POVEŞTI - ciclu de scrieri în proză, inspirate de teme folclorice, de Ion Creangă.

Au
fost publicate de autor în periodicele vremii, precum şi în manuale destinate
învăţămîntului primar. Reunite într-un singur volum doar cu titlu postum, sumarul
acestuia s-a augumentat de la o ediţie la alta, ajungînd să cuprindă, cel mai adesea sub
titlul de « Poveşti (şi) povestiri » toate textele lui Creangă care nu aparţineau nici
ciclului Amintirilor din copilărie, nici unui alt gen precis definit
(precumCorespondenţa, de pildă). De aceea, elementul de fantastic sau de fabulos, ori
inspiraţia folclorică, întrucît nu sunt caracteristice tuturor respectivelor scrieri, nu pot
servi de parametri generali în caracterizarea ciclului. Fără îndoială că elementul comun
este de ordin stilistic, chiar dacă exegeza întîmpină serioase dificultăţi în a-l analiza şi
pe acesta ca atare. Dar situaţia este mult mai generală în ceea ce priveşte receptarea
Poveştilor (şi a întregii opere a lui Creangă), aflate mereu într-o situaţie ambiguă, fie că
este vorba de raportul dintre folcloric şi cult, de inspiraţie populară şi de inovaţie
individuală, de fantastic şi de nuvelistic, de fabulos şi realist, etc., etc. Una dintre cele
mai celebre cărţi ale literaturii rom‰ne clasice continuă să fie o problemă în istoria
receptărilor.
Dar Poveştile lui Creangă aşa îşi şi încep destinul în posteritate: receptate cu
delicii de o societate intelectuală, rafinată (Junimea, unde unele au fost de altfel citite la
vremea respectivă), ele intră în conştiinţa publicului larg ca o operă extrem de
accesibilă (de la întrebuinţarea ei ca literatură pentru copii, pînă la lecturi ezoterice - ca
aceea a lui V. Lovinescu), cu valenţe particulare de reprezentativitate pentru un filon
etnic rom‰nesc. Vl. Streinu are dreptate identificînd în această complexitate a
Poveştilor indiciul geniului scriitorului, care, îştiind că scrie pentru oameni în vîrstă,
diferenţiaţi ca tip colectiv şi individual, a folosit conturul social-ţărănesc, etnic şi
naţional, ca să dea versiunea adultă a basmului sau povestei. Aceasta e o mişcare a
propriului său instinct creator, care totodată l-a condus să lucreze în cumul de date
materiale, în concretul din care naşte aerul de unicitate al arteiî (Streinu, 1968). Aceeaşi
conştiinţă a statutului său de scriitor determină redactarea ambiguei Prefeţe la poveştile
mele, unde modestia jucată a scriitorului umil este contrabalansată, simetric - precum în
antifrazele din Povestea lui Harap-Alb, cadenţa sintaxei este similară! - de orgoliul
celui ce ştie că nu poate fi imitat şi îşi desfide cititorii: îMulte prostii ăi fi cetit, de cînd
eşti. Ceteşte, rogu-te şi ceste şi unde-i vedŽ că nu-ţi vin la socoteală, iŽ pana în mînă şi
dă şi tu altceva mai bun la iveală căci atîta m-am priceput şi atîta am făcutî.
ën septembrie 1875, Creangă citeşte prima poveste la Junimea; este vorba
despre Soacra cu trei nurori, publicată în acelaşi an în îConvorbiri literareî. Tot din
1875 datează şi Capra cu trei iezi. ëntre 1876-1880 va scrie şi publica (cu precădere în
îConvorbiri literareî) majoritatea poveştilor: Punguţa cu doi bani, Dănilă Prepeleac,
Povestea lui Stan Păţitul, Povestea lui Harap-Alb, Fata babei şi fata moşneagului, Ivan
Turbincă, Povestea unui om leneş. Sumarul ediţiei princeps (postume) a Poveştilor va
cuprinde, cu aceste titluri exacte (notăm în paranteze prima lor publicare în revistă):
Soacra cu trei nurori (îConvorbiri literareî, IX, nr. 7/oct. 1875), Capra cu trei iezi.
Poveste (îConvorbiri literareî, IX, nr. 9/dec. 1875), Punguţa cu doi bani (îConvorbiri
literareî, IX, nr. 10/ian. 1876), Dănilă Prepeleac. Poveste (îConvorbiri literareî, IX, nr.
12/mar. 1876), Povestea porcului (îConvorbiri literareî, X, nr. 3/iun. 1876), Moş
Nichifor Coţcariul (îConvorbiri literareî, X, nr. 10/ian. 1877), Povestea lui Stan Păţitul
(îConvorbiri literareî, XI, nr. 1/apr. 1877), Povestea lui Harap-Alb (îConvorbiri
literareî, XI, nr. 5/aug. 1877), Fata babei şi fata moşneagului (îConvorbiri literareî, XI,
nr. 6/sept. 1877), Ivan Turbincă (îConvorbiri literareî, XII, nr. 1/apr. 1878), Povestea
unui om leneş (îConvorbiri literareî, XI, nr. 7/oct. 1878). Cu excepţia ediţiei princeps,
celelalte nu adoptă un principiu unitar în clasificarea textelor incluse în sumar.
Clasificarea acceptată curent astăzi aparţine lui O. Bîrlea şi ea ţine cont de limitele
speciilor folclorice înrudite, deci - de particularităţile schemelor epice ale textelor
(teme, conţinut, lungime). Este vorba despre 1. Basme despre animale (Ursul pîcîlit de
vulpe, Capra cu trei iezi, Punguţa cu doi bani, dar şi mai didacticele Inul şi cămeşa,
Acul şi barosul), 2. Basme propriu-zise: 2.a. Basme fantastice (Ivan Turbincă, Povestea
porcului, Fata babei şi fata moşneagului, Povestea lui Harap-Alb, Povestea lui Stan
Păţitul, Dănlă Prepeleac, Făt-Frumos, fiul iepei) şi 2.b. Basme nuvelistice (Soacra cu
trei nurori, Cinci pîni), 3. Snoave (Prostia omenească, Povestea unui om leneş), 4.
Povestiri-legende (Moş Ion Roată şi Unirea, Moş Ion Roată şi Vodă Cuza), 5. Povestiri
licenţioase (Povestea poveştilor, Povestea lui Ionică cel Prost).
Succesul ciclului este enorm; cercetările specialiştilor atestă faptul că unele
dintre creaţiile lui Creangă au (re)intrat, ulterior publicării, în circuitul folcloric,
suferind modificări fundamentale de ordin stilistic, ceea ce confirmă ideea că
originalitatea scriitorului este de indentificat în primul rînd la nivelul scriiturii (O.
Bîrlea). Sursele sale de inspiraţie, pentru schemele narative, au fost identificate cu
acribie în bibliografia folcloristică (J. Boutire, O. Bîrlea, N. Constantinescu), dar şi ele
vorbesc despre capacitatea aparte a scriitorului de a modifica şi individualiza cadrele
generale ale naraţiunilor populare. Numărul elementelor tradiţionale, verificabile, este
foarte mare, cu toate acestea îCreangă a ştiut să creioneze în schiţe vii principalele
personaje ale basmelor sale, atît ca fizic, cît şi ca moral, să zugrăvească cu artă scene în
care figurează mai muţi actori; să localizeze cu precizie acţiunile basmelor; să
răspîndească în multe locuri spirit şi bună dispoziţieî (J. Boutire), ceea ce face din
Poveşti o scriere de incontestabilă originalitate - şi o experienţă de transfigurare a
filonului folcloric în literatură cultă unică în literatura rom‰nă.
Dacă încărcătura stilistică, tipică pentru arta scriitorului, îndepărtează Poveştile
de stilul naraţiunilor populare prin îbaroculî expresiei, la fel se întîmplă şi în cazul
schemelor narative (altminteri universal-folclorice), doar că transfigurarea are loc acum
în sens invers: Poveştile înu au deloc stufozitatea, uneori uluitoare, a unor basme
populare /.../. Schema epică e cît se poate de unitară, de organică, linia compoziţională
bine rotunjită, armonioasă, în care totul decurge în chip logic şi necesarî (O. Bîrlea).
Din acest punct de vedere, Creangă a fost comparat cu un alt creator de basme culte al
literaturii universale celebru nu doar pentru talentul său, ci şi pentru pluralitatea
receptărilor permise de opera sa, care exploatează ambiguitatea sensurilor ei: scriitorul
francez Ch. Perrault (J. Boutire). Ca şi Perrault, Creangă este un scriitor clasic, în
accepţia categorială a calificativului: fantasticul său se converteşte în nuvelistic, iar
îmiraculosul nu e niciodată la clasicul Creangă terifiant, ca la romantici, dimpotrivă,
întors totdeauna pe partea lui comică. Nu o dată, basmul e o snoavă sau un şir de snoave
în care eroii fac glume, se păcălesc unii pe alţii sau îşi adresează ironiiî (Al. Piru).
Violenţa nu este sumbră, îngrozitoare sau difuză, ci înscenată explicit, cu o puritate
clasică a descrierii, care sugerează miza exemplară a scenei în gramatica precisă a
sensurilor naraţiunii; de pildă, în Capra cu trei iezi, lupul, după ce a mîncat iezii mai
mari, îaşază cele două capete cu dinţii rînjiţi în fereşti, de ţi se părea că rîd; pe urmă
unge toţi păreţii cu sînge, ca să facă şi mai mult în ciuda caprei, ş'apoi iesă şi-şi caută de
drumî...
Imaginaţia sa este hiperbolică, căci îdefantasticizarea basmului descătuşează
fantezia scriitorului, personajele, eliberate din strînsoarea carapacei lor tipologice
(zmeu, balaur, zînă etc.) şi umanizate (nu numai antropomorfizate), se comportă
omeneşte...î (N. Constantinescu). Dar este un comportament uman îdezmărginitî în
proporţii, căci voluptatea de povestitor a lui Creangă ridică scenele fabuloase la
dimensiuni ale excesului construcţiei - deci, ale retoricii: îAtunci, bucura cucoşului! Să-
l fi văzut cum înghiţea la buhai, la boi, la vaci şi la viţei pîn'a înghiţit el toată cireada,
ş'a făcut un pîntece mare, mare cît un munte. Apoi iar vine la fdereastră, întinde aripele
în dreptul soarelui...î (Punguţa cu doi bani); sau: îDracul se crăceşte c-un picior la
sfinţit şi cu unul la răsărit; s'apucă zdravăn cu mîinile de torţile ceriului, cască o gură cît
o şură şi cînd chiuie odată, se cutremură pămîntul, văile răsună, mările clocotesc şi
peştii din ele se sparie; dracii ies afară din iaz cîtă frunză şi iarbă! şi oleacă numai de nu
s-a răsipit bolta ceriuluiî (Dănilă Prepeleac). Lumea Poveştilor lui Creangă creşte
enorm cu fiecare îprobăî sau îepisod năzdrăvanî, dar fabulosul se opreşte cu precizie la
marginea apocalipsei, care era să se întîmple (de la Prostia omenească, ce tematizează
chiar acest tip de construcţie narativă, într-o îpunere în abisî epică a figurii retorice
privilegiate a scriitorului, hiperbola, la Povestea lui Harap-Alb, probabil - cea mai
complexă scriere a ciclului) şi care întotdeauna lasă locul unei înuvelizăriî (N.
Constantinescu) destinate a echilibra cu elemente de realism ansamblul. îEfectul literar
vine din originala alăturare a miraculosului, cu cea mai specifică realitate, şi e din
cîmpul comiculuiî (G. Călinescu). Autenticitatea dialogului şi efectele de oralitate ale
acestuia îdezvoltă un aspect elementar (imanent) al narativităţiiî (C. Moraru).
Personajele vorbesc pentru plăcerea de a vorbi, iar nu pentru a avansa în poveste (prilej
de certuri între Harap-Alb şi ajutoarele sale, care dau mai mereu fapta pe vorbă), iar
schimburile lor de replici scandează poveştile în mai mare măsură decît decît ritmurile
naraţiunilor, altminteri epurate sau îsărăcăcioaseî (C. Moraru). Invenţia stilistică este 1.
dialogică (v. dialogurile lui Harap-Alb cu ajutoarele, sau cel al lui Ivan Turbincă cu Sf.
Petru: îAtunci sfîntul Petre întreabă dinlăuntru: - Cine-i acolo? - Eu. - Cine eu? - Eu,
Ivan. - Si ce vrei? - Tabacioc este? - Nu-i. - Votchi este? - Nu-i. - Femei sunt? - Ba. -
Lăutari sunt? - Nu-s, Ivane, ce mă tot chihăieşti de cap...î etc.), 2. cu efecte de oralitate
(î...Si oriunde vei merge cu mine, nu care cumva să bleşteşti din gură cătră cineva
despre ceea ce a urmat între noi, că te-am şters de pe faţa pămîntului. ëţi place aşa să
mai trăieşti, bine de bine; iară de nu, spune-mi verde în ochi, ca să ştiu ce leac trebui să
îţi fac...î - monolog al Spînului, în Povestea lui Harap-Alb), 3. paremiologică (îcînd ar
şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păziî - Capra cu trei iezi, îc-am scăpat de dracul şi am
dat peste tată-săuî - Dănilă Prepeleac, îvorba ceea: aş veni desară pe la voi, dar mi-e
ruşine de cîiniî - Stan Păţintul, îapără-mă de găini că de cîini nu mă temî - Povestea lui
Harap-Alb, îtot omul are un dar şi un amar, şi unde prisoseşte darul, nu se mai bagă în
seamă amarulî - ibid.). Densitatea paremiologică, asemeni celorlalte procedee
cumulative, îoferă pagini de umor dens, suculent, în care verbozitatea capătă
proeminenţe de basoreliefî (O. Bîrlea). Acest ritm retoric explică şi propensiunea
autorului pentru inserţia de secvenţe versificate, cu o frecvenţă şi o construcţie care
depăşesc - din nou, în amplitudine - modelul folcloric al genului (îTăranul mîna, carul
scîrţîia, şi peştele din car cădeaî - Ursul pîcîlit de vulpe, îDe asta şi eu mă anin şi mă
închin la cinstita faţa voastră, ca la un codru verde, cu un poloboc de vin şi cu unul de
pelin, zise Gerilă. Si hai de-acum să dormim, mai acuş să ne trezim, într-un gînd să ne
unim, pe Harap Alb să-l slujim şi tot prieteni să fim; căci cu vrajbă şi urgie raiul n-o să-l
dobîndimî - Povestea lui Harap-Alb).
Exegeza a văzut în aceste caracteristici stilistice argumente pentru o foarte
modernă îcapcană pentru cititorî a scriitorului (care ne poate trimite cu gîndul la cele
prevestite şi de Prefaţa Poveştilor), pentru că îatenţia noastră de cititori se simte mai
atrasă de raporturile pe care această proză vorbită le creează între noi şi autor, decît de
aceea dintre personajele puse în mişcareî (Vl. Streinu). Tot astfel cum utiliza liber
clişeele naraţiunii populare, Creangă se joacă şi cu clişee ale prozei culte şi chiar
construieşte puneri în paralel ale celor două registre; efectul este subversiv de ambele
părţi, dar el trădează totodată o conştiinţă auctorială accentuată, ca în acest portret al
fetei ëmpăratului Roş, realizat în două stiluri succesive, al doilea funcţionînd ca
traducere ironică a celui dintîi: îCăci era boboc de trandafir din luna lui Mai, scăldat în
roua dimineţii, desmierdat de cele dintîi raze ale soarelui, legănat de adierea vîntului şi
neatins de ochii fluturilor. Sau cum s-ar zice la noi în ţărăneşte, era frumoasă de mama
focului; la soare te puteai uita, dar la dînsa baî (Povestea lui Harap-Alb). Nici unul din
cele două stiluri nu reuşeşte, de fapt, să o descrie efectiv, întregul joc constituindu-se
astfel şi într-o alegorie a indicibilului (la fel ca eufemisticele descrieri ale acţiunilor
Morţii, poruncite de Dumnezeu şi traduse/transmise de Ivan Turbincă, într-o poveste ce
poate fi citită şi ca o alegorie a literalităţii în înţelegerea lumii). I. Petraş are de-aceea
dreptate să considere că lectura lui Creangă asupra lumii îeste una retorică, /.../ atrăgînd
simultan atenţia auditoriului asupra jocului său, asupra subiectivităţii interpretării, dar şi
a rolului pe care îl joacăî.
Poveştile, ca orice capodoperă literară, excedează limitele interpretărilor. ënsă
ceea ce criticii identifică drept îhomerismulî (G. Ibrăileanu, Vl. Streinu) lui Creangă,
nivelul paremiologic, gustul pentru eufemism, antifrază şi, în general, barocul retoric,
toate acestea fac parte dintre trăsăturile unice ale unei opere complexe, care continuă să
cucerească cititori foarte diferiţi şi să sfideze exegeza, la un veac după ce a fost scrisă,
asemenei operei eminesciene (cu care a fost adesea comparată).

EDITII: Scrierile lui Ion Creangă, I-II, Iaşi, 1890-1892; Opere complete, I-V, cu
portretul şi prefaţa autorului, Bucureşti, 1902; Opere complete, prefaţă de Il. Chendi şi
St. O. Iosif, Bucureşti, 1902; Poveşti, Iaşi, 1918; Opere complete, Cernăuţi, 1924;
Poveşti, ediţie completă, Bucureşti, 1936; Opere, ed. critică de G.T. Kirileanu,
Bucureşti, 1939; Poveşti, ediţie adevărată de G. Pascu, Bucureşti, 1939; Poveşti, ed. de
L. Rebreanu, Bucureşti, 1940; Opere, ediţie îngrijită de G. Călinescu, Bucureşti, 1953;
Poveşti, amintiri, povestiri, I, ed. îngrijită de I. Iordan şi Elisabeta Br‰ncuş, Bucureşti,
1964 (ed. II - 1970, III - 1975); Opere, I, Bucureşti, 1970; Poveşti. Amintiri din
copilărie. Povestiri. Varia. Corespondenţă, Bucureşti, 1972; Poveşti, Bucureşti, 1974;
Poveşti, amintiri, povestiri, Bucureşti, 1980; Poveşti şi povestiri, postfaţă şi bibliografie
de M. Braga, Bucureşti, 1981 (ed. II, 1987); Poveşti, amintiri, postfaţă de P. Cornea,
Bucureşti, 1982 (ed. II, 1985); Poveşti, amintiri, povestiri, cuvînt înainte de D. Filimon,
Bucureşti, 1987; Poveşti, amintiri, povestiri, prefaţă şi tabel cronologic de Al. Piru,
Bucureşti, 1989; Povestea lui Ionică cel prost (poreclit şi Irimieă). Povestea poveştilor,
studiu introductiv de P. Anghel, Bucureşti, 1990; Poveşti şi povestiri, Timişoara, 1990;
Povestea lui Harap-Alb, Chişinău, 1991; Poveşti, I, Galaţi, 1991; Poveşti, amintiri,
povestiri, Chişinău, 1992; Opere, ed. îngrijită de I. Iordan şi Elisabeta Br‰ncuş,
Bucureşti, 1993; Amintiri, poveşti, povestiri, Bucureşti, 1994, Poveşti, Amintiri din
copilărie, Povestiri, Chişinău, 1996.

TRADUCERI: Contes, en franais par S. Stoian et Mme de Chateauvieux Lebel, Paris,

1931; Opere/Oeuvres, trad. par Yves AugŽ et Elena Vianu, Bucureşti, 1963.

REFERINTE CRITICE: G. Ibrăileanu, Note şi impresii, Bucureşti, 1920; N. Iorga,

Pagini de critică din tinereţă, Bucureşti, 1921; G. Ibrăileanu, Scriitori rom‰ni şi
străini, Iaşi, 1926; J. Boutire, La vie et l'oeuvre de Creangă, Paris, 1930 (trad. rom. de
C. Ciopraga, Iaşi, 1976); T. Vianu, Arta prozatorilor rom‰ni, Bucureşti, 1941; G.
Călinescu, Ion Creangă. Viaţa şi opera (ediţie revăzută; ed. I - 1938)), Bucureşti, 1964;
Ov. Bîrlea, Poveştile lui Creangă, Bucureşti, 1967; P. Constantinescu, Scrieri, II,
Bucureşti, 1967; Vl. Streinu, Clasicii noştri, Bucureşti, 1968; Vl. Streinu, I. Creangă,
Bucureşti, 1971; I. Vlad, Povestirea. Destinul unei structuri epice, Bucureşti, 1972; Al.
Piru, Varia, II, Bucureşti, 1973; G. Munteanu, Introducere în opera lui Creangă,
Bucureşti, 1976; M. Apostolescu, Ion Creangă între marii povestitori ai lumii,
Bucureşti, 1978; N. Constantinescu, Povestea lui Harap-Alb. Text comentat, Bucureşti,
1983; V. Cristea, Despre Creangă, Bucureşti, 1989; V. Lovinescu, Creangă şi creanga
de aur, Bucureşti, 1989; M. Scarlat, Posteritatea lui Creangă, Bucureşti, 1990; I.
Petraş, Ion Creangă. Povestitorul, Bucureşti, 1992; B. Munteanu, Panorama literaturii
rom‰ne, Cleveland, 1996; C. Moraru, în Dicţionarul esenţial al scriitorilor rom‰ni,
Bucureşti, 2000; D. Grădinaru, Creangă, Bucureşti, 2002.

Ioana BOT