ION BARBU

BIOGRAFIE
Ion Barbu (sau Dan Barbilian, pe numele sau adevarat) se naste in 1895, la Campulung Muscel, fiu al judecatorului
Constantin si al Smarandei Barbilian. Personalitate bilaterala, Ion Barbu isi construieste cariera mai intai ca matematician, apoi
ca poet, exceland in ambele domenii. Manifesta aptitudini pentru matematica inca din clasa a II- a gimnaziala si are contributii
remarcabile la revista “Gazeta matematica”. Intre anii 1914-1921 studiaza aceasta disciplina la Facultatea de Stiinte din
Bucuresti, studiile fiindu-i intrerupte de perioada in care isi indeplineste serviciul militar in timpul Primului Razboi Mondial. In
1929 obtine doctoratul in matematica, iar in 1932 devine conferentiar la Universitatea din capitala. Se bucura de un adevarat
renume dincolo de granitele romanesti: conferentiaza la Hamburg, Göettingen, Viena.
Poetul Ion Barbu isi consemneaza prima incercare literara in revista “Literatorul” a lui Macedonski, in anul 1918 cu
poezia “Fiinta”. Plenitudinea instructajului sau artistic este realizata insa in cadrul cenaclului “Sburatorul”, sub egida criticului
Eugen Lovinescu, consacrandu-l drept scriitor modernist, cel mai aproape de profunzimea curentului, depasindu-i pe
contemporanii sai, Arghezi si Blaga. In 1921 publica placheta “Dupa melci” iar imediat dupa aceea decide s-o retraga, datorita
unei confuzii a editorului, Acesta credea ca este vorba despre o carte pentru copii si realizase grafica intocmai in acest sens. Isi
publica, intr-un final, unicul volum de poezii intitulat “Joc secund” in anul 1930. Il leaga o stransa relatie de prietenie de criticul
si istoricul literar Tudor Vianu, inca din perioada liceului, care ii va scrie poetului o monografie, considerata a fi cea mai
completa pana in ziua de azi. Se spune, de altfel, ca debutul artistic al lui Barbu ar fi fost motivat de un pariu facut intre el si
Tudor Vianu, cu scopul de a-i demonstra acestuia capacitatile literare: “Am inceput sa scriu in vederea unui singur cititor, Tudor
Vianu...”. Se stinge din viata in vara anului 1961, la Bucuresti.

OPERA POETICA
Lirismul specific barbian se intemeiaza pe conceptia conform careia poezia este “un semn al mintii”, ea reprezentand
intelectualizarea emotiei, dupa cum dictau si reformele lovinesciene. Poetul renunta la trairi, sentimente si isi indreapta atentia
spre exprimarea gandurilor, a ideilor pure, abstracte. Poezia lui Barbu interfereaza constructiv cu matematica, cu gradul ei inalt
de dificultate, accesibil elitelor, savantilor. Prin urmare, spiritul abstract al matematicilor superioare, mult indragite de Barbu, se
impune si in planul reprezentarilor artistice. Insusi scriitorul afirma, in legatura cu acest lucru, in anul 1929, urmatoarele: “Oricat
ar parea de contradictorii acesti doi termeni la prima vedere, exista undeva, in domeniul inalt al geometriei, un loc luminos unde
se intalneste cu poezia. Suntem contemporanii lui Einstein care concureaza pe Euclid in imaginea de universuri abstracte, fatal
trebuie sa facem si noi concurenta demiurgului in imaginea unor lumi probabile...ca si in geometrie, inteleg prin poezie o
anumita simbolica pentru reprezentarea formelor posibile de existenta... Pentru mine poezia este o prelungire a geometriei, asa
ca ramanand poet, n-am parasit niciodata domeniul divin al geometriei.”.
Acelasi bun prieten, Tudor Vianu, se ocupa pe larg de studiul poeziei lui Ion Barbu, in monografia eponima pe care o
dedica poetului, in anul 1935, propunand trei etape in evolutia acesteia: parnasiana, baladic-orientala si ermetica.
Poeziile parnasiene, din primul ciclu, sunt in general cele publicate intre 1919 si 1920, in coloanele “Sburatorului”:
“Lava”, “Muntii”, “Copacul”, “Banchizele”, “Panteism”, “Pentru Marile Eleusinii”, “Arca”, “Pytagora”, “Raul”, “Umanizare”
etc. Toate acestea se plaseaza aparent, in curentul literar francez de la jumatatea secolului al XIX-lea, promovat de Theophile
Gautier, deoarece intrunesc urmatoarele trasaturi specifice: forma fixa a textului poetic (sonetul), temele de inspiratie mitologica,
cu referinte la cultura Greciei antice, caracterul descriptiv, exprimarea cizelata, fastuoasa, deloc eliptica precum si atitudinea
lirica impersonala (lirismul obiectiv), bazata pe o receptare senzoriala a lucrurilor, vazul fiind principalul simt exploatat. In
esenta insa, poeziile respective se indeparteaza de parnasianismul autentic. Desi poetul mizeaza pe perceptia vizuala, pe
caracterul pictural, imaginile sunt mai degraba viziuni si se aluneca pe aceasta cale catre expresionism. Exemplele se pot
identifica in poeziile “Lava” (“noianul de lava” clocoteste inainte de solidificare) si “Copacul” (care isi intinde hipnotizat
ramurile spre cer). Mai mult decat atat, componenta mitologica greaca se deosebeste de cea cultivata de parnasienii puri. Barbu
nu infatiseaza imagini din Grecia homerica, cea plina de zei, eroi si fiinte fabuloase, ci este atras mai mult de cultura antichitatii
grecesti tardive (secolul III i.Hr., epoca elenismului), printre care se disting si ceremoniile inchinate lui Dionisos sau sarbatoarea
misterelor din Eleusis, dedicate zeitei Demetra. Aceste imagini din poezia lui Barbu amintesc, in acelasi timp, si de cartea
filozofului german Friedrich Nietzsche, “Nasterea tragediei”, unde se regasesc doua forte opuse, apolinica (de la zeul Appolo) si
dionisiaca, ce stau la baza civilizatiei grecesti, dar a caror concurenta a generat evolutia artei, inj general. Ineditul nu se opreste
aici, merge mai departe, ajungand la nivelul formal al textului poetic. Sub infatisarea unei exprimari cizelate, a unei discursivitati
elaborate, se dezvolta de fapt alegorii, care vorbesc despre un elan vital asemanator cu acela al poeziilor lui Blaga, cu nevoia
esentiala de a patrunde in domeniul minus-cunoasterii.
In cel de-al doilea ciclu, cel baladic-oriental, sunt cuprinse publicatiile din perioada 1920-1924. Poeziile capata o noua
interfata, atesta preocuparea scriitorului pentru lumea concreta. Unele poeme, dominate de pasaje descriptive, sunt de o intindere
mai mare si formulate pe un ton narativ asemenea baladelor ( “Dupa melci”, ”Domnisoara Hus”). Sentimentul naturii este
interpretat diferit: traditionala comuniune a omului cu mediul inconjurator se intemeiaza pe un proces initiatic. Nestiutorii decad
din start din dreptul lor de a comunica cu o astfel de lume. Un model emblematic este personajul din poemul “Dupa melci”.
Copilul, un neinitiat, rataceste prin padure in primele zile ale unei primaveri parelnice, timpurii si intalneste un melc pe care il
trezeste din hibernare cu o formula magica, cu un descantec. Imediata ninsoare de Paresimi pricinuieste moartea melcului, iar
copilul se face vinovat, in inocenta sa, de crima comisa, dovada nepregatirii sale spirituale in randuielile naturii. Se cuprinde in
acest ciclu si componenta folclorica a creatiei barbiene, una aparte insa, care se concentreaza asupra stratului balcanic al
specificului national. Balcanismul a fost o trasatura indelung repudiata a spiritualitatii romanesti, fiind considerat tara, elementul
degradant, abject al civilizatiilor din aceasta regiune a Europei. Conform eticii, balcanismul unui popor reprezenta in primul rand
inferioritate culturala, inconsistenta, lipsa de profunzime, platitudine, insensibilitate, dar si vulgaritate, infamie, lipsa de
demnitate sau de scrupule. A fi balcanic insemna, in principiu, un lucru injositor, dizgratios. Cu toate acestea Ion Barbu reuseste
sa converteasca, aidoma lui Arghezi, cusurul in calitate, uratul in frumos, avand finalitate artistica. Inestetica balcanismului se
amelioreaza, devine o lume a tolerantei, unde binele si raul se amesteca, unde melancolia si tragismul alterneaza cu fericirea si
umorul, unde placidul este complementar cu extazul si unde profunzimea poate fi din cand in cand umbrita de superficialitate. In
conceptia poetului balanta de valori nu inclina niciodata doar intr-o anumita parte. Eroul unei astfel de lumi este personajul
antonpanesc, Nastratin Hogea, care-si pierde insa conturul hazliu si se apropie de conditia ascetului sau a martirului, asa cum
reiese din poezia “Nastratin Hogea la Isarlak”: “Sfant trup si hrana siesi, / Hagi rupea din el”.
Ultimul ciclu de poezii, cel ermetic, adevereste eclectismul operei lui Ion Barbu si-l consacra totodata printre adeptii
modernismului. Prin creatiile cuprinse in aceasta etapa se manifesta atasamentul lui Barbu fata de poezia pura, o orientare in
modernismul european, ale carei origini se afla in poezia lui Stephane Mallarmé, poet simbolist si a carei estetica a fost
teoretizata si cultivata de Paul Valéry (1871-1945) in perioada interbelica.
Conceptul de “poezie pura” s-a impus, inainte de toate, in contextul evolutiei lirismului. Incepand cu era romantica se
poate observa o intensificare a procesului de definire autonoma a poeziei. De la clasica si pamanteasca formula horatiana, “ut
pictura poesis” (poezia ca si pictura), se ajunge la deviza simbolista si metafizica a lui Verlaine, “de la musique avant toute
chose” (muzica inainte de toate), pentru ca, prin poezia pura, lirismul sa cunoasca desavarsirea, apogeul definirii in sine, un
lucru suprem, de neintrecut, o culme a modernismului, dupa care ar fi trebuit sa urmeze sfarsitul, “tacerea”. Poezia pura, ca si
intreaga opera barbiana de altminteri, sta sub semnul initierii. Deoarece acest lirism absolut se rupe de restul manifestarilor
artistice, este inchis in sine, ermetic, receptorul, in vederea captarii mesajului echivoc, trebuie supus unei instruiri spirituale.
In al doilea rand, poezia pura reprezinta o forma de lirism ancorata adanc in sfera categoriilor negative specifice
modernismului. Puritatea unui text poetic se obtine, lasand deoparte caracterul himeric al unui astfel de ideal (nu exista nimic
lipsit de impuritati), prin eliminarea din campul poeziei a tot ceea ce are legatura cu prezenta in plan real-concret, pentru a da
cuvantului puterea magica de a exprima numai esentele, absolutul. Poezie este asadar o pura aventura a limbajului, dupa cum
opina Mallarmé sau o cufundare intr-o irealitate de genul visului, conform modelului Valéry.
In sfarsit, acest process de purificare a poeziei se remarca si la aspectul formal al discursului poetic. Limbajul consta in
cuvinte rare (neologisme, cuvinte din domeniul stiintelor, cum ar fi matematica, biologia, fizica etc.) sau in cuvinte obisnuite
asezate in relatii sintactice inedite. Se ajunge, astfel, la incifrarea expresiei din care decurge dificultatea receptarii.
Tranzitia de la ciclul baladic si oriental la cel ermetic este facuta de balada “Riga Crypto si lapona Enigel”, povestea unei
insotiri ratate intre doua entitati incompatibile, de conditii diferite, si anume o ciuperca (Riga Crypto) si o fiinta umana feminina
(Enigel din Laponia). Criticii au considerat aceasta poezie drept o replica in haina grotesca la “Luceafarul” eminescian.
Universul artistic in aceasta etapa prodigioasa a operei scriitorului Ion Barbu cuprinde urmatoarele motive literare:
- oglinda - reflectarea in oglinda este un act purificator ca in poezia introductiva a volumului “Din ceas, dedus…”, dar
poate si goli de continut viata, trairea (“Falduri”)
- nunta - este un prag si, in acelasi timp, un act de cunoastere intr-un proces de spiritualizare, de initiere (“Ritmuri pentru
nuntile necesare”)
- increatul – este un alt prag, de data aceasta intre fiinta si nefiinta, acolo unde se poate pozitiona spiritul pur
(“Increat”,”Oul dogmatic”)
- jocul – este opusul seriozitatii, prin urmare discrediteaza teluricul, ajungandu-se la purificarea dorita (“Uvedenrode”)
Revenind la acel proces de purificare, Tudor Vianu aminteste in studiul sau inchinat poetului matematician de trei etape
cosmice pe care sufletul le are de parcurs pana la desavarsire. Etapele, astri ai sistemului nostru solar sunt in stransa relatie cu
mitologia: Pamantul (Geea, zeita greaca primordiala, mama lui Uranus) este etapa inchisului, a intemnitatului, Venus (Afrodita,
zeita iubirii si a frumusetii) reprezinta erosul si Mercur (corespondentul lui Hermes in mitologia romana) simbolizeaza ratiunea.
Cercul celor trei il desparte, in general, pe poet de Soare (Hyperion), punctul final al ascensiunii, dar care este inaccesibil. Ideea
este, bineinteles, preluata din poezia “Ritmuri pentru nuntile necesare”.
Ion Barbu este un poet singular in literatura romana, creator al unui univers liric si stilistic inedit, profund si tulburator, un
poet al esentelor exprimate intr-un limbaj criptic, care dicteaza atat de mult in cuvinte putine si la care “concizia este virtutea
capitala a stilului sau” (Tudor Vianu).