutului diferendului, înlăturarea treptată a exagerărilor,
evidenţierea eventualelor erori de interpretare, precum şi a elementelor constructive menite să
concureze la elaborarea unei rezolvări. Sub raport procedural, negocierile diplomatice reprezintă
mijlocul cel mai lesnicios şi mai economicos de reglementare paşnică a diferendelor.
Procedura negocierilor diplomatice creează cadrul adecvat soluţionării: pune faţă în faţă
părţile interesate, le oferă posibilitatea de a analiza realist şi cu bună credinţă problemele
divergente. Pentru aceasta este necesar ca părţile să fie animate de dorinţa de a înlătura
neîncrederea reciprocă, de a găsi soluţii eficace şi echitabile.

3
Ele trebuie să dea dovada de elasticitate, receptivitate, spirit de conciliere şi iniţiativă. Succesul
negocierilor depinde, în mare măsură, de răbdarea, perseverenţa, atmosfera de respect în care
sunt purtate, de grija ca posibilităţile de reglementare paşnică a problemelor controversate să nu
fie epuizate.
Negocierile diplomatice pot fi cu adevărat rodnice şi, mai ales, echitabile dacă se bazează
pe deplina egalitate în drepturi a statelor participante, pe respectarea strictă a suveranităţii şi
independenţei acestora, pe avantajul reciproc şi neamestecul în treburile interne. Impunerea
negocierilor diplomatice prin forţa armelor sau exercitarea unor presiuni de orice natură în cadrul
unor tratative începute la buna înţelegere depăşeşte cadrul instituţiei, înscriindu-se în acţiunile
cunoscute sub denumirea de dictat.
Scopul şi obiectivele referatului. Scopul este de o sensibilizarea mai ambiguă cu vastul
domeniu al negocierilor in cadrul relațiilor diplomatice internționale, de urmărire al etapelor de
dezvoltare si importanța lor pentru reglementarea diferendelor dintre state.
În realizarea scopului ne-am propus următoarele obiective:
 Stabilirea rolului si al funcțiilor negocierilor diplomatice;
 Stabilirea importanței temei studiate;
 familiarizarea cu evoluția istorică al negocierilor diplomatice;
 particularităţile negocierilor;
 direcţiile principale de dezvoltare a negocierilor diplomatice la etapa actuală în
lume;
Referatul respectiv reprezintă o sinteză a principalelor subiecte ce ţin negocierile
diplomatice, reflectă rolul acestora în asigurarea unei cooperări armonioase între ţări - cooperare
orientată spre propulsarea valorilor menite să faciliteze comprehensiunea şi cooperarea
fructuoasă între popoare şi să învioreze viaţa ţărilor de pe mapamond.

4
 1.Negocierile diplomatice

Făurirea unor relaţii interstatale sănătoase, ferite de convulsii, dezvoltarea economică şi socială
a popoarelor pe o cale democratică, paşnică, extinderea, diversificarea şi valorificarea cooperării
statelor în domeniile vieţii economice, tehnice, ştiinţifice, culturale, înlăturarea barierelor
artificiale şi restricţiilor care frânează dezvoltarea schimburilor între state, facilitatea accesului larg
al tuturor popoarelor la marile cuceriri ale spiritului uman conferă negocierilor diplomatice
semnificaţia unei necesităţi obiective şi o funcţie de primă importanţă.
Caracterul larg reprezentativ al negocierilor ca mijloace de bună cunoaştere, apropierea şi
cooperarea paşnică între naţiuni este totodată, rezultatul acelei evoluţii a vieţii mondiale,
materializate în creşterea rolului şi prestigiului forţelor progresiste şi democratice care militează
activ pentru instaurarea unui climat sănătos de pace şi înţelegere internaţională, care a transformat
principiul respectului integral şi necondiţionat al intereselor tuturor popoarelor într-un
comandament fundamental al epocii noastre, iar asigurarea dreptului fiecărei naţiuni de a participa
la rezolvarea tuturor problemelor majore ale contemporaneităţii, într-o condiţie indispensabilă a
instaurării unui climat de pace şi securitate pe planeta noastră. În afară de funcţia de mijloc
principal de reglementare a conflictelor internaţionale, negocierile servesc şi ca mijloc normal,
curent de realizare a colaborării între state.
„Negocierile diplomatice – spune A. Rivier – nu sunt în mod executiv şi nu presupun necesar
un diferend, un conflict de interese, o divergenţă de vederi. Adesea, statele negociază în scopul
realizării, de comun acord, a procesului internaţional”.
În esenţă negocierile sunt un mijloc de reglementare a problemelor iniţiale prin stabilirea unui
contract între părţile interesate, expunerea punctelor de vedere şi găsirea de comun acord a unei
soluţii acceptabile pentru părţi. Negocierile reprezintă cel mai important, mai eficient şi mai folosit
mijloc de soluţionare a problemelor internaţionale, pentru încheierea de tratate şi acorduri între
state.
Negocierile pot avea ca obiect un schimb de păreri asupra unor probleme,stabilirea liniei
politice comune în viitor, rezolvarea unor probleme noi,nelitigioase, încheierea de tratate, crearea
unor organe internaţionale,reglementarea diferendelor etc. În urma negocierilor se pot adopta
diferite acte iniţiale: comunicate, tratate, acte finale, etc.
În această perspectivă, negocierile diplomatice constituie o componentă esenţială a procesului
de înfăptuire şi de normalizare a relaţiilor dintre state, prin intermediul cărora statele îşi desfăşoară
o bună parte din raporturile lor mutuale şi prin bazele colaborării în viitor explorând noi posibilităţi
de realizare a cooperării complexe în toate domeniile de activitate.

5
 2.Scurt istoric in rezolvarea diferendelor internaționale prin mijloace politico-diplomatice

Experienţa istorică a dovedit existenţa în practica internaţională a unor diferende, conflicte şi

stări conflictuale, care sunt o reflectare a lumii în care trăim. Totodată experienţa a dovedit
necesitatea şi posibilitatea soluţionării lor.
În drumul său spre progres şi civilizaţie, omenirea este confruntată necontenit cu numeroase
probleme noi şi din ce în ce mai complexe, a căror soluţionare reclamă participarea tuturor
statelor. Adesea abordările şi punctele lor de vedere sunt diferite, uneori chiar diametral opuse,
ceea ce generează neînţelegeri, diferende sau fricţiuni.
Este un fapt că dezvoltarea colaborării şi multiplicarea legăturilor dintre state conduc în mod
inevitabil la sporirea diferendelor internaţionale, cel puţin din punct de vedere numeric. Acolo
unde relaţiile sunt mai intense şi mai complexe, posibilitatea şi probabilitatea ivirii diferendelor
sunt în mod obiectiv mai mari. Apariţia diferendelor internaţionale nu este un fenomen negativ în
sine. Negative şi profund dăunătoare în condiţiile internaţionale de astăzi sunt nesoluţionarea lor
şi încercările de a le soluţiona pe alte căi decât cele paşnice.
Soluţionarea diferendelor dintre state s-a făcut, de-a lungul istoriei, prin două categorii de
mijloace: prin forţă, inclusiv prin recurgerea la război şi prin mijloacele paşnice.
Secole şi milenii, războiul a constituit principalul mijloc de rezolvare a diferendelor, statele
puternice impunându-şi pe această cale propriile interese.
Războiul era considerat ca un mijloc legitim pentru rezolvarea diferendelor internaționale,
existând în acest sens un drept de a recurge la război (jus ad bellum). Importante contribuţii la
ideea excluderii războiului, a adus eminentul jurist olandez Hugo Grotius, în special în celebra sa
lucrare “De jure belli ac pacis” publicată la Paris în 1625.
Primele tentative de eliminare a războiului ca mijloc de reglementare a diferendelor dintre
state şi de impunere a mijloacelor paşnice au avut loc către sfârşitul secolului al XIX-lea.
Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907, reunite sub auspiciile “păcii, dezarmării şi arbitrajului”
conţin numai recomandarea de a se folosi de mijloace pașnice în soluționarea diferendelor
internaționale.
Pactul Societăţii Naţiunilor, intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920, îşi propunea, printre
principalele sale scopuri, pe acela de a veghea la menţinerea păcii şi de a oferi un cadru
instituţional al organizării societăţii internaţionale în vederea evitării războaielor.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, sub egida Societăţii Naţiunilor, dar în
special în epoca contemporană, în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, o dată cu renunţarea la
război – ca instrument al politicii naţionale – prin Pactul Briand-Kellogg din 1928 şi apoi cu
interzicerea războiului de agresiune sub ameninţarea sancţiunilor internaţionale potrivit Cartei
6
O.N.U., recurgerea la mijloacele de rezolvare paşnică prin negocieri a diferendelor dintre state a
devenit o alternativă tot mai viabilă, fiind ridicată la rangul de principiu fundamental al dreptului
internaţional contemporan.
Carta O.N.U. prevede în art. 2, paragraful 3, următoarele: „Toţi membrii organizaţiei vor
rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi
securitatea internaţională, precum şi justiţia, să nu fie puse în primejdie”.

3.Mijloace politico – diplomatice de soluționare a diferendelor internationale

Mijloacele de soluţionare a diferendelor internaţionale se clasifică, în raport de specificitatea

modului în care sunt destinate să contribuie la obţinerea rezultatului, în 3 categorii:
a) mijloace politico-diplomatice (fără caracter jurisdicţional): tratativele (negocierile), bunele
oficii, mediaţiunea (medierea), ancheta şi concilierea;
b) mijloace cu caracter jurisdicţional: arbitrajul internaţional şi justiţia internaţională;
c) mijloace şi proceduri de soluţionare în cadrul organizaţiilor internaţionale cu vocaţie
universală sau regională (zonală).
Printre mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor, negocierile diplomatice, dintre
care unele cunoscute încă din antichitate, sunt cele mai des folosite, deoarece se bazează pe
credinţa părţilor, iar suveranitatea lor este mai bine apărată: negocierile se desfăşoară direct între
părţi şi sunt confidenţiale, iar în condiţiile recurgerii la sprijinul unui terţ, părţile sunt libere să
accepte sau să refuze eventuala soluţie propusă de acesta; spre deosebire de situaţia în care se
recurge la mijloacele jurisdicţionale, în acele cazuri părţile la diferend sunt obligate să accepte
soluţia judecătorului sau arbitrului internaţional.
Mijloacele diplomatice se caracterizează: – printr-o anumită lipsă de formalism, în sensul
desfăşurării lor în afara unui cadru instituţional prestabilit; – în cazul mijloacelor diplomatice
realizate prin intermediul unui terţ, soluţia propusă de acesta nu este obligatorie; – în contextul
unui anumit diferend internaţional, mijloacele diplomatice sunt considerate ca având un caracter
prealabil, în raport cu cele de natură jurisdicţională; – părţile au libertatea de a alege oricare
dintre mijloacele de soluţionare paşnică, dar şi libertatea de a combina, în contextul aceluiaşi
diferend, modalităţile diplomatice între ele sau cu acelea de tip jurisdicţional.
Negocierile (tratativele) diplomatice
a) Rolul şi funcţia negocierilor diplomatice în lumea contemporană
Ca metodă de corelare a raporturilor interstatale, negocierile diplomatice directe sunt
cunoscute încă din vremuri îndepărtate, ele apărând odată cu apariţia statelor şi a relaţiilor dintre
acestea.

7
 Relaţiile internaţionale reclamă prin însăşi natura lor intervenţia permanentă a tratativelor şi
contactelor între factorii de răspundere politică ori de câte ori apar neconcordanţe de interese,
probleme litigioase sau controverse de orice natură între state. Marele diplomat şi om politic
român Nicolae Titulescu spunea că atunci când diplomaţii discută tunurile tac.
Rolul negocierilor în viaţa internaţională este, însă, mult mai larg, pentru că tratativele
constituie, în acelaşi timp, un eficient mijloc de prevenire a litigiilor şi diferendelor dintre state,
precum şi principalul instrument politico-diplomatic în relaţiile de colaborare şi cooperare pe
diferite planuri în cadrul relaţiilor internaţionale, cu finalităţi multiple.
Juristul indian Arthur Lall, în teza sa de doctorat, susținută la Institutul de Înalte Studii
Internaționale de la Geneva, definește tratativele drept „procesul de abordare a unei dispute sau a
unei instituții internaționale prin mijloace pașnice, altele decât cele juridice sau arbitrale, cu
scopul de a promova sau a realiza o anumită înțelegere, îmbunătățire, aplanare sau reglementare
a disputei sau a situației între părțile interesate.
Declaraţia de la Manila pune accent pe esenţa negocierilor, în sensul că acestea nu au doar
rolul de preîntâmpinare a conflictelor sau de a le opri atunci când acestea au izbucnit, ci trebuie
desfăşurate cu bună – credinţă, cu voinţa reală de a se ajunge la un rezultat.
Importanța sa este recunoscută de către Curtea Internațională de Justiție în Hotărârea sa din
25 iulie 1974: „Metoda cea mai potrivită de soluționare a diferendului este cea a negocierilor”,
după cum reiese din hotărârea dată în litigiul pescuitului islandez.
Dreptul de a duce tratativele este universal, el fiind un atribut implicit al dreptului statului la
suveranitate şi independenţă, decurgând din cerinţa firească a încercării de a se soluţiona orice
diferend sau litigiu pe cale politico-diplomatică, cea mai uzuală şi la dispoziţia tuturor statelor.
În perioada de după adoptarea Cartei O.N.U., tratativele ca metodă de soluţionare paşnică a
diferendelor au cunoscut o largă afirmare şi consacrare internaţională.
Ca metodă de soluţionare a diferendelor tratativele au fost folosite uneori cu deplin succes,
alteori cu rezultate parţiale sau temporare, dar întotdeauna în mod util în conflictele ce au apărut
în diferite zone ale globului, cum au fost: situaţia din Laos (1961-1962), criza din Vietnam
(1953), criza din zona Caraibelor (1962), problema Ciprului, disputa privind Iranul de Vest
(1962), conflictul indo-pakistanez, situaţia din Orientul Mijlociu sau din unele zone africane
(Congo – Zimbabwe, Rodenzia) etc.
Specifică pentru epoca contemporană este amploarea deosebită pe care au luat-o tratativele
multilaterale (diplomaţia prin conferinţe internaţionale) în cadrul cărora se abordează problemele
globale ale păcii, securităţii internaţionale şi dezarmării, ale soluţionării unor situaţii grave şi
complexe privind relaţiile directe dintre state sau ale codificării regulilor de drept internaţional.

8
 b) Principalul mijloc de reglementare a diferendelor internaţionale

Negocierile constituie principala metodă de soluţionare pe cale paşnică, politico-

diplomatică, a problemelor litigioase. Potrivit practicii internaţionale, părţile tind să recurgă în
primul rând la negocieri.
Primordialitatea negocierilor ca mijloc de soluţionare paşnică este consacrată de art. 33 al
Cartei O.N.U., precum şi în alte documente unde ele figurează pe primul loc în cadrul metodelor
de rezolvare paşnică a diferendelor. Potrivit principiului primordialităţii tratativelor (cunoscut și
sub denumirea de „principiul anteriorității tratativelor”), statele sunt obligate să recurgă mai întâi
la tratative în vederea aplanării diferendelor dintre ele şi numai în măsura în care tratativele
directe nu au dus la rezultatul dorit să recurgă la celelalte mijloace de soluţionare paşnică.
Curtea Permanentă dă următoarea soluție în litigiul concesiunilor Mavrommatis: „Înainte ca
un diferend să ajungă în fața justiției se impune ca obiectul său să fie clar definit prin
intermediul negocierilor diplomatice” . Aceeași soluție este dată și de către Curtea Internațională
de Justiție în cazul litigiului cu privire la dreptul de trecere prin teritoriul indian.
În raport cu celelalte metode de rezolvare paşnică a diferendelor, metoda tratativelor se
caracterizează prin supleţe, operativitate şi o mai mare eficacitate în căutarea şi găsirea de soluţii,
printr-un grad mai redus de formalism şi o mai mare capacitate de adaptare la diversitatea
situaţiilor conflictuale care apar în planul relaţiilor internaţionale.
Negocierile reprezintă metoda cea mai puţin încorsetată de detalii procedurale, prin care se
rezolvă sau se previn cele mai multe diferende, celelalte metode având în mare măsură menirea
de a sprijini procesul de negociere .
De altfel, negocierile sunt prezente, într-o măsură sau alta, într-o fază sau alta, în orice
proces de soluţionare paşnică, chiar dacă diferendul se rezolvă pe o altă cale, deoarece însăşi
hotărârea de a se apela la un anumit alt mijloc de soluţionare este, de regulă, rezultatul unor
tratative fie şi cu caracter preliminar sau exploratoriu între părţi, iar pe parcursul folosirii altor
metode de soluţionare paşnică dintre cele menţionate, asupra cărora părţile au căzut de acord,
poate apărea necesitatea ca anumite aspecte să fie clarificate prin dialog direct între părţile aflate
în diferend ori ca anumite momente de impas să fie depăşite tot pe această cale, aşa cum practica
internaţională a demonstrat-o adesea.
Negocierile constituie, de fapt, singura metodă de rezolvare a diferendelor care se desfăşoară
în întregime direct între părţile implicate, fără a fi necesară, deşi aceasta nu este exclusă, şi
participarea altor părţi, care nu presupune organe sau organisme internaţionale preexistente, ceea
ce reprezintă un avantaj important întrucât, prin confruntarea nemijlocită a poziţiilor, părţile pot
adopta o atitudine mai flexibilă şi pot păstra secretul discuţiilor, creându-se astfel posibilitatea
determinării mai exacte a conţinutului diferendului, înlăturându-se cu mai mică dificultate
exagerările şi falsele susceptibilităţi şi evidenţiindu-se mai pregnant punctele de acord.

9
 Pentru a se ajunge la rezultate pozitive, în cadrul procesului de negociere este necesar, însă,
ca părţile să fie de bună-credinţă, să fie receptive la argumentele pe care le avansează partenerul
de negociere, să dea dovadă de spirit de cooperare şi de dorinţa de a se ajunge realmente la
9
soluţii reciproc acceptabilă. În caz contrar contactele directe dintre părţi pot căpăta caracterul
unui „dialog între surzi”, al unei farse ce poate avea consecinţe periculoase pentru rezolvarea
problemei în cauză, ca şi pentru relaţiile dintre cei doi parteneri de dialog.
Pentru ca negocierile să ducă la promovarea scopurilor pentru care au fost angajate,
respectiv la rezolvarea diferendelor sau a problemelor litigioase şi convenirea unor soluţii
viabile, este necesar ca părţile implicate să acţioneze în strictă conformitate cu principiile
dreptului internaţional şi cu prevederile tratatelor în vigoare, în metoda tratativelor găsindu-şi
oglindirea toate principiile de drept internaţional care trebuie să stea la baza relaţiilor dintre state.
Nerespectarea acestor principii, cât şi a prevederilor eventualelor tratate anterior încheiate între
statele respective în domeniul în care este localizat diferendul, poate avea drept urmare o soluţie
precară cu eficacitate limitată sau imposibilitatea ajungerii la o soluţie, iar în situaţia în care una
din părţi acţionează de pe poziţii de forţă, prin presiuni, şantaje sau ameninţări.
Negociatorii într-un diferend sunt, în general, funcționari ai ministerelor afacerilor externe
și/sau membri ai misiunilor diplomatice ale unui stat acreditați pe lângă celălalt stat, dar pot fi și
alte personalități care posedă experiență și prestigiu în domeniile ce formează obiectul
diferendului. În anumite etape ale negocierilor, la acestea pot participa chiar șefi de stat ori de
guvern.
Durata negocierilor variază în funcție de împrejurările concrete ale fiecărui caz. Prin
anumite tratate internaționale se stabilesc uneori termene limită pentru purtarea negocierilor,
după care, dacă nu se ajunge la o soluție acceptată de părți, se poate trece la alte mijloace
pașnice.
În condițiile lumii contemporane, a complexității problemelor internaționale ce se ivesc spre a fi
rezolvate, calea ce se impune este cea a negocierilor diplomatice, pentru a menține pacea și
securitatea internațională, prelungindu-se apoi în bunele oficii, mediere, conciliere care sunt în
esență tratative cu participarea unor terți. Se poate remarca că tratativele domină mijloacele fără
caracter jurisdicțional de reglementare pașnică.

10
 Studiu de caz:
Alte metode de reglemantare a litigiilor interstatale
1. Bunele oficii
În sistemul metodelor politico-diplomatice de rezolvare a diferendelor internaționale
bunele oficii ocupă un loc mai puțin important.Obiectul bunelor oficii îl constituie
prevenirea apariţiei unui diferend dintre state sau soluţionarea unui diferend deja produs.
Rolul bunelor oficii este de a apropia părțile litigante, de a facilita începerea tratativelor
între ele în vederea soluționării diferendului sau de a le determina să reia negocierile
diplomatice directe dintre ele. Funcția lor principală este de a menține bunele relații între
state prin asistența amicală acordată, terțul neavând dreptul de a se implica în
reglementarea de fond a litigiului.
2. Medierea (Mediațiunea)
Mediațiunea este un mijloc de reglementare pașnică a diferendelor internaționale, care
constă în acțiunea unui terț care se bucură de reputație și de prestigiul imparțialității de a
participa în mod direct la organizarea tratativelor, pe care de regulă le conduce având
calitatea de mediator, examinând fondul diferendului și făcând propuneri de natură a
constitui o bază de soluționare a acestuia.
3. Ancheta internațională
Ancheta internațională face parte din mijloacele instituționalizate, alături de concilierea
internțională, cazuri în care se face apelul la un terț (stat sau organizație internațională)
pentru soluționarea diferendului internațional. Aceasta se bazează pe ideea că tratativele
dintre părțile aflate în diferend, pentru găsirea unor soluții echitabile, trebuie să se
fundamenteze pe o cunoștere corectă și exactă a faptelor care au generat diferendul
respectiv. Considerându-se că elucidarea faptelor de către statele aflate în diferend nu ar
oferi garanția stabilirii cu exactitate a acestora, a apărut necesitate instituirii, în acest scop,
a unor Comisii Internaționale de Anchetă, care să stabilească o versiune unică a faptelor.
4. Concilierea internațională
Concilierea reprezintă o combinare a metodelor de mediere şi anchetă, având însă trăsături
caracteristice proprii. Astfel, spre deosebire de mediere, concilierea presupune o
investigare care se realizează de către un organ indepedent, şi nu de către un terţ care
acţionează ca un mediator. În raport de anchetă, concilierea are ca obiectiv nu numai
cercetarea faptelor, prin audierea părţilor, inclusiv citarea şi audierea martorilor şi

11
experţilor pentru colectarea informaţiilor necesare, ci organul de conciliere efectuând
aceste operaţii nu-şi epuizează misiunea, el procedează în continuare la concilierea propriu-
zisă, adică la faza formulării de propuneri pe care le prezintă părţilor şi acesta urmează a se
pronunţa asupra conţinutului lor.

Concluzii și recomandări:

Negocierile diplomatice constituie mijlocul cel mai eficace de soluţionare a

problemelor internaţionale litigioase. Datorită multiplelor posibilităţi pe care le oferă,
precum şi supleţei lor, negocierile diplomatice au devenit un mijloc adecvat de aplanare a
neînţelegerilor, reprezentând în prezent cea mai importantă cale de reglementare a
diferendelor internaţionale; el corespunde cel mai bine necesităţilor impuse de cerinţele
principiilor fundamentale ale dreptului internaţional, şi în special de principiile
suveranităţii şi egalităţii în drepturi a statelor.
Metoda negocierilor diplomatice constituie, prin supleţea şi caracteristicile lor, o cale
universală de reglementare a oricăror diferende dintre state, de evitare a soluţiilor violente,
esenţa lor constând în dezbaterea pe baza de argumente a tuturor problemelor în cauză. Prin
natura lor specifică, negocierile diplomatice satisfac necesităţile unei reglementări prompte
şi flexibile. Statele pot recurge în orice moment la ele, atât în timp de pace, cât şi în timp de
război, pentru aceasta nefiind necesar decât acordul lor asupra oportunităţii, obiectului,
nivelului şi caracterului negocierii. Totodată, negocierile diplomatice au un caracter
universal, toate diferendele, de orice natură, pretându-se la această procedură.
Pericolele cele mai grave pentru pacea lumii le comportă recurgerea la mijloacele
militare, folosirea sau tentația de a folosi forța și amenințarea cu forța, care așa cum
dovedește cu prisosință viața însăși, nu a dus niciodată la rezolvarea reală și trainică a
problemelor, ci dimpotrivă nu a făcut decât să le complice și să le agraveze, să genereze noi
forme de tensiune, să compromită cursul relațiilor dintre statele respective pentru
îndelungate perioade de timp, să aducă mari daune materiale și umane statelor.
Am observat că negocierile sunt primul pas spre o mai bună cooperare între state,
pentru soluționarea diferendelor internaționale. Prin trăsăturile lor specifice, negocierile
presupun o perseverentă activitate diplomatică și politică. Ele au o contribuție indiscutabilă
în rezolvarea diferendelor internaționale.
Dacă statele nu vor putea rezolva diferendul prin intermediul negocierilor directe se
cere ca ele să continue procesul de soluționare a acestuia prin folosirea celorlalte mijloace

12
 cu caracter pașnic prevăzute de documentele internaționale: bunele oficii, medierea,
ancheta, concilierea, prin arbitraj sau justiție internațională, prin apelarea la mijloace
politice la organismele internaționale sau regionale sau prin alte mijloace alese de părți de
comun acord.
Unul dintre obiectivele majore în materia soluționării diferendelor internaționale este să se
întreprindă măsuri pentru a face efectivă aplicarea acestui principiu, astfel ca între
angajamentul solemn al statelor de a nu recurge în reglementarea diferendelor lor
internaționale decât numai la mijloacele pașnice și activitatea lor practică în acest sens să
nu mai existe nici o divergență.
În concluzie, practica vieții internaționale atestă că nu există problemă litigioasă, situație
conflictuală, indiferent cât de complicată și dificilă ar fi, care să nu poată fi soluționată pe căi
pașnice. Desigur, datorită complexității unor probleme, nu întotdeauna se poate ajunge rapid
la rezolvarea lor. Uneori, pe calea spre înțelegere și soluționare apar obstacole, a căror
depășire se poate dovedi. Esențialul este ca părțile să acționeze cu răbdare și perseverență,
precum și cu bună-credință, pentru a contribui la netezirea terenului spre realizarea înțelegerii.
Acționându-se în acest fel, multe dintre diferendele cele mai complicate, care au afectat pe o
perioadă lungă de timp raporturile dintre state și chiar situația internațională în ansamblul ei,
și-au putut găsi în cele din urmă soluționări echitabile, prin mijloace pașnice.

13
 BIBLIOGRAFIE

1. Maliţa M. Teoria şi practica negocierilor. Bucureşti: Politică, 1972. 356 p.

Mireanu C. Arta negocierilor.
2. Dumitru Mazilu, ”Drept internațional public”, Editura Lumina Lex, București,
2010;
3. Dumitra Popescu, Traian Chebeleu, Adrian Năstase, Victor Duculescu, Alexandru
Bolintineanu, Ioan Voicu, Olimpiu Crauciuc, Brînduşa Ştefănescu, Octavian Căpăţînă,
Roxana
Munteanu, “Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale”, Editura: Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983.

14