Curs 10

Echipamente electrice medicale

 REZISTENȚA DE STRICȚIUNE A CONTACTULUI PLAN

Această rezistență poate fi calculată în următoarele ipoteze:

a) Se cunoaște numărul n al puntelor (zonelor) de contact
b) Se admite că fiecare punct (zonă) de contact este de formă circulară
c) Punctele de contact sunt repartizate uniform în întreaga arie aparentă Aa
Pentru a stabili o relație de calcul, se consideră figura următoare, care reprezintă un contact plan
în secțiune și care respectă ipotezele menționate. Dacă 2d este distanța între doi elipsoizi,
semiaxa elipsoidului turtit pe direcția x este 𝑑 = 𝑎2 + 𝜇 , relație din care rezultă semiaxa
elipsoidului după direcția z: 𝜇 = 𝑑2 − 𝑎2 .
Fig. Modelul fizic al contactului de suprafață
Rezistența electrică cuprinsă între două plane paralele, la distanța 2 𝑑 2 − 𝑎2 , tangente la
elipsoizii de semiaxă 𝜇 = 𝑑 2 − 𝑎2 este:

𝜌 𝑑 2 − 𝑎2 𝜌 𝑑 2 − 𝑎2 𝑅𝑠𝑠
𝑅=2 𝑎𝑟𝑐𝑡𝑎𝑛 − 0,6 +
2𝜋𝑎𝑛 𝑎 𝐴𝑎 𝑛𝜋𝑎2

𝜌 𝑑 2 −𝑎 2
Termenul 1,2 reprezintă o fracțiune din rezistența conductorului cuprinsă între
𝐴𝑎
planele menționate reprezintă contribuția pelicului disturbatoare.
În aria aparentă Aa se află cuprinse, ca număr mediu, n puncte de contact, fiecare punct ocupând
aria 4d2. De aici rezultă:

𝐴𝑎
𝑑=
4𝑛
 REZISTENȚA DE STRICȚIUNE A CONTACTULUI LINIAR

Un contact liniar este realizat dintr-o piesă 1, cu suprafața frontală plană și o piesă 2, cu
suprafața frontală cilindrică ca în figura următoare. Cele două piese sunt în atingere datorită
forței de apăsare F. Dimensiunile contactului liniar se apreciază cu relația:
𝐹
2𝑎𝑙 =
𝐻
2a și l sunt dimensiunile dreptunghiului care cuprinde toate micropunctele de contact.
Raza rc a cilindrului care face parte din piesa 2 nu joacă un rol semnificativ dacă se stabilește
în jurul unei valori convenabile, de exemplu rc = 50mm.
 Fig. Contactul liniar
1 – piesă cu suprafața frontală plană;
2 – piesă cu suprafața frontală cilindrică
 MODELUL CILINDRULUI DE CONDUCTIVITATE INFINITĂ

În figura următoare este schițat un asemenea model, conform căruia contactul se stabilește între
piesele 1 și 2 prin intermediul unui cilindru de rază a și lungime l. Raza rc a cilindrului din care
face parte piesa 2 fiind relativ mare, această piesă s-a asimilat cu un paralelipiped. Suprafețele
echipotențiale sunt semicilindrii, iar liniile de curent sunt ortogonale la acești semicilindri.
Rezistența electrică elementară într-o piesă de contect este:
𝜌 𝑑𝑟
𝑑𝑅𝑙 = ∙
𝜋𝑙 𝑟
Iar rezistența unei piese de contact rezultă:
𝜌 𝑏
𝑅𝑙 = 𝑙𝑛
𝜋𝑙 𝑎
 Fig. Modelul fizic al cilindrului de conductivitate infinită
Rezistența contactului electric este de două ori mai mare decât rezistența inei piese de contact.
În plus trebuie să se considere și rezistența peliculei disturbatoare în aria de contact și se obține
astfel expresia rezistenței de contact:
2𝜌 𝑏 𝑅𝑠𝑠
𝑅= 𝑙𝑛 +
𝜋𝑙 𝑎 2𝑎𝑙
MODELUL FIZIC AL BENZII DE GROSIME INFINIT MICĂ
În figura următoare este schițat acest model. Între piesele 1 și 2 conducția electrică este asigurată
prin intermediul unei benzi de lățime 2a și lungime l. Această bandă are conductivitate electrică
infinită și grosime extrem de mică. Suprafețele echipotențiale sunt cilindri echipotențiali.

Fig. Modelul fizic al benzii (cilindrul turtit)

Rezistența contactului se obține prin însumarea rezistențelor celor două piese de contact și are
expresia:

2𝜌 𝑎2 + 𝜇 + 𝜇
𝑅= 𝑙𝑛
𝜋𝑙 𝑎
Expresia anterioară se referă la rezistența de sricțiune astfel încât, în aplicațiile practice, este
necesar să se țină seama și de rezistența pelicului formate pe suprafața de contact prin procesele
de absorbție, chemisorbție și reacție chimică. În final expresia rezistenței electrice a unui
contact liniar ia forma:

2𝜌 𝑎2 + 𝜇 + 𝜇 𝑅𝑠𝑠
𝑅= 𝑙𝑛 +
𝜋𝑙 𝑎 2𝑎𝑙
Unde Rss este rezistența superficială.
 INTEGRAREA CONTACTULUI LINIAR ÎNTR-UN CONCEPT UNITAR

La stabilirea unui contact electric se creează o stricțiune a liniilor de curent ca

urmare a faptului că atingerea se realizează în micropuncte de contact. Dacă
micropunctele sunt concentrate într-o singură zonă se realizează un contact
punctiform. În tehnică contactul punctiform este de formă circulară și se obține prin
apăsarea unei piese sferice cu o rază de curbură rc = 20...50mm pe o piesă plană. La
contactul liniar micropunctele de contact sunt plasate într-o arie îngustă de formă
dreptunghiulară. Contactul plan se realizează cu suprafețe aparente cu câteva ordine
de mărime mai mari decât suprafețele micropunctelor de contact. În toate cazurile
deformarea micropunctelor de contact cuprinde zone centrale de deformare plastică
înconjurate de zone de deformare elastică.
În tabelul următor sunt grupate trei tipuri de contacte și caracterizate unitar după mărimea ariei
de contact și expresia rezistenței electrice.
Exemplu de calcul. Se cere să se calculeze rezistența electrică a unui contact realizat din piese
de cupru placate cu argint, cu dimensiunile 2b = 26mm, l = 22mm. Forța de apăsare este de
500N. Datele de material sunt: ρCu = 1,8·10-8 Ωm, HAg = 5·108 Pa. Pentru grosimea peliculei
avem δ = 15Å .
𝑅𝑠𝑠 = 1,12 ∙ 10−8 𝛿 22 = 1,12 ∙ 10−8 𝛿 15 ∙ 10−10 22
= 4,3313 ∙ 10−12 Ω𝑚2
Semiaxa elipsei turtite este:
𝐹 500 −5
𝑎= = 8 −3
= 2,2727 ∙ 10 𝑚
2𝐻𝑙 2 ∙ 5 ∙ 10 ∙ 22 ∙ 10
𝑏 = 13 ∙ 10−3 𝑚
Semiaxa după direcția z este :

𝜇= 𝑏 2 − 𝑎2 = 13 ∙ 10−3 2 − 2,2727 ∙ 10−5 2 = 12,99 ∙ 10−3 𝑚

Rezistența electrică se calculează cu relația:

2𝜌 𝑏 + 𝜇 𝑅𝑠𝑠
𝑅= 𝑙𝑛 +
𝜋𝑙 𝑎 2𝑎𝑙
2 ∙ 1,8 ∙ 10−8 13 ∙ 10−3 + 12,99 ∙ 10−3 4,3313 ∙ 10−12
𝑅= −3
∙ 𝑙𝑛 −5
+ −5 −3
=
𝜋 ∙ 22 ∙ 10 2,2727 ∙ 10 2 ∙ 2,2727 ∙ 10 ∙ 22 ∙ 10
= 7,99 ∙ 10−6 Ω
 DEPENDENȚA ÎNTRE FORȚA DE APĂSARE
ȘI REZISTENȚA DE CONTACT

Cunoașterea acestei dependențe oferă un prim criteriu în scopul dimensionării contactelor

electrice.

Contact punctiform

În cazul deformației elastice, aria de contact între două sfere sau două bare cilindrice se
calculează cu relația lui Hertz:
−1
3 3 1 − 𝜎12 1 − 𝜎22 1 1
𝑎= 𝐹 + +
4 𝐸1 𝐸2 𝑟1 𝑟2
unde:
a – raza suprafeței circulare de contact;
F – forța de apăsare;
σ1 , σ2 – cifra Poisson, pentru ambele elemente de contact;
 𝑠𝑐𝑢𝑟𝑡𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑡𝑟𝑎𝑛𝑠𝑣𝑒𝑟𝑠𝑎𝑙ă
𝜎1 = 𝑙𝑎 𝑡𝑟𝑎𝑐ț𝑖𝑢𝑛𝑒
𝑎𝑙𝑢𝑛𝑔𝑖𝑟𝑒 𝑙𝑜𝑛𝑔𝑖𝑡𝑢𝑑𝑖𝑛𝑎𝑙ă

𝑎𝑙𝑢𝑛𝑔𝑖𝑟𝑒 𝑡𝑟𝑎𝑛𝑠𝑣𝑒𝑟𝑠𝑎𝑙ă
𝜎1 = 𝑙𝑎 𝑐𝑜𝑚𝑝𝑟𝑒𝑠𝑖𝑢𝑛𝑒
𝑠𝑐𝑢𝑟𝑡𝑎𝑟𝑒 𝑙𝑜𝑛𝑔𝑖𝑡𝑢𝑑𝑖𝑛𝑎𝑙ă

E1, E2 – modulul de elasticitate corespunzătoare;

r1, r2 – razele corespunzătoare celor două sfere.

Fig. Relativ la contactele cu deformație elastică
a) sferă/sferă; b) sferă/plan; c) cilindru/cilindru
În cazul contactului realizat între o sferă de rază r1 = r și un plan (r2 = ∞) și când materialele
pieselor de contact sunt aceleași se obține:
3 1,5 ∙ 1 − 𝜎 2 𝐹𝑟
𝑎=
𝐸
Sau pentru r și E considerate mărimi constante:
𝑎~𝐹 1 3
Dependența între rezistența de contact și forța de apăsare rezultă:
𝜌
𝑅= ~𝐹 −1 3
2𝑎
În cazul deformației plastice raza cercului de contact este:
𝐹
𝑎=
𝜋𝐻
Iar dependența căutată este:
𝜌 𝜌 𝜋𝐻
𝑅= = ~𝐹 −1 2
2𝑎 2 𝐹
 CONTACTUL PLAN
Deși în domeniul tehnic contactul plan se realizează cu deformația plastică a vârfurilor de
material care vin în atingere, numărul punctelor de contact rămâne redus (3…20), iar aria
ocupată este extrem de mică față de aria aparentă de contact. În aceste condiții avem:

𝜌 𝑅𝑠𝑠
𝑅= +
2𝑎𝑛 𝑛𝜋𝑎2

Raza a a cercului de contact se obține din relația:

𝐹
𝑎=
𝑛𝜋𝜉𝐻
Se obține:
𝜌 𝜋𝜉𝐻 −1 2
𝑅= ∙ 𝐹 + 𝑅𝑠𝑠 𝜉𝐻𝐹 −1
2 𝐹
Dacă pentru rezistența specifică superficială se ia valoarea corespunzătoare peliculei de
aproximativ 20Å, atunci:
𝑅 = 𝑐𝐹 −𝑚 + 𝑒𝐹 −1
în care:
𝑚 = 0,6

𝜌
𝑐 = −2 𝑛𝜉𝐻 0,1875
10

𝑒 = 𝑅𝑠𝑠 𝜉𝐻

Unde pentru ξ se ia o valoare medie, de exemplu ξ = 0,5…0,6.

În construcția de aparate și instalații electrice se folosesc, la realizarea contactelor electrice de
suprafață, și piese de cu argintate sau cositorite. În acest caz este convenabil ca, în calculul
rezistenței electrice să se considere rezistivitatea materialului de bază și duritatea materialului
de protecție.
În tabelul următor sunt date valori pentru c, m și e pentru principalele aplicații tehnice.
În acest tabel s-a considerat rezistența specifică Rss = 10-12 Ωm2, iar cifra Pradtl ξ = 0,45. Este
de remarcat faptul că la un contact nou, cu suprafața de contact nealterată, contribuția rezistenței
de stricțiune este preponderentă, în timp ce la un contact cu suprafața de contact alterată,
contribuția rezistenței peliculei superficiale este preponderentă la formarea rezistenței totale.
Densitatea de curent în punctele de contact. Numărul punctelor de contact fiind relativ mic
(1…30) în aria acestor puncte (zone) se constată o densitate de curent relativ mare. Caracteristic
unui contact electric este căderea de tensiune pe contact U, care în realizările practice este de
ordinul 2…10mV. Dacă i este intensitatea curentului, iar J este densitatea de curent în aria unui
punct de contact, se poate scrie:
𝜌
𝑈 = 𝑅𝑖 = 𝜋𝑎2 𝐽
2𝑎
sau:
2𝑈
𝐽=
𝜌𝜋𝑎
 REGIMURILE TERMICE ALE CONTACTELOR ELECTRICE

La trecerea curentului electric prin rezistența de contact se

dezvoltă căldură prin efect Joule. În regim permanent de
funcționare, supratemperatura datorită rezistenței de contact se
menține în limite relativ mici, de 2…10oC, în timp ce în regim
de scurtă durată, cum este regimul de scurtcircuit,
supratemperatura nu trebuie să conducă la topirea elementelor
(pieselor) de contact. La tratarea fenomenelor în acest
subcapitol se consideră contactul închis. Dacă elementele de
contact se separă, se produc procese fizice suplimentare, cum
sunt arcul electric și migrația de material.
 REGIMUL PERMANENT
În figura următoare este reprezentat un punct de contact în a cărui arie de atingere converg m
tuburi de curent i, astfel încât curentul total în aria de atingere este I = mi.

Fig. Relativ la regimul termic permanent

În figura următoare s-a reprezentat schematic un tub de curent care în zona de contact se sprijină
pe aria ΔA0. La trecerea curentului electric prin acest tub se dezvoltă căldură prin efect Joule.

Fig. Un tub de curent

Pentru efectuarea calculelor se fac următoarele ipoteze:

a) Fluxul termic dezvoltat în fiecare tub este transmis spre exterior numai prin tubul de
curent propriu. Nu există transfer de căldură între punctele învecinate m și n din figura
anterioară, care se presupun la aceeași temperatură.

b) Supratemperatura cea mai mare se află pe aria ΔA0, care definește o suprafață izotermă,
ca urmare a faptului că în zona de contact se află stricțiunea cea mai mare.

c) Elementele de contact sunt realizate din același material omogen și izotrop.

Prin trecerea curentului i printr-un tub de curent se definesc suprafețele echipotențiale și
izoterme, considerând suprafața ΔA0 cu parametri de referință în ce privește potențialul electric
V = 0, supratemperatura θ = Θ și temperatura absolută T = TΘ. O arie ΔA situată foarte
departe, teoretic la infinit, este caracterizată prin V = U/2, unde U este tensiunea pe contact,
θ = 0 și T = T0.
Se observă că suprafețele echipotențiale sunt și izoterme, datorită faptului că fluxuri termice
egale parcurg rezistențe termice egale. În adevăr expresiile rezistențelor electrice R și termice
Rt, pentru un segment de tub de curent cuprins între suprafața de bază ΔA0 și suprafața
echipotențială ΔA1 situată la distanța dn față de ΔA0 , sunt:

𝑑𝑛
𝑑𝑅 = (1)
𝜎 ∆𝐴01

𝑑𝑛
𝑑𝑅𝑡 = (2)
𝜆∆𝐴01
De asemenea se poate scrie:
𝑑𝑉
𝑑𝑅 =
𝑖

𝑑𝑅
𝑑𝑇 = −𝑃𝑡
𝜆𝜌

−𝜆𝜌𝑑𝑇 = 𝑉𝑑𝑉

Relația anterioară oferă posibilitatea aflării unei dependențe între temperatura absolută a
contactului și potențialul electric, de forma:

𝑇 𝑉
− 𝑇Θ
𝜆𝜌𝑑𝑇 = 0
𝑉𝑑𝑉 (3)

Pentru a soluționa ecuația se constată că λ și ρ sunt funcții de temperatură.

Pentru a soluționa ecuația se constată că λ și ρ sunt funcții de temperatură.
Se pot distinge două cazuri, și anume:
• Supratemperatura este moderată, adică Θ = 1...5oC. În acest caz produsul λρ poate lua
valoarea medie 𝜆𝜌. Astfel, prin integrarea ecuației anterioare se obține:
𝑈2
𝑇Θ − 𝑇 = 𝜃Θ − 𝜃 =
2𝜆𝜌
Iar dacă integrarea se face pentru o zonă depărtată se obține supratemperatura contactului:
𝑈2
𝑇Θ − 𝑇0 = Θ =
8𝜆𝜌
 • Supratemperatura este excesivă, în sensul că materialul tinde către topire. În acest caz
se utilizează legea Wiedemann-Franz-Lorenz:
𝜆𝜌 = 𝐿𝑇
iar prin integrare în limitele TΘ, T0, respectiv 0, U/2, din relația (3) se obține:
𝑈2
𝐿 𝑇Θ2 − 𝑇02 = (4)
4

Pentru metale cifra Lorenz L = 2,4·10-8 (V/K)2. Relația (4) poate fi utilizată, fie pentru a
determina tensiunea maximă U pe contact astfel încât contactul să nu se topească, fie ca, pentru
o tensiune de contact dată, să se determine supratemperatura contactului.
Exemplu de calcul. Se cere să se determine tensiunea pe un contact de argint, astfel încât el să
nu se topească la temperatura mediului ambiant θma =30oC și temperatura căii de curent în care
este introdus contactul θmax = 50oC. Temperatura de topire a argintului este de 960,5oC.
𝑇Θ = 293 + 960,5 = 1233,5𝐾
𝑇0 = 273 + 30 + 50 = 353𝐾
Se obține:

𝑈 = 2 𝐿 𝑇Θ2 − 𝑇02
 𝑈 = 2 2,4 ∙ 10−8 1233,52 − 3532 = 0,366𝑉

Exemplu de calcul. Pentru un contact cu T0 = 353K se cere să se determine supratemperatura,

cunoscând tensiunea pe contact U = 8mV.

𝑈2 (8 ∙ 10−3 )2
𝑇Θ = + 𝑇02 = + 3532 = 353,943𝐾
4𝐿 4 ∙ 2,4 ∙ 10−8

Supratemperatura este:
𝜃 = 𝑇Θ − 𝑇0 = 0,943℃
 Dependența între forța de apăsare și temperatură

O asemenea dependență se poate stabili în cazul contactului punctiform. Prin integrarea relației
𝑇 𝑉
− 𝑇Θ
𝜆𝜌𝑑𝑇 = 0
𝑉𝑑𝑉 ,cu 𝜆𝜌 = 𝐿𝑇 se obține:

𝑉 = 𝐿1/2 𝑇Θ2 − 𝑇 2

iar prin diferențiere:

𝐿1/2 𝑇𝑑𝑇
𝑑𝑉 = −
𝑇Θ2 − 𝑇 2
 1 𝜇 𝑑𝜇
Aceeași variație elementară de potențial se obține și din relația 𝑅𝑠 = prin
4𝜋𝜎 0 𝑎 2 +𝜇 𝜇
înmulțire cu i:
𝜌𝑖 𝑑𝜇
𝑑𝑉 = 𝑖𝑑𝑅 = ∙ 2
4𝜋 𝑎 + 𝜇 𝜇
Se egalează cele două relații și se obține:
𝑇0 𝜇 =∞
1/2
𝑑𝑇 𝑖𝐿 𝑑𝜇
− =
2
𝑇Θ − 𝑇 2 4𝜋𝜆 𝑎2 + 𝜇 𝜇
𝑇Θ 0

sau în cele din urmă:

𝑇0 𝑖𝐿1/2
𝑎𝑟𝑐𝑐𝑜𝑠 =
𝑇Θ 4𝜆𝑎
 𝐹
Pentru deformația plastică se introduce 𝑎 = și rezultă relația de dependență între forța F
𝜋𝐻
și temperatura TΘ:
𝑖 2 𝐿𝜋𝐻 1
𝐹= ∙ 2
16𝜆2 𝑇
𝑎𝑟𝑐𝑐𝑜𝑠 𝑇0
Θ

Exemplu de calcul. Se cere să se detremine forța de apăsare la un contact punctiform realizat

din Cu argintat, prin care trece un curent I=1000A, astfel încât supratemperatura să fie de 5 grd.
Temperatura mediului ambiant θma=40oC, iar supratemperatura conductorului este 30grd.
Se consideră duritatea argintului H=5·108 Pa și conductivitatea termică a cuprului
λ=393W/m·grd.
𝑇0 = 273 + 𝜃𝑚𝑎 + 𝜃𝑚𝑎𝑥 = 273 + 40 + 30 = 343𝐾
𝑇Θ = 𝑇0 + 𝜃 = 343 + 5 = 348𝐾

𝑖 2 𝐿𝜋𝐻 1 106 ∙ 2,4 ∙ 10−8 ∙ 𝜋 ∙ 5 ∙ 108

𝐹= ∙ 2 = = 533,505𝑁
16𝜆2 𝑇 16 ∙ 3932 ∙ 0,16912
𝑎𝑟𝑐𝑐𝑜𝑠 𝑇0
Θ
 REGIMUL DE SCURTĂ DURATĂ

Contactele aparatelor electrice sunt supuse un timp scurt

efectului termic al curentului de scurtcircuit. Durata
acestei solicitări depinde de tipul întreruptorului
(ultrarapid, selectiv, limitator). Este normal ca pe
această durată, când curentul atinge valori de ordinul
10...20 In , încălzirea contactului să nu conducă la o
temperatură egală sau superioară temperaturii de topire
a pieselor de contact.
 DEPENDENȚA REZISTENȚEI DE STRICȚIUNE
DE SUPRATEMPERATURA CONTACTULUI

Rezistența contactului neîncălzit, adică parcurs de curentul electric de intensitate zero, diferă
de rezistența contactului încălzit, adică parcurs de un curent de intensitate importantă. Relația
de dependență între rezistența electrică RΘ a contactului încălzit și rezistența electrică R0 a
contactului neîncălzit se determină cu ajutorul teoriei potențialului. Se consideră două stricțiuni
și anume:
- Stricțiunea S (λ, ρ), în care λ și ρ depind de temperatură;
- Stricțiunea S0 (λ0, ρ0), în care λ= λ0 și ρ= ρ0 , unde λ și ρ nu depind de temperatură.
Pentru cele două stricțiuni variația elementară de potențial este:
𝑑𝑛
𝑑𝑉 = 𝜌 𝑖
∆𝐴𝑛
𝑑𝑛
𝑑𝑉0 = 𝜌0 𝑖
∆𝐴𝑛
Deoarece dependența rezistivității cu temperatura este de forma 𝜌 = 𝜌0 1 + 𝛼𝑅 𝜃 , 𝑠𝑒 𝑑𝑒𝑑𝑢𝑐𝑒:
𝑑𝑉 = 𝑑𝑉0 (1 + 𝛼𝑅 𝜃)
Se poate deci conchide că rezistența contactului încălzit se poate calcula plecând de la rezistența
contactului neîncălzit, cu o relație de dependență similară rezistențelor, în care coeficientul de
temperatură al rezistenței este 2/3 din coeficientul de temperatură al rezistivității.
2
𝑅Θ = 𝑅0 (1 + 𝛼𝑅 Θ)
3
 ACȚIUNEA FORȚELOR ELECTRODINAMICE

Datorită stricțiunii curentului în punctele de contact,

elementele de contact sunt supuse unor forțe de
respingere reciprocă. În plus contactele fiind plasate în
căile de curent ale aparatelor de comutație, vor suferi
acțiunea forțelor electrodinamice, care se manifestă în
aceste căi de curent cu tendință fie de deschidere, fie de
gripare (refuz de alunecare).
 Forța de respingere datorită stricțiunii curentului
Fiecare din elementele unui contact simetric, ca în figura următoare, este supus unei forțe
electrodinamice produse de interacțiunea între curent și câmpul magnetic propriu. Forța
dezvoltată are tendința de deschidere a contactului. Cele două elemente de contact se presupun
de formă cilindrică cu diametrul 2C și vin în atingere prin intermediul sferei de conductivitate
infinită și diametru 2a.

Fig. Contactul simetric

Forța elementară care se va exercită asupra unui tor elementar, definit de unghiul la centru α și
rază r, ca în figura este:
𝑑 2 𝐹 = 𝑑𝑖 𝑑𝑟 × 𝐵

Fig. Torul elementar

Componenta acestei forțe după direcția z (axa conductorului) are ca modul:
𝑑2 𝐹2 = 𝑑𝑖𝑑𝑟𝜇0 𝐻𝑠𝑖𝑛𝛼
Curentul elementar di se poate calcula în ipoteza unei densități constante pe suprafața unei
semisfere:
𝑖
𝑑𝑖 = 𝐽𝑑𝐴 = 2
𝑟𝑑𝛼 ∙ 2𝜋𝑟𝑠𝑖𝑛𝛼 = 𝑖𝑠𝑖𝑛𝛼𝑑𝛼
2𝜋𝑟
Intensitatea câmpului magnetic în locul în care se află torul este:
𝑖𝑎 𝑖(1 − 𝑐𝑜𝑠𝛼)
𝐻= =
2𝜋𝑟𝑠𝑖𝑛𝛼 2𝜋𝑟𝑠𝑖𝑛𝛼
unde iα este curentul ce trece prin calota sferică definită de unghiul la centru α:
𝑖
𝑖𝛼 = 𝐽𝐴𝛼 = 2
2𝜋𝑟 𝑟 − 𝑟𝑐𝑜𝑠𝛼 = 𝑖(1 − 𝑐𝑜𝑠𝛼)
2𝜋𝑟
Rezultă astfel:
𝐶 𝜋/2
2
𝜇0 𝑖 𝑑𝑟
𝐹2 = 1 − 𝑐𝑜𝑠𝛼 𝑠𝑖𝑛𝛼𝑑𝛼
2𝜋 𝑟
𝑎 0

și în final:
𝜇0 𝑖 2 𝐶
𝐹𝑧 = 𝑙𝑛
4𝜋 𝑎
Forța de respingere a elementului de contact se manifestă în mod sensibil (este de ordinul
10...100N) numai în cazul curenților intenși (de ordinul 10...100kA), adică în cazul curenților
de scurtcircuit.
Expresia forței se referă la contactul închis. Dacă contactul s-a deschis în sarcină, între
elementele de contact apare arc electric, care produce o presiune locală.
În cazul unui contact de suprafață, atingerea se face în n puncte de contact, iar curentul într-un
𝑖
punct este 𝑖𝑛 = . Se poate scrie expresia forței electrodinamice după direcția z pentru un
𝑛
punct de contact:
𝜇0 𝑖 2 𝑑
𝐹𝑧 = 2
𝑙𝑛
4𝜋𝑛 𝑎
unde d este raza medie de acțiune a unui contact.
 FORȚE ÎN PRIZELE DE CURENT

Contactele cap la cap sunt utilizate mai ales în construcția aparatelor de joasă tensiune. În
construcția aparatelor de înaltă tensiune se utilizează contactele tulipă și contactele alunecătoare
în care culisează o tijă mobilă.
Astfel în figura următoare se dezvoltă forțe relativ slabe de respingere a contactului datorită
acțiunii curenților din degetele tulipei, dar și forțe de respingere puternice datorate interacțiunii
dintre curenții de tulipă și din contactul mobil. Aceste forțe se adaugă forței de repulsie din
locul de contact și contribuie și mai mult la tendința de desfacere a contactului.
Fig. Contact cu tendință de deschidere
În figura următoare se exercită forțe de apăsare (închidere) în contact, produse atât de
interacțiunea curenților din tulipă, cât și a curenților din tulipă si contactul glisant. Aceste forțe
sunt de semn contrar cu forțele de repulsie la locul contactului și la curenți intenși de scurtcircuit
au tendința de a bloca contactul, opunânde-se acțiunii de deschidere a dispozitivului de
declanșare.

Fig. Contact cu tendință de gripare

Consecința directă a existenței forței de repulsie în contact este că forța efectivă de apăsare
diminuează și, ca urmare, rezistența electrică a contactului crește. Dacă Fm este forța mecanică
de apăsare datorită resoartelor și F2 este forța de respingere, forța totală este:
𝐹1 = 𝐹𝑚 − 𝐹2
Rezistența electrică a contactului pentru contactul de suprafață fără considerarea pelicului
disturbatoare este:
- teoretic

𝜌 𝜋𝜉𝐻
𝑅=
2 𝑛(𝐹𝑚 − 𝐹𝑧 )

- experimental
𝑅 = 𝑐(𝐹𝑚 − 𝐹2 )−𝑚
Deci repulsia contactului poate avea drept efect fie topirea și sudarea contactului, ca urmare a
creșterii puterii disipate în rezistența de contact, fie formarea unui arc electric între cele două
elemente de contact, în cazul când forța de repulsie este în măsură să învingă forța de apăsare
datorită resoartelor. Formarea arcului electric între contacte sre drept efect încălzirea excesivă
a pieselor care suportă contactele și, ca urmare, poate conduce la degradarea izolației
corespunzătoare și la pierderea calităților fizice ale unor piese învecinate.
 MIGRAȚIA BRUTĂ

Căldura dezvoltată în coloana arcului electric este cedată mediului exterior prin radiație sau
prin conducție. La arcul electric de lungime mare, cedarea de căldură are loc aproape integral
prin radiație, în timp ce la arcul electric de lungime mică (sub 5 mm), căldura este cedată în
masa contactului mai ales prin conducție.
Sub acțiunea temperaturii ridicate a electrozilor, metalul se evaporă și deci dispare din masa
solidă a contactului. Acest proces se numește migrație brută sau arderea contactului.
Transportul de material în domeniul migrației brute (de la catod) se explică prin puterea
dezvoltată de arcul electric în fața catodului. După cum arată figura următoare, căderea de
tensiune în fața catodului ΔUc este sensibil mai mare decât căderea de tensiune în fața anodului
ΔUa. Ca urmare, și puterea electrică dezvoltată în fața catodului este mai mare decât cea
dezvoltată în fața anodului și deci catodul va fi mai cald decât anodul, iar materialul se evaporă
în primul rând la catod.

Fig.Migrație brută în domeniul arcului electric

 MIGRAȚIA FINĂ

În afara domeniului de existență a arcului electric, la efectuarea unui număr mare de comutații
sub sarcină se constată un transport de material de la anod la catod, ca în figura următoare.

Fig. Migrația în afara domeniului de arc electric

 VIBRAȚIA CONTACTELOR ELECTRICE

Închiderea unui contact electric are drept consecință apariția unui proces de ciocnire,
mai mult sau mai puțin elastică, între cele două elemente de contact.
După cum se știe din mecanică, ciocnirea elastică poate conduce la respingerea și
separarea elementelor de contact după ce, în prealabil, ele s-au atins. Acest proces,
care se poate relua de câteva ori, se numește vibrația contactelor. Este de la sine
înțeles că, în construcțiile tehnice de aparate electrice, durata vibrațiilor contactelor
electrice trebuie redusă, în scopul diminuării uzurii electrice a contactelor. La
respingerea elementului mobil de contact, în cazul stabilirii unui circuit electric,
acesta nu se întrerupe, ci se menține prin intermediul arcului electric.
Fig. Referitor la vibrația contactelor
Fig. Diagrame la vibrația contactelor
 Problematica materialelor pentru contacte
Din punct de vedere al condițiilor de funcționare ale diferitelor aparate de comutație,
contactele electrice corespunzătoare se pot clasifica în următoarele categorii:
• Contacte practic fără sarcină. În această categorie intră contactele utilizate în
tehnica circuitelor imprimate și contactele folosite în tehnica de calcul. Curenții
care parcurg contactelor sunt de ordinul mA și sub aceste valori, iar tensiunile
sunt de ordinul 5–15V.
• Contacte pentru tensiuni reduse și curenți mici (𝑈𝑛 ≤ 12𝑉, 𝑐𝑐; 𝐼 ≤ 1𝐴) aceste
contacte sunt folosite în construcția releelor, utilizate în telecomunicații și în
construcția microîntreruptoarelor.
• Contacte pentru tensiuni joase (𝑈𝑛 ≤ 220𝑉) și curenți relativi mici (𝐼 ≤ 16𝐴)
folosite în construcția aparatelor electrocalorice și întreruptoarelor de lumină.
• Contacte pentru tensiuni joase (𝑈𝑛 < 600𝑉) și curenți moderați (𝐼𝑛 ≤ 600𝐴);
echipează contactoarele electromagnetice caracterizate de un număr mare de
manevre (de ordinul 106) și de comutație în domeniul arcului electric.
• Sisteme de contacte pentru solicitări extreme în domeniul tensiunilor joase, cu
parametri de ordinul Un = 380...1000V; In =16...2000A; Isc = 15...100kA; acestea
sunt contacte folosite în întreruptoarele de putere de înaltă tensiune și
funcționează în domeniul arcului electric.
• Sisteme pentru contacte pentru solicitări extreme în domeniul tensiunilor înalte,
cu parametrii Un = 3,6...123kV; In =630...2000A și Isc = 10...60kA; acestea
contacte echipează în întreruptoarele de putere de înaltă tensiune și funcționează
în domeniul arcului electric.
• Contacte alunecătoare. Unele aparate de joasă tensiune și aproape toate aparatele
de înaltă tensiune sunt echipate cu contacte alunecătoare, care nu se deschid sub
sarcină, dar care își modifică, prin glisare, locul de contact.
 MATERIALE FOLOSITE

În construcția contactelor electrice se folosesc metale, dar de cele mai multe ori nu în stare pură
ci aliate. Din punct de vedere funcțional un contact electric satisface următoarele cerințe:
a) Tendință redusă de lipire, în poziția închis, ca urmare se cere metalului rezistivitate
electrică mică și absența peliculei disturbatoare.
b) Ardere redusă, adică rezistență la arc electric și deci migrație brută redusă, la contactele
care deschid cu arc electric.
c) Migrație redusă de material în domeniul comutației fără arc electric.
d) Duritate mare, pentru a reduce deformația contactului la operații repetate de închidere.
e) Cost redus de achiziție.
f) Curent tăiat cât mai mic, în cazul contactelor în vid.
Metale rezistente la temperatura ridicată a arcului electric: cromul (Cr), molibdenul (Mb),
wolframul (W), cu temperaturi ridicate de topire.
Metale cu conductivitate electrică mare: cuprul (Cu), argintul (Ag), aurul (Au). Cuprul
reacționează cu oxigenul din aerul atmosferic formând pelicula Cu2O. Argintul reacționează în
atmosferă cu sulful formând pelicula de Ag2S. Aurul nu reacționează cu aerul atmosferic.
Metale cu duritate mecanică mare: nichelul (Ni), paladiul (Pd), platina (Pt). Aceste metale
nu reacționează cu mediul atmosferic ambiant.
Se observă că cerințele prezentate la punctele a)...f) sunt în mare măsură antagoniste. Astfel
argintul are conductivitate electrică ridicată, dar rezistență redusă la ardere (temperatură de
topire și vaporizare reduse). Wolframul are rezistență mare la ardere, dar conductivitate redusă.
Cuprul este relativ ieftin, dar reacționează cu oxigenul din atmosferă. Stibiul oferă un curent
tăiat redus, dar nu are rezistență la ardere.
Din punct de vedere practic, în construcția pieselor de contact se folosesc aliaje normale sau
pseudoaliaje (sinterizate), astfel încât să se realizeze un compromis între cerințele antagoniste.