,,Luceafărul’’

Mihai Eminescu
Perioada marilor clasici căreia îi aparține Mihai Eminescu alături de Ion Creangă,
I.L.Caragiale și Ioan Slavici are o importanță colosală în evoluția literaturii române prin
modelele literare propuse generațiilor următoare. În această perioadă, lirica este reprezentată de
creația eminesciană se înscrie în universalitate, contribuind la dezvoltarea romantismului.
,,Luceafărul” constituie sinteza gândirii eminesciene şi este o capodoperă a marelui
poet şi care reuşeşte să impresioneze prin originalitate şi prin îmbinarea celor trei genuri literare.
Apare în 1883 în ,,Almanahul societății academice social-literare ,,România Jună’’, din Viena,
fiind reprodus în ,,Convorbiri literare’’ și apoi în ediția princeps îngrijită de Titu Maiorescu, în
decembrie 1883.
,,Luceafărul” este un poem filozofic în care tema romantică a condiţiei omului de geniu
capătă strălucire desăvârşită. Problema geniului e ilustrată de poet prin prisma filozofiei lui
Schopenhauer, potrivit căreia cunoaşterea lumii e accesibilă numai omului superior, singurul
capabil să depăşească sfera subiectivităţii, să se depăşească pe sine, înălţându-se în scena
obiectivului. Spre deosebire de el, omul obişnuit nu se poate înălta deasupra concreteţii vieţii,
nu-şi poate depăşi condiţia subiectivă.
Principala sursă de inspiraţie este basmul popular românesc ,,Fata în grădina de aur’’,
cules de germanul Richard Kunisch, într-o peregrinare a sa prin Oltenia, în 1861 și ,,Miron şi
frumoasa fără corp”. Mitul Zburătorului este valorificat în primul tablou al
poemului ,,Luceafărul” prin visul erotic al fetei de împărat care, ajunsă la vârsta dragostei, îşi
imaginează întruparea tânărului în ipostaza angelică şi ipostaza demonică pentru a putea dialoga
cu acestea după legile pământene. Izvoarele filozofice: concepţia filozofică a lui Schopenhauer
preia viziunea antitetică dintre omul obişnuit şi omul de geniu.
Încadrare opera în curentul literar din care face parte
În poemul ,,Luceafărul’’de factură romantică sunt cele șapte mituri ale poeziei eminesciene:
mitul nașterii și al morții universului (călătoria Luceafărului către Demiurg), mitul erotic sau al
Zburătorului (atracția dintre Luceafăr și fata de împărat), mitul oniric (povestea de dragoste se
petrece în vis), mitul întoarcerii la elemente (întoarcerea Luceafărului către Demiurg) și mitul
creatorului (Demiurgul, în ipostaza divină a creatorului). La acestea se adaugă mitul omului de
geniu care își are originea în teoriile filosofice schopenhaueriene.
De natură romantică este și compoziția simetrică a poemului, realizată prin alternarea
planurilor cosmic (tabloul I și tabloul al III-lea) și terestru (tablourile al II-lea și al IV-lea),
sugerând și opoziția veșnic-efemer, ideal-comun. Lor le corespunde și natura duală a unora
dintre personaje: Luceafărul-Hyperion, fata de împărat-Cătălina. Dualitatea aceasta se datorează
încercării personajelor de a-și descoperi propriile esențe. Astfel, Luceafărul devine Hyperion
atunci când își dă seama de natura sa eternă, iar fata de împărat, devenită Cătălina, duce dorul
Luceafărului până ce se convinge de propria neputință de a pătrunde în lumea ideilor înalte.
În opera ,,Luceafărul’’ o trăsătură tipic romantică este sistemul de antiteze pe care este
construit textul. Se remarcă antiteze între omul superior, omul de geniu și omul comun, între vis
și realitate, terestru și cosmic, după cum sunt evidențiate și dualul contradictoriu înger-demon
(cele două metamorfoze ale Luceafărului) și dubla valență a eroului care pendulează între cer și
pământ.
De asemenea, elementele de factură romantică, atitudinile existente în poezie sunt nostalgia
muritorului în aspirația sa către ideal, metamorfoza ființei muritoare, ideea incompatibilităților,
pendularea eroului între spirit și pasiune, conștiința geniului că aparține unei lumi superioare prin
cunoașterea rece, filosofică a adevărurilor existenței protestul împotriva mărginii și însingurării
lumii.
Tema poemului și două secvențe specifice acesteia
Temele poemului sunt: timpul, natura (cosmogonică și elegiacă), iubirea, însă în jurul
căreia levitează întreaga opera este geniul, omul superior, poemul fiind o alegorie pe această
temă.
O primă secvenţă sugestivă pentru tema iubirii imposibile o constituie tabloul întâi,
pentru că se manifestă între două fiinţe aparţinând a două lumi diferite, cea terestră şi cea
cosmică. Luceafărul o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i statutul de stăpână a întinderilor de
apă, însă ea îl refuză, simitindu-l ,,străin la vorbă şi la port’’ , ca făcând parte dintr-o lume
necunoscută ei şi de care se teme. Ideea apartenenţei geniului la nemurire, ca şi statutul de
muritoare sunt exprimate sugestiv în poem :,,Dar cum ai vrea să mă cobor?/Au nu înţelegi tu
oare,/Cum că eu sunt nemuritor,/Şi tu eşti muritoare?”.Fata, însă nu poate accede la lumea lui şi
nici nu-l poate înţelege ,,Deşi vorbeşti pe înţeles/ Eu nu te pot pricepe”, de aceea, îi cere să
devină el muritor, să coboare el în lumea ei. De asemenea, o altă secvenţă, călătoria lui
Hyperion spre Demiurg în spaţiul intergalactic simbolizează un drum al cunoaşterii şi, totodată,
motivaţia meditaţiei pe care Eminescu o face asupra condiţiei omului de geniu în raport cu
oamenii obişnuiţi, dar şi cu idealul spre care aspiră acesta. Setea de cunoaştere a omului de geniu
,,o sete care-l soarbe”, face ca Hyperion să meargă la Demiurg, pentru a fi dezlegat de nemurire
în scopul de a descifra taina fericirii, prin împlinirea iubirii absolute, în numele căreia este gata
de sacrificiul suprem: ,,Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire/ Şi pentru toate dă-mi în
schimb/ O oră de iubire….” Există în poemul ,,Luceafărul’’ şi o idilă pastorală între două fiinţe
aparţinând aceleaşi lumi, exprimându-se ideea compatibilitătii celor două lumi, dintre Cătălin şi
Cătălina, fiind ilustrată printr-un limbaj popular, cât se poate de obişnuit: ,,Şi guraliv şi de
nimic /Te-ai potrivi cu mine “.Superioritatea Luceafărului este conştientizată de Cătălina prin
exprimarea propriei neputințe de a pătrunde în lumea ideilor înalte ,,În veci îl voi iubi şi în
veci /Va rămânea departe….”.
Viziunea asupra lumii este romantică, fiind exprimată prin intermediul antitezei a două
lumi diferite, care nu pot atinge ideea fericirii sau împlinirii iubirii.
Elemente de compoziție și de limbaj ale textului, semnificative pentru ilustrarea
temei și a viziunii despre lume
Titlul, care este sintetic, laitmotivul, numele astrului care reprezintă lumea superioară. Este un
astru ce aparţine planului cosmic, aspiraţie spirituală pentru Cătălina, omul de geniu detaşat de
pragmatismul şi de efemeritatea oamenilor obişnuiţi, muritori.
Relaţia incipit –final; incipitul e o formulă de basm, iniţială, atestând filonul folcloric al
poemului: ,,A fost odată ca-n poveşti/A fost ca niciodată/ Din rude mari împărăteşti/ O prea
frumoasă fată”. Epitetul care defineşte frumuseţea neasemuită a fetei, ce provenea ,,Din rude
mari împărătesti” este un superlativ popular ,,prea frumoasă”.
Finalul poemului este o sentinţă în sens justiţiar, în care antiteza ,,EU”si ,,Vostru”
semnifică esenţa conflictului dintre etern şi efemer, subliniind menirea creatoare a geniului
eliberat de patima iubirii din amăgitoarele chemări ale fericirii pământeşti care e trecătoare şi
lipsită de profunzimea sentimentului: ,,Trăind în cercul vostru strâmt /Norocul vă petrece,-/ Ci eu
în lumea mea mă simţ / Nemuritor şi rece”. Atitudinea detaşată a Luceafărului din finalul
poemului nu exprimă o resemnare, ci e o atitudine specifică geniului rece, raţională, distantă,
care nu mai permite un dialog dintre cei doi, deoarece ei aparţin a două lumi incompatibile, ce nu
pot comunica, având concepte diferite despre iubire, ilustrând valoarea supremă a idealului spre
care poate aspira doar un geniu .
Structura poemului
Poemul ,,Luceafărul” are 392 de versuri, structurate în 98 de catrene, fiind dominat de
existenţa a două planuri, unul universal-cosmic şi unul uman-terestru, care converg unul către
celelalt şi se interferează în cele patru tablouri gândite ca entităţi distincte. Muzicalitatea
poemului e realizată prin efecte eufonice ale cuvintelor (aliteraţia) şi prin prozodia inedită:
catrene cu versuri, de câte 7-8 silabe, ritmul iambic, împletit cu cel amfibrahic, şi alternanta
dintre rima masculină şi cea feminină.
Tabloul întâi
Este o poveste fantastică de dragoste, pentru că se manifestă între două fiinţe care
aparţin a două lumi diferite, cea terestră şi cea cosmică. Planul universal- cosmic, Luceafărul, se
întrepătrunde cu planul uman–terestru, fata de împărat .Legătura dintre cele două lumi se face
prin intermediul ferestrei, singurul spaţiu de comunicare, iar întâlnirea celor doi are loc în
oglindă ca spaţiu de reflexie şi prin intermediul visului. Chemarea Luceafărului de către fată e
patetică, încărcată de dorinţă şi de forţă magică: ,,Cobori în jos, Luceafăr blând/ Alunecând pe o
rază/ Pătrunde-n casă şi-n gând / Şi viaţa-mi luminează!”. Luceafărul se întruchipează în înger,
ca fiu al cerului şi al mării. Acesta o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i statutul de stăpână,
însă ea îl refuză, simţindu-l ,,străin la vorbă şi la port.” Antitezele ,,căci eu sunt vie, tu eşti mort “
demonstrează că cei doi îndrăgostiţi aparţin a două lumi diferite, viaţa veşnică şi iminenţa morţii.
După trei zile şi trei nopţi, ca în basme, fata îi adresează aceeaşi chemare şi el se întrupează în
demon, născut din soare şi din noapte, din nou o cheamă pe aceasta şi îi spune că va fi cea mai
strălucitoare stea. Fata îl refuză, deşi frumuseatea lui o impresionează puternic. Ea nu poate
accede la lumea lui, nu-l poate înţelege, de aceea, îi cere să devină el muritor, să coboare el în
lumea ei. Astfel, Luceafărul pleacă spre Demiurg pentru a-i cere dezlegare la nemurire: ,,S-a rupt
din locul lui de sus / Pierind mai multe zile “.
Tabloul al doilea
Este o idilă dintre două fiinţe care aparţin aceleaşi lumi. Cadrul naturii e dominat de
spaţiul uman-terestru, celălalt plan universal-cosmic, fiind puţin reprezentat. Fata e Cătălina, iar
Luceafărul e Cătălin (aspiraţie spirituală, ideală). Cei doi sunt exponenți ai aceleaşi spețe
omeneşti, iar idila lor are loc într-un cadru rustic. Jocul dragostei, ca ritual, care se manifestă prin
gesturi tandre, mângâietoare, pentru învăţarea iubirii, iar ideea compatibilităţii e redată prin
limbajul comun.
Tabloul al treilea
,,Drumul cunoasterii” este dominat de planul universal-cosmic , Luceafărul e Hyperion,
iar fata e motivaţia călătoriei, simbolul iubirii ideale. Hyperion doreşte să ajungă la Demiurg
pentru a-i cere dezlegarea la nemurire în scopul de a descifra taina fericirii, prin împlinirea iubirii
absolute în numele căreia este gata de sacrificiul suprem. Demiurgul îl refuză şi îi aduce
argumente pentru a-l determina să renunţe la ideea de a deveni muritor ,,Căci toţi se nasc spre a
muri / Şi mor spre a se naste’’. Demiurgul respinge cu fermitate dorinţa lui Hyperion ,,moartea
nu se poate”, exprimându-şi dispreţul pentru această lume superficială şi meschină, care nu
merită sacrificiul omului de geniu:,,Şi pentru cine vrei să mori/ Întoarce-te, te-ntdreaptă/ Spre-
acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te așteaptă”.
Tabloul al patrulea
Îmbină planul universal-cosmic cu cel uman-terestru, dând poemului o simetrie perfectă.
Luceafărul redevine astru, iar fata îşi pierde unicitatea, numele, frumuseţea, înfăţişarea, fiind
doar o muritoare oarecare, o anonimă ,,un chip de lut”. Luceafărul priveşte spre Pământ şi îi vede
pe cei doi tineri îndrăgostiţi, într-un dezlănţuit joc al dragostei. Chemarea fetei nu mai este
magică şi accentuează ideea că omul obişnuit e supus sorţii întâmplării, norocului, fiind incapabil
de a se înălţa la iubirea absolută. ,,-Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-
n codru și în gând,/Norocu-mi luminează!" Hyperion se detaşează de lumea strâmtă, meschină
superficială, iar finalul accentuează atitudinea rece raţională, distantă a omului de geniu şi
valoarea supremă a idealului spre care poate aspira doar omul superior.,,Trăind în cercul vostru
strâmt/Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor si rece. "
Concluzia
Conținutul bogat de idei și originalitatea formei au dus la numeroasele interpretări ale
poemului ,,Luceafărul’’. Dacă Tudor Vianu considera că ,,Luceafărul este o sinteză a categoriilor
lirice, mai de seamă pe care poezia lui Eminescu le-a produs mai înainte’’ , Nicolae Manolescu
descoperă în poem mai multe voci lirice cu care poetul se identifică în totalitate, el putând fi,
deopotrivă, Hyperion, Cătălina, Demiurgul sau Cătălin. Prezența acestor voci explică și lirismul
obiectiv al textului, manifestat prin intermediul ,,măștilor’’ (fata de împărat, Luceafărul,
Demiurgul sau Cătălin), astfel, prin intermediul lirismului de tip obiectiv, întâmplările și
personajele devin simboluri lirice, metafore, care sintetizează ideile filosofice ale poetului și
exprimă o viziune poetică. Totodată, prin întregul poem, Eminescu a reușit să prezinte lumea
într-o viziune romantică, apelând la trăsăturile specifice acestui curent literar pe care l-a
prezentat în modul cel mai strălucit cu putință.
,,Luceafărul” este şi va rămâne sinteza liricii eminesciene, în care cunoaşterea lumii e
posibilă şi accesibilă doar omului superior, de asemenea, cea mai reprezentativă creaţie a
perioadei romantice.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
Lucian Blaga

Reliefarea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului într-un curent
literar
Autor de poezie, filozofie, dramaturgie, studii de estetică, publicistică, aforistică,
memorialistică, Lucian Blaga face parte dintre personalitățile complexe ale perioadei interbelice.
Poemul ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, a apărut în revista ,,Glasul
Bucovinei’’, publicată de Sextil Pușcariu și a fost inserată în volumul de debut ,,Poemele
luminii” 1919, fiind cea mai cunoscută artă poetică blagiană, o meditație lirică asupra cunoașterii
marilor teme ale universului ilustrează conceptele filozofice, ulterior definite în TRILOGIA
CUNOAȘTERII din 1943 în care Blaga vorbește despre această dualitate a cunoașterii.
Poezia aparține modernismului interbelic atât la nivelul conținutului, prin dublarea
discursului liric în plan secundar cu unul filozofic, cât și la nivelul formei, prin redarea ideii în
versuri eliberate de rigorile prozodiei clasice. În poezia ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
apar, de asemenea, elemente de expresionism specifice primei etape de creație blagiene :
exacerbarea eului creator în raport cu lumea, tensiunea lirică, interiorizarea peisajului. La nivel
formal, poezia aparține modernismului prin inovația prozodică: folosirea versului alb, cu metrică
variabilă, în care frazarea și folosirea tehnicii ingambamentului creează un ritm amplu,
cuprinzător.
Tema poeziei şi două imagini poetice sugestive
Poemul este o artă poetică prin exprimarea metaforică a crezului artistic al autorului,
enunțarea temelor fundamentale ale operei, precum și prin specificarea relației poet-lume, poet-
poezie, poet-cunoaștere. Ideea centrală este aceea că poezia transfigurează misterul, nu îl reduce,
iar eul liric își asumă acest mister până la a deveni parte din universul său interior.
Temele sunt cunoașterea artă fundamentală, artă poetică, poezie programatică, creația,
condiția poetului
Tema creației este dezvoltată în primele două secvențe poetice , urmate de concluzia
ultimelor două versuri care pot constitui în sine o a treia secvență.
Ideea poetică a incipitului vizează afirmarea poziției eului liric în fața misterelor
universale în opoziție cu ceilalți și se organizează în jurul negației ,,nu”-,,nu strivesc, nu ucid”.
Poetul refuză raționalul și optează pentru iraționalitate. Într-o orgolioasă afirmare expresionistă,
pronumele personal ,,eu” deschide poemul și volumul întreg, fiind reluat de șase ori pe parcursul
textului. Metafora ,,corola de minuni a lumii” corespunde în versurile trei-cinci unei enumerații
de simboluri : ,,tainele/ ce le-ntâlnesc în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. O
imagine poetică reprezentativă pentru temă pornește şi de la metafora luminii. ,,Lumina’’,
emblematică pentru opera blagiană, sugerează cunoașterea-,,Lumina altora/sugrumă vraja
nepătrunsului ascuns/în adâncimi de întuneric/dar eu/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.
Lumina difuză a lunii, fără a lămuri, dar și fără a lăsa în obscuritate, oferă un farmec unic
peisajului nocturn.
Evidenţierea elementelor de compoziţie şi de limbaj ale textului semnificative
pentru ilustrarea temei şi a viziunii despre lume
Un prim element de structură reprezentativ pentru tema cunoaşterii și viziunea
modernistă asupra lumii este titlul, care este o metaforă revelatorie și semnifică ideea cunoașterii
luciferice, exprimând crezul că datoria poetului este să potențeze misterele lumii („corola de
minuni a lumii”), ci nu să lămurească, să le reducă („nu strivesc”), accentul punându-se pe
confesiunea lirică („eu”) – exacerbarea/ promovarea vocii eului liric. Primul cuvânt, pronumele
„eu”, reluat de cinci ori în poezie, evidențiază rolul eului liric, de centru creator al propriului
univers poetic, fiind, de asemenea, o influență expresionistă (exacerbarea eului creator) și o
marcă a confesiunii. Rolul poetului este de a adânci taina, care ține de o privilegiere a misterului
specific blagiană.
Un alt element esenţial îl reprezintă structura. Prima secvență (primele cinci
versuri) exprimă concentrat refuzul cunoașterii logice, raționale, paradisiace, prin verbe la forma
negativă: „nu strivesc”, „nu ucid (cu mintea)”. Enumerația de metafore revelatorii, cu multiple
semnificații desemnează temele poeziei lui Blaga: „flori” – viața, efemeritatea, frumosul; „ochi”
– cunoașterea, spiritualitatea, contemplarea poetică a lumii; „buze” – iubirea, rostirea poetică;
„morminte” – tema morții, eternitatea. Cele patru elemente pot fi grupate simbolic: flori –
morminte, ca limite temporale ale ființei; ochi – buze, ca două modalități de cunoaștere:
spirituală – afectivă sau contemplare – verbalizare.
A doua secvență, mai amplă, se construiește pe baza unor relații de opoziție: „eu” – „altora”,
„lumina mea” – „lumina altora”, ca o antiteză dintre cele două tipuri de cunoaștere, paradisiacă și
luciferică. Conjuncția adversativă „dar”, reluarea pronumelui „eu” și verbul la persoana I
singular, forma afirmativă, „sporesc” afirmă opțiunea poetică pentru modelul cunoașterii
luciferice. Prin comparația amplă introdusă de „ntocmai cum” cunoașterea pe care poetul o aduce
în lume prin creația sa este asemănată cu lumina lunii, care, în loc să lămurească misterele nopții,
le sporește.
Ultimele două versuri constituie o a treia secvență, cu rol concluziv, deși exprimată prin raportul
de cauzalitate („căci”). Cunoașterea poetică este un act de contemplație („tot...se schimbă...sub
ochii mei”) și de iubire („căci eu iubesc / și flori și ochi și buze și morminte”).
Înnoirile prozodice moderniste sunt versul liber (eliberarea de rigorile clasice) și ingambamentul
(continuarea ideii poetice în versul următor, marcată prin scrierea cu literă mică la început de
vers). Poezia este alcătuită din 20 de versuri libere (cu metrică variabilă), al căror ritm interior
redă fluxul ideilor poetice și frenezia sentimentelor.
Discursul liric se construiește în jurul relației de opoziție dintre cele două tipuri de cunoaștere,
care se realizează prin antiteza „eu - altora”, „lumina mea - lumina altora”, prin alternanța
motivului luminii și al întunericului, evidențiate prin conjuncția „dar”. Concepția poetului despre
cunoaștere este exprimată artistic prin opoziția dintre metaforele revelatorii: „lumina altora”
(cunoașterea paradisiacă, de tip rațional, logic) și „lumina mea” (cunoașterea luciferică, poetică,
de tip intuitiv).
Concluzia
Tema cunoașterii și viziunea modernistă asupra lumii se reflectă într-un mod original și
unic, deoarece poetul pune în discuţie, într-o viziune modernă, problema existenţei universului şi
a relaţiei dintre poet şi lume, pe de o parte, şi dintre poet şi creaţie, apelând la o diversitate de
procedee artistice. Lucian Blaga este prezentat ca un adept al cunoasterii, poezia presupunând
interesul artistului, care introduce în literatură conceptul de exacerbare, cu ajutorul
pronumelui ,,eu’’, iar sentimentele sunt exprimate cu ajutorul metaforelor surprinzătoare si cu
ajutorul metaforei revelatorie. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este și va rămâne o
sinteză pentru perioada interbelică.
Riga Crypto și lapona Enigel
Ion Barbu
(Baladă/ „Luceafărul” întors/ Poem de factură filosofică)

Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia
literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume,
înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează,
precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume într-
o creaţie literară lirică este una subiectivă, fie că este vorba de lirismul subiectiv sau de cel
obiectiv, întrucât genul liric este prin excelenţă genul subiectivităţii, dar se poate nuanţa în
funcţie de specia literară a operei şi de curentul literar căruia aceasta îi aparţine.
Ion Barbu este prin formare matematician și dorește să-i demonstreze lui Tudor Vianu că este
capabil să scrie poezii. Întreaga sa creație se încadrează în perioada modernismului. El are trei
etape esențiale, pe care le evidențiază în lucrarea INTRODUCERE ÎN POEZIA LUI ION
BARBU (1935): etapa parnasiană (parnasianismul cultivă o poezie impersonală obiectivă, un joc
al formei și al imaginii, manifestându-se ca reacție fermă împotriva romantismului, care
suprasăturase lumea literară prin exces de sentimentalism)-trăirile poetului și aspirațiile sunt
transferate asupra unor simboluri OBIECTIVE
-etapa baladică și orientală se caracterizează printr-o poezie epică, BALADICĂ, ce evocă o lume
pitorească, de inspirație balcanică sau autohtonă.
-etapa ermetică este marcată de un limbaj criptic, încifrat, o exprimare abreviată, uneori în
cuvinte inventate.
Încadrare poezie în curentul literar
Balada „Riga Crypto și lapona Enigel” a apărut în anul 1924, iar în anul 1930 a fost
integrată în volumul „Joc secund”. Opera face parte din a doua etapă a lui Barbu – baladic –
orientală.
,,Riga Crypto și lapona Enigel’’ aparține modernismului, care este o mișcare culturală
apărută ca o recție împotriva tradiționalismului și se caracterizează prin introducerea unor idei
sau concepții asupra expresiei artistice. Elementele moderniste prezente în acest text sunt:
încifrarea mesajului și cultivarea ambiguității, promovarea poeziei ca act de cunoaștere și
prezența unor motive literare inedite: fântâna, luna, timpul, soarele (prezența unor metafore
surprinzătoare). Creația literară aparține poeziei moderne ermetice sau pure prin eliminarea
sentimentului sau încadrarea lui într-o dimensiune rațională a existenței umane, prin
nerespectarea granițelor dintre genurile și speciile literare, precum și prin limbajul ambiguu,
încifrat al discursului liric. Trăsăturile modernismului acestei creații sunt prezente atât în
viziunea poetului asupra lumii, în tema poemului, în structura sa, cât și în limbajul poetic folosit
de autor, acesta promovând poezia ca act de cunoaștere.
Tema și două secvențe sugestive
Tema o reprezintă iubirea ca formă de cunoaștere și care se îmbină armonios cu natura. O
primă secvență sugestivă este întâlnirea protagoniștilor la fântână, din care se observă existența a
două tipuri umane diferite: Lapona dorește să-și depășească condiția, iar Crypto vrea să-și
continue viața alături de mediul ciupercilor. De asemenea, ciuperca îi oferă dulceața fragilor,
simbol al iubirii instinctuale, însă tânăra îl refuză, deoarece aspiră către absolut.
Viziunea despre lume se reflectă în universul poetic original care exprimă, într-un limbaj
ambiguu, o lume de esențe contemplate de spirit. Poetul adoptă viziunea despre lume dintr-o
perspectivă polemică modernă asupra baladei ca specie literară, scrierea devenind, de fapt, un
poem alegoric, asemenea ,,Luceafărului eminescian’’,,,un Luceafăr întors’’, așa cum preciza
însuși poetul. Astfel, el are o viziune absolut originală asupra lumii și a condiției umane, în
general, construind un posibil model al acestei lumi, bazat pe imposibilitatea depășirii anumitor
limite, deoarece protagoniștii aparțin unor universuri diferite.
Elemente de structură și de compoziție specifice temei și viziunii despre lume
Un prim element de structură îl reprezintă titlul care este alcătuit din numele
celor două ființe din lumi opuse: riga–rege; Crypto–închis/ascuns; lapona-locuitoare a țării
ghețurilor; Enigel-înger. Titlul este analitic și anticipează tema dragostei imposibile, deoarece
fiecare personaj vine din lumi diferite: regele trăiește într-un spațiu izolat și umed, fără lumină,
iar Enigel vine dintr-o lume rece și se îndreaptă spre lumină, spre soare.
De asemenea, compozițional, poemul este alcătuit din două părți: nunta consumată,
împletită, cadru al celeilalte nunți, povestită, modificată în final prin căsătoria lui Crypto cu
măsălărița.
Tehnica folosită este aceea a povestirii în ramă.
Relația incipit-final este sugestivă pentru această operă. Incipitul este dat de formula de
adresare folosită de nuntașul care încearcă să convingă menestrelul să cânte povestea tristă a
regelui Crypto și a laponei Enigel. Atmosfera lumească este de „chef”, iar povestea a mai fost
spusă o dată.
Finalul este trist, deoarece Crypto se transformă într-o ciupercă otrăvitoare, iar încercarea ființei
inferioare de a-și depăși limitele este pedepsită cu nebunia.
Relațiile de simetrie sunt date de cele trei chemări – descântece ale rigăi și de cele trei refuzuri
ale fetei. În prima chemare, Crypto își îmbie aleasa cu „dulceață” și cu „fragi” (elemente ale
existenței vegetale), însă fata îl refuză. Craiul îi oferă lumea peste care domnește, iar refuzul
laponei îl pune într-o situație dilematică, de asemenea, puterea sacrificiului și prezentarea
valorilor supreme ale lumii lui „somnul fraged” și „uitarea”.
Trei încercări ale craiului:
I-îi oferă lumea peste care domnește, iar refuzul laponei îl pune într-o situație dilematică.
II-sacrificiul: ,,Enigel, Enigel,/ Scade noaptea, ies lumine,/ Dacă pleci să culegi,/Începi, rogu-te,
cu mine.’’
III-prezentarea valorilor supreme ale lumii lui: ,,somnul fraged’’ și ,,uitarea’’.
Relațiile de opoziție sunt evidențiate la nivelul celor doi protagoniști, reliefându-se
caracteristicile lor: opoziția copt – necopt, soare – roată albă, dar și prin ideile lor care nu
corespund, de aceea, nu poate avea loc nicio nuntă.
Din punct de vedere stilistic, predomină inversiunile: „zice-l-aș”, „rogu-te”, „răi ghioci”;
epitetele metaforice: „menestrelul trist”, „veninul vechi”.
Povestea propriu-zisă o începe menestrelul prin prezentarea regelui-ciupercă: „Împărăţea
peste bureţi / Crai Crypto, inimă ascunsă”, înfăţişat ca un inadaptat, cu o fire ciudată, închisă, pe
care supuşii îl „bârfeau” cu dispreţ: „Sterp îl făceau şi nărăvaş / Că nu vroia să înflorească”. În
antiteză cu ciuperca-rege, lapona (locuitoare de la pol) este prezentată cu tandreţe, sugerând
gingăşie şi fragilitate: „Lapona mică, liniştită, / Cu piei: pre nume - Enigel”. Tânăra plecase din
ţinuturile arctice, geroase, spre sud, în căutare de soare şi de lumină, poposind, ca să se
odihnească şi să-şi adape renii, la „Crypto, mirele poienii”. Ca şi în „Luceafărul” lui Eminescu,
cei doi, regele-ciupercă şi lapona, se întâlnesc în visul fetei, iar Crypto rosteşte o chemare
încărcată de dorinţe, ca aceea a fetei din poemul eminescian. Fiecare dintre cele două strofe ale
tiradei rostite de Crypto începe patetic, printr-o repetiţie ce sugerează pasiune - „Enigel,
Enigel”-, sentimente calde şi emoţionante contrare firii reci a regelui-ciupercă şi o cheamă pe
tânără în lumea lui rece şi întunecoasă, îndemnând-o să uite soarele, ideal spre care ea aspiră cu
toată energia spirituală: „Lasă-l, uită-l, Enigel, / În somn fraged şi răcoare”. Lapona îl refuză cu
delicateţe, a treia oară mărturisindu-i ostilitatea faţă de umezeală şi față de frig, mediu propice
numai regelui-ciupercă, în timp ce „Eu de umbră mult mă tem, / Că dacă-n iarnă sunt făcută / [...]
Mă-nchin la soarele-nţelept”. Se manifestă aici motivul soare-umbră, sugerând cele două lumi
incompatibile cărora le aparţin cele două fiinţe care nu pot comunica ideatic şi sentimental.
Soarele este simbol al vieţii spirituale, al luminii sufleteşti, ce sugerează capacitatea fiinţei
superioare de a aspira către absolut. Umbra, întunericul şi umezeala simbolizează condiţia
omului obişnuit, neputinţa lui de a se înălţa către idealuri. Ca orice fiinţă inferioară, Crypto nu
poate înţelege lumea omului superior, care năzuieşte cu întreaga fiinţă pentru împlinirea
idealului, sugerat aici de lumina solară, pe care nu oricine o poate suporta, sufletul fiind
asemănat sugestiv cu o fântână, simbol al aspiraţiei spre cunoaştere: „Mă-nchin la soarele-
nţelept,/ Că sufletu-i fântână-n piept/ Şi roata albă mi-e stăpână / Ce zace-n sufletul-fântână”.
Omul obişnuit, muritorul dezinteresat de lumea abstractă, nu se poate înălţa spre absolutul
cunoaşterii, care-i poate fi fatal: „Că-i greu mult soare să îndure/ Ciupearcă crudă de pădure, / Că
sufletul nu e fântână / Decât la om, fiară bătrână, / Iar la făptură mai firavă / Pahar e gândul, cu
otravă”. Regele Crypto este victima propriei neputinţe şi cutezanţei de a-şi depăşi limitele, de a
încerca să intre într-o lume pe care n-o înţelege şi cu care nu se potriveşte: „Şi sucul dulce
înăcreşte! / Ascunsa-i inimă plesneşte”. Riga Crypto devine o ciupercă otrăvitoare, însoţindu-se
cu „măsălariţa mireasă”, o fiinţă din lumea lui, o plantă medicinală toxică potrivită lui, întrucât
fac parte din acelaşi regn. Referirea la „Laurul-Balaurul” sugerează aceeaşi idee a „nuntirii”
posibile numai între două fiinţe aparţinând aceleiaşi lumi, deoarece „laurul” este o plantă
veninoasă, cu miros neplăcut, cu fructul ţepos: „Cu Laurul-Balaurul / Să toarne-n lume aurul, /
Să-l toace, gol la drum să iasă, / Cu măsălariţa-mireasă, / Să-i ţie de împărăteasă”. Condiţia
omului obişnuit, comun, este tragică prin neputinţa de a-şi depăşi limitele, de a aspira către valori
spirituale superioare - „Că-i greu mult soare să îndure / Ciupearcă crudă de pădure” -, precum şi
setea de absolut de care este stăpânit omul superior, ce năzuieşte către cunoaştere, lumină
spirituală - „Mă-nchin la soarele-nţelept” - a făcut ca balada Riga Crypto şi lapona Enigel a lui
Ion Barbu să fie numită „un luceafăr întors”. Incompatibilitatea celor două fiinţe ce aparţin a
două lumi diferite din Luceafărul eminescian este şi ideea acestei balade, numai că omul superior
este fata (lapona Enigel), iar fiinţa inferioară este regele-ciupercă (Riga Crypto).
Prozodia, la început, este tradițională și se schimbă cu una modernă: versuri 8-9 silabe, dar și de
5-9 silabe, rima îmbrățișată, monorimă, încrucișată (savantă) și strofe inegale.
Concluzia
Tema iubirii ca formă de cunoaștere și viziunea modernistă asupra lumii lui Barbu se
reflectă într-un mod original și unic prin prezența unor metafore surprinzătoare care transmit un
mesaj încifrat și în care poetul dorește să promoveze arta sa ca act de cunoaștere, lucru reieșit din
prezentarea poveștii de dragoste dintre doi membri care fac parte din două lumi diferite.
Ion Barbu realizează o creație modernă prin viziunea despre lume, prin prezența unor personaje
bizare, prin universurile înfățișate, prin cultivarea unui limbaj nou, original, caracterizat prin
ambiguitate și echivoc. De asemenea, în planul ideatic, iubirea este văzută ca o formă de
cunoaștere, de împlinire a unui ideal fără a avea în ea nimic spectaculos, miraculos și nici chiar
tragic, chiar dacă nu se împlinește. La rândul ei, viziunea despre lume este pusă în evidență în
textul poetic prin tema abordată și prin modul inedit de tratare a subiectului în care primordială
este folosirea simbolurilor și a unui limbaj nou încifrat. Astfel, elementele de conținut și de
formă se îmbină într-o structură modernă și într-o acțiune plină de neprăvăzut. Opera literară
„Riga Crypto și lapona Enigel” este o baladă alegorică barbiană ce reușește să impresioneze prin
ideile transmise și prin viziunea amplă asupra sentimentului de iubire care nu este de fiecare dată
realizabil.
Simboluri
,,menestrel trist’’-cântăreț, care conduce nunțile;
,,în pat de râu și-n humă unsă’’-mediul umed;
,,mânătarcă’’-ciupercă otrăvitoare;
,,Crypto’’-ciupercă (inimă ascunsă, sterp, nărăvaș)
,,vecinic tron’’-veșnic tânăr
,,sterp-nărăvaș’’-mediul umed, propice dezvoltării ciupercilor-refuzul dezvoltării-al morții
,,țări de gheață urgisită’’-epitet, frig, teamă;
,,cu piei’’-avută, bogată;
,,de la iernat la pășunat’’, ...la sud-trecerea timpului și depășirea barierelor spațiale
,,Adormi’’-motivul somnului
,,spân’’-întâlnirea dintre cei doi are loc în vis
,,bătrân....-mbie’’-înțelept
,,dulceața și fragii’’-bunuri materiale, simboluri ale iubirii instinctuale
refuzul fetei-aspirația către absolut, incompatibilitatea
Crypto îi cere fetei să renunțe la visul ei de a descoperi soarele, căldura (absolutul);
Crypto se oferă pe sine, capabil de a se dărui
,,Fântâna’’-simbol, izvorul vieții
,,Roata albă’’-luna
,,dar timpul vezi, nu adăsta’’-trecerea timpului
,,Si sucul dulce înăcrește’’ –înflorește (înflorirea=moartea)
Dezvăluirea alegoriei-2 tipuri de oameni: 1. De geniu-aspiră spre absolut și dorește depășirea
condiției proprii; 2. De rând-continuă viața alături de cei din mediul său.
Plumb
George Bacovia

Reliefarea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului

într-un curent literar
George Bacovia este reprezentantul tipic al curentului, cu o lirică profund originală, dar
care se impune mai târziu, când curentul intrase în faza declinului, volumele sale apărând în
majoritate în perioada interbelică. La început este văzut ca poet minor de critica literară, el va
cunoaşte treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoaşterea sa ca cel mai important
poet simbolist român şi unul dintre cei mai de seamă poeţi din poezia română modernă.
Prin George Bacovia în literatura română se produce o necesară schimbare a poeziei de
început de secol XX, o ruptură față de schema romantică anterioară. Poezia ,,Plumb” (1916) este
de la început salutată de Macedonski și de cercul acestuia ca artă poetică aparținând
simbolismului.
Simbolismul este un curent literar european apărut ca reacție la naturalism și la
parnasianism. Textul poetic se înscrie în acest curent prin folosirea simbolurilor și a
corespondenței, tehnica repetițiilor, cromatica specifică și dramatismul trăirilor eului liric.
Cultivarea simbolului este evidentă din faptul că niciun termen explicit nu scoate la iveală
starea eului liric sau motivul acestei stări. Totul se sugerează cu ajutorul cadrului din elementele
căruia fac parte: sicrie, flori de plumb, cavou, amor de plumb, aripi de plumb. Fiecare este un
simbol care creează puternica impresia a pustiirii sufletești bacoviene.
De asemenea, corespondența preferată de simboliști este prezentă și în Plumb, prin
legătura dintre planul interior și cel exterior, corespunzător celor două catrene ale poeziei. În
poezia bacoviană lumea de afară este o reflectare a unei stări de spirit corespunzătoare, dacă
lumea este cenușie, dominată de sicrie, cavou și flori de plumb, sufletul nu poate fi decât inert,
iar amorul decadent.
Textul este o elegie, deoarece sentimentele de tristețe și de spaimă de moarte sunt transmise
sub forma monologului liric al unui eu, care apare în ipostază fantomatică. Poezia ,,Plumb’’ este
o artă poetică, deoarece are ca temă atitudinea poetului față de societatea burgheză artificială, dar
și față de propria afectivitate.
Tema poeziei şi două imagini poetice sugestive
Temele poeziei sunt singurătatea, condiţia poetului într-o societate meschină incapabilă
să-i înţeleagă adevărata valoare şi artă. O primă imagine poetică reprezentativă pentru tema
condiției poetului într-o societate meschină este spaţiul limitat şi definit chiar din primul vers
prin structura ,,sicriele de plumb’’, accentuat în versul al treilea prin altă sintagmă ,,stam singur
în cavou’’. Cele două simboluri ,,sicriu’’ şi ,,cavou’’ îl imping pe individ la izolare şi la
singurătate într-un spaţiu sufocant, închis şi apăsător. A doua imagine semnificativă este cea
simbolică a ,,amorului de plumb” ce apare în strofa a doua, unde atenția eului liric se transferă în
plan interior, tonul devenind confesiv. Metafora ,,amorul meu de plumb”
sugerează ,,mineralizarea” sentimentului, apăsarea pierderii iubirii. Imaginea sinestezică (figură
de stil prin care se asociază diferite senzații din natură diferite care dau impresia că sunt simbolul
celuilalt),,dormea întors…și-am început să-l strig…” amintește motivul folcloric al morții ca
întoarcere către apus. El se asociază cu un efort disperat al eului liric de recuperare a
sentimentului. Metafora finală/Oximoron ,,și-i atârnau aripile de plumb” pune în opoziție zborul
și căderea ca pierdere definitivă a speranței.
 Evidenţierea elementelor de compoziţie şi de limbaj ale textului semnificative pentru
ilustrarea temei şi a viziunii despre lume
Un prim element de structură reprezentativ pentru tema singurătății este titlul,
care este sintetic, format dintr-un substantiv comun, simplu, chintesența întregului text simbolist,
pragul care face trecerea de la realitate la ficțiune. Cuvântul „plumb” devine motivul central
(laitmotivul) din cauza sugestiei morții: lumea exterioară și lumea interioară (sufletească), care
sunt supuse mineralizării sub efectul metalului toxic. Semnificațiile acestui termen se construiesc
pe baza corespondențelor dintre planul subiectiv-uman și planul obiectiv-cosmic. Simbolul se
asociază cu diferite senzații tactile (răceală, greutate, duritate), cromatice (gri) și auditive (patru
consoane „grele” și o vocală închisă, sugerând căderea grea).
De asemenea, poezia este compusă din două catrene, fiecare evidenţiind câte un plan al
existenţei: unul exterior şi altul interior, sentimental. Realitatea exterioară este descrisă în prima
strofă prin cuvinte ca ,,sicriu’’ şi ,,cavou’’, simboluri ale unei lumi care îl imping pe individ la
izolare şi la singurătate într-un spaţiu sufocant, închis, apăsător. Cuvântul ,,plumb’’ este asociat
sicrielor, florilor şi coroanelor, toate acestea din urmă devenind simboluri ale morţii prin
alăturarea lor cu plumbul ,,Funerarul veştmânt’’ vine şi el să marcheze acest spaţiu aflat sub
semnul morţii, în care nu poate pătrunde decât vântul, singurul element, care sugerează mișcarea,
însă relevă și anotimpul toamna. Macabrul acestui spaţiu este sporit de scârţâitul sinistru al
coroanelor de plumb. Strofa a doua ilustrează un univers interior degradat, sugerat prin
sintagmele ,,amorul de plumb’’, ce ,,dormea întors’’, care pot simboliza atât zădărnicia
sentimentului de dragoste pe care poetul încearcă inutil să-l salveze, cât şi întoarcerea spre apus,
spre moarte. Sentimentul nu mai este posibil, pentru că aripile care înseamnă zbor, înălţare
sunt ,,de plumb’’, iar ,,florile de plumb’’, pe care ,,dormea întors amorul’’, semnifică falsa iluzie
a salvării unui sentiment condamnat pieirii. Aşa se explică ţipătul deznădăjduit al poetului (,,şi-
am început să strig’’), asociat senzaţiei de frig (,,şi era frig’’) pe care o simte priveghind în
singurătate lângă ,,mort’’, lângă amorul pierdut.
Ceea ce conferă, de asemenea, originalitate textului este simetria. Astfel, primul vers al
fiecărei strofe începe cu verbul ,,a dormi’’ la imperfect, sintagma ,,flori de plumb’’se întâlneşte
în versul al doilea din fiecare strofă, iar cuvântul ,,plumb’’apare în încă patru structuri, pe lângă
substantivele ,,sicriele’’, ,,coroanele’’, ,,amorul’’şi ,,aripile’’, simetric repartizate la sfârşitul
primului şi ultimului vers ale celor două strofe. Substantivul ,,plumb’’ ca atribut al unui regent
formează cu acesta o metaforă-simbol, cu semnificaţii identice sau apropiate, aflate în cele două
planuri ale existenţei-cel exterior şi cel interior (,,sicriele de plumb’’, ,,flori de
plumb’’, ,,coroanele de plumb’’, ,,amorul de plumb’’, ,,aripile de plumb’’).
Concluzia
Prin toate aceste aspecte, poemul ,,Plumb’’ este o capodoperă a liricii bacoviene şi, în
general, a poeziei simboliste, dezvăluind o sensibilitate ieşită din comun, prin care poetul
realizează o viziune despre lume tipic simbolistă. Această viziune este evidenţiată prin tema
poeziei, prin simbolurile folosite şi printr-un imaginar poetic adecvat, toate menite să realizeze o
atmosferă specific bacoviană, reliefată prin unele elemente exterioare, transpuse apoi într-un
univers interior, afectiv, în care rezonează profund. Astfel, din îngemănarea elementelor de
conţinut cu cele de formă ia naştere un univers ficţional inedit prin sensibilitate şi prin
originalitate. Manolescu afirma că Bacovia este „singurul poet român care a coborât în infern”,
recuzita care alcătuiește imaginarul bacovian preponderent eului, justificând această idee. Ceea
ce este semnificativ este faptul că prin intermediul procedeelor simboliste, cititorul îl însoțește pe
eul liric în această călătorie în lumea tenebrelor (întunericului, obscurităților).
Testament
Tudor Arghezi
Reliefarea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului într-
un curent literar
Tudor Arghezi face parte, alături de Mihai Eminescu și de Nichita Stănescu, din seria
poeților care au transformat hotărâtor evoluția limbajului poetic românesc. Publicarea volumului
de debut, ,,Cuvinte potrivite” (1927), a produs un ecou puternic în literatura epocii.
Poezia ,,Testament” aparține modernismului interbelic prin: valorizarea estetică a urâtului,
inserarea socialului în temele de inspirație, fantezia metaforică , limbajul ca ,,esență de cuvinte”.
O trăsătură a modernismului prezentă în text este adeziunea poetului la estetica urâtului.
La Arghezi, orice obiect al universului exterior are drept de existență poetică. Inesteticul
trece printr-un fenomen de transformare: ,,Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și
prețuri noi.” Urâtul și dezgustătorul sunt folosite pentru forța lor de sugestie: ,,făcui din zdrențe
muguri și coroane”. O altă trăsătură a modernismului este limbajul ca ,,esență de cuvinte”. La
Arghezi, ideea este redată în forme surprinzătoare și fascinante. Asocieri lexicale
precum: ,,seara răzvrătită”, ,,cuvinte potrivite”, ,,dumnezeu de piatră”, ,,rodul durerii de vecii” au
forța adevărului enunțat frust și aproape familiar . Limbajul este supus unei voințe creatoare
paradoxale, dar nu este numai joc sau potrivire de cuvinte, ci și încercare de înțelegere a
existenței prin cuvânt.
Tema poeziei şi două imagini poetice sugestive
Tema textului este poezia ca moștenire spirituală. Fiind o artă poetică, el arată concepția
autorului cu privire la literatură, la rolul acesteia, precum și la relația sa cu antecesorii și cu
generațiile viitoare. Rolul poetului este văzut din perspectivă istorică și ontologică. O idee
poetică a transmiterii testamentare a poeziei este redată cu ajutorul temenului cheie-carte. Cartea
este definită printr-o serie de metafore. Mai întâi, ea este ,,treaptă”– modalitate de cunoaștere, de
evoluție, de maturizare pentru cititorul neexperimentat pe care ,,gropile adânci”- ,,tânăr, să le
urci te-așteaptă”. Apoi, ea este ,,hrisovul vostru cel dintâi”, carte primordială, sinteză etnică a
istoriei ,,robilor cu saricile pline/ De osemintele vărsate-n mine.” Nu în ultimul rând,
este ,,sudoarea muncii sutelor de ani” adunată în pagini în care pentru prima oară sapa este
schimbată în condei și brazda în călimară. În concluzie, cartea dă glas unei istorii tezaurizate în
conștiința poetului. Identitatea lui se hrănește din identitatea ,,robilor” a căror voce se simte.
O imagine poetică relevantă pentru temă este cea care definește poezia în ultima
strofă: ,,Slova de foc și slova făurită/ Împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în
clește.” Pornind de la actul modelării metalului dur, Arghezi plasticizează procesul creației
într-o imagine inedită și sugestivă. Inspirația și meșteșugul sunt deopotrivă necesare. Metalul
incandescent-,,slova de foc” nu poate lua forma dorită fără ,,îmbrățișarea cleștelui”-efortul intens
și migălos de artizan. Poezia nu poate fi doar talent, fără trudă și sacrificiu, așa cum munca nu
poate înlocui talentul și inspirația. Procesul este o nuntă-,,împerecheate-n carte se mărită”, o
sărbătoare miraculoasă a creației.
Evidenţierea elementelor de compoziţie şi de limbaj ale textului semnificative
pentru ilustrarea temei şi a viziunii despre lume
Un prim element de structură reprezentativ pentru tema singurătății și viziunea
modernistă asupra lumii este titlul, care are două sensuri: unul denotativ și altul conotativ. În
sens propriu, denotativ, cuvântul – titlu desemnează un act juridic prin care o persoană își
exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, cu privire la transmiterea averii sale.
În sensul figurat, conotativ, creația argheziană „cartea” este o moștenire spirituală lăsată de poet
urmașilor.
Un alt element esenţial îl reprezintă structura. Textul poetic este împărtit în cinci strofe cu
număr inegal de versuri, grupate în trei secvențe poetice. Prima secvență (strofele I și II)
sugerează legătura dintre generații: străbuni, poet și cititorii – urmași. Secvența a doua (strofele
III și IV) redă rolul etic, estetic și social al poeziei. A treia secvență poetică (ultima strofă)
reprezintă contopirea dintre har și trudă în poezie. Simetria textului este dată de plasarea
cuvântului – cheie „carte” și a sinonimelor sale în cele trei secvențe poetice.
În prima strofă, opera este văzută ca ,,o treaptă" în ,,marea trecere" universală, un moment
al progresului început în adâncurile timpului originar, când cei dintâi străbuni s-au ridicat din
golul preexistenţei. Noutatea viziunii asupra artei şi a rolului poetului constituie elemente
moderniste.
În strofa a II-a, ,,cartea" devine ,,hrisovul vostru cel dintâi", act al înnobilării prin muncă,
dăruit urmaşilor spirituali. Ideea legăturii poetului cu strămoşii este exprimată în metafora
osemintelor ,,vărsate" în sufletul acestuia, într-o contopire fără sfârşit.
În strofa a III-a se concentrează o ideaţie densă. În aceste versuri, ideea legăturii dintre generaţii
câştigă noi semnificaţii: ,,bătrânii" autorului sunt ţăranii (care au menținut, prin truda lor, viaţa
planetei încadrând-o în ritmurile cosmice); metafora: ,,Sudoarea muncii sutelor de ani"
cumulează şirul de opintiri existenţiale ale străbunilor-ţărani, având drept consecinţă apariţia
unor generaţii de intelectuali. Poetul face parte din chiar prima serie de oameni ai spiritului
(metafora sapei preschimbate în condei şi cea a brazdei prefăcute în călimară), iar rostul său în
lume i se datorează strămoşilor-ţărani. Tot aici, apare şi sintagma ,,cuvinte potrivite" (care
constituie şi titlul primului volum arghezian). Aceasta îl defineşte pe autor ca pe un artizan
care ,,potriveşte" cuvintele în vers, printr-o activitate migăloasă şi grea, desfăşurată în ,,mii de
săptămâni". Decantate din graiul simplu şi rudimentar (aspru şi pur ca însuşi pământul) al
înaintaşilor ţărani, cuvintele sunt ,,prefăcute" ,,în versuri şi-n icoane", devenind artă.
În versul al X-lea din strofă este enunţată estetica urâtului: ,,Făcui din zdrenţe muguri şi coroane"
înseamnă transformarea urâtului în frumos, adică în poezie. Pe un plan mai profund, urâtul face
parte dintre atributele lumii care şi-a pierdut sacralitatea. în acest sens, poetul devine un Creator
care îi redă lumii frumuseţea dispărută, poezia devenind o ipostază a Logosului. Estetica urâtului
este formulată şi în două versuri din strofa a IV-a: ,,Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am
frumuseţi şi preţuri noi" .O seamă de verbe din strofele a III-a şi a IV-a subliniază rolul poetului
în această transfigurare: ,,am ivit", ,,le-am prefăcut", ,,făcui", ,,l-am preschimbat", ,,iscat-am". În
aceste versuri, tema eului poetic este tratată în spirit modernist: în ipostază de artizan, poetul
zămisleşte o altă ,,lume" decât cea tradiţională, o ,,lume" a tuturor cuvintelor (frumoase şi urâte).
Strofa a IV-a reliefează rolul purificator al creaţiei poetice: aceasta este armonie (metafora
cântecului la vioară) care încântă, dar şi pedepseşte, în scopul curăţirii lumii (,,Pe care ascultând-
o a jucat /Stăpânul ca un ţap înjunghiat"). Transfigurată în poezie, durerea ancestrală are menirea
de a izbăvi, de a spăla de păcate pe cei care reprezintă răul, astfel încât, lumea să-şi recapete
puritatea pierdută.
În ultima strofă, autorul îşi sintetizează opiniile asupra viitoarei sale creaţii. Alcătuită din ,,slova
de foc" (cuvântul fierbinte, inspirat) şi ,,slova făurită" (cuvântul ales cu migală şi cu
trudă), ,,cartea" este darul pe care ,,Robul" (autorul) i-l oferă ,,domnului" (cititorul, urmaşul). În
această secvenţă (ultimele două strofe) se observă o anume obscuritate a textului, astfel încât
metafore cum ar fi ,,Stăpânul ca un ţap înjunghiat", ,,ciorchin de negi" sau ,,Domniţa suferă în
cartea mea" se lasă greu descifrate.
Figurile de stil și imaginile artistice sunt puse în relație cu o concepție nouă, modernă, privind
poezia, resursele ei și misiunea poetului. Materialitatea imaginilor artistice se realizează
misiunea prin fantezia metaforă, rezultând asocieri sistematice surprinzătoare: comparația inedită
(„Împărecheate-n carte se mărită / Ca fierul cald îmbrățișat în clește”) epitetele rare („seara
răzvrătită”, „dulcea lui putere”, „dumnezeu de piatră”, „durerea...surdă și amară”) oximoronul
(„Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere”).
Concluzia
Tema creației literare în ipostaza de meșteșug se reflectă într-un mod original și unic, deoarece
poetul este prezentat ca un născocitor, meșteșugar al cuvintelor, poezia presupunând truda
creatorului si Arghezi introduce în literatură estetica urâtului, cu ajutorul asocierilor lexicale,
surprinzătoare fiind fantezia metaforică, materialitatea imaginilor artistice.
„Testament” este și va rămâne o sinteză pentru perioada interbelică.
Mihai Eminescu ,,Floare albastră’’

Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia
literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume,
înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează,
precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume într-
o creaţie literară lirică este una subiectivă, fie că este vorba de lirismul subiectiv sau de cel
obiectiv, întrucât genul liric este prin excelenţă genul subiectivităţii, dar se poate nuanţa în
funcţie de specia literară a operei şi de curentul literar căruia aceasta îi aparţine.
Reliefarea unor trăsături specific care fac posibilă încadrarea textului într-un curent literar
Poemul Floare albastră, scris în 1872 şi publicat în revista Convorbiri literare, în 1873, este o
capodoperă a lirismului eminescian din etapa de tinereţe, „un nucleu de virtualităţi’’ menite să
anunţe marile creaţii ulterioare, culminând cu Luceafărul, o dezvoltare a unui motiv poetic
european într-o viziune lirică proprie, Floare albastră poate fi considerată o poezie-nucleu a
romantismului eminescian. În poezia ,,Floare albastră’’ este prezentă o viziune subiectivă de tip
romantic, deoarece aceasta aparține romantismului, iar Eminescu evidențiază că literatura nu este
rezultatul rațiunii, ci al sentimentului, introducând tema iubirii, care apare în corelație cu tema
naturii, dar și motivul romantic-floarea albastră. Viziunea romantică e dată de temă, de motivele
literare, de atitudinea poetică, de asocierea speciilor: poem filozofic (meditaţie), eglogă (idilă cu
dialog) şi elegie.
Tema poeziei și două imagini poetice relevante
Tema romantică reflectă aspiraţia poetului spre iubirea ideală, spre perfecţiune, care nu se
poate împlini şi provoacă sinelui liric un scepticism amar exprimat în ultimul vers al poeziei:
„Totuşi este trist în lume”. O primă secvenţă poetică (primele trei strofe) exprimă monologul
iubitei, care începe prin situarea iubitului într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind
„cufundat în stele / Şi în nori şi-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului de geniu. EI
meditează asupra unor idei superioare, semnificate prin câteva metafore ce simbolizează cultura,
cunoaşterea, istoria - „câmpiile Asire” -, măreţia, tainele - „piramidele-nvechite” - şi geneza
Universului, „întunecata mare”. Iubita îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze
idealurile metafizice, oferindu-i în schimb fericirea terestră: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta,
iubite!”.
De asemenea, a patra secvenţă poetică (ultimele două strofe) constituie monologul liric al
sinelui poetic, încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea eului liric pentru frumuseţea şi
perfecţiunea fetei este sugerată de o propoziţie exclamativă: „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar
superlativul „Ce frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise, în vis, îndrăgostitul
pentru iubita ideală.
Elemente de structură semnificative pentru ilustrarea temei și a viziunii
despre lume
Un prim element de compoziție îl constituie titlul. Motivul „florii albastre” se întâlneşte la
romanticul german Novalis şi semnifică împlinirea iubirii ideale după moarte, într-o altă lume,
cu speranţa realizării cuplului. în literatura italiană, în poezia lui Leopardi, motivul „florii
albastre” sugerează puritatea iubirii şi candoarea iubitei. În romantismul eminescian, motivul
„florii albastre” semnifică aspiraţia spre iubirea ideală, posibilă, proiectată în viitor, dar şi
imposibilitatea împlinirii cuplului, idee îmbogăţită de poet cu accente filozofice profunde privind
incompatibilitatea a două lumi diferite, din care fac parte cei doi îndrăgostiţi. O altă interpretare
pe care critica românească a dat-o acestui motiv literar este aceea a „florii de nu-mă-uita”, simbol
al credinţei autohtone că iubirea împlinită rămâne mereu în amintirea, în mintea şi sufletul
omului îndrăgostit.
Poezia se structurează în jurul unei serii de opoziţii: eternitate/ moarte - temporalitate/
viaţă, masculin/feminin, detaşare apolinică/ trăire dionisiacă, abstract/concret, vis/realitate,
aproape/ departe, atunci/acum.
Compoziţia romantică se realizează prin alternarea a două planuri, de fapt, confruntarea
a două moduri de existenţă şi ipostaze ale cunoaşterii: lumea abstracţiei şi a cunoaşterii absolute,
infinite - lumea iubirii concrete şi a cunoaşterii terestre. Celor două lumi li se asociază două
ipostaze umane (masculin - feminin) sau portrete spirituale (geniul - făptura terestră). Ca în
lirismul de măşti, eul liric împrumută pe rând cele două ipostaze, masculin - feminin, el - ea, într-
un dialog al „eternului cu efemerul’’, care implică „o muzicalitate proprie fiecărei serii de
simboluri, una ca şi inumană, derivată din rotirea astrelor, alta patetică şi adesea sentimental-
glumeaţă, ritmată de bătăile inimii omeneşti’’ (Vladimir Streinu, Floare albastră şi lirismul
eminescian, în Studii eminesciene, Bucureşti, 1971)
Poezia este alcătuită din patru secvenţe lirice, două ilustrând monologul liric al iubitei,
iar celelalte două monologul lirico-filozofic al poetului, îmbinând lirismul subiectiv cu cel
obiectiv. Incipitul este o interogaţie retorică a iubitei, adresată bărbatului visător, „cufundat în
stele” şi în „ceruri nalte”.
Compoziţional, această idilă filozofică este fundamentată de antiteza dintre atitudinea
plină de vitalism (dionisiacă) a fetei şi starea meditativă, contemplativă a bărbatului (apolinică),
relaţie erotică tipică romantismului eminescian, care generează nefericire şi scepticism: „Totuşi
este trist în lume”.
Prima secvenţă poetică (primele trei strofe) exprimă monologul iubitei, care începe prin
situarea iubitului într-o lume superioară, o lume metafizică, el fiind „cufundat în stele / Şi în nori
şi-n ceruri nalte”, semnificând un portret al omului de geniu. EI meditează asupra unor idei
superioare, semnificate prin câteva metafore ce simbolizează cultura, cunoaşterea, istoria -
„câmpiile Asire” -, măreţia, tainele - „piramidele-nvechite” - şi geneza Universului, „întunecata
mare”. Iubita îl cheamă în lumea reală, îndemnându-l să abandoneze idealurile metafizice,
oferindu-i în schimb fericirea terestră: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!”.
Ghilimelele care delimitează primele trei strofe evidenţiază vorbirea directă, textul citat
aparţine iubitei şi este reprodus pentru a creiona portretul spiritual al omului de geniu. Lirismul
subiectiv din această secvenţă atestă prezenţa eului liric prin adresarea directă a fetei, care ar dori
ca iubitul să aparţină lumii obişnuite şi să-şi găsească fericirea alături de ea. Mărcile lexico-
gramaticale sunt reprezentate de sintagma declarativă „sufletul vieţei mele”, vocativul „iubite” şi
de verbele şi pronumele la persoana a II-a singular: „ai cufundat”, „ai uita”, „grămădeşti”, „nu
căta”, „te”, „ta”.
Secvenţa a doua (strofa a patra) ilustrează monologul liric al eului poetic, în care se
accentuează superioritatea preocupărilor şi a gândirii sale, prevestind finalul poeziei. Iubita este
„mititică” şi, deşi poetul recunoaşte că „ea spuse adevărul”, se distinge o uşoară ironie privind
neputinţa lui de a fi fericit cu iubirea banală, atitudine exprimată cu superioritatea omului de
geniu: „Eu am râs, n-am zis nimica”. Lirismul este subiectiv, reprezentat de mărcile lexico-
gramaticale ale verbelor şi pronumelor de persoana I: „am râs”, „n-am zis”, „eu”, „-mi”.
Următoarea secvenţă poetică (strofele 5-12), monologul liric al fetei, începe printr-o chemare a
iubitului în mijlocul naturii, ale cărei motive romantice specifice liricii eminesciene - codrul,
izvorul, văile, stâncile, prăpăstiile - sunt în armonie desăvârşită cu stările îndrăgostiţilor: „- Hai
în codrul cu verdeaţă, / Und-izvoare plâng în vale, / Stânca stă să se prăvale / În prăpastia
măreaţă”. Natura umanizată vibrează emoţional împreună cu cei doi tineri, ipostază accentuată
prin personificarea izvoarelor care „plâng în vale”.
Jocul dragostei este prezent şi în această poezie, gesturile tandre, şoaptele, declaraţiile
erotice, chemările iubirii optimiste având chiar o notă de veselie. Toate acestea, împreună cu
sărutul care consfinţeşte iubirea, se constituie într-un adevărat ritual erotic: „Şi mi-i spune-atunci
poveşti / Şi minciuni cu-a ta guriţă, / Eu pe-un fir de românită / Voi cerca de mă iubeşti. [...] //
Ne-om da sărutări pe cale / Dulci ca florile ascunse”. De remarcat este faptul că iubita îşi face un
scurt autoportret, din care reies fiorul şi emoţia întâlnirii prin epitete cromatice: „Voi fi roşie ca
mărul, / Mi-oi desface de-aur părul”.
Ideea izolării cuplului de îndrăgostiţi de restul lumii, dorinţa de intimitate a îndrăgostiţilor,
întâlnită frecvent şi în alte poezii erotice, este accentuată printr-un ton poznaş: „De mi-i da o
sărutare / Nime-n lume n-a s-o ştie, / Căci va fi sub pălărie”; „Grija noastră n-aib-o nime, / Cui
ce-i pasă că-mi eşti drag?”. Arta iubirii este descrisă de fată prin gesturi duioase, mângâietoare,
ademenitoare: „Mi-i ţinea de subsuoară, / Te-oi ţinea de după gât”; „Ne-om da sărutări pe cale”.
A patra secvenţă poetică (ultimele două strofe) constituie monologul liric al sinelui poetic,
încărcat de profunde idei filozofice. Uimirea eului liric pentru frumuseţea şi perfecţiunea fetei
este sugerată de o propoziţie exclamativă: „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar superlativul „Ce
frumoasă, ce nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise, în vis, îndrăgostitul pentru iubita
ideală.
Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind
împlinirea iubirii absolute, perfecte, ce nu poate fi realizată, idee exprimată în ultima strofă a
poeziei: „Şi te-ai dus, dulce minune, / Şi-a murit iubirea noastră / Floare-albastră! floare-
albastră... / Totuşi este trist în lume!”
Moartea iubirii sugerează neputinţa împlinirii cuplului, întrucât cei doi îndrăgostiţi
aparţin unor lumi diferite: ea este o femeie obişnuită, care se mulţumeşte cu iubirea telurică, iar
el întruchipează omul de geniu, care aspiră către absolutul sentimentului, către fericirea ideală. în
penultimul vers, repetiţia motivului poetic cu valoare de simbol al iubirii absolute, „floare
albastră”, semnifică tânguirea, tristeţea şi nefericirea poetului pentru imposibilitatea de a-şi
împlini idealul, constituind în poezie un laitmotiv (element de recurenţă).
Ultimul vers, „Totuşi este trist în lume!”, a stârnit numeroase controverse, polemica
purtându-se în jurul lui „totuşi” sau „totul”, întrucât manuscrisul poeziei s-a pierdut. Cel care
decide corectitudinea formei este Perpessicius, editorul operelor eminesciene complete, care
argumentează faptul că acest „totuşi” este specific simţirii poetului care, chiar dacă este
melancolic şi sceptic, în creaţiile sale lasă mereu o rază de speranţă pentru viitor prin proiectarea
sentimentului într-un cândva, într-un timp nedefinit. Eminescu nu ar fi putut, de asemenea, să fie
atât de categoric, de ferm în afirmaţia sa pentru întreaga lume şi să exprime cu atâta precizie
tristeţea omenirii, prin adverbul cu sens definitiv, „totul”, având în vedere şi faptul că aspiraţia
spre iubirea absolută este o trăsătură definitorie şi proprie numai omului de geniu.
Expresivitatea poeziei este susţinută de verbele aflate la timpul prezent, care profilează
permanentizarea atitudinii de înălţare spirituală a geniului către gravele probleme ale
Universului, condiţie ce tinde să se eternizeze: „grămădeşti în a ta gândire”, „nu căta în
depărtare”.
Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular, prin formele verbale la viitor - „vom
şede”, „mi-i spune”, „mi-i ţinea”, „oi desface”, „mi-i da”, „om da”, „n-a s-o ştie”, „oi ţinea”-,
care amplasează povestea de dragoste într-un cadru rustic şi sugerează optimismul eului liric
privind posibila împlinire a iubirii absolute, într-un cândva nedefinit, ca un vis de fericire ce
urmează să se manifeste într-un viitor imaginar.
Expresiile populare: „de nu m-ai uita încalţe”, „Nime-n lume n-a s-o ştie”, „n-aib-o nime”,
„cui ce-i pasă” accentuează idila pastorală şi sugestia sentimentului de dragoste dintre un flăcău
şi o fată de la ţară: „Pe cărare-n bolţi de frunze / Apucând spre sat în vale”.
Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile semantice reprezentate de epitete
cromatice, „de-aur părul”, „albastra, dulce floare”, şi metaforice: „mititica”, „bolta cea senină”,
„trestia cea lină”, „prăpastia măreaţă”. Epitetul „dulce” defineşte ambiguitatea stilistică, bazată
pe echivocul lexical rezultat din interpretarea semantică diferită a acestui cuvânt, care surprinde
prin inedit, în comparaţia: „dulci ca florile ascunse” sau metaforele „dulce minune”, „dulce
floare”, sugerând profunzimea iubirii, năzuinţa neostoită a geniului de a atinge fericirea absolută.
În aceeaşi notă de ambiguitate se înscrie şi expresia încărcată de ironie „dulce netezindu-mi
părul”, care exprimă uşorul dispreţ pe care geniul îl manifestă faţă de gestul penibil al fetei,
sugerând superficialitatea acesteia.
Prozodia este data de ritmul este trohaic, măsura de 7-8 silabe, iar rima îmbrăţişată,
uneori, asonantă „căldură/gură”; „frunze/ascunse”.
Lirismul subiectiv
În poezia Floare albastră, Eminescu îmbină ambele tipuri de lirism. Lirismul subiectiv se
defineşte prin mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele şi pronumele la persoana I
singular şi plural, care susţin prezenţa eului liric în discursul poetic: „am râs”, „n-am zis”,
„stam”, „ne-om da”, „eu”, „-mi”, „noastră”. Adresarea directă a iubitei accentuează
subiectivismul poeziei, manifestat cu predilecţie în secvenţa ritualului erotic, prin vocativul
„iubite”, prin verbe şi pronume la persoana a II-a singular: „hai”, „mi-i spune”, „a ta”, „iubeşti”,
„mi-i ţinea”, „te”, „ta”. Detaşarea contemplativă a eului liric se distinge prin lirismul obiectiv ale
cărui mărci lexico-gramaticale sunt verbe şi pronume la persoana a III-a: „zise”, „spuse”, „stă”,
„dispare”, „a murit”, „este trist” etc.
Concluzia
Prin conținutul și prin forma ei, această poezie reliefează o atmosferă și o viziune
romantică asupra iubirii, încadrându-se unei categorii mai largi a poemelor erotice eminesciene
care înfățișează ipostaza iubirii paradiziace și prezența cuplului într-un peisaj feeric, anticipând,
totodată, unele motive și teme întâlnite apoi în marile creații eminesciene, așa cum este și
poemul ,,Luceafărul’’. Tema, motivele și imaginarul poetic contribuie deopotrivă la conturarea
unei viziuni romantice originale, specific eminesciene.
Particularitătile unei opere care apartine lui George Călinescu
,,Enigma Otiliei’’
-roman realist, obiectiv, balzacian, modern-
George Călinescu este o personalitate complexă care face parte din perioada
interbelică .S-a afirmat ca scriitor, critic şi teoretician al literaturii, om cu o cultură vastă.
,,Enigma Otiliei” a apărut în anul 1938, în perioada interbelică, şi are ca geneză realităţile
contemporane autorului–evenimente din mediul citadin, al începutului sec. al XX-lea; articol din
presa vremii; decesul soţilor Popescu; Simion, fratele, invadează casa în căutarea banilor.
Este un roman realist, deoarece este prezentată veridic societatea contemporană a
autorului, observarea socială şi psihologică; tema banului; averii; moştenirii şi paternităţii;
tehnica detaliului semnificativ, tipuri umane şi subordonarea socială a femeii.
Elementele moderne sunt: construcţia personajelor (ambiguitatea personajelor-
reflectarea poliedrică; comportamentismul şi umanizarea avarului).
Tema romanului este tipic bazaciană: moştenirea, zestrea, banul şi averea .O secvenţă
sugestivă o constituie atitudinea Aglaei Tulea în incipitul romanului, când îi vede pe cei doi
orfani (Otilia şi Felix) reproşându-i fratelui ei: ,,N-am ştiut, faci azil de orfani?”, de asemenea, se
reliefează și răutatea surorii lui Costache si intentia pe care aceasta o are. Dorește să-l determine
pe Costache să nu o înfieze pe Otilia.
Totodată, interesul lui Stănică pentru averea bătranului, reuşind să-i provoace atacul de
apoplexie, care urmăreşte să parvină şi îi fură avarului banii de sub saltea, urmând ca apoi să o
părăsească pe Olimpia.
Un prim element de structură este titlul, care este analitic, format dintr-o strucutură
nominală: un substantiv comun ,,enigma” şi unul propriu ,,Otiliei”, desemnând misterul
protagonistei .Titlul ,iniţial, a purtat denumirea ,,Părinţii Otiliei”, reliefându-se tema paternităţii,
relaţiile dintre personaje care îşi asumă rolul de protector pentru Otilia. De asemenea, acesta face
referire la tehnicile moderne de construcţie: reflectarea poliedrică: ,,stricată şi orfană”,
(Aglae), ,,amenintare” (Aurica), ,,fe-fe-ţiţa moșului” (Costache Giurgiuveanu), iubirea absolută
(Felix), ,,o partidă bună” (Stănică), însă cel care intuiește cu adevărat personalitatea fetei este
Weissmann ,,Orice femeie care iubește un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o
apariție luminoasă. Domnișoara Otilia trebuie să fie o fată inteligentă. După câte mi-ai spus,
înțeleg că te iubește’’, iar colegii lui Felix o consideră ,,cea mai elegantă conservatoristă și mai
mândră’’, dar și prin comportamentism: imposibilitatea lui Felix de a înţelege comportamentul şi
reacţiile Otiliei prin prisma relaţiilor .
Perspectiva narativă este obiectivă, cu un narator care relatează întâmplările la persoana a
treia, el este obiectiv, dar nu e în totalitate omniscient (personajul reflector, Felix, limitează
omniscienţa-decrierea străzii Antim, a personajelor din casa lui Costache). Modurile de expunere
sunt: naraţiunea, descrierea, rol de detaliere (strada Antim, casa, personajele) care conferă
veridicitate, funcţie decorativă şi funcţie simbolică şi dialogul cu rol în caracterizarea şi
individualizarea personajelor .
Relaţia incipit-final. Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul temporal ,,într-o
seară de la începutul lui iulie 1909”si spaţial ,,strada Antim din Bucureşti, casa lui Moş
Costache”, prezintă personajele, sugerează conflictul şi trasează principalele planuri epice.
Finalul se găseşte în simetrie prin răspunsul de Costache la venirea lui Felix :,,Aici nu stă
nimeni”.
Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite. Membrii
acestora aparţin unor tipologii care conturează universul social. Din prima familie fac parte
Costache şi Otilia Mărculescu. În această familie pătrunde Felix Sima, nepotul bătrânului, care
vine la Bucureşti pentru a studia Medicina. Tânărul va locui la unchiul şi tutorele său legal. Un
intrus este Leonida Pascalopol, prietenul bătrânului. Afecţiunea moşierului pentru Otilia, pe care
o cunoaşte de mică şi dorinţa de a avea o familie, care să-i alunge singurătatea reprezintă
motivele vizitelor repetate ale lui Pascalopol în casa lui Costache.
A doua familie vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este clanul
Tulea. Astfel, rezultă un conflict succesoral. Conflictul erotic şi interior ( zbuciumul lui Felix)
priveşte rivalitatea adolescentului şi a maturului Pascalopol pentru iubirea Otiliei.
Discursul narativ se construieşte pe tehnica planurilor paralele, trecerea de la un plan la
celălalt se realizează prin alternantă, în cadrul aceluiaşi plan, secvenţele înlănţuindu-se după
criteriul logic şi cronologic. Unele secvenţe narative se realizează scenic (atacul lui Costache)
prin dialog.
Romanul are o compoziţie clasică, 20 de capitole, numerotate cu cifre romane, care
dezvoltă subiectul operei.
Expoziţiunea prezintă strada Antim şi casa lui moş Costache, prin detaliile surprinse de
Felix Sima. Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia
necesară pentru a dobândi avere, dar nu şi fondul cultural. Odată intrat în casă, Felix îl cunoaşte
pe unchiul său (un omuleţ straniu, care se teme de străini) şi pe verişoara Otilia, apoi asistă la o
scenă de familie: jocul de table. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a personajelor
prezente în odaia înaltă în care este introdus. Sunt realizate portretele fizice ale personajelor, cu
detalii vestimentare şi fiziologice, care sugerează, în manieră clasică, anumite trăsături de
caracter şi sunt prezentate, în mod direct, starea civilă, statutul în familie, elementele biografice.
Intriga se dezvoltă pe două planuri, care se întrepătrund: pe de o parte destinul lui Felix
Sima, iar pe de altă parte, este prezentată istoria moştenirii lui Costache. Lupta pentru moştenirea
bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor, în plan moral, ale obsesiei banului.
Moş Costache, proprietar de imobile, de restaurante şi de acţiuni, nutreşte iluzia
longevităţii şi nu pune în practică niciun proiect pentru a-i asigura viitorul Otiliei. Clanul Tulea
urmăreşte să moştenească averea lui, plan periclitat ipotetic de adopţia Otiliei. Deşi are o
afecţiune sinceră pentru fată, bătrânul amână adopţia Otiliei, de dragul banilor şi pentru că se
teme de Aglae. El încearcă,totuşi, să pună în aplicare nişte planuri pentru a o proteja pe Otilia,
intenţionând să-i construiască o casă cu materiale provenite de la demolări. Proiectele lui moş
Costache nu se realizează, deoarece din cauza efortului depus pentru transportarea materialelor,
bătrânul este lovit de o criză de apoplexie. Chiar dacă pentru familia Tulea boala lui moş
Costache reprezintă un prilej de a-i ocupa milităreşte casa, în aşteptarea morţii bătrânului şi a
obţinerii moştenirii, îngrijirile lui Felix, ale Otiliei şi ale lui Pascalopol determină însănătoşirea
bătrânului. Moartea lui moş Costache este provocată, în cele din urmă de Stănică Rațiu, ginerele
Aglaei, care urmăreşte să parvină şi îi fură avarului banii de sub saltea.
În deznodământ, Olimpia e părăsită de Stănică, nu-si poate face o situaţie, iar Felix o pierde
pe Otilia.
Alături de avariţie, lăcomie şi parvenitism, trăsăturile sociale supuse observaţiei şi criticii,
în romanul realist, sunt înfăţişate alte aspecte ale familiei burgheze: relaţia dintre copii şi părinţi,
căsătoria şi condiţia orfanului.
 Planul formării tânărului Felix, student la Medicină, urmăreşte experienţele trăite de
acesta în casa unchiului său, în special, iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe
Pascalopol, dar nu ia nicio decizie, fiindcă primează dorinţa de a-şi face o carieră.
Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după moartea lui moş Costache îl părăseşte, considerând că
reprezintă o piedică în calea realizării lui profesionale. Ea se căsătoreşte cu Pascalopol, bărbat
matur, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie. În epilog, aflăm că, Pascalopol, i-a redat Otiliei
libertatea de a-şi trăi tinereţea, ea devenind soţia unui conte exotic şi căzând în platitudine. Otilia
a rămas pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol, o ,,enigmă’’.
Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană pentru descrierea
mediului şi fizionomiei, din care se pot deduce trăsăturile de caracter. Portretul balzacian
porneşte de la caracterele clasice (avar, gelos) cărora realismul le conferă un alt tip uman,
arivistul. Tendinţa de generalizare conduce la realizarea unei tipologii clasice: moş Costache-
avarul; Aglae-baba absolută fără cusur în rău; Aurica-fata bătrână; Simion-dementul senil; Titi-
debilul mintal; Stanică Rațiu-arivistul; Otilia-cocheta; Felix-ambiţiosul; Pascalopol-aristocratul
rafinat.
,,Enigma Otiliei’’este un roman realist-balzacian prin prezentarea critică a unor aspecte
ale societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, tema paternităţii şi a moştenirii,
structura, specificul secvenţelor descriptive, veridicitatea, naraţiunea la persoana a III-a. Cartea
depăşeşte modelul realismului clasic prin spiritul critic şi polemic, prin elemente ale
modernităţii: ambiguitatea personajelor, interesul pentru procesele psihice deviante, tehnicile
moderne de caracterizare-comportamentismul.
Relaţiile dintre două personaje într-un text narativ aparţinând lui G.
Călinescu: Enigma Otiliei
Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare spre sfârşitul perioadei interbelice, o
perioadă de puternică afirmare a speciei, fiind al doilea dintre cele patru romane scrise de George
Călinescu. Scriitorul optează pentru romanul obiectiv şi metoda balzaciană, dar depăşeşte
programul estetic, realizând un roman modern, ce îmbină elemente ale realismului, ale
clasicismului ale şi romantismului.
Statutul social/psihologic si moral
Eroii romanului respectă trăsături tipice de caracter pentru personaje lucrate în manieră
clasică: avarul, parvenitul, gelosul, prin care autorul creează spectaculosul. Acesta conduce la
construcţia unor tipologii: moş Costache este avarul, Aglae este „baba absolută, fără cusur în
rău”, Aurica este fata bătrână, Simion este dementul, Titi este retardatul, Stănică Raţiu este
parvenitul, Pascalopol este aristocratul, iar Otilia şi Felix sunt victimele, „termenii angelici de
comparaţie”, după cum îi numeşte chiar autorul.
Felix crescuse la internat, fiind orfan de mamă, şi este nevoit să vină în casa lui
Costache Giurgiuveanu, tutorele său legal, pentru a-şi continua studiile de Medicină. Pe fiica
vitregă a lui moş Costache, Otilia Mărculescu, Felix şi-o amintea vag, din vremea copilăriei.
Aceasta îl surprinde plăcut, la prima ei apariţie, iar prin ochii tânărului este realizat
primul portretul fizic al acesteia: „Felix privi spre capătul scării ca spre un cer deschis şi văzu în
apropierea lui Hermes cel vopsit cafeniu, un cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle,
căzând până pe umeri”.
Otilia reprezintă nenumăratele feţe ale ideii de feminitate, fiind, de asemenea, şi cel mai
modern personaj al romanului, atât prin tehnica de realizare (pluriperspectivism), cât şi prin
problematica sa existenţială. Spirit artistic, studentă la Conservator, Otilia se va apropia de Felix
încă din momentul sosirii acestuia în casă. Pentru că nu îi pregătise nicio camera, Otilia îl duce
pe Felix în camera sa, spaţiul său intim, prilej pentru el să descopere personalitatea fascinantă şi
imprevizibilă a fetei. Dezordinea caracterizează temperamentul nehotărât şi schimbător al fetei.
Acesta observă haine, cărţi, parfumuri, partituri aruncate la întâmplare. Maniera balzaciană–
reliefarea caracterului unui personaj prin descrierea mediului în care trăieşte – fiind elocventă în
acestă scenă.
Portretul ei apare conturat în opoziţie cu cel al Auricăi, „Însă în trupul subţiratic, cu oase
delicate ca de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o mare
libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”.
Secvențe sugestive pentru relația celor doi
O primă secvență relevantă pentru relația dintre cele două personaje este cea în care Felix
îi mărturisește Otiliei că o iubește prin intermediul unei scrisori. Fata nu reacționează în niciun
fel la declarația de dragoste a lui Felix și, într-un gest de exaltare nebunească, tânărul fuge de
acasă. Otilia îl caută peste tot cu trăsura, iar când, în sfârșit îl găsește în parc, așezat pe o bancă
încărcată cu zăpadă, comportamentul ei este la fel de neclar și misterios ca întotdeauna, lăsând
loc în sufletul lui Felix dezamăgirii și nedumeririi. Conversația tinerilor evidențiază cele
afirmate: „-Ce copil ești! Ți-am citit scrisoarea, dar am uitat, știi că sunt o zăpăcită.[…]/-Otilia, e
adevărat? Mă iubești?/ – Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te urăște.”
O altă secvență ce reliefează relația dintre cei doi tineri este cea în care, atunci când după
moartea lui Costache Giurgiuveanu, Otilia vine în camera lui Felix pentru a-i dovedi că îl
iubește: „Ca să-ți dau o dovadă că te iubesc, am venit la tine”. Discuția tinerilor evidențiază
raportarea diferită la iubire și că, implicit, au concepții diferite despre viață: Otilia percepe
iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și libertate absolute, în timp ce Felix are despre
dragoste păreri romantice și vede în femeie un sprijin în carieră. Dându-și seama că aceasta ar
putea reprezenta o piedică în împlinirea idealurilor tânărului bărbat, Otilia îl părăsește pe Felix și
alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol.
Un prim element de structură pentru relația celor doi este modalitatea de caracterizare.
Otilia este caracterizată încă din primul capitol: „o fată subțirică, îmbrăcată într-o rochie
foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc”. Ulterior, portretul este completat de narator
„față măslinie, cu nasul mic și ochi foarte albaștri”. Atât caracterul, cât și aspectul fizic al fetei
reies din caracterizarea directă făcută de alte personaje: Felix și Pascalopol o văd în dublă
ipostază: tânărul o privește ce pe o iubită și mamă: „Nici nu știu cum te iubesc, ca pe o
logodnică, ca pe o mamă aș zice”; „ Am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în copilărie” , pe când
maturul Leonida Pascalopol o vede ca pe o iubită și fiică „N-aș putea să-ți spun dacă o iubesc pe
Otilia ca părinte sau ca bărbat”. În monologul său, Costache Giurgiuveanu o asociază cu mama
ei „Tot așa era, mândră, ținea la casă… și cânta bine la pian”. Aglae și Aurica o percep ca fiind o
destrăbălată, fiindcă nu respectă eticheta vremii: „O stricată, o destrăbălată”. Caracterizarea
indirectă o surprinde ca o ființă emancipată, care nu respectă întru totul normele de conduită ale
vremii și preferă să se manifeste așa cum simte. Otilia se autocaracterizează ca fiind „foarte
capricioasă, vreau să fiu liberă!”. Mijloacele balzaciene: imaginea contradictorie a Otiliei prin
descrierea camerei și a portretului ei fizic, interiorul dezvăluind preocupările artistice,
naturalețea, cochetăria, curiozitatea și atracția spre nou a tinerei.
Felix Sima este caracterizat direct de către narator: „un tânăr de vreo optsprezece ani
îmbrăcat în uniformă de licean”, prezentându-l cu „o față juvenilă și prelungă, aproape
feminină”, obrazul „de culoare măslinie”, iar nasul „de o crăpătură elenică”. Indirect, tânărul este
descris ca având o fire analitică, dispus să muncească pentru ceea ce își propune și preocupat de
interesele sale. Însingurat, visător, inteligent, fin, Felix are capacitate de reflecție, comentariul
autorial notând conștiincios gândurile, frământările, îndoielile în stilul indirect liber sau prin
intermediul jurnalului tânărului: ,,Nu trebuie să fiu așa de orgolios de averea mea, pe care n-am
meritat-o și să scot ochii lumii cu ea. Trebuie să mă port modest, discret, spre a nu scoate în
evidență situația critică a Otiliei. Trebuie să-i spun adevărul, că am nevoie de prezența ei”.
Conflictul de natură interioară al tânărului este legat de sentimentele sale față de Otilia.
Declanșat de lipsa de experiență pe care o are, în contrast cu Otilia, atinge punctul culminant
când ea îi resping cererea în căsătorie. Tânărul îndrăgostit ezită să ia o decizie fermă și își pierde
iubita, deși vedea în ea un ideal feminin, fata răspunzându-i nevoii lui de ocrotire, de protecție și
de dragoste. Lipsit de la o vârstă fragedă de căldura sentimentului matern, Felix îşi îndreaptă
înspre Otilia aceste sentimente: „Pentru întâia oară Felix era prins de braț cu atâta familiaritate de
o fată şi pentru prima oară, luând act de izbucnirea unei simțiri până atunci latente, încercă şi
acul geloziei, văzând cum Otilia generalizează tratamentul”.
Puternicul conflict interior al Otiliei este generat de lipsa afecțiunii materne, mediul
predominant masculin în care trăiește, precum și faptul că se află la granița dintre adolescență și
tinerețe. Eroina este un amestec ciudat de atitudine copilărească și matură în același timp: aleargă
desculță prin iarba din curte, se urcă pe stogurile de fân din Bărăgan, dar este profund rațională și
matură atunci când îi explică lui Felix motivele pentru care nu se pot căsători „eu am un
temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”. Trecerile clare de la o
stare la alta sunt dovezi clare ale zbuciumului său interior, care generează în Otilia o nevoie
puternică de libertate, această necesitate fiind justificarea sa pentru plecarea la Paris cu
Pascalopol. Ea îl alege pe acela care nu-i răpește libertatea și nu-i impune constrângeri, fie ele și
de ordin afectiv, mărturisindu-i lui Felix „ Aș vrea să fug undeva, să zbor. Ce bine de tine că ești
liber. Aș vrea sa fiu băiat”.
De asemenea, titlul, care este analitic , format dintr-o strucutură nominală: un substantiv
comun ,,enigma” şi unul propriu ,,Otiliei”, desemnând misterul protagonistei. Titlul ,iniţial, a
purtat denumirea ,,Părinţii Otiliei”, reliefându-se tema paternităţii, relaţiile dintre personaje, care
îşi asumă rolul de protector pentru Otilia. De asemenea, acesta face referire la tehnicile moderne
de construcţie: reflectarea poliedrică : ,,stricată şi orfană”, (Aglae), ,,amenintare”(Aurica), ,,fe-fe-
ţiţa mosului” (Costache Giurgiuveanu), iubirea absolută (Felix), ,,o partidă bună” (Stanică); dar
şi prin comportamentism: imposibilitatea lui Felix de a înţelege comportamentul şi reacţiile
Otiliei prin prisma relaţiilor .
În relaţia Felix-Otilia, femeia este cea care dovedeşte că are puterea de a decide pentru
amândoi şi forţa de a face un sacrificiu din iubire, oferindu-i lui posibilitatea de a se împlini
profesional. Nici ei nu i s-ar fi potrivit viaţa modestă pe care ar fi fost obligată să o ducă alături
de studentul Felix, însă nici lui viața mondenă. Moartea lui moş Costache şi pierderea moştenirii
impun acest deznodământ.
Otilia reprezintă pentru Felix o imagine a idealului feminin, iar pentru Pascalopol o
enigmă. Misterul personajului pare a se ascunde în replica de neînţeles de la începutul
romanului: „Noi nu trăim decât patru-cinci ani”.
„Enigma Otiliei ,, de George Calinescu
Particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un text narativ,
aparţinând lui G. Călinescu: Otilia Mărculescu
Personajele, ca element esențial al structurii unui roman realist-obiectiv, balzacian, participă
la acțiune și se încadrează unei anumite tipologii, stabilind între ele anumite relații și fiind
purtătoarele mesajului autorului. Aceasta nu înseamnă însă că personajele sunt construite schematic,
deoarece ele sunt prezentate, în mod realist, cu defectele și cu calitățile lor, devenind individualități
complexe si verosimile.
George Călinescu, personalitate encicplopedică a culturii române, a fost critic şi istoric literar,
poet şi estetician, dramaturg şi romancier. Apărut în 1938 şi comentat, de atunci, într-o bogată
exegeză, romanul „Enigma Otiliei”, are ca temă principală viaţa burgheziei bucureştene de la
începutul secolului al XX-lea.
Statutul social/psihologic si moral
Personaj eponim al romanului, Otilia Mărculescu, reprezintă misterul feminității
adolescentine, aceasta fiind prezentată ca o ființă enigmatică, marcată de un puternic conflict interior.
Statutul social al acesteia este incert, ea fiind fata din prima căsătorie a celei de-a doua soții a lui
Costache Giurgiuveanu, acesta amânând adoptarea ei după moartea mamei sale. Este respinsă de
clanul Tulea, în ciuda faptului că este indiferentă față de averea lui moș Costache. Fiind studentă la
Conservator, are temperament de artistă, studiază pianul și alege să citească reviste și cărți
franțuzești.
Statutul psihologic al tinerei este marcat de faptul că a rămas orfană, și de viața ei în casa
Giurgiuveanu. Aglae o consideră o amenințare în ceea ce privește moștenirea bătrânului, dar
comportamentul frumos al Otiliei rămâne neschimbat față de clanul familiei Tulea, deși este silită să
le facă față atacurilor. Personalitatea ei este în formare, fiind sensibilă, imprevizibilă, chiar
capricioasă; o imagine a misterului feminin și, totodată, reprezintă un ideal de feminitate pentru Felix
și Pascalopol.
Statutul moral, oscilația între Felix și Pascalopol, respectiv decizia ei finală sunt discutabile.
Otilia îl iubește pe Felix, dar îl alege pe moșier, motivându-și opțiunea ca pe o dovadă de altruism,
deoarece ea pretinde că nu dorește să stea în calea realizării profesionale a tânărului „o dragoste
nepotrivită pentru marele viitor”. Alege, de fapt, siguranța și stabilitatea financiară. Este o fire foarte
enigmatică, fapt susținut atât de Felix, cât și de Pascalopol „A fost o fată delicioasă, dar ciudată.
Pentru mine e o enigmă”.
Trăsătura dominantă a Otiliei o reprezintă spiritul contradictoriu, prezent pe tot parcursul
romanului. Cauzat de o combinație de porniri contradictorii: îl iubește sincer pe Felix, dar îi oferă
atenții lui Pascalopol. Nebunatică, frivolă, melancolică, meditativă, risipitoare este totuși capabilă de
gesturi de devotament.
O primă secvență relevantă este cea în care Felix îi mărturisește Otiliei că o iubește prin
intermediul unei scrisori. Fata nu reacționează în niciun fel la declarația de dragoste a lui Felix și,
într-un gest de exaltare nebunească, tânărul fuge de acasă. Otilia îl caută peste tot cu trăsura, iar când
în sfârșit îl găsește în parc, așezat pe o bancă încărcată cu zăpadă, comportamentul ei este la fel de
neclar și misterios ca întotdeauna, lăsând în sufletul lui Felix dezamăgire și nedumerire. Conversația
tinerilor evidențiază cele afirmate: „-Ce copil ești! Ți-am citit scrisoarea, dar am uitat, știi că sunt o
zăpăcită.[…]/-Otilia, e adevărat? Mă iubești?/ – Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te urăște.”
O altă secvență ce subliniază spiritul contradictoriu al tinerei este cea în care, atunci când
după moartea lui Costache Giurgiuveanu, Otilia vine în camera lui Felix pentru a-i dovedi că îl
iubește: „Ca să-ți dau o dovadă că te iubesc, am venit la tine”. Discuția tinerilor evidențiază
raportarea diferită la iubire și că au, implicit, concepții diferite despre viață: Otilia percepe iubirea în
felul aventuros al artistului, cu dăruire și cu libertate absolute, în timp ce Felix are despre dragoste
păreri romantice și vede în femeie un sprijin în carieră. Dându-și seama că aceasta ar putea
reprezenta o piedică în împlinirea idealurilor tânărului bărbat, Otilia îl părăsește pe Felix și alege
siguranța căsătoriei cu Pascalopol.
Otilia este caracterizată încă din primul capitol: „o fată subțirică, îmbrăcată într-o rochie
foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc”. Ulterior, portretul este completat de narator „față
măslinie, cu nasul mic și ochi foarte albaștri”. Atât caracterul, cât și aspectul fizic al fetei reies din
caracterizarea directă făcută de alte personaje: Felix și Pascalopol o văd în dublă ipostază: tânărul o
privește ca pe o iubită și mamă: „Nici nu știu cum te iubesc, ca pe o logodnică, ca pe o mamă aș
zice”; „ Am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în copilărie” , pe când maturul Leonida Pascalopol o vede
ca pe o iubită și ca pe o fiică „N-aș putea să-ți spun dacă o iubesc pe Otilia ca părinte sau ca bărbat”.
În monologul său, Costache Giurgiuveanu o asociază cu mama ei „Tot așa era, mândră, ținea la
casă… și cânta bine la pian”. Aglae și Aurica o percep ca fiind o destrăbălată, fiindcă nu respectă
eticheta vremii: „O stricată, o destrăbălată”. Caracterizarea indirectă o surprinde ca o ființă
emancipată, care nu respectă întru totul normele de conduită ale vremii și preferă să se manifeste așa
cum simte. Otilia se autocaracterizează ca fiind „foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”. Mijloacele
balzaciene: imaginea contradictorie a Otiliei prin descrierea camerei și a portretului ei fizic, interiorul
dezvăluind preocupările artistice, naturalețea, cochetăria, curiozitatea și atracția spre nou a tinerei.
Puternicul conflict interior al Otiliei este generat de lipsa afecțiunii materne, mediul
predominant masculin în care trăiește, precum și faptul că se află la granița dintre adolescență și
tinerețe. Eroina este un amestec ciudat de atitudine copilărească și matură în același timp: aleargă
desculță prin iarba din curte, se urcă pe stogurile de fân din Bărăgan, dar este profund rațională și
matură atunci când îi explică lui Felix motivele pentru care nu se pot căsători „eu am un temperament
nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”. Trecerile clare de la o stare la alta sunt
dovezi clare ale zbuciumului său interior, care generază în Otilia o nevoie puternică de libertate,
această necesitate fiind justificarea sa pentru plecarea la Paris cu Pascalopol. Ea îl alege pe acela care
nu-i răpește libertatea și nu-i impune constrângeri, fie ele și de ordin afectiv, mărturisindu-i lui Felix
„ Aș vrea să fug undeva, să zbor. Ce bine de tine că ești liber. Aș vrea sa fiu băiat”.
În intenţia scriitorului, cartea purta titlul „Părinţii Otiliei”, ilustrând astfel motivul balzacian
al paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-copii, în contextul epocii interbelice, de altfel, o idee care l-a
interesat foarte mult pe scriitorul român. Fiecare dintre personajele romanului poate fi considerat
părinte al Otiliei, pentru că, într-un fel sau altul, ei îi hotărăsc destinul sau sunt interesaţi, din diferite
motive, de soartea tinerei fete. De pildă, moş Costache îşi exercită lamentabil rolul de tată, deşi nu
este lipsit de sentimente faţă de Otilia. El se gândeşte la viitorul ei, vrea chiar să o înfieze, dar amână
la nesfârşit gestul. Şi Pascalopol, mult mai vârstnic decât Otilia, mărturiseşte că în iubirea pentru ea
îmbină pasiunea cu paternitatea. Titlul „Enigma Otiliei” sugerează comportamentul derutant al
eroinei, uneori, absurd care-l uimeşte pe Felix: „Nu Otilia are o enigmă, ci Felix crede că o are”,
mărturiseşte G. Călinescu, justificând titlul romanului.
Otilia Mărculescu este unul dintre cele mai reuşite personaje ale romanului, atât prin tehnicile
de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială, reprezentând tipul feminităţii.
,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”de Camil Petrescu
Particularităţile unei opere care aparţine lui Camil Petrescu
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în
creaţia literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune
despre lume, înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi
le interpretează, precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate.
Viziunea despre lume sau perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă,
obiectivă sau subiectivă, în funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul
literar căruia aceasta îi aparţine, putând însă suferi anumite nuanţări. Viziunea subiectivă
este specifică romanului modern de tip subiectiv, ea pornește de la orientarea tematică
și continuă cu structurarea modernă a conținutului, manifestată prin nerespectarea
cronologiei evenimentelor, iar la acțiune participă personaje aparținând unor anumite
medii sociale și având puternice note individuale. Totodată, tehnica narativă constă în
relatarea întâmplărilor în mod subiectiv, prin folosirea unor procedee tipice prozei de
analiză.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în
categoria romanului subiectiv
În contextul literaturii interbelice, Camil Petrescu, acest ,,trudnic al scrisului’’,
teoretician al romanului modern, respinge în conferinţa sa ,,Noua structură şi opera lui
Marcel Proust’’romanul de tip tradiţional, raţional şi tipizant, cu narator omniscient, un
demiurg imaginar, în favoarea romanului subiectiv, în care naratorul limitat este
considerat mai aproape de realitate şi de autenticitate: ,,Să nu descriu decât ceea ce văd,
ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele...Din mine însumi, nu pot ieşi...Eu nu
pot vorbi onest decât la persoana I.’’ În asentimentul sincronismului lovinescian, Camil
Petrescu susţine influenţa proustianismului şi gidismului în literatura română, care dau
libertate construcţiei romanului, singurele condiţionări, ţinând de fluxul memoriei şi de
traseul introspecţiei.
Romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), răspunde
dorinţei de înnoire a romanului românesc interbelic prin inspiraţia citadină a subiectului,
perspectiva narativă unică, subiectivă, memoria afectivă, dubla accepţie a timpului-
subiectiv şi obiectiv, prin luciditate şi autoanaliză, anticalofilism, dar şi prin folosirea
experienţei nepervertite, transcrierea trăirii febrile. Un exemplu elocvent care îl
încadrează în seria romanelor experienţei este topirea în materia romanescă a unei părţi
substanţiale din propriul jurnal de campanie al autorului. De asemenea, se foloseşte
timpul prezent, adecvat curgerii de gânduri, îndoieli, imagini, digresiuni prin care se
construiesc adevărate ,,dosare de existenţă”. ,,Dacă existenţa e pură devenire, dacă
durata e ireversibilă în toată curgerea ei, atunci e toată în prezent…” afirmă Camil
Petrescu, combătând romanul biografic al lui Dickens, unde eroul e luat în mod artificial
de mic copil şi purtat pe drumurile vieţii până la bătrâneţe. Protagonistul romanului,
Ştefan Gheorghidiu, este în acelaşi timp narator autodiegetic. Student la Filozofie, el
reprezintă tipul intelectualului ,,ca structură de caracter”, intransingent şi inadaptat,
oglindind prin periplul călătoriei sale spre cunoaşterea de sine viziunea autorului
asupra ,,condiţiei umane”-în aspectele sale esenţiale- relaţia cu societatea, dragostea,
războiul, moartea. Aşa cum concluziona Perpessicius, Ultima noapte.. . ” este romanul
unui război pe două fronturi: cel al dragostei şi cel al războiului”.
Elementele romanului modern sunt specifice romanului subiectiv: unicitatea
perspectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, tipul intelectualului însetat de absolut,
spaţiul urban, anticalofilismul şi autenticitatea. Este un roman psihologic, deoarece
înfățișează frământările de conștiință ale lui Ștefan, care trăiește un conflict interior,
moral și se transformă sufletește, iar analiza acestuia se face prin intermediul
monologului interior, notația gesticii și a mimicii-, tehnici de investigare psihologică. În
privința genezei, la baza romanului stă în foarte mare măsură experiența personală a
autorului, iar partea a doua a cărții, care începe cu întâia noapte de război, este
construită după memorialul de campanie al autorului.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
Tema principală a romanului este una psihologică, tipic subiectivă, și anume
drama intelectualului însetat de absolut, dar ei i se subordonează, de fapt, două teme-
iubirea și războiul, acestea observându-se chiar din titlu și din cele două părți ale
romanului-prima parte stă sub semnul unei pasiuni, al geloziei, iar a doua parte stă sub
semnul contactului nemijlocit cu moartea pe front. Un prim episod semnificativ pentru
drama intelectualui însetat de absolut este excursia de la Odobești, când, prin
comportarea ei, Ela trezește suspiciuni și declanșează în sufletul lui Gheorghidiu o
adevărată dramă, acesta fiind de-acum încolo măcinat de o gelozie cumplită. Al doilea
episod semnificativ este acela care prezintă întoarcerea lui Ștefan Gheorghidiu la
Câmpulung pentru a o vedea pe Ela atunci când află și de prezența în oraș a lui
Grigoriade. Și acest moment produce o nouă furtună sufletească, dar izbucnirea
războiului și grozăviile lui constituie o dramă mult mai puternică decât gelozia, ceea ce
va avea ca urmare renunțarea la iubirea pentru Ela. Un episod ilustrativ pentru tema
iubirii este cel de la popota ofiţerilor din debutul romanului, când are loc o discuţie
generată de achitarea unui bărbat ce şi-a ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile
sunt împărtite: de la cele privind rolul tradiţional al căsniciei- ,,femeia să fie femeie şi
casa casă, dacă-i arde de altele să nu se mai mărite”, la cele idealiste ,,femeia trebuie să
fie liberă să plece oricând doreşte.’’ Gheorghidiu îşi dovedeşte din nou poziţia
intransingentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi au drept de viată şi
de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta formula de metafizică vulgară
conform căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de suflet investită într-o relaţie,
deoarece iubirea transformă pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă- ,,discutati mai bine
ceea ce vă pricepeti” este aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care
respinge cu vehemență orice este mai puţin.
 O secvenţa sugestivă pentru tema războiului o constituie tensiunea provocată de
frământările de iubire, care se spulberă odată cu experienţa trăită în război. Frontul
înseamnă haos, măsuri absurde, învălmăşeală, iar experienţele dramatice, de acolo,
modifică atitudinea lui Gheorghidiu faţă de celelalte experienţe ale sale. Rănit şi
spitalizat, Gheorghidiu revine la Bucureşti, trăind un sentiment de detaşare, îşi priveşte
soţia cu indiferentă şi, dovadă a afectării relaţiilor dintre ei, o părăseşte, însă îi lasă ,,tot
trecutul’’.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului
narativ studiat, semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură este titlul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război’’ este analitic, o amplă structură nominală: substantive şi adjective
organizate în antiteză ,,ultima’’-,,întâia’’ şi ,,dragoste’’-,,război’’, evidenţiind experienţele
fundamentale de existenţă, depăşirea unei drame individuale prin raportarea la valenţele
uneia colective.
Perspectiva narativă este subiectivă, deoarece romanul este scris la persoana întâi, sub
forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Relatarea la
persoana întâi conferă autenticitate şi caracter subiectiv textului. Naratorul este
subiectiv, narator-personaj, implicat. Modurile de expunere sunt: naraţiunea, cu rol în
relatarea evenimentelor prin prisma perspectivei subiective, selecţia faptelor relevante
pentru depăşirea crizei personajului; descrierea, cu rol de detaliere: spaţiul (Valea
Prahovei, frontul, casa din Bucureşti, casa unchiului Tache) şi în caracterizarea
personajelor; dialogul, cu rol în individualizarea personajelor, în evidenţierea psihologiei
acestora, în caracterizarea personajelor, în mod indirect, şi în dinamizarea acţiunii.
Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu,
valorizând tema iubirii şi a războiului. Sudura nu este însă o simplă juxtapunere, ci este
una organică, în care problema primei părţi se rezolvă prin experienţa din cea de-a
doua, ca un trimf moral. Ştefan Gheorghidiu, sublocotenent în armata română, asistă la
popota ofiţerilor la o discuţie ce îi trezeşte amintiri dureroase legate de soţia sa, Ela, pe
care o bănuieşte de adulter. Întorcându-se în timp, rememorează etapele poveştii sale
de dragoste. Student la Filozofie, este măgulit de atenţia pe care i-o acordă una dintre
cele mai frumoase fete de la Litere, şi, din orgoliu, apoi din „milă, admiraţie, îndatorire,
duioşie, pentru că ştie că asta o face fericită” îşi adânceşte sentimentele faţă de Ela şi se
căsătoreşte cu aceasta. Cei doi trăiesc o vreme modest şi fericit, în scene de împlinire
casnică. Moştenirea neaşteptată de la unchiul Tache tulbură acest echilibru. Iese la iveală
o faţă a Elei care îl tulbură pe protagonist: implicarea în discuţiile şi lupta pentru bani,
plăcerea vieţii mondene, petrecerile, flirturile cu un oarecare Grigoriade, vag avocat,
monden şi extrem de curtat de femei, toate acestea declanşează criza cuplului. Povestea
evoluează cu o serie de certuri şi de împăcări, care culminează cu despărţirea în clipa în
care eroul, întors pe neaşteptate de la Azuga acasă, găseşte casa goală ,,ca un
mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta explicaţii, se separă, pentru a se reîmpăca în
capitolul ,,Asta-i rochia albastră”, după ce găseşte în casă o scrisoare justificativă de la
verişoara Anişoara care îi cerea Elei să o însoţească în acea noapte, soţul ei fiind plecat.
Înrolat lângă Câmpulung, Gheorghidiu o aduce pe Ela în oraş, pentru a-i fi mai aproape.
Revenit într-o permisie, zăreşte pe G. pe străzile oraşului, după ce o discuţie cu soţia sa
despre trecerea pe numele ei a unei sume de Banca Românească îi accentuează
suspiciunile. După discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără învoire cu gândul de a-i
prinde pe cei doi, de a-i ucide şi de a se sinucide. Surprins pe străzi de un colonel, se
întoarce pe front şi intrarea României în război îl îndepărteză de obsesia sa. Cea de-a
doua parte prezintă o imagine a războiului demitizată, în care la atac ,,nu se porneşte cu
lozinci sau cu chiote de bucurie”, combatantul de rând nu are relevanţa strategiei şi este
copleşit de senzaţii organice dintre care cea mai puternică este iminenţa morţii. Frica,
dezorganizarea, ordinele contradictorii, impresia că lupta se dă împotriva propriilor
divizii, ,,capturarea” de proprii tovarăşi, imaginile terifiante sunt constantele acestui
tablou al eliberării Ardealului în Primul Război Mondial. Rănit, se reîntoarce la Bucureşti,
unde se descoperă maturizat, obosit de îndoieli şi de suspiciuni care l-au dus altădată în
pragul crimei, şi decide că nu merită să mai lupte pentru această relaţie. Despărţirea de
Ela este o eliberare morală, care îl lasă deschis sufleteşte pe erou pentru alte experienţe.
Cedarea casei, a trecutului, îl dovedesc disponibil pentru o nouă etapă a viitorului.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în
planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale
sentimentelor. În plan exterior, există un conflict între Gheorghidiu şi Grigoriade,
generator al dramei geloziei. După apariţia lui G. în peisajul petrecerilor mondene la care
participă tânăra familie, Gheorghidiu suferă enorm pentru că nu mai este evaluat în
funcţie de o scară valorică ce i se potriveşte. Admirat la facultate de Ela pentru modul
strălucit în care perorează pe teme de filozofie, Gheorghidiu este ulterior evaluat şi
comparat în defavoarea lui pentru vestimentaţia de lux, dansuri la modă şi jocuri de
salon, pe care le respinge din principiu. Conflictul este mai degrabă între imaginea pe
care era obişnuit să o aibă în ochii Elei, şi noua imagine în care orgoliul lui are de suferit,
precum şi din migrarea atenţiei Elei de la persoana lui către altcineva, considerat
superior. Totodată, există un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru
moştenirea unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând după parastas o
parte din avere rudelor.
Relatia incipit-final
Incipitul este construit în modalitate realistă, introduce cititorul în universul
operei, oferind repere spatio-temporale precise-acţiunea este plasată în timpul Primului
Război Mondial (,,primăvara lui 1916’’, ,,pe Valea Prahovei’’) şi prezentând protagonistul,
Ştefan Gheorghidiu-subofiţer concentrat. Contextul prezentării aduce în prim-plan
imaginea demitizată a războiului-detaliile cadrului concentrării (distanţa şi înălţimea
tranşeelor ar fi putut fi săpate de câţiva porci ţigăneşti în scurt timp) ilustrează, în fond,
inutilitatea războiului şi, mai ales, drama colectivă. Finalul romanului se află în relaţie
simetrică cu incipitul din perspectiva timpului cronologic (se evidenţiază evenimentele
ulterioare celor prezentate în primul capitol), dar şi din perspectiva raportului realitate-
ficţiune: finalul scoate cititorul din universul operei prin prezentarea ipostazei
protagonistului ferm în decizii, eliberat de frământări, deschis unor noi experienţe
pentru că a observat raportul dintre ideal/iluzie. Astfel, finalul are valoare simbolică în
raport cu timpul-gestul lui Gheorghidiu de a se despărţi de Ela, lăsându-i tot-, ,,adică tot
trecutul’’ marchează, în fond, relaţia timp psihologic/timp cronologic detaşat de cel
psihologic şi condus de alte valori reale şi nu ideale.
Particularităţile compoziţiei ţin de un artificiu folosit de autor- analepsa-
pentru a lega cele două părţi şi pentru a evidenţia timpul subiectiv în opoziţie cu cel
obiectiv. Dacă primul capitol, „La Piatra Craiului, în munte”, aparţine planului războiului,
toate celelalte ale primei părţi dezvoltă planul iubirii, prin tehnica flash-back-ului. În
spatele frontului, Gheorghidiu retrăieşte în timp subiectiv povestea sa cu Ela. Abia în cea
de-a doua parte timpul subiectiv şi cel obiectiv coincid, pentru că experienţa belică este
mult prea intensă şi plenară pentru a putea fi pusă în umbră de dramele individuale.
Limbajul prozei narative este caracterizat de anticalofilism. Camil Petrescu enunţa
programatic dorinţa de a scrie ,,fără ortografie, fără stil, chiar fără caligrafie”, cât mai
autentic posibil. Refuzul artificialului figurilor stilistice nu înseamnă însă lipsa unei
tensiuni intelectuale a scrisului, a unui lirism al anumitor părţi sau a predominanţei unei
comparaţii specifice prin care se asociază idei abstracte cu fenomene concrete, ca în
pasajele: ,,blonda cu ochi mari, albaştri, ca două întrebări de cleştar”, „atenţia şi
luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, de altfel, atenţia sporeşte
durerea de dinţi”.
Concluzia
Privit în întregul său, romanul lui Camil Petrescu ilustrează atât prin conținutul
său, prin personaje, prin structură, cât și prin unele elemente de formă o viziune
subiectivă asupra lumii. Astfel, se poate observa că în romanul lui Camil Petrescu aceasta
se concretizează prin contorsionarea subiectului și a discursului narativ, prin
imprevizibilitatea reacțiilor personajelor, prin diversitatea procedeelor de analiză și de
tehnică narativă. Totodată, autorul pătrunde în lumea interioară a personajului și
analizează impactul evenimentelor asupra conștiinței acestuia. De aceea, toate
evenimentele sunt prezentate dintr-o perspectivă unică, individuală, aceea a
personajului narator care filtrează prin conștiință faptele, atitudinea, gesturile și cuvintele
celorlalți. . Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, ,,Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război” îi conturează, prin tema şi viziunea despre lume oglindită, un
autoportret din seria „sufletelor tari”: „Eu sunt dintre aceia cu ochi halucinaţi şi mistuiţi
lăuntric/ Cu sufletul mărit/ Căci am văzut idei”.
,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’de Camil Petrescu
Particularități de construcţie a unui personaj, Camil Petrescu-Ștefan
Gheorghidiu
Opera literară ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’, aparținând lui
Camil Petrescu, apărută în anul 1930, este un roman subiectiv, deoarece construcția subiectului și
discursul narativ nu respectă cronologia evenimentelor, iar reacțiile personajului principal sunt
imprevizibile, nu mai apare naratorul omniscient și, de aceea, narațiunea se face la persoana I,
naratorul fiind unul dintre personaje. Așa se explică faptul că și viziunea este una subiectivă,
autorul apelând la memoria involuntară, la jurnal și la tehnica detaliului sufletesc.
În ceea ce privește personajele unui roman subiectiv, acestea sunt individualități foarte
bine conturate, originale, nu de puține ori ciudate, înclinate spre analiză, contemplație și
introspecție, și își exprimă direct trăirile prin folosirea monologului interior și a stilului indirect
liber. Ele aparțin anumitor categorii umane, sunt, de obicei, intelectuali însetați de absolut,
dornici de perfecțiune sau aparțin mediului citadin. Firi dilematice, suspicioase, personajele
romanelor subiective își analizează faptele, gesturile, vorbele până la obsesie, făcând același
lucru și cu celelalte personaje cu care vin, într-un fel sau altul, în contact.
Un astfel de personaj este și Ștefan Gheorghidiu, iar însușirile sale se desprind din
tema și din conținutul romanului, din conflictele existente dintre personaje și din manifestările
personajului, din gândurile și din atitudinea acestuia.
Statutul social, psihologic şi moral al personajului
Din conținutul romanului, se desprinde mai întâi statutul social al personajului, despre care
aflăm că era student la Filosofie, un tip inteligent, preocupat de studiu, dar sărac. Statutul lui se
schimbă însă atunci când intră în posesia unei moșteniri neașteptate și începe o viață mondenă.
Din punct de vedere psihologic, reprezintă intelectualul însetat de absolut, pentru el chiar iubirea
însemnând dăruire totală, sacrificiu, căci, spunea el ,,cei care se iubesc au drept de viață și de
moarte unul asupra celuilalt’’. Totodată, el este un inadaptat care duce o existență dramatică, dar
trăiește o experiență morală superioară, căci trece prin drama războiului. Din punct de vedere
moral, este o fire conflictuală și polemică, este măcinat de gelozie și are o înclinație aproape
maladivă spre introspecție, conștiința lui fiind obsedată de amănunte chinuitoare.
Trăsătura dominantă şi două secvenţe
Principala trăsătură de caracter a protagonistului este orgoliul. Ilustrativă în acest sens
este mărturisirea lui Gheorghidiu referitoare la felul în care ia naştere iubirea lui pentru
Ela: ,,Începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine,
fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest
orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”, ,,Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din
duioşenie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”. De asemenea, o altă secvenţă narativă
semnificativă pentru a ilustra orgoliul personajului este aceea a mesei în familie din casa
unchiului său Tache. Nae Gheorghidiu, celălalt unchi al protagonistului, ironizează căsătoria din
dragoste cu o fată săracă, pe care i-o reproşează atât lui Ştefan, cât şi tatălui său mort, Corneliu,
pe care în plus îl acuză că nu a lăsat vreo moştenire fiului, sub pretextul de a fi foarte risipitor. În
încercarea de a-şi apăra părintele, Ştefan izbucneşte: ,,De cele mai multe ori, părintele, care lasă
avere copiilor, le transmite şi calităţile prin care a făcut averea: un obraz mai gros, un stomac în
stare să digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat o şiră a
spinării flexibilă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a înzestrat-o cu o
cocoaşă rigidă ca o buturugă). Orice moştenire e, s-ar putea zice, un bloc.” Astfel, orgoliul
personajului-narator, al intelectualului, este unul dintre principalii factori de noutate în discursul
românesc interbelic din spaţiul literaturii române, producând cititorilor din epocă o nouă
înţelegere a modului în care romanul, ca specie literară, participă la reliefarea profunzimilor
spiritului uman.
Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în evidenţă
însuşirile personajului
Caracterizarea personajului Ştefan se realizează subiectiv, sub o singură viziune, cea a
personajului-narator. Astfel, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales prin caracterizarea
indirectă, prin fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi prin relaţiile cu celelalte personaje.
Caracterizarea directă se realizează rar, prin intermediul replicilor scurte ale altor personaje,
precum cea pe care i-o adresează Ela lui Ştefan când acesta îi reproşează comportamentul ei din
timpul excursiei de la Odobeşti: ,,Eşti de o sensibilitate imposibilă.” În acest roman subiectiv, de
analiză, este folosită adesea autocaracterizarea, pentru portretul fizic, moral sau
psihologic: ,,Eram alb ca un om fără globule roşii”, ,,Eram înalt şi elegant”, ,,Lipsit de orice
talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza – şi am
încercat-o – decat într-o dragoste absolută”.
Un alt element al textului narativ, semnificativ pentru realizarea personajului Ştefan
Gheorghidiu este incipitul. Chiar dacă este vorba de un roman modern, în incipit sunt fixate cu
precizie realistă coordonatele spaţio-temporale. ,,În primăvara anului 1916, ca sublocotenent
proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la
fortificarea Văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal.” Protagonistul şi, în acelaşi timp, naratorul
întâmplărilor din roman, Ştefan Gheorghidiu, este concentrat pe Valea Prahovei şi aflat în
aşteptarea intrării României în Primul Război Mondial.
Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este, de regulă, exterior, iar cel
interior apare ca efect al unei intenţii moralizatoare a textului, în romanul lui Camil Petrescu,
apare conflictul interior, din conştiinţa personajului-narator, care trăieşte stări şi sentimente
contradictorii faţă de soţia sa, Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile pe care
protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soţia
sa este suspiciunea adulterului, dar şi implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o
dispreţuieşte. Aşadar, conflictul interior se produce din cauza diferenţei dintre aspiraţiile lui
Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare.
În ceea ce priveşte perspectiva narativă, romanul este scris la persoana I, dintr-o perspectivă
narativă de tip ,,avec”, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu,
care trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul. Relatarea la persoana I conferă
autenticitate şi caracter subiectiv textului.
Cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constituie două experienţe decisive
pentru devenirea personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile analizei, iar
orgoliul este profund. Astfel, în final, după traversarea dramei colective a războiului, pasiunea
devoratoare şi iubirea pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă rece. Se produce astfel drama
constatării distanţei dintre iluzie şi realitate, dintre ideal şi banalitate.
Concluzia
Eroul trăiește, așadar, două drame, cea a iubirii și cea a războiului, cea de-a doua fiind mult mai
puternică, mai devastatoare decât prima și aceea are, din acest punct de vedere, un ascendent
asupra celorlalte personaje, deoarece războiul îl purifică, îl vindecă de gelozia chinuitoare și îi dă
tăria de a se distanța de propriul destin, de propriul trecut. Prin toate aspectele reliefate de autor,
Gheorghidiu apare ca un personaj complex, tipic romanului subiectiv, el fiind cel care filtrează
totul prin propria conștiință, fie că este vorba de faptele sale, fie de ale celorlalți.
Relația dintre două personaje
Ștefan Gheorghidiu și Ela
Opera literară ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’, aparținând lui
Camil Petrescu, apărută în anul 1930, este un roman subiectiv, deoarece construcția subiectului și
discursul narativ nu respectă cronologia evenimentelor, iar reacțiile personajului principal sunt
imprevizibile, nu mai apare naratorul omniscient și, de aceea, narațiunea se face la persoana I,
naratorul fiind unul dintre personaje. Așa se explică faptul că și viziunea este una subiectivă,
autorul apelând la memoria involuntară, la jurnal și la tehnica detaliului sufletesc.
În ceea ce privește personajele unui roman subiectiv, acestea sunt individualități foarte
bine conturate, originale, nu de puține ori ciudate, înclinate spre analiză, contemplație și
introspecție, și își exprimă direct trăirile prin folosirea monologului interior și a stilului indirect
liber. Ele aparțin anumitor categorii umane, sunt, de obicei, intelectuali însetați de absolut,
dornici de perfecțiune sau aparțin mediului citadin. Firi dilematice, suspicioase, personajele
romanelor subiective își analizează faptele, gesturile, vorbele până la obsesie, făcând același
lucru și cu celelalte personaje cu care intră, într-un fel sau altul, în contact.
Personajele se definesc în funcție de conflictele acțiunii, predominante fiind cele
interioare, provenite din conștientizarea conflictelor exterioare care provoacă anumite mutații de
ordin sufletesc. De asemenea, profilul protagonistului se conturează în relație direct cu
celelalte personaje, dar si printr-o confruntare cu sine însuși. De aceea, într-un astfel de roman
personajul prinde contur din ceea ce face, ce gândește, îl preocupă și-l frământă până la obsesie,
totul desprinzându-se din relațiile sale cu celelalte personaje și cu sine însuși.
O relație aparte, în acest roman, este cea dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela, soția sa, prin
trăirile ambelor personaje, prin sinuozitatea ei, prin evoluția ei tensionată și prin implicarea
afectivă covârșitoare a personajului principal. Relația dintre cele două personaje ale cuplului-
Ștefan Gheorghidiu și Ela-se desprinde din întreaga desfășurare a acțiunii, din conflictele
existente la nivelul narațiunii sau din perspectiva narativă adoptată de scriitor.
Statutul social, psihologic și moral
Din conținutul romanului, se desprinde mai întâi statutul social al personajelor. Ștefan
era student la Filosofie, un tip inteligent, preocupat de studiu, dar sărac. Statutul lui se schimbă
însă atunci când intră în posesia unei moșteniri neașteptate și începe o viață mondenă. Ela este și
ea tot o fată săracă, rămasă orfană și crescută de o mătusă. Studentă la Litere, fată deosebit de
frumoasă, ea este admirată de cei din jur. Din punct de vedere psihologic, reprezintă intelectualul
însetat de absolut, pentru el chiar iubirea însemnând dăruire totală, sacrificiu, căci, spunea el ,,cei
care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt’’. Totodată, el este un inadaptat
care duce o existență dramatică, dar trăiește o experiență morală superioară, căci trece prin drama
războiului. Din punct de vedere moral, este o fire conflictuală și polemică, este măcinat de
gelozie și are o înclinație aproape maladivă spre introspecție, conștiința lui fiind obsedată de
amănunte chinuitoare. La rândul ei, Ela este o fire înclinată spre mondenitate, sociabilă, încât
comportarea ei creează impresia frivolității. Din calcul, dintr-o interpretare greșită a realității, din
ipocrizie sau din cauza existenței unor principii opuse celor ale lui Ștefan, Ela nu-i înțelege
frământările, ceea ce îl derutează și mai mult pe acesta.
Evidențierea prin două episoade/citate/secvențe comentate a modului în care evaluează
relația dintre cele două personaje.
Ştefan este cel care disecă şi analizează cu luciditate fiecare vorbă, fiecare gest, dorind să aibă
certitudinea iubirii Elei, care flirta evident cu domnul G.: ,,trăgeam cu urechea, nervos, să prind
crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea.’’
În plimbarea la Odobeşti, Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în ce mai superficială.
Fidelitatea Elei este pusă sub semnul întrebării, Ştefan observând mimica şi gesturile femeii care
gustă cu familiaritate din farfuria lui G. , are o expresie deznădăjduită atunci când aceasta stă de
vorbă cu altă femeie. Între cei doi soţi intervine o tensiune stânjenitoare, care se amplifică, Ela
acceptând să divorţeze deşi se consideră nevinovată şi jignită de bănuielile lui. Chiar dacă
unitatea cuplului este zdruncinată, iar Ştefan îşi pierde treptat încrederea în iubirea absolută şi în
femeia cu ajutorul căreia speră să-şi realizeze idealul, împăcarea survine şi de această dată, după
ce Gheorghidiu descoperă un bilet rătăcit printre lucrurile Elei, bilet pe care verişoara lui,
Anişoara, o invita pe Ela să petreacă noaptea la ea, tocmai la data la care el nu o găsise acasă
( capitolul ,,Între oglinzi paralele’’). Concentrat pe Valea Prahovei, unde aştepta intrarea
României în război, Gheorghidiu primeşte o scrisoare de la Ela prin care aceasta îl chemă urgent
la Câmpulung, unde se mutase pentru a fi mai aproape de el. Femeia vrea să-l convingă să treacă
o sumă de bani pe numele ei pentru a fi asigurată din punctul de vedere financiar în cazul morţii
lui pe front. Aflând ce-şi doreşte, Gheorghidiu e convins că ea plănuieşte divorţul pentru a
rămâne cu domnul G., pe care Ştefan îl întâlneşte în oraş. Protagonistul crede că domnul G. nu se
află întâmplător la Câmpulung şi că a venit acolo pentru a fi alături de Ela. Din cauza izbucnirii
războiului, Ştefan nu mai are ocazia să se convingă dacă soţia îl înşală sau nu.
Ştefan vede în Ela idealul de femeie, în care el poate găsi iubirea reciprocă perfectă. În susţinerea
acestei concepţii sugestiv este şi faptul că el îi spune pe nume o singură dată, prilej cu care
cititorul şi află numele femeii, în restul romanului, o numeşte: ,,femeia mea’’, ,,nevastă-
mea’’, ,,fata asta’’, ,,ea’’. În conştiinţa lui Gheorghidiu, Ela se transformă dintr-un ideal de
femeie într-o femeie oarecare, semănând cu oricare alta.
Rănit şi spitalizat, soţul se simte detaşat de tot ce îl legase de Ela, de aceea, hotărăşte să
se despartă definitiv, dăruindu-i casele de la Constanţa, bani, ,,absolut tot ce e în casă, de la
obiecte de preţ la cărţi...de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul’’.
Un prim element al textului narativ, semnificativ pentru realizarea personajului Ştefan
Gheorghidiu este incipitul. Chiar dacă este vorba de un roman modern, în incipit sunt fixate cu
precizie realistă coordonatele spaţio-temporale. ,,În primăvara anului 1916, ca sublocotenent
proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la
fortificarea Văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal.” Protagonistul şi, în acelaşi timp, naratorul
întâmplărilor din roman, Ştefan Gheorghidiu, este concentrat pe Valea Prahovei şi aflat în
aşteptarea intrării României în Primul Război Mondial.
Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este, de regulă, exterior, iar cel
interior apare ca efect al unei intenţii moralizatoare a textului, în romanul lui Camil Petrescu,
apare conflictul interior, din conştiinţa personajului-narator, care trăieşte stări şi sentimente
contradictorii faţă de soţia sa, Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile pe care
protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soţia
sa este suspiciunea adulterului, dar şi implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o
dispreţuieşte. Aşadar, conflictul interior se produce din cauza diferenţei dintre aspiraţiile lui
Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare.
În ceea ce priveşte perspectiva narativă, romanul este scris la persoana I, dintr-o
perspectivă narativă de tip “avec”, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan
Gheorghidiu, care trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul. Relatarea la
persoana I conferă autenticitate şi caracter subiectiv textului.
Cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constitue două experienţe decisive
pentru devenirea personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile analizei, iar
orgoliul este profund. Astfel, în final, după traversarea dramei colective a războiului, pasiunea
devoratoare şi iubirea pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă rece. Se produce astfel drama
constatării distanţei dintre iluzie şi realitate, dintre ideal şi banalitate.
Cele două personaje sunt caracterizate atât în mod direct, cât și în mod indirect.
Caracterizarea personajului Ştefan se realizează subiectiv, sub o singură viziune, cea a
personajului-narator. Astfel, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales prin caracterizare
indirectă, prin fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi prin relaţiile cu celelalte personaje.
Caracterizarea directă se realizează rar, prin intermediul replicilor scurte ale altor personaje,
precum cea pe care i-o adresează Ela lui Ştefan când acesta îi reproşează comportamentul ei din
timpul excursiei de la Odobeşti: ,,Eşti de o sensibilitate imposibilă.” În acest roman subiectiv, de
analiză, este folosită adesea autocaracterizarea, pentru portretul fizic, moral sau
psihologic: ,,Eram alb ca un om fără globule roşii”, ,,Eram înalt şi elegant”, ,,Lipsit de orice
talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza – şi am
încercat-o – decat într-o dragoste absolută”. Ela este caracterizată direct de către soțul ei și o
numeşte: ,,femeia mea’’, ,,nevastă-mea’’, ,,fata asta’’, ,,ea’’.
Caracterizarea indirectă reiese din comportamentul personajelor. Ela devine o fire pragmatică,
întreprinzătoare și, totodată, ea este preocupată de viața mondenă, găsind prilejul de a-și
manifesta farmecul și cochetăria. Ștefan descoperă o altă față a Elei, care este capabilă să se
implice în afaceri legate de moștenire, apelând chiar la seducție. Deruta lui Ștefan Gheorghidiu
este cu atât mai mare, cu cât el rămâne adeptul superiorității bărbatului, care trebuie să-și
manifeste puterea protectoare, consoarta rămânând în limitele feminității, dincolo de orice
vulgaritate. Gelozia eroului se declanșează după ce Ela îl cunoaște pe Grigoriade. Prima criză de
gelozie din viața cuplului este cea determinată de petrecerea de la Odobești, și de acum încolo
relația se manifestă prin despărțiri și împăcări, prin reproșuri și acceptări sau chiar prin răzbunări,
ajungându-se până la amenințări cu evacuarea și cu divorțul. Astfel, Gheorghidiu aduce în casă o
prostituată, apoi îi cere Elei să părăsească locuința și îi propune un divorț amiabil, atunci când
sosit pe neașteptate nu o găsește acasă. Totul reintră însă în normal când Gheorghidiu găsește
scrisoarea verișoarei sale Anișoara, prin care aceasta o invitase pe Ela să petreacă noaptea la ea.
Tortura geloziei se accentuează însă în momentul în care Ștefan este concentrat pentru
executarea unor lucrări militare. Frământările determinate de gelozie sunt accentuate de discuția
de la popotă dintre ofițeri referitoare la fidelitatea dintre soți. Adept al ideii că ,,cei care se iubesc
au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt’’, obsedat că soția l-ar putea înșela, Stefan
cere o permisiune pentru a se convinge de fidelitatea acesteia. Reîntâlnirea cu Ela nu-l vindecă
de gelozie, ci i-o accentuează, căci îl întâlnește pe stradă pe Grigoriade. Doar experiența
războiului se va dovedi purificatoare, deoarece sentimentul morții îl vindecă de gelozie, iar la
întoarcerea acasă renunță la trecutul său și divorțează.
Concluzie
De-a lungul relației lor, cele două personaje se aseamănă în prima fază a evoluției lor: amândoi
sunt frumoși, fermecători, dar săraci, devotați unul altuia, pasionali. Apoi, firea reflexivă,
înclinația spre autoanaliză, spiritul său polemic, obsesia ideii de absolut caracteristice lui Ștefan
Gheorghidiu vin în contradicție cu pragmatismul, superficialitatea și înclinația spre viața
mondenă și frivolă manifestate de Ela. Această opoziție va genera în final și ruptura din viața
cuplului. Deosebirea dintre cei doi soți se explică și prin faptul că Ștefan este un intelectual
însetat de absolut, un inadaptat, un personaj cu o personalitate aparte, puternică, dar
contradictorie, pe când Ela este o ființă comună.
Relația din cuplu este privită doar din perspectiva subiectivă a personajului-narator-Ștefan
Gheorghidiu, iar datorită acestei perspective unice, relația dintre cele două personaje nu se
încadrează unui tipar, fiind una atipică și dobândind pecetea personalității protagonistului.
Patul lui Procust
Relația dintre două personaje Fred Vasilescu și doamna T.
Apărut în 1933, la trei ani după ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’, romanul ,,Patul
lui Procust’’ concentrează toate ideile proustiene despre roman, contribuind la modernizarea și
maturizarea romanului românesc.
Tehnica narativă a lui Camil Petrescu – a perspectivei multiple, a oglinzilor paralele – modifică
parțial personajul literar, care nu mai este definit din exterior, ci se auto-constituie din mărturii,
confesiuni sau prin modul în care se reflectă în conștiințe diferite, accentul mutându-se în interior.
Personajul capătă un pronunțat caracter psihologic, un conținut uman în actul mărturisirii. Acestei
imagini interioare a personajului i se contrapune o serie de priviri exterioare ale celor care l-au
cunoscut și care-l reconstituie pe segmente.
Statutul social, psihologic și moral al personajului
Doamna T. pe numele adevărat Maria T. Mănescu, originară dintr-un orășel de munte (Câmpulung),
se căsătorește la 18 ani cu un inginer din Germania, de care, nu după mult timp, divorțează. Ea era, în
acel orășel, ,,cea mai frumoasă fată, iubită de elevii liceului, curtată de de tineri magistrați și obiectul
cavalerismului ofițerilor din garnizoană’’, rămânând 15 sau 16 ani pasiunea constantă din
adolescență a lui D. Dragostea ei profundă, enigmatică și devoratoare rămâne însă X, nimeni altul
decât Fred Vasilescu. Numele întreg al eroinei este amintit în trecere de Fred Vasilescu, atunci când
își scrie testamentul și, mai accentuat, în scrisoarea de adio pe care Ladima i-o adresează femeii
înainte de sinucidere.
Doamna T., personajul feminin principal, face parte din galeria personajelor feminine superioare,
care se remarcă prin inteligență și profunzimea trăirilor interioare. Ea ni se dezvăluie din propriile
scrisori adresate autorului, din jurnalul lui Fred Vasilescu și din epilogul al doilea al autorului.
Doamna T. reprezintă idealul de feminitate al scriitorului și este complet diferit de toate personajele
feminine din literatura română până la cel moment. Ea este o femeie cerebrală, a cărei frumusețe
transpare din vibrația interioară, din finețea observației.
Fred Vasilescu este fiul lui Tănase Lumânăraru, industriașul multimilionar asociat în diferite afaceri
cu politicianul liberal Nae Gheorghidiu, personaje conturate în romanul ,,Ultima noapte de
dragoste…’’. Fred recompune-prin memorie afectivă-viața Emiliei, a doamnei T., destinul lui
Ladima, precum și imaginea socială, politică și economică a României interbelice. Ca personaj, Fred
Vasilescu este o îmbinare perfectă între esențe și aparențe, fiul milionarului dorind să fie perceput că
nu are alte preocupări decât sportul, moda, chefurile și femeile, dar fiind, în fondul său, un tânăr
sensibil, inteligent și serios.
Trăsătura dominantă a eroinei o constituie incertitudinea pe care o are pe tot parcursul poveștii de
dragoste pe care o trăiește alături de Fred Vasilescu.
Fred Vasilescu este introvertit, deoarece își ascunde adevărata natură spirituală, întrucât contrastează
flagrant cu mediul înconjurător, cu lumea superficială al cărei stil l-a adoptat, prefăcându-se că
aparține acestei societăți mondene, meschine și dominate de parvenitism. Enigma este însă aceea că,
deși este tulburat de dragostea pe care i-o poartă doamnei T., nu are tăria să lupte pentru împlinirea
ei, ci, dimpotrivă, își ascunde sentimentele.
Două scene reprezentative pentru relația celor două personaje
Iubirea pentru Fred a transfigurat-o pe doamna T. și a făcut-o să trăiască la cotele maxime ale
lucidității și sensibilității acest sentiment devorator. Scrisorile sale în care-și povestește iubirea pentru
Fred dezvăluie capacitatea ei puternică de a iubi cu un „amestec de luciditate și febră”, specific
eroilor lui Camil Petrescu.
Doar dragostea pentru doamna T. îi tulbură lui Fred echilibrul, astfel încât moartea eroului, a doua zi
după ce predă jurnalul, poate fi socotită fie un accident, fie o sinucidere; singura ei cauză fiind
dragostea nepotrivită a celor doi, văzută astfel de Fred în urma permanentei introspecții, a unei
analize dincolo de limitele lucidității.
Două elemente de structură representative pentru particularitățile de caracterizare
Un prim element de structură sugestiv îl constituie modalitățile de caracterizare. Personajele
romanului au păreri diferite despre doamna T.: pentru Fred, ea este femeia unică, o obsesie de care
fuge zadarnic; pentru Ladima este antiteza Emiliei; pentru D. este femeia excepțională iubită de toți
bărbații; iar pentru un prieten de-ai lui Fred este o femeie lipsită de frumusețe, chiar urâtă.
Autorul îi face și el un portret, în notele de subsol, revenind insistent asupra trăsăturilor ei intime care
o individualizează, subliniindu-i caracterul unic și superioritatea, „acea permanentă tensiune
intelectuală”. De obicei era „absolută și gânditoare, înregistrând în interior și lin cele mai mici nuanțe
ale clipei”.
Fred Vasilescu este și el privit prin tehnica oglinzilor paralele. El trăiește prin memoria afectivă și
recompune retrospectiv viața lui Ladima, a Emiliei și a Doamnei T. Tânăr monden, sportiv, fost
diplomat, aflăm din notele de subsol că este fiul unui mare industriaș Tănase Vasilescu-Lumânăraru,
care apare în ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’, enigmaticul domn X de care era
îndrăgostită Doamna T.
Pentru autor, el este un tip loial și delicat, de mare profunzime intelectuală, iar pentru alții, prost și
incult. Diplomat, aviator, jucător de tenis, Fred este prezentat de scriitor cu un farmec aparte, cu o
„vibrație melodioasă, calmă, pe care o au toți oamenii, fruntași adevărați în activitatea lor”. Portretul
fizic al lui Fred, „tânăr blond cu obrazul limpede, cu trăsături regulate și evidente ca un cap de statuie
grecească”, îl face chiar autorul în epilogul al doilea, vizibil marcat de moartea tânărului.
Prietenii îl consideră insensibil, dar jurnalul dovedește contrariul. Pentru Emilia, este tânărul bogat și
monden care te poate introduce în societate. Pentru Doamna T., este o enigmă și, în același timp,
sufletul ei pereche.
Integrat perfect în societatea în care trăia, el este disprețuit de mulți dintre cei care nu-l cunosc. Însă,
în realitate, Fred este un bărbat hipersensibil, de mare finețe intelectuală, cu o profundă viață
interioară. Întâlnirea la expoziție cu Doamna T. îi provoacă puternice trăiri interioare, aproape ireale,
privite totuși cu luciditate mult mai ascuțită. Pentru el, iubirea este o experiență fundamentală, un act
de cunoaștere ce dă un sens existenței. Dar tocmai această luciditate îl determină pe Fred să nu-și
mărturisească niciodată dragostea, renunțând la iubirea sa pentru Doamna T. „din cauza vanității: în
loc să se piardă pe sine, preferă s-o piardă pe ea.”
Fred face parte din aceeași galerie de personaje ca Ladima și Gheorghidiu – intelectual lucid, cu o
iubire tragică. Și el iubește și are o atitudine enigmatică față de femeia iubită. Autorul însuși
mărturisește că nu cunoaște trauma esențială a personalității lui Fred care l-a făcut să se îndepărteze
de Doamna T. Jurnalul lui Fred ajunge, după moartea sa, în posesia Doamnei T., care află cu
surprindere că și Fred a iubit-o tot la fel de mult cum îl iubise și ea.
Cele două personaje se aseamănă prin inteligență, prin hipersensibilitate, prin cultura profundă, fiind
capabili să iubească, însă nu dau dovadă de curaj suficient.
Un alt element de structură îl constituie tema romanului, care ilustrează problematica fundamentală a
prozei camilpetresciene, drama iubirii și drama intelectualului lucid, inflexibil și intransigent, însetat
de atingerea absolutului în iubire și în demnitate umană.
Concluzia
Cele două personaje sunt conturate cu ajutorul mijloacelor epicii subiective, accentul căzând pe
psihologia lor, iar structura romanului relevă și ea trăsăturile aceluiași tip de epică, toate la un loc
punând în evidență forța analitică a prozatorului. Originalitatea romanului e data de subtilitatea și de
profunzimea analitică a cunoștințelor, de dramele interioare suferite din iubire și de demnitate, de
identificarea deplină a timpului subiectiv cu cel obiectiv, de faptul că personajele sunt în același timp
naratori. Principalele modalități de analiză psihologică utilizate de Camil Petrescu în roman
constituie tehnici specifice creațiilor literare psihologice, pe care le îmbină, cu măiestrie și cu talent:
monologul interior, dialogul, autoanaliza și autointrospecția, care scot în evidență zbuciumul interior
al personajelor, cauzat de aspirația spre absolut.

Particularitatile romanului psihologic Patul lui Procust

Prin romanul „Patul lui Procust”, apărut în anul 1933, autorul Camil Petrescu se remarcă printre cei
mai de seamă reprezentanţi ai autenticităţii, având o deosebită acuitate intelectuală şi putere de
creaţie. Modul în care este conceput romanul modern este explicitat de autor în articolul „Noua
structura şi opera lui Marcel Proust”.
Încadrare roman
Scriitorul respinge naraţiunea omniscientă în numele ideii de autenticitate acceptând naraţiunea la
persoana I („Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I”). Se creează astfel subiectivizarea naraţiunii,
dar şi o limitare a perspectivei asupra personajelor şi a întâmplărilor. În „Patul lui Procust”, spre
deosebire de primul său roman „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, înmulţeşte
personajele narator, dar ele rămân în continuare subiective, existând de data aceasta riscul
pulverizării perspectivei. De aceea, Camil Petrescu inventează Autorul, un alt personaj narator în
postura sa prezent prin notele de subsol, cu rol de a credita naratorii.
Totodată, în romanul modern evenimentele sunt relatate în funcţie de fluxul memoriei involuntare.
Camil Petrescu este adeptul anticalofiliei, deoarece scrie fără să aibă grijă foarte mare asupra
frumuseţii frazei şi logicii ei, în numele aceleiaşi autenticităţi.
Romanul „Patul lui Procust” este un roman modern de tip subiectiv, deoarece are drept caracteristici:
perspectiva narativa „farâmiţată”, naraţiunea la persoana I, luciditatea (auto)analizei, construcţia
personajelor ale căror trăsături se dezvăluie treptat, prin alcătuirea unor „dosare de existenţă”, dar şi
autenticitatea definită ca identificarea actului de creaţie cu realitatea vieţii, cu experienţa nepervertită
a trăirii febrile. Autenticitatea poate fi înţeleasă drept un mod de a trăi realitatea sau un mod de a
cunoaşte. Apariţia fluxului memoriei involuntare, experienţa brută, mărturisirea directă, reliefează o
altă perspectivă asupra actului de creaţie şi totodată e un bun argument pentru a afirma că romanul
este psihologic.
Elementele de noutate estetică ale romanului camilpetrescian sunt bine conturate în romanul PATUL
LUI PROCUST: substanțialitatea este evidentă prin cele două aspecte ale existenței umane, iubirea și
demnitatea ca substanță a vieții; relativismul este prezent prin viziunea diversificată a iubirii și a
demnității, reflectate diferit în conștiința mai multor personaje; autenticitatea este receptarea realității
în propria conștiință, de către fiecare personaj în parte ( DOSARE DE EXITENȚĂ); narațiunea este
la persoana întâi, stilul anticalofil.
Tema romanului și două secvențe sugestive
Tema romanului ilustrează problematica fundamentală a prozei camilpetresciene, drama iubirii și
drama intelectualului lucid, inflexibil și intransigent, însetat de atingerea absolutului în iubire și în
demnitate umană.
O primă secvență o constituie momentul în care Ladima este însetat de a simți în profunzime
pasiunea iubirii și se autoiluzionează în dragostea lui pentru Emilia, pe care o vede ca pe femeia
ideală, pură, candidă, copilăroasă, refuzând structural evidențele. Fred se miră cum un intelectual
rasat ca Ladima nu s-a gândit ,,nici o clipă că faptul acesta, dacă s-ar afla, l-ar compromite…’’
De asemenea, sinuciderea lui Ladima este privită cu același relativism al punctelor de vedere diferite.
Fred consideră sinuciderea ca urmare a vieții mizerabile, vulgare, procurorul care anchetează cazul
crede că din cauza doamnei T, deoarece scrisoarea sinucigașului îi era adresată acesteia, Cibănoiu
susține că prietenul său își pierduse credința în Dumnezeu, neputându-se ridica deasupra mizeriei
cotidiene. Ladima este un învins, refuzând din orgoliu-să-și accepte toată mizeria vieții, experiența
umilitoare a traiului zilnic, se îndrăgostise de o ,,femeie ordinară, o semiprostituată, pe care el o crede
întruchiparea purității și bunătății, e o consecință a condiției sale jalnice sociale și materiale’’. (Ov.
Crohmălniceanu)
Elemente de structură
Un prim element de structură este titlul, care este o metaforă și face trimitere directă la o poveste
mitologică din antichitate, conform căreia tâlharul Procust din Atica aducea oaspeții la han și îi silea
să încapă perfect în singurul pat existent, socotit de el ca spațiu ideal. Orice nepotrivire a călătorului
în Patul lui Procust, atrăgea după sine ciuntirea omului, dacă acesta era prea lung, ori, dimpotrivă,
întinderea lui, dacă acesta era prea scurt, până când individul se potrivea exact măsurii impuse.
Titlul romanului imaginează societatea ca pe un PAT AL LUI PROCUST, ca spațiu limitat, în care
valorile intelectuale și orice aspirație către un ideal respins de societate sunt ostracizate. Ea impune
tuturor oamenilor un tipar fix de existență și oricine se abate de la regulile sociale stricte este supus
deformărilor chinuitoare, cărora nu le rezistă. După cum însuși autorul mărturisea într-un interviu,
acțiunea romanului are loc, ÎNTR-UN SENS STRICT...ÎNTR-UN PAT, care constituie o ambianță
pentru ilustrarea vieții literare, politice și financiare a societății românești, între anii 1926-1928.
Structura romanului
Romanul are imaginea unui puzzle fiind alcătuit din mai multe părţi: cele trei scrisori ale domanei T.
adresate Autorului, cea mai amplă parte – jurnalul lui Fred Vasilescu. („Într-o după-amiază de
august”), care include scrisorile lui Ladima alături de comentariile Emiliei Răchitaru. „Epilog I”
aparţine lui Fred, iar „Epilog II” aparţine Autorului alături de notele de subsol, dar și notele de subsol
ale autorului, care explicitează și încheagă într-un tot unitar planurile narrative ale romanului.
Romanul reface povestea de dragoste dintre doamna T. şi diplomatul aviator Fred Vasilescu în
paralel cu povestea de dragoste dintre poetul Ladima şi actriţa ratată Emilia. Între cele două cupluri
pare să existe o simetrie inversă: aparent Fred ar fi mai puţin rafinat decât doamna T, iar Ladima e cu
siguranţă de o altă calitate morală decât triviala Emilia; ambele poveşti au finaluri tragice, Fred şi
Ladima mor. Romanul aduce faţă în faţă doua mari taine: pe cea a lui Fred şi pe cea a lui Ladima.
Doamna T. este proprietara unui magazin de mobilă, o femeie frumoasă şi elegantă cu un gust
dezvoltat pentru artă. Aceasta începe să scrie la îndemnul Autorului. În cele trei scrisori ea dezvăluie
câte ceva din dragostea pentru un domn necunoscut X şi câteva episoade în care apare un personaj D,
îndrăgostit de ea. Domnul necunoscut pe care ea îl iubeşte evită în mod inexplicabil povestea lor de
iubire. Relatarea ei în mod surprinzător nu începe cu ceea ce o preocupă, ci cu prezentarea modului
în care D. încercă să intre în viaţa ei. O altă întâmplare povestită este aceea când, aflându-se în
compartimentul unui tren, îl întâlneşte pe Fred alături de iubita lui. Are o reacţie de gelozie şi de
indignare considerând că ea nu a însemnat nimic în viaţa lui din moment ce el s-a implicat deja într-o
altă relaţie. Iubirea dintre cei doi este prezentată şi din punctul lui de vedere, existând astfel
pluriperspectivismul. Fred nu scrie din nevoia de a se confesa, ci pentru a-şi explica sieşi relaţia
Ladiam-Emilia care prin absurdul ei nu-l mai lasă să doarmă. Analizând aceasta relaţie automat
ajunge şi în punctul în care va analiza şi relaţia lui cu doamna T. Referindu-se la motivele care îi
determină pe cei doi să scrie, N. Manolescu afirmă că „Psihologic scrisorile lui Fred sunt orientate în
afară, ale doamnei T spre înăuntru”. Eroii naratori situează comportamentul lor în centrul
preocupărilor pe care le au, ei se observă cu grijă ca şi cum s-ar privi prin ochii altora ca să vadă ce
impresie fac. De aceea, comportarea devine pentru ei un criteriu de judecată.
Romanul are ca temă și iubirea. Ladima cunoaşte prin iubire umilirea şi deznădejdea, trăind o iubirea
care a fost probabil cauza sinuciderii. Fred, în schimb, îşi reprimă în mod inexplicabil o mare
pasiune. Doamna T. trăieşte suferinţa provocată de un refuz neînţeles. Emilia nu trăieşte iubirea cu
adevărat, ci doar o mimează. Din acest punct de vedere explicaţia titlului ar fi faptul ca pentru fiecare
iubirea înseamnă altceva. Scrierea este un roman al dilemelor existenţiale în care doi termeni se
măsoară reciproc şi se confruntă. Fiecare personaj este şi călău şi victimă (Nicolae Manolescu); îi
judecă pe ceilalţi conform principiilor personale şi primeşte acelaşi tip de judecată din partea
acestora.
Tot jurnalul lui Fred conţine opiniile sale personale, analiza pe care o face relaţiei Ladima- Emilia,
dar şi analiza propriei relaţii cu doamna T. Din momentul în care o cunoaşte, ea îi schimbă modul de
a trăi şi de a gândi, făcându-l să privească viaţa printr-o lupă. Deşi se apucă să citească scrisorile lui
Ladima din simplă plictiseală ajunge treptat să facă din relaţia Ladima Emilia o adevărată obsesie.
În „Epilog I” Fred desfăşoară o adevărată anchetă încercând să descopere motivul sinuciderii lui
Ladima. Caracterizarea lui Ladima apare prin jocul oglinzilor paralele. Pentru Emilia el este un
demodat dispus să suporte orice. Pentru Fred este un domn bine, un intelectual. Pentru Ciobănoiu
este un mare poet, iar pentru Penciulescu, un mare dobitoc. Ladima este tipul intelectualului de
excepţie care nu acceptă niciun fel de compromis, de aceea, apare în postura unui inadaptat. Taina lui
Ladima poate avea și ea explicaţii multiple, deşi niciuna nu poate fi certificată. Unul dintre ele este
acela ca a înţeles în sfârşit că Emilia nu era femeia pe care o credea, un alt motiv ar fi insuccesul pe
plan social cât şi viaţa mizeră pe care o ducea, iar un ultim motiv ar putea fi faptul ca doamna T nu
răspundea iubirii sale (datorită unei scrisori găsite la momentul morţii adresate către Doamna T).
Ladima își trăsese un glonț în inimă, înăbușind zgomotul cu o pătură, iar în buzunarul hainei s-a găsit
o mie de lei și o scrisoare adresată unei doamne, Maria Mănescu, în care Ladima își destăinuise
profunda suferință provocată de iubirea pe care o credea eternă. Procurorul respinge cauza sinuciderii
ca fiind mizeria în care a trăit poetul și consideră că el s-a împușcat din pricina acelei femei, căreia îi
lăsase scrisoarea.
Epilogul II, subintitulat POVESTIT DE AUTOR, naratorul relatează la persoana I despre ciudatul
accident de avion suferit de Fred Vasilescu, a doua zi după ce îi predase caietele.
Relația incipit-final
Incipitul este realizat printr-o adresare directă constând în mustrările pe care doamna T, le face
autorului și pe care acesta le explică în subsolul primei pagini. Romanul începe cu cele trei scrisori
ale doamnei T. și cu notele explicative-din subsolul paginilor-ale autorului, care o îndeamnă să facă
publică experiența nefericită a sentimentului de iubire neîmplinită, cu scopul de a crea UN DOSAR
DE EXISTENȚE. Ea refuză și scriitorul o convinge să se confeseze în scris, recomandându-i un stil
precis și concis.
Finalul romanului cuprinde discuția doamnei T cu naratorul, din care reiese că ea fusese tot timpul
frământată de incertitudinea iubirii și mărturisirea ei că l-a iubit pe Fred cu pasiune, cu voluptate și
nu a înțeles niciodată de ce el întrerupsese această relație. Naratorul renunță definitive la aflarea unor
eventuale răspunsuri lămuritoare privind iubirea ciudată dintre cei doi, deoarece adevărurile nu pot fi
limitate: ,,Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea universală, fără nici un moment de sprijin
adevărat, așa cum singur a spus-o parcă, un afluent urmează legea fluviului.’’
Orice cititor poate observa cu ușurință că între cele două cupluri ale romanului (Ladima-Emilia și
Fred-doamna T.) există o simetrie inversă, partenerii nepotriviți fiind Fred Vasilescu și Emilia
Răchitaru. Opusă este și atitudinea celor doi bărbați, căci Ladima nu este capabil s-o părăsească pe
triviala Emilia, pe când Fred părăsește o femeie care îi este superioară sau pe care, cel puțin, așa o
considera el. Cele două cupluri reprezintă două ipostaze ale iubirii, cuplul Fred-doamna T.,
reprezentând ipostaza superioară a erosului, amândoi trăind drama neîmplinirii.
Perspectiva narativă
Perspectiva narativă este subiectivă, viziunea narativă nu este una omniscientă, ci apare formula
estetică a relativismului, căci personajele au puncte de vedere diferite asupra existenței umane, ele
punând accent asupra sentimentului de iubire. Deși nararea evenimentelor se face la persoana I, nu se
păstrează un singur punct de vedere, pentru că, de pildă, drama lui Ladima este văzută diferit de el
însuși, de Emilia, de Fred sau de Autor, el însuși personaj în roman, de prietenii eroului. Faptele sunt
relatate prin rememorare, bazată pe o puternică memorie afectivă, pe memoria involuntară,
personajele retrăind cu intensitate maximă evenimentele, bucuriile, îndoielile sau tristețile prin
intermediul amintirilor. Eroii apelează la o neiertătoare introspecție prin care își dezvăluie atitudinile,
convingerile, nu se cruță pe sine, dar nici pe alții, în felul acesta realitatea fiind reflectată în conștiința
fiecăruia dintre personaje. De aceea, vocea auctorială se face simțită prin fluxul conștiinței celorlalte
personaje, indiferent că apar în postura de martori, naratori, confesori sau reflectori.
În ceea ce privește relațiile spațiale și temporale, timpul se subiectivizează dilatându-se sau
contractându-se în funcție de implicarea personajului-narator în acțiune. Urmărirea fluxului
conștiinței a cărui reconstituire e posibilă prin tehnica memoriei involuntare determină nerespectarea
secvenței liniare a timpului narativ fapt ce are ca rezultat apariția unor dezorganizări deliberate sub
forma analepselor și prolepselor-această modalitate de construcție a secvenței temporale este
specifică romanului modern ce preferă analiza în defavoarea/detrimental epicului, narațiunea
subiectivizându-se. Organizarea secvențelor narative nu respect principiul cauzalității, iar momentele
subiectului nu sunt integrate în ordinea convențională, acțiunea pierzând caracterul gradat.
Conflitul. Romanul este dominat de o serie de conflicte, atât interioare, cât și exterioare. Pe de o
parte, există conflictele de tip om-societate, precum cel dintre Ladima și mai marii liberalilor, care îi
impuneau încălcarea propriilor principii și îi interziceau exprimarea liberă a opiniilor. Pe de altă
parte, se observă conflictual interior al lui Fred Vasilescu, care pierde, din vanitate, ocazia de a trăi o
poveste de dragoste fericită alături de doamna T. La rândul ei, doamna T. se luptă cu ea însăși,
precum și cu sentimentele pentru Fred Vasilescu, oricât ar încerca să-l uite refugiindu-se în brațele
lui D.
În cadrul romanului modern nu există explicaţii ultime şi de aici apare fascinaţia care se creează
pentru că tot spaţiul vieţii afective rămâne obscur. Întregul roman recurge la procedee narative ale
confesiunii (jurnale şi scrisori) fiind orientat către analiza vieţii interioare prezentate din perspectiva
conştiinţei subiective a naratorului-personaj. De aceea, putem afirma că pe lângă faptul că „Patul lui
Procust” este un roman de tip modern, este şi un extraordinar roman psihologic. Romanul este
construit pe axa fundamental a autenticității, iar Camil Petrescu ilustrează substanța vieții, fie prin
valori existențiale ca iubirea și demnitatea, fie prin prezentarea relațiilor sociale, culese din
banalitatea cotidiană, conturând un tablou convingător al lumii politice, economice și financiare din
România anilor 1926-1928.
Particularități de caracterizare-Doamna T.
Prin romanul „Patul lui Procust”, apărut în anul 1933, autorul Camil Petrescu se remarcă printre cei
mai de seamă reprezentanţi ai autenticităţii, având o deosebită acuitate intelectuală şi putere de
creaţie. Modul în care este conceput romanul modern este explicitat de autor în articolul „Noua
structura şi opera lui Marcel Proust”.
Statutul social, psihologic și moral al personajului
Doamna T. Pe numele adevărat Maria T. Mănescu, originară dintr-un orășel de munte (Câmpulung),
se căsătorește la 18 ani cu un inginer din Germania, de care, nu după mult timp, divorțează. Ea era, în
acel orășel, ,,cea mai frumoasă fată, iubită de elevii liceului, curtată de de tineri magistrați și obiectul
cavalerismului ofițerilor din garnizoană’’, rămânând 15 sau 16 ani pasiunea constantă din
adolescență a lui D. Dragostea ei profundă, enigmatică și devoratoare rămâne însă X, nimeni altul
decât Fred Vasilescu. Numele întreg al eroinei este amintit în trecere de Fred Vasilescu, atunci când
își scrie testamentul și, mai accentuat, în scrisoarea de adio pe care Ladima i-o adresează femeii
înainte de sinucidere.
Trăsătura dominantă a eroinei o constituie incertitudinea pe care o are pe tot parcursul poveștii de
dragoste pe care o trăiește alături de Fred Vasilescu.
O secvență sugestivă o constituie incipitul romanului, care este realizat printr-o adresare directă
constând în mustrările pe care doamna T, le face autorului și pe care acesta le explică în subsolul
primei pagini. Romanul începe cu cele trei scrisori ale doamnei T. și cu notele explicative-din
subsolul paginilor-ale autorului, care o îndeamnă să facă publică experiența nefericită a sentimentului
de iubire neîmplinită, cu scopul de a crea UN DOSAR DE EXISTENȚE. Ea refuză și scriitorul o
convinge să se confeseze în scris, recomandându-i un stil precis și concis.
De asemenea, finalul romanului cuprinde discuția doamnei T cu naratorul, din care reiese că ea
fusese tot timpul frământată de incertitudinea iubirii și mărturisirea ei că l-a iubit pe Fred cu pasiune,
cu voluptate și nu a înțeles niciodată de ce el întrerupsese această relație. Naratorul renunță definitive
la aflarea unor eventuale răspunsuri lămuritoare privind iubirea ciudată dintre cei doi, deoarece
adevărurile nu pot fi limitate: ,,Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea universală, fără nici un
moment de sprijin adevărat, așa cum singur a spus-o parcă, un afluent urmează legea fluviului.’’
Elemente de structură pentru conturarea personajulu
Un prim element de structură îl constituie modalitățile de caracterizare: directă și indirectă.
Frumusețea doamnei T. emană din interior, din profunda alcătuire a ființei sale. Fluxul de feminitate
al eroinei este unul de permanentă tensiune intelectuală, care îi străbate întreaga existență. Numele de
catalog Maria T. Mănescu, unul dintre cele mai frumoase, mai profunde și mai personale portrete
feminine din toată proza românească, este cunoscut în roman sub apelativul enigmatic de "doamna
T".
Totul la doamna T. este personal și nelinear, sfidând regula. Ea nu se mărginește doar să trăiască, ea
conștientizează viața. Parfumul ei enigmatic și discret schimbă unghiurile de vedere, înalță
perspectivele.
Portretul doamnei T. apare creionat de autor în prima notă de subsol a primei părți: ,,nu înaltă și
înșelător slabă, palidă și cu păr bogat de culoarea castanei (când cădea lumina pe el, părea ruginiu) și
mai ales extrem de emotivă, alternând o sprinteneală nervoasă, cu lungi tăceri melancolice". Se
remarcă, sub aspect fizic, individualitatea ei bine conturată: ,,Ca fizic, era poate prea personală ca să
fie frumoasă în sensul obișnuit al cuvântului. Avea orbitele puțin neregulate, ușor apropiate,
pronunțate, cu ochii albaștri ca platina, lucind, fremătând de viață,[...] Bărbia feminină, delicată, dar
prelungirea ei, întinsă frumos până sub ureche cam aparentă, căci era lipsită de orice grăsime. Gura,
foarte mobilă, vie ca o floare plină. Gâtul lung, robust, cu tendoane lămurite de orice întoarcere a
capului." Constatând că este ,,de o tulburătoare feminitate", autorul mai remarcă și faptul că ,,avea
adesea o voce scăzută , seacă, dar alteori, cu mângâieri de violoncel", ,,o voce cu inflexiuni sexuale,
care dau unui bărbat amețeli calde și reci". Un oarecare, prieten al lui Fred, o vede prea urată.
Trăsăturile morale reies indirect, din faptele, atitudinile și vorbele eroinei. Inteligentă, distinsă și cu o
profundă cultură, ea își pune pe picioare o afacere proprie, deschizând un magazin cochet și dicresct
de mobilă stil, în care piesele rare, de valoare autentică îi satisfac nevoia de frumos, de sensibilitate
pentru arta adevărată, față de care are o atracție și o pasiune de critic de artă.
Confesiunile ei, care deschid romanul, ne-o sugerează excesiv de feminină și într-un proces
permanent de autocenzurare. Deși marea ei dragoste se consumă pentru bărbatul identificat mai
târziu în Fred Vasilescu, scrisorile nu ne descoperă rana ei adâncă, o ocrotesc, dezvăluind doar
marginile ei, convertindu-se în pagini aparent lăturalnice despre dragostea pentru ea a insignifiantului
poet D.; marea ei dragoste trăieste undeva, în tumultul interior, răzbătând la suprafață în întâmplări,
reacții, atitudini, și acestea permanent supravegheate. Confesiunea lui Fred ne-o dezvăluie ca atare.
Doar din cand în când firea o trădează: spre exemplu, epilogul autorului ne dă imaginea femeii care a
pus în dragostea pentru Fred rațiunea ei de a fi.
Trăirea intensă, vie, totală, necenzurată a doamnei T. se consumă în iubire. Un sentiment superior, de
suflet superior, o apropiere spirituală, care înseamnă deopotrivă afecțiune și devotament, abandonare
totală și grație, nu act, ci ardere până la cenușă. Pentru amant ea poate fi deopotrivă amantă sau soră
de caritate, companion fidel sau discipol tăcut. Este o inconștientă abilitate de învăluiri în ea care,
simțită de Fred, încântă, dar și alarmează, îndrăgostit de plăsmuirea sa, autorul o înveșmântă cu toate
atributele, făcând-o o femeie ,,iubită de toți bărbații".
Prin distincția ei rară, prin calitățile intelectuale, rafinament, frumusețe absolută, discreție și bun
simț, eroina este opusă vulgarității, prostiei și a banalității Emiliei. Datorită calităților ei, este iubită
de toți bărbații, devine ,,cancerul vieții’’lui Fred Vasilescu. La rândul ei, trăiește într-un puternic
zbucium interior, dăruindu-se total în iubire. De aceea, doamna T. suferă cumplit la moartea lui Fred
Vasilescu și nu-și poate explica cauza pentru care acesta o părăsise, aparent fără nici un motiv.
Aceasta este marea ei dramă, întrucât depărtarea de bărbatul iubit presupune imposibilitatea
împlinirii în iubire, sentiment în care crede cu tărie.
Ea degajă în jurul său mister, provoacă pasiuni rapide și puternice, dar este, în același timp, discretă,
căci nu-și manifestă teatral, în văzul lumii, dragostea devoratoare pentru Fred, deși trăiește intens,
aproape dureros acest sentiment.
De asemenea, reprezentativ pentru particularitățile de caracterizare sunt cele trei scrisori ale doamnei
T. și cu notele explicative-din subsolul paginilor, ale autorului, care o sfătuiește să facă publică
trăirea nefericită a sentimentului de dragoste neîmplinită, cu scopul de a crea un ,,dosar de
existențe’’. Toate aceste scrisori evidențiază suferința și dezamăgirea produse de faptul că amantul ei,
X, nu o mai iubește și nici nu îi oferă o explicație în ceea ce privește atitudinea.
Prin acest personaj, Camil Petrescu a creat existența feminină, cea mai reușită din opera sa, dar care
nu este feminină obișnuită, ci una ideală așa cum și-o imaginează, de fapt, eroii camilpetrescieni
însetați de absolut și care tind spre perfecțiune în iubire.
Despre ea, criticul literar Pompiliu Constantinescu spunea: ,,în primul rând luăm cunoștință de drama
iubirii acelei misterioase doamna T., siluetă tulburătoare, apariție distinsă, spirit practic și autoare ce
se ignoră (). Ca și poezia enigmatică a doamnei T., distincția ei și parfumul de subtil senzualism,
ratate într-o dragoste nefericită, sunt de o amploare, de o febricitate de analism lucid".

Relația dintre două personaje- Ion-Ana

Opera literară ,,Ion’’, aparținând lui Liviu Rebreanu, apărută în anul 1920, a fost scrisă pe
durata a șapte ani, se încadrează în categoria romanului realist-obiectiv, deoarece autorul
mizează pe obiectivitate, acțiunea este ancorată în actualitatea vieții, înfățișând diverse aspecte
sociale, personajele sunt tipice, iar forma adoptată este una echilibrată, punându-se accent pe
exactitatea exprimării. De aceea și viziunea despre lume sau perspectiva narativă este una
obiectivă, întrucât naratorul este omniprezent și omniscient, iar relatarea întâmplărilor se face la
persoana a III-a, fără vreo implicare afectivă. Un element esential al structurii acestui roman îl
constituie personajele care participă la acțiune și se încadrează unor anumite tipologii, stabilind
între ele diferite relații și fiind purtătoarele mesajului autorului. Personajele, ca element esential
al structurii unui roman realist-obiectiv, participă la acțiune și se încadrează unei anumite
tipologii, stabilind între ele anumite relații. Aceasta nu înseamnă însă că personajele sunt
construite schematic, deoarece ele sunt prezentate, în mod realist, cu defectele și cu calitățile lor,
devenind individualități complexe și verosimile. În privința relațiilor dintre personajele
romanului, acestea sunt numeroase, dar una dintre cele mai interesante este cea dintre Ion,
personajul principal al romanului și Ana, deoarece este o relație aparte, complexă prin
numeroasele asemănări și deosebiri dintre personaje. Evoluția relației dintre aceste două
personaje este evidențiată de scriitor printr-o serie de elemente ale textului: prin temă, prin
acțiune, prin construirea conflictelor și evidențierea relațiilor lor cu celelalte personaje ale
romanului sau printr-o diversitate de procedee de caracterizare sau de tehnică narativă.
Statutul social, psihologic și moral
Ion, protagonistul romanului, întruchipează tipologia tăranului sărac nemulţumit de propria
condiţie socială, pe care vrea să şi-o îmbunătăţească. În societatea rurală a satului Pripas, unde
condiţia socială a individului este dată de numărul de pogoane de pământ deţinute, Ion se simte
marginalizat social. Şi asta datorită faptului că destinul i-a hărăzit să trăiască într-o familie în
care tatăl a risipit zestrea soţiei. Destinul prestabilit al protagonistului este surpins încă de la
scena horei, printr-o secvență de perspectivă finalistă, când naratorul îl surpinde pe Alexandru
Glanetașul „abandonat ca un câine la uşa bucătăriei, sfiindu-se să se amestece în vorbă printre
bocotanii satului”. La polul opus al statutului social se situează Ana, fiica „bocotanului”
Vasile Baciu. Femeia devine o ţintă pentru Ion care profită de nevoia ei de tandreţe şi de
afecţiune pentru a pune mâna pe pământurile lui Vasile Baciu. Cele două personaje par să
reitereze destinul părinţilor lor a căror căsătoriei are la bază acelaşi motiv al flăcăului sărac şi al
fetei bogate. Tatăl lui Ion s-a căsătorit cu Zenobia, o fată cu zestre, pe care ulterior a risipit-o.
Tatăl Anei, Vasile Baciu, şi-a luat o soţie bogată, a păstrat averea, dar şi-a pierdut nevasta.
Aşadar, în acest roman care propune o viziune tradiţională, datele biografice ale celor două
personaje au rolul de a avertiza asupra destinului lor prestabilit. Atât Ion, cât şi Ana vor încerca
să forţeze limitele destinului, astfel, sfârşind tragic. Din punct de vedere psihologic, atât Ion, cât
şi Ana reprezintă caractere slabe, suspuse obsesiilor. Ion acţionează obsesiv în dorinta lui de a
avea cât mai mult pământ, în vreme ce Ana îşi doreşte obsesiv afecţiunea lui Ion. Relaţia
dintre cele două personaje este una specifică între manipulator şi manipulat. Ion conştientizează
nevoia fetei de afecţiune şi recurge la manipulare pentru a-şi atinge scopul, acela de a intra în
posesia pământurilor lui Vasile Baciu. Orbită de dorinţa de afecţiune şi de protecţie, Ana se lasă
antrenată în jocul malefic a lui Ion. Din punct de vedere moral, existenţa celor două personaje
este lipsa sferei eticii. Ion este total imoral, pentru că recurge la gesturi necinstite pentru a-și
atinge scopul: o lasă însărcinată pe Ana, făcând-o de rușinea satului, împingând-o în cele din
urmă la spânzurătoare. Ana, la rândul ei, poate fi imorală având în vedere faptul că a acceptat să
fie părtașă la actul erotic înainte de căsătorie. Cu toate acestea, cele două personaje pot fi
absolvite parţial de vină, dar avem în vedere că au acţionat influenţaţi din exterior. Ion, la
început, pune în aplicare planul de seducere pentru fata „bocotanului” la vorbele aruncate de Titu
Herdelea „Vasile Baciu nu vrea s-o dea de voie, trebuie să-l obligi să o facă”.
Evidențierea prin două episoade/citate/secvențe comentate a modului în care evaluează
relația dintre cele două personaje.
Relaţia dintre cele două personaje se evidenţiază încă de la scena horei, prezentată încă
din expoziţiunea romanului. Deşi o iubeşte pe Florica, Ion alege să o invite la joc pe Ana. Apoi
cei doi se retrag din joc pentru a sta de vorbă singuri, feriţi de ochii lumii. Prin stilul indirect
liber, naratorul omniscient pătrunde în gândurile protagonistului. Cititorul observă că Ion nu-şi
îndreaptă privirea spre ochii Anei, ci îi surprinde doar buzele care se mişcă lent, dezvelindu-i
gingiile trandafirii, cu nişte dinţi albi ca laptele şi cu strunguliţa la mijloc. Faptul că privirea Anei
nu este înregistrată de protagonist sugerează faptul că acesta nu are niciun interes să cunoască
sufletul femeii. În schimb îi apare în minte imaginea Floricăi „cu ochii albăstrii ca cerul de
primăvară”. Această secvenţă narativă reliefează relaţia dintre cele două personaje, faptul că Ion
nu o iubeşte pe Ana, ci pe Florica, fata frumoasă, dar săracă.
Imediat după ce Vasile Baciu află că Ana este însărcinată cu Ion, o bate şi o alungă de
acasă. Ajunsă la locuinţa Glanetasului, femeia este întâmpinată de indiferența lui Ion care
continuă să mănânce, tăindu-şi tacticos bucăţile de mâncare. Îşi şterge apoi briceagul de
pantaloni, ridicându-şi privirea spre pântecele Anei, moment în care afişează un zâmbet de
satisfacţie. Este conştient că-n pântecele Anei se află garantul pentru pământurile lui Vasile
Baciu. O trimite apoi pe Ana după tatăl său pentru a discuta condiţiile de nuntă.
Elemente de structură pentru relația celor două personaje
Discursul narativ al romanului dezvoltă o tematică rurală, aducând în prim plan
problematica pământului în satul transilvănean, Pripas, de la începutul sec al XX-lea. În
societatea rurală, surprinsă de Rebreanu în roman poziţia socială este dată de numărul de loturi
de pământ deţinute. De asemenea, întemeierea familiilor se realizează pe criterii economice.
Astfel, Ion renuntă la iubirea pentru Florica cu scopul de a pune mâna pe pământurile lui Vasile
Baciu. Într-un război al orgoliilor masculine, Ana nu este decât o victimă a desinului.
Conflictul principal al romanului este unul exterior şi constă în lupta pentru pământ în
satul Pripas. Protagonistul este răspunzător pentru toate conflictele majore prezente în text: între
Ion şi Simion Lungu, între Ion şi Vasile Baciu, între Ion şi George Bulbuc etc. Modernitatea
romanului constă însă în surpinderea unui conflict interior, sufletul protagonistului fiind scindat
între cele două porniri contradictorii: „Glasul pămantului” şi „Glasul iubirii”.
 Perspectiva narativă obiectivă, cu o vizune „dindărăt” îi aparţine unui narator omniscient,
omniprezent şi extradiegetic. Acest narator nu idealizează personajele, nu intervine în existenţa
lor, lăsându-le să evolueze spre deznodământ, după năzuinţe şi slăbiciuni. Omniscienta
naratorială se evidenţiază în scenele de perspectivă finalistă. De exemplu, imaginea drumului din
incipit prefigurează traseul existenţial al protagonsitului, la fel cum imaginea mâinilor sale „pline
cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu” avertizează asupra sfârşitului său tragic. De asemenea,
imaginea cârciumarului spânzurat averizează sfârşitul tragic al Anei.
Modalităţile de caracterizare a celor două personaje sunt cele consacrate de proza realistă:
directe şi indirecte. În capitolul al doilea naratorul oferă informaţii biografice semnificative
pentru evoluţia ulterioară a celor doi. Despre Ion aflăm că era cel mai bun elev al învăţătorului
Herdelea, dar că băiatul a refuzat să-şi continue şcoala pe motiv că „pământul îi era mai drag ca
ochii din cap”. Despre Ana ni se spune că a rămas orfană de mamă, nevoită fiind să trăiască
lângă un tată sever şi alcoolic. Aceste elemente biografice sunt semnificative pentru a înţelege
comportamentul obsesiv al celor două personaje: Ion îşi doreşte pământ, iar Ana, afecţiune.
Gesturile, faptele, gândurile sau relaţia dintre personaje se constitue în adevărate mijloace
indirecte de carcaterizare. Pe lângă mijloacele consacrate de caracterizare autorul foloseşte şi
modalităţi moderne: monologul interior şi stilul indirect liber.
Concluzie
Prin cele două personaje, Ion şi Ana, Liviu Rebreanu şi-a exprimat viziunea tradiţională privind
relaţia omului în raport cu destinul.Omul tradiţional crede într-un destin prestabilit. Încercarea de
a forţa limitele destinului, de a-i depăşi, are consecinţe tragice. Cele două personaje au încercat
să atingă fericirea, să se opună destinului şi, de aceea, au sfârşit tragic. Prin Ion şi Ana,
personajele purtătoare de semnificaţie al mesajului transmis prin discursul narativ, scriitorul
transilvănean şi-a exprimat viziunea asupra unei existenţe tragice, resimțindu-se influențe ale
naturalismului.
Particularități de construcţie a unui personaj, Liviu Rebreanu, Ion

Opera literară ,, Ion’’, aparținând lui Liviu Rebreanu, apărută în anul 1920, a fost scrisă
pe durata a șapte ani, se încadrează în categoria romanului realist-obiectiv, deoarece autorul
mizează pe obiectivitate, acțiunea este ancorată în actualitatea vieții, înfățișând diverse aspecte
sociale, personajele sunt tipice, iar forma adoptată este una echilibrată, punându-se accent pe
exactitatea exprimării. De aceea și viziunea despre lume sau perspectiva narativă este una
obiectivă, întrucât naratorul este omniprezent și omniscient, iar relatarea întâmplărilor se face la
persoana a III-a, fără vreo implicare afectivă. Personajele, ca element esențial al structurii unui
roman realist-obiectiv, participă la acțiune și se încadrează unei anumite tipologii, stabilind între
ele anumite relații și fiind purtătoarele mesajului autorului. Aceasta nu înseamnă însă că
personajele sunt construite schematic, deoarece ele sunt prezentate, în mod realist, cu defectele și
cu calitățile lor, devenind individualități complexe si verosimile.
Statutul social, psihologic şi moral al personajului
Un astfel de personaj tipic este și Ion, personajul principal și eponim al romanului, căruia
scriitorul îi construiește un portret complex ale cărui însușiri sunt puse în evidență printr-o serie
de elemente ale textului: prin temă, prin acțiune, prin construirea conflictului și evidențierea
relațiilor personajului cu celelalte personaje sau printr-o diversitate de procedee de caracterizare.
Ion este personajul principal, eponim si rotund. Realizat prin tehnica basoreliefului, domină
celelalte personaje implicate în conflict (Ana, Vasile, George), care-i pun în lumină trăsăturile.
Prin intermediul acțiunii, încă de la începutul primului plan narativ, se poate constata că Ion se
află în centrul întâmplărilor, statutului său fiind acela de țăran sărac, dar harnic, care dorește să-și
depășească această condiție prin orice mijloace. Ion iubește nespus pământul și, de aceea, din
punct de vedere psihologic, trăiește obsesia îmbogățirii, este, așadar, un obsedat, dar această
dorință se lovește de cealaltă iubire, cea dață de Florica, o fată tot săracă, față de care nutrește
însă o pasiune sfâșâietoare. Moral, personajul parcurge un traseu epic puternic tensionat, tocmai
din cauza acestei pendulări dintre cele două iubiri. În final, Ion apare în postura de victimă din
cauza inconsecvenței sale și a incapacității de a-și gestiona în mod realist sentimentele.
Trăsătura dominantă şi două secvenţe
O trăsătură primordială a personajului este iubirea pentru pământul care l-a născut,
perceput simultan ca terra mater (,,de mic i-a fost mai drag decât o mamă”) şi proprietate ce
garantează succesul în comunitate, într-un amestec de adoraţie mistică şi orgoliu posesiv. Deși
sărac, este ,,iute si harnic ca mă-sa", iubește munca: ,,Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de
aspră, ca o râvnă ispititoare” și pământul: ,,pământul îi era drag ca ochii din cap". Este înfrățit cu
pământul prin muncă: ,,sudoarea [...] căzând se frământă în humă, înfrățind, parcă mai puternic,
omul cu lutul". De aceea, lipsa pământului îi pare o umilință, iar dorința pătimașă de a-l avea este
oarecum motivată: ,,Toată istețimea n-are și el pământ mult, mult...”
Este caracterizat direct de către narator: ,,Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil",
de alte personaje: Vasile Baciu îl face ,,sărăntoc", ,,hoț" și tâlhar” și prin intermediul
monologului interior, reieșind firea sa vicleană:,,Mă moleșesc ca o babă năroadă. Parcă n-aș mai
fi în stare să mă scutur de calicie...Las că-i bună Anuța! Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul
norodului pentru niște vorbe...’’..(autocaracterizarea)
O secvenţă ilustrativă în acest sens este aceea a horei din debutul romanului. Pagină de
monografie, descrierea horei este, de asemenea, o ocazie de prezentare a organizării ierarhice a
satului. În această ierarhie, Ion are o poziţie hibridă. Respectat ca lider al flăcăilor neînsuraţi
datorită calităţilor fizice, voinţei, inteligenţei, autorităţii de care dă dovadă, Ion este desfiinţat
prin apelativele folosite de Vasile Baciu ( ,,sărăntoc’’, ,,hoţ’’ şi,, tâlhar’’) care scot la iveală
latura sa vulnerabilă: lipsa pământului, şi, deci, sărăcia. Din cauza mândriei rănite, cu rădăcini
adânci în frustrarea sufletului ţărănesc lipsit de obiectul existenţei sale, se declanşează latente
obscure ale comportamentului său. Deşi nu prezintă antecedentele unui suflet odios, Ion cade
într-o demenţă a deziluziei. Setea de răzbunare se îndreaptă împotriva lui George Bulbuc, într-o
scenă sângeroasă, dar şi în înnoirea hotărârii de a-şi duce la îndeplinire planul de a se însoţi cu
Ana şi cu pământurile acesteia. În slujba atingerii acestui scop, scena horei prezintă un întreg
spectru al metodelor mai mult sau mai puţin disimulate folosite de personaj.
O a doua secvenţă semnificativă pentru patima ţăranului pentru pământul dobândit cu greu
apare în capitolul Sărutarea. Este o scenă memorabilă ce ilustrează dimensiunile ancestrale ale
relaţiei ţăranului cu pământul său. Ion primeşte proprietăţile lui Vasile Baciu legal. E primăvară
şi merge prima oară să le vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima moşiei.” Pământul,
personaj stihial, are în sine o uriaşă ,,anima”. În mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu
voluptate”; ,,şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit, personajul îşi
vede puterile hiperbolizate: ,,Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”, iar
personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins. În ,,Lauda ţăranului român”, Rebreanu
leagă identitatea noastră naţională de aceea a ţăranului, şi pe cea a ţăranului de pământul ,,care
ne-a modelat trupul şi sufletul, care prin soarele şi apele şi munţii şi şesurile lui ne-a dăruit toate
calităţile şi defectele cu care ne prezintăm azi în lume ”. Astfel, dragostea lui Ion pentru pământ
are doar fervenţa (înfocare, pasiune) dată de lipsa esenţială a acestuia, dar rămâne în fapt
reprezentativă identităţii noastre naţionale.
Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în evidenţă
însuşirile personajului
Un prim conflict reprezentativ pentru personajul Ion este conflictul principal care stă la
baza temei romanului îl are, de asemenea, în prim-plan pe Ion. Conflictul exterior dintre Ion şi
Vasile Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George
Bulbuc, conform unei înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale etapele acţiunii.
În plan secundar există mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o brazdă de
pământ care fusese înainte a Glanetaşilor (,,inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea”),
între Ion şi George Bulbuc, un sărăntoc şi un bocotan. În plan interior, există un conflict între
glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal, soluţia fiind ca acesta să se
lase stăpânit pe rând, cu aceeaşi pasiune, de fiecare, dar şi un conflict simbolic, între voinţa
acestuia şi legile superioare ale pământului-stihie, amintind de mândria nemăsurată a individului,
supraaprecierea în confruntarea cu destinul-hybris-care determină căderea personajului în
tragediile greceşti.
 Modalităţile de caracterizare sunt multiple. Ion este caracterizat direct, atât de către
narator: ,,iute şi harnic, ca mă-sa”; ,,munca îi era dragă, oricât ar fi fost de grea, ca o râvnă
ispititoare”, cât şi de alte personaje, în diferite momente ale acţiunii: ,,Ion e băiat cumsecade; e
muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ “( Maria Herdelea); ,,eşti un stricat şi-un bătăuş şi-un om de
nimic…te ţii mai deştept ca toţi, dar umbli numai după blestemăţii” ( preotul Belciug).
Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul interior: ,,Mă moleşesc ca
o babă năroadă… Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe…”
Caracterizarea indirectă se realizează, de asemenea, folosind resurse multiple. Prin limbaj,
personajul dovedeşte abilitate de adaptare şi de a folosi pe ceilalţi în obţinerea reacţiei favorabile
planurilor sale-îşi nuanţează limbajul în funcţie de interlocutor, folosind registre diferite: este
respectuos cu învăţătorul, ironic cu Vasile Baciu, agresiv cu cei care îi ameninţă scopurile.
Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile: ,,avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un
vicleşug neprefăcut”. Comportamentul scoate în evidenţă trăsături variate precum hărnicia,
puterea voinţei, lăcomia, brutalitatea sau lipsa de consideraţie. Prin relaţia cu alte personaje
influenţează, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe toţi cei cu care intră în contact, dovedind
statutul său de personaj central.
Ion este un personaj memorabil, ipostază a omului teluric, învins de orgoliul sub impulsul
căruia se angrenează în lupte pe care nu le poate susţine moral. Ion este în acelaşi timp tipic şi
profund individual. Atât Vasile Baciu, cât şi Alexandru Glanetaşu se căsătoriseră cu femei
bogate. Niciunul însă nu urmează traseul sinuos şi pasional al personajului Ion. Fără a găsi forţa
de a accepta cu adevărat implicaţiile căsătoriei cu Ana, dar nici de a refuza această căsătorie, Ion
vede ulterior în turnura evenimentelor o fatalitate prin care trebuie să plătească forţarea
destinului de a-i oferi ceva ce nu a simţit cu adevărat că avea dreptul – ,,Mândru şi mulţumit ca
orice învingător, Ion simţea totuşi un gol ciudat în suflet”. Moartea lui Petrişor este pusă pe
seama fatalităţii. Concluzia din a doua parte a romanului invalidează toate strădaniile din prima
parte: ,,ce folos de pământuri, dacă ce ţi-e pe lume mai drag nu-i al tău…” Sfârşitul personajului
este în mare măsură o urmare a acţiunilor sale directe, căci Ion îi furnizează inexplicabil lui
George direcţia loviturilor în întuneric. Involuntar, luând forma destinului, Ion se
autopedepseşte. Dar naratorul lasă posibilitatea continuării, căci Florica este însărcinată, iar unii
opinează că ar fi copilul lui Ion. Conform concluziei finale a naratorului: ,,Câţiva oameni au
murit, alţii le-au luat locul…”, viaţa va repeta, poate, într-o altă formă, destinul personajului
principal al romanului, în curgerea ei ciclică, imperturbabilă.
Concluzia
Ion este un personaj tipic, reprezentând întreaga țărănime săracă, măcinată de dorința de
a alunga cu orice preț sărăcia. Astfel se poate explica și afirmația lui G. Călinescu, potrivit căreia
,,toți flăcăii din sat sunt varietăți de Ion’’. Deși personaj tipic prin scopul urmărit, Ion este atipic
prin mijloacele folosite pentru a realiza ceea ce și-a propus, precum și prin zbuciumul interior
devorator între glasul pământului și glasul iubirii, acțiunea finalizându-se prin moartea sa.
Având în vedere toate aceste aspect referitoare la particularitățile personajului, constatăm că
imaginea sa este în deplină concordanță cu tema romanului și viziunea obiectivă a autorului,
întrunind, totodată, particularitățile unui personaj tipic care se manifestă însă atipic. De remarcat
sunt și complexitatea lui și veridicitatea cu care este prezentat în lumini și umbre, întrupând atât
calități cât și defecte, manifestate în cadrul unui puternic conflict interior.
ION, de Liviu Rebreanu
Particularităţile unei opere care aparţine lui Liviu Rebreanu
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia
literară respectivă. Tema aleasă de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume,
înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează,
precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume sau
perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau subiectivă, în
funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi aparţine, putând
însă suferi anumite nuanţări. Viziunea obiectivă este specifică romanului realist-obiectiv și
ea pornește de la orientarea tematică, mai ales de natură socială, și continuă cu structurarea
tradițională a conținutului, la acțiune participând personaje aparținând unor clase și structuri
sociale diverse. Totodată, tehnica narativă constă în relatarea cronologică a faptelor prin
înlănțuire, printr-o desfășurare logică a evenimentelor.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în categoria
romanului obiectiv
În polemica interbelică privitoare la roman, anunţată de nuvele, precum Zestrea,
Ruşinea, Dintele, Răfuiala sau Proştii, apariţia romanului ,,Ion’’ de Liviu Rebreanu în
1920 ,,rezolvă o problemă şi curmă o controversă”. (Eugen Lovinescu)
,,Ion’’ este un roman realist de tip obiectiv, cu tematică rurală, o capodoperă a literaturii
române interbelice. Lovinescu consideră ,,cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii
române’’, care înfăţişează universul rural în mod realist, fără idilizarea din proza sămănătoristă.
Nucleul romanului se află în nuvelele anterioare ,,Zestrea’’ şi ,,Rusinea’’, iar sursele de inspiraţie
sunt trei experienţe de viaţă ale autorului receptate artistic. Punctul de plecare este biografic.
Rodovica, fata unui ţăran înstărit din satul Prislop-satul părinţilor autorului , se lasă sedusă de cel
mai nevrednic fecior al satului. Personajul central este, de asemenea, inspirat de o figură reală,
un ţăran sărac, cu nume omonim, dar harnic, pe care autorul l-a întâlnit.
Opera literară ,,Ion’’ este un roman, prin amploarea acţiunii, desfăşurată pe mai multe
planuri, cu un conflict complex, persoanaje numeroase şi realizarea unei imagini ample asupra
vieţii. Este un roman de tip obiectiv prin specificul naratorului (obiectiv, detaşat, impersonal), al
naraţiunii (la persoana a III-a) şi al relaţiei narator-personaj (naratorul omniscient, omniprezent,
deoarece dirijează destinul lui Ion). Fiind un roman realist, Rebreanu creează tipologii de
personaje: Ion este tipul ţăranului sărac, arivistului fără scrupule, dar şi ambiţiosul dezumanizat
de lăcomie, tipul intelectualului: preotul şi învăţătorul, dar şi Titu, iar cele două femei din viaţa
lui Ion sunt conturate antitetic: pământul (Ana) şi iubirea (Florica). De asemenea, simetria
romanului, dată de relaţia incipit-final, începe cu descrierea drumului, care duce spre Pripas şi se
termină cu sfinţirea noii biserici şi cu ieşirea din sat, dar şi prin verosimilitatea întâmplărilor.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
În acest context, romanul lui Liviu Rebreanu reia tema ţăranului român, agreată de
tradiţionalişti, dar într-o manieră modernă, propunând o abordare realist-obiectivă salutată de
critica vremii ca ,,cea mai puternică creaţie obiectivă din literatura română ” ( Eugen Lovinescu).
Ţăranul este văzut în mijlocul frământărilor luptei sale pentru pământ, determinat social şi
economic de posesiunea acestuia şi suportând consecinţele actelor sale reprobabile, în condiţiile
satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Tema centrală-problematica pământului-
este dublată de tema iubirii şi a familiei. Tema principală susţine în subsidiar şi convingerea
autorului că nu te poţi sustrage destinului, iar cei care încearcă să o facă devin personaje tragice,
Ion fiind considerat, de asemenea, un roman al destinului.
Un prim episod ilustrativ pentru viziunea realistă despre lume a autorului este scena
horei din debutul romanului. Scriere cu caracter monografic, romanul cuprinde o frescă vie a
lumii rurale transilvane, cu evenimentele sale – repere ale unui calendar sempitern: naşterea,
moartea, nunta, hora, botezul, obiceiurile, dar şi cu relaţiile de familie, economice, culturale,
relaţiile cu autoritatea austro-ungară, etc. Departe de concepţia unificatoare idilică semănătoristă,
în proza lui Rebreanu apare de la început stratificarea socială cu ierarhiile sale clare . Ţăranii
prezenţi la hora de duminică sunt organizaţi în grupuri distincte, conform normelor mentalităţii
colective: în centru, perechile tinere care joacă cu pasiune Someşana, viitoarele familii; pe
margine, fetele care au rămas nepoftite, care râd silit, cu câte-o nevastă mai tânără care aşteaptă
să-i vină chef bărbatului să joace; mai la o parte, nevestele şi babele, admirându-şi odraslele;
printre ei, copiii care aleargă. Bărbaţii sunt mai departe, neinteresaţi de pasiunea jucătorilor, în
grupuri distincte: primarul, chiaburii şi bătrânii fruntaşi, separat; ţăranii mijlocaşi în jurul
dascălului Simion Butunoiu, pe prispă. Pe de lături, ,,ca un câine la uşa bucătăriei”, trage cu
urechea şi Alexandru Glanetaşu, ţăran bogat prin zestrea soţiei, dar sărăcit prin nechibzuinţă,
dornic să se amestece în vorbă, dar sfiindu-se de bogătaşi. Abia după încheierea jocului apar
intelectualii satului-popa Belciug, soţia învăţătorului, Maria Herdelea, Titu şi Laura, cinstind
adunarea cu prezenţa lor. Amestecul e privit cu reticenţă, Laura e indignată de invitaţia la joc a
lui George, iar Maria Herdelea, deşi fiică de ţărani, pentru că a umblat mereu în straie nemţeşti şi
s-a căsătorit cu un învăţător, se simte mult deasupra norodului, privindu-l ,,cu o milă cam
dispreţuitoare”. Prietenia lui Titu cu Ion arată că aceste reguli au justificarea lor nescrisă, el
sugerându-i, de fapt, planul de a-l sili pe Vasile Baciu să i-o dea pe Ana prin înşelăciune. De
asemenea, ajutorul dat mai târziu de învăţător lui Ion în scrierea plângerii împotriva judecătorului
se întoarce asupra celui dintâi cu repercusiuni dureroase.
O a doua secvenţă semnificativă pentru viziunea despre lume a autorului apare în
capitolul Sărutarea. Ea ilustrează patima ţăranului văduvit prin naştere de obiectul existenţei sale
pentru pământul redobândit cu greu. Ion primeşte pământurile lui Vasile Baciu legal. E
primăvară şi merge prima oară să le vadă, pentru că ,,dragostea lui avea nevoie de inima moşiei.”
Pământul, personaj stihial, are în sine o uriaşă ,,animă”. În mijlocul delniţei, Ion îl sărută ,,cu
voluptate”; ,,şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Împlinit, personajul îşi
vede puterile hiperbolizate: ,,Se vedea acum mare şi puternic, ca un uriaş din basme”, iar
personajul htonic zace, în sfârşit, la picioarele lui, învins.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ
studiat, semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
 Un prim element de structură îl constiuie titlul, care este dat de numele personajului
principal, care devine exponent al ţărănimii prin dragostea lui pentru pământ, individualizat, însă
prin modul în care îl obţine. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria ,,sărăntocului’’ cu o fată
cu zestre, pentru că Vasile Baciu şi Ion Pop al Glanetașului dobândiseră averea în acelaşi fel, ci
comportamentul său: o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, iar apoi vrea să se
întoarcă la Florica, devenită nevasta lui George. Titlurile celor două părţi ale romanului
evidenţiază simetria compoziţiei şi, totodată, denumesc cele două patimi ale personajului
principal: ,,Glasul pământului’’ şi ,,Glasul iubirii’’. Titlurile celor 13 capitole (număr simbolic
nefast) sunt semnificative, discursul narativ având un ,,Începutul’’ şi un ,,Sfârsitul’’. În prima
parte apar capitolele: ,, Începutul’’, ,,Zvârcolirea’’, ,,Iubirea’’, ,,Noaptea’’, ,,Rusinea’’, ,,Nunta’’,
iar în cea de-a
doua ,,Vasile’’, ,,Copilul’’, ,,Sărutarea’’, ,,Streangul’’, ,,Blestemul’’, ,,George’’, ,,Sfârsitul’’.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar naratorul este detaşat, omniscient şi omniprezent,
relatând întâmplările la persoana a III-a.
Conflictul principal stă la bază temei romanului. Conflictul exterior dintre Ion şi
Vasile Baciu, care nu vrea să-şi dea fata după un ,,sărăntoc”, ci după alt ,,bocotan”, George
Bulbuc, conform unei înţelegeri vechi între familii, marchează prin etapele sale momentele
acţiunii. În plan secundar, există mai multe conflicte – între Ion şi Simion Lungu, pentru o
brazdă de pământ, între Ion şi George Bulbuc, între familia Herdelea şi preotul Belciug, prin care
îşi dispută autoritatea în sat, şi între români şi autoritatea austro-ungară. În plan interior, există un
conflict între glasul iubirii şi glasul pământului la nivelul personajului principal, dar şi un
conflict simbolic, dintre voinţa acestuia şi legile superioare ale pământului- stihie. Acest ultim
conflict aminteşte de tragediile greceşti, unde mândria nemăsurată a individului, supraaprecierea
în confruntarea cu destinul-hybris– determină căderea personajului în final.
Relaţia incipit-final susţine specificul realist-obiectiv al operei şi întăreşte ideea de viaţă ce se
desfăşoară ciclic. Romanul începe cu descrierea drumului către satul Pripas, la care se ajunge
prin „șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul“ până la Cluj, din care se desprinde
„un drum alb mai sus de Armadia“ și după ce lasă Jidovița în urmă, „drumul urcă întâi anevoie
până ce-și face loc printre dealurile strâmtorate (…), apoi cotește brusc pe sub Râpile Dracului,
ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline“. La intrarea în sat, „te întâmpină
(…) o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălată de ploi și cu o cuniniță de flori
veștede agățată de picioare“. Prezenţa acestei cruci este premonitorie, conform regulii autorului
omniscient care poate anticipa sfârşitul dramatic al personajelor. Imaginea drumului este reluată
simbolic în desfășurarea acțiunii, în scena licitației la care se vindeau mobilele învățătorului,
sugerând destinul tragic al lui Ion și al Anei, precum și viața tensionată și necazurile celorlalte
personaje: Titu, Zaharia Herdelea, Ioan Belciug, Vasile Baciu, George Bulbuc etc. La sfârşitul
romanului, drumul iese ,,bătătorit” din sat- ,,câţiva oameni au murit, alţii le-au luat locul”, şi se
pierde în ,,şoseaua cea mare şi fără început”. Roman sferic, cu structură echilibrată, Ion începe şi
se termină cu aceeaşi metaforă a drumului vieţii.
Tehnicile narative folosite slujesc zugrăvirii complexe, pe mai multe planuri. Prin tehnica
planurilor paralele este prezentată simultan viaţa ţărănimii şi a intelectualităţii rurale. Vieţile se
desfăşoară în paralel, amestecul este dezaprobat. Trecerea de la un plan narativ la altul se
realizează prin alternanţă, iar succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire. Apar,
de asemenea, tehnica contrapunctului-nunta Laurei se desfăşoară în paralel cu a Anei, conflictul
dintre Ion şi Vasile Baciu are corespondent conflictul dintre Herdelea şi preotul Belciug. Stilul
indirect liber este folosit pentru revelarea psihologiei personajelor, atunci când e vorba de Ion
sau de Ana, dar şi pentru a ironiza cu duioşie comportamentul acestora, atunci când e vorba de
familia Herdelea. Însă tehnica ce le surclasează pe toate celelalte, care plasează naraţiunea în
subconştientul personajului, unde totul capătă o mecanică proprie, vitală, poate fi ,,viziunea în
abis”.
Subiectul romanului
Acţiunea romanului începe într-o zi de duminică, în care locuitorii satului Pripas se
află la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Se descrie jocul tradiţional, someşana,
dansul tinerilor, cântecul lăutarilor şi portul popular. Oamenii sunt aşezaţi în funcţie de statutul
social. Este prezentă şi Savista, oloaga satului, piaza rea. Intelectualii satului, preotul Belciug şi
familia învăţătorului Herdelea vin să privească fără a se amesteca în joc. Ion este hotărât să o ia
pe Ana cea bogată la joc, deşi o place pe Florica cea săracă, iar venirea lui Vasile Baciu
declanşează intriga şi conflictul, tatăl fetei îl confruntă verbal, numindu-l ,,hoț’’, ,,tâlhar’’
şi ,,sărăntoc’’, Ana fiindu-i promisă lui George Bulbuc. Bătaia de la cârciumă, pentru plata
lăutarilor se încheie cu victoria lui Ion asupra lui George, scena fiind construită în simetrie cu
aceea de la sfârşitul romanului, când George îl ucide pe Ion, lovindu-l cu sapa. Ion se va răzbuna,
o va lăsa pe Ana însărcinată, întrucât îl va determina pe tatăl acesteia să accepte nunta. La nuntă,
Ion nu cere acte pentru pământul ce urmează să-i revină ca zestre, apoi se simte înşelat şi începe
să o bată pe Ana, femeia fiind alungată, pe rând, din casa soţului şi din cea a tatălui. Preotul
Belciug încearcă să medieze conflictul dintre cei doi, însă Ana alege să se sinucidă, apoi Petrişor,
fiul lor, moare şi nu-i trezeşte lui Ion regrete sau conştiinţa vinovăţiei, deoarece nu vedea decât
garanţia proprietăţii asupra pământurilor. În cele din urmă, Ion alege să o caute pe Florica, însă
George îl surprinde în flagrant şi îl ucide, cu instrumentul ce i-a fost drag, sapa, iar averea lui Ion
rămâne bisericii.
În celălalt plan, rivalitatea dintre preot şi învăţător, pentru autoritatea în sat este
defavorabilă celui din urmă. El are familie/soţie, un băiat (poetul visător Titu) şi două fete de
măritat, dar fără zestre, Laura şi Ghighi. În plus, casa învăţătorului era construită pe pământul
bisericii, însă cum relaţiile dintre ei se degradează, învăţătorul se simte ameninţat cu izgonirea
din casă. Preotul are un caracter tare şi rămas văduv se dedică comunităţii, ajungând să
construiască o nouă biserică, iar romanul se încheie cu sărbătoarea prilejuită de sfinţirea noii
biserici.
Concluzia
După cum se observă din cele relatate până aici, se constată că temele întâlnite în roman sunt de
natură socială și că sentimentul de iubire este raportat și el la elementele de natură socială,
întrucât este condiționat de ierarhia socială a partenerilor în cadrul colectivității. Totodată,
romanul, prin dezvoltarea acestor teme aduce în fața cititorului o frescă socială amplă și
profundă, o monografie a satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, iar personajele
care participă la acțiune sunt tipice și ilustrează diferite categorii sociale prezente în lumea
satului. Toate aceste aspecte referitoare la temă, la conținut și la personaje formează o imagine
reprezentativă a satului ardelenesc, prezentată cu mijloacele proprii naratorului omniscient și
omniprezent care exprimă un punct de vedere obiectiv, ceea ce face din ,,Ion’’ tipul de creație
realist-obiectivă cu temă socială.
Prin toate aceste trăsături ale conținutului, ale personajelor și ale tehnicii narative,
romanul ,,Ion’’ ilustrează tipul de creație realist-obiectivă cu temă socială. În acest roman, Liviu
Rebreanu încearcă și reușește, în mod magistral, să înfățișeze o imagine reprezentativă, amplă și
profundă a satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, cu mijloacele proprii
naratorului omniscient care exprimă un punct de vedere obiectiv.
Relația dintre două personaje
Ștefan Gheorghidiu și Ela

Opera literară ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’, aparținând lui Camil
Petrescu, apărută în anul 1930, este un roman subiectiv, deoarece construcția subiectului și
discursul narativ nu respectă cronologia evenimentelor, iar reacțiile personajului principal sunt
imprevizibile, nu mai apare naratorul omniscient și, de aceea, narațiunea se face la persoana I,
naratorul fiind unul dintre personaje. Așa se explică faptul că și viziunea este una subiectivă,
autorul apelând la memoria involuntară, la jurnal și la tehnica detaliului sufletesc.
În ceea ce privește personajele unui roman subiectiv, acestea sunt individualități foarte
bine conturate, originale, nu de puține ori ciudate, înclinate spre analiză, contemplație și
introspecție, și își exprimă direct trăirile prin folosirea monologului interior și a stilului indirect
liber. Ele aparțin anumitor categorii umane, sunt, de obicei, intelectuali însetați de absolut,
dornici de perfecțiune sau aparțin mediului citadin. Firi dilematice, suspicioase, personajele
romanelor subiective își analizează faptele, gesturile, vorbele până la obsesie, făcând același
lucru și cu celelalte personaje cu care intră, într-un fel sau altul, în contact.
Personajele se definesc în funcție de conflictele acțiunii, predominante fiind cele
interioare, provenite din conștientizarea conflictelor exterioare care provoacă anumite mutații de
ordin sufletesc. De asemenea, profilul protagonistului se conturează în relație direct cu celelalte
personaje, dar si printr-o confruntare cu sine însuși. De aceea, într-un astfel de roman personajul
prinde contur din ceea ce face, ce gândește, îl preocupă și-l frământă până la obsesie, totul
desprinzându-se din relațiile sale cu celelalte personaje și cu sine însuși.
O relație aparte, în acest roman, este cea dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela, soția sa, prin
trăirile ambelor personaje, prin sinuozitatea ei, prin evoluția ei tensionată și prin implicarea
afectivă covârșitoare a personajului principal. Relația dintre cele două personaje ale cuplului-
Ștefan Gheorghidiu și Ela-se desprinde din întreaga desfășurare a acțiunii, din conflictele
existente la nivelul narațiunii sau din perspectiva narativă adoptată de scriitor.
Statutul social, psihologic și moral
Din conținutul romanului, se desprinde mai întâi statutul social al personajelor. Ștefan era
student la Filosofie, un tip inteligent, preocupat de studiu, dar sărac. Statutul lui se schimbă însă
atunci când intră în posesia unei moșteniri neașteptate și începe o viață mondenă. Ela este și ea
tot o fată săracă, rămasă orfană și crescută de o mătusă. Studentă la Litere, fată deosebit de
frumoasă, ea este admirată de cei din jur. Din punct de vedere psihologic, reprezintă intelectualul
însetat de absolut, pentru el chiar iubirea însemnând dăruire totală, sacrificiu, căci, spunea el ,,cei
care se iubesc au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt’’. Totodată, el este un inadaptat
care duce o existență dramatică, dar trăiește o experiență morală superioară, căci trece prin drama
războiului. Din punct de vedere moral, este o fire conflictuală și polemică, este măcinat de
gelozie și are o înclinație aproape maladivă spre introspecție, conștiința lui fiind obsedată de
amănunte chinuitoare. La rândul ei, Ela este o fire înclinată spre mondenitate, sociabilă, încât
comportarea ei creează impresia frivolității. Din calcul, dintr-o interpretare greșită a realității, din
ipocrizie sau din cauza existenței unor principii opuse celor ale lui Ștefan, Ela nu-i înțelege
frământările, ceea ce îl derutează și mai mult pe acesta.
Evidențierea prin două episoade/citate/secvențe comentate a modului în care evaluează
relația dintre cele două personaje.
Ştefan este cel care disecă şi analizează cu luciditate fiecare vorbă, fiecare gest, dorind să
aibă certitudinea iubirii Elei, care flirta evident cu domnul G.: ,,trăgeam cu urechea, nervos, să
prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea.’’
În plimbarea la Odobeşti, Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în ce mai
superficială. Fidelitatea Elei este pusă sub semnul întrebării, Ştefan observând mimica şi
gesturile femeii care gustă cu familiaritate din farfuria lui G. , are o expresie deznădăjduită atunci
când aceasta stă de vorbă cu altă femeie. Între cei doi soţi intervine o tensiune stânjenitoare, care
se amplifică, Ela acceptând să divorţeze deşi se consideră nevinovată şi jignită de bănuielile lui.
Chiar dacă unitatea cuplului este zdruncinată, iar Ştefan îşi pierde treptat încrederea în iubirea
absolută şi în femeia cu ajutorul căreia speră să-şi realizeze idealul, împăcarea survine şi de
această dată, după ce Gheorghidiu descoperă un bilet rătăcit printre lucrurile Elei, bilet pe care
verişoara lui, Anişoara, o invita pe Ela să petreacă noaptea la ea, tocmai la data la care el nu o
găsise acasă ( capitolul ,,Între oglinzi paralele’’). Concentrat pe Valea Prahovei, unde aştepta
intrarea României în război, Gheorghidiu primeşte o scrisoare de la Ela prin care aceasta îl
chemă urgent la Câmpulung, unde se mutase pentru a fi mai aproape de el. Femeia vrea să-l
convingă să treacă o sumă de bani pe numele ei pentru a fi asigurată din punctul de vedere
financiar în cazul morţii lui pe front. Aflând ce-şi doreşte, Gheorghidiu e convins că ea
plănuieşte divorţul pentru a rămâne cu domnul G., pe care Ştefan îl întâlneşte în oraş.
Protagonistul crede că domnul G. nu se află întâmplător la Câmpulung şi că a venit acolo pentru
a fi alături de Ela. Din cauza izbucnirii războiului, Ştefan nu mai are ocazia să se convingă dacă
soţia îl înşală sau nu.
Ştefan vede în Ela idealul de femeie, în care el poate găsi iubirea reciprocă perfectă. În susţinerea
acestei concepţii sugestiv este şi faptul că el îi spune pe nume o singură dată, prilej cu care
cititorul şi află numele femeii, în restul romanului, o numeşte: ,,femeia mea’’, ,,nevastă-
mea’’, ,,fata asta’’, ,,ea’’. În conştiinţa lui Gheorghidiu, Ela se transformă dintr-un ideal de
femeie într-o femeie oarecare, semănând cu oricare alta.
Rănit şi spitalizat, soţul se simte detaşat de tot ce îl legase de Ela, de aceea, hotărăşte să se
despartă definitiv, dăruindu-i casele de la Constanţa, bani, ,,absolut tot ce e în casă, de la obiecte
de preţ la cărţi...de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul’’.
Un prim element al textului narativ, semnificativ pentru realizarea personajului Ştefan
Gheorghidiu este incipitul. Chiar dacă este vorba de un roman modern, în incipit sunt fixate cu
precizie realistă coordonatele spaţio-temporale. ,,În primăvara anului 1916, ca sublocotenent
proaspăt, întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la
fortificarea Văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal.” Protagonistul şi, în acelaşi timp, naratorul
întâmplărilor din roman, Ştefan Gheorghidiu, este concentrat pe Valea Prahovei şi aflat în
aşteptarea intrării României în Primul Război Mondial.
Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este, de regulă, exterior, iar cel
interior apare ca efect al unei intenţii moralizatoare a textului, în romanul lui Camil Petrescu,
apare conflictul interior, din conştiinţa personajului-narator, care trăieşte stări şi sentimente
contradictorii faţă de soţia sa, Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile pe care
protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soţia
sa este suspiciunea adulterului, dar şi implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o
dispreţuieşte. Aşadar, conflictul interior se produce din cauza diferenţei dintre aspiraţiile lui
Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare.
În ceea ce priveşte perspectiva narativă, romanul este scris la persoana I, dintr-o
perspectivă narativă de tip “avec”, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan
Gheorghidiu, care trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul. Relatarea la
persoana I conferă autenticitate şi caracter subiectiv textului.
Cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constitue două experienţe decisive
pentru devenirea personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile analizei, iar
orgoliul este profund. Astfel, în final, după traversarea dramei colective a războiului, pasiunea
devoratoare şi iubirea pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă rece. Se produce astfel drama
constatării distanţei dintre iluzie şi realitate, dintre ideal şi banalitate.
Cele două personaje sunt caracterizate atât în mod direct, cât și în mod indirect.
Caracterizarea personajului Ştefan se realizează subiectiv, sub o singură viziune, cea a
personajului-narator. Astfel, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales prin caracterizare
indirectă, prin fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi prin relaţiile cu celelalte personaje.
Caracterizarea directă se realizează rar, prin intermediul replicilor scurte ale altor personaje,
precum cea pe care i-o adresează Ela lui Ştefan când acesta îi reproşează comportamentul ei din
timpul excursiei de la Odobeşti: ,,Eşti de o sensibilitate imposibilă.” În acest roman subiectiv, de
analiză, este folosită adesea autocaracterizarea, pentru portretul fizic, moral sau
psihologic: ,,Eram alb ca un om fără globule roşii”, ,,Eram înalt şi elegant”, ,,Lipsit de orice
talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza – şi am
încercat-o – decat într-o dragoste absolută”. Ela este caracterizată direct de către soțul ei și o
numeşte: ,,femeia mea’’, ,,nevastă-mea’’, ,,fata asta’’, ,,ea’’.
Caracterizarea indirectă reiese din comportamentul personajelor. Ela devine o fire pragmatică,
întreprinzătoare și, totodată, ea este preocupată de viața mondenă, găsind prilejul de a-și
manifesta farmecul și cochetăria. Ștefan descoperă o altă față a Elei, care este capabilă să se
implice în afaceri legate de moștenire, apelând chiar la seducție. Deruta lui Ștefan Gheorghidiu
este cu atât mai mare, cu cât el rămâne adeptul superiorității bărbatului, care trebuie să-și
manifeste puterea protectoare, consoarta rămânând în limitele feminității, dincolo de orice
vulgaritate. Gelozia eroului se declanșează după ce Ela îl cunoaște pe Grigoriade. Prima criză de
gelozie din viața cuplului este cea determinată de petrecerea de la Odobești, și de acum încolo
relația se manifestă prin despărțiri și împăcări, prin reproșuri și acceptări sau chiar prin răzbunări,
ajungându-se până la amenințări cu evacuarea și cu divorțul. Astfel, Gheorghidiu aduce în casă o
prostituată, apoi îi cere Elei să părăsească locuința și îi propune un divorț amiabil, atunci când
sosit pe neașteptate nu o găsește acasă. Totul reintră însă în normal când Gheorghidiu găsește
scrisoarea verișoarei sale Anișoara, prin care aceasta o invitase pe Ela să petreacă noaptea la ea.
Tortura geloziei se accentuează însă în momentul în care Ștefan este concentrat pentru
executarea unor lucrări militare. Frământările determinate de gelozie sunt accentuate de discuția
de la popotă dintre ofițeri referitoare la fidelitatea dintre soți. Adept al ideii că ,,cei care se iubesc
au drept de viață și de moarte unul asupra celuilalt’’, obsedat că soția l-ar putea înșela, Stefan
cere o permisiune pentru a se convinge de fidelitatea acesteia. Reîntâlnirea cu Ela nu-l vindecă
de gelozie, ci i-o accentuează, căci îl întâlnește pe stradă pe Grigoriade. Doar experiența
războiului se va dovedi purificatoare, deoarece sentimentul morții îl vindecă de gelozie, iar la
întoarcerea acasă renunță la trecutul său și divorțează.
Concluzie
De-a lungul relației lor, cele două personaje se aseamănă în prima fază a evoluției lor:
amândoi sunt frumoși, fermecători, dar săraci, devotați unul altuia, pasionali. Apoi, firea
reflexivă, înclinația spre autoanaliză, spiritul său polemic, obsesia ideii de absolut caracteristice
lui Ștefan Gheorghidiu vin în contradicție cu pragmatismul, superficialitatea și înclinația spre
viața mondenă și frivolă manifestate de Ela. Această opoziție va genera în final și ruptura din
viața cuplului. Deosebirea dintre cei doi soți se explică și prin faptul că Ștefan este un intelectual
însetat de absolut, un inadaptat, un personaj cu o personalitate aparte, puternică, dar
contradictorie, pe când Ela este o ființă comună.
Relația din cuplu este privită doar din perspectiva subiectivă a personajului-narator-Ștefan
Gheorghidiu, iar datorită acestei perspective unice, relația dintre cele două personaje nu se
încadrează unui tipar, fiind una atipică și dobândind pecetea personalității protagonistului.
Particularități de construcţie a unui personaj, Camil Petrescu-Ștefan
Gheorghidiu

Opera literară ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’, aparținând lui
Camil Petrescu, apărută în anul 1930, este un roman subiectiv, deoarece construcția subiectului și
discursul narativ nu respectă cronologia evenimentelor, iar reacțiile personajului principal sunt
imprevizibile, nu mai apare naratorul omniscient și, de aceea, narațiunea se face la persoana I,
naratorul fiind unul dintre personaje. Așa se explică faptul că și viziunea este una subiectivă,
autorul apelând la memoria involuntară, la jurnal și la tehnica detaliului sufletesc.
În ceea ce privește personajele unui roman subiectiv, acestea sunt individualități foarte
bine conturate, originale, nu de puține ori ciudate, înclinate spre analiză, contemplație și
introspecție, și își exprimă direct trăirile prin folosirea monologului interior și a stilului indirect
liber. Ele aparțin anumitor categorii umane, sunt, de obicei, intelectuali însetați de absolut,
dornici de perfecțiune sau aparțin mediului citadin. Firi dilematice, suspicioase, personajele
romanelor subiective își analizează faptele, gesturile, vorbele până la obsesie, făcând același
lucru și cu celelalte personaje cu care vin, într-un fel sau altul, în contact.
Un astfel de personaj este și Ștefan Gheorghidiu, iar însușirile sale se desprind din tema și
din conținutul romanului, din conflictele existente dintre personaje și din manifestările
personajului, din gândurile și din atitudinea acestuia.
Statutul social, psihologic şi moral al personajului
Din conținutul romanului, se desprinde mai întâi statutul social al personajului, despre
care aflăm că era student la Filosofie, un tip inteligent, preocupat de studiu, dar sărac. Statutul lui
se schimbă însă atunci când intră în posesia unei moșteniri neașteptate și începe o viață mondenă.
Din punct de vedere psihologic, reprezintă intelectualul însetat de absolut, pentru el chiar iubirea
însemnând dăruire totală, sacrificiu, căci, spunea el ,,cei care se iubesc au drept de viață și de
moarte unul asupra celuilalt’’. Totodată, el este un inadaptat care duce o existență dramatică, dar
trăiește o experiență morală superioară, căci trece prin drama războiului. Din punct de vedere
moral, este o fire conflictuală și polemică, este măcinat de gelozie și are o înclinație aproape
maladivă spre introspecție, conștiința lui fiind obsedată de amănunte chinuitoare.
Trăsătura dominantă şi două secvenţe
Principala trăsătură de caracter a protagonistului este orgoliul. Ilustrativă în acest sens
este mărturisirea lui Gheorghidiu referitoare la felul în care ia naştere iubirea lui pentru
Ela: ,,Începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine,
fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest
orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”, ,,Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din
duioşenie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită”. De asemenea, o altă secvenţă narativă
semnificativă pentru a ilustra orgoliul personajului este aceea a mesei în familie din casa
unchiului său Tache. Nae Gheorghidiu, celălalt unchi al protagonistului, ironizează căsătoria din
dragoste cu o fată săracă, pe care i-o reproşează atât lui Ştefan, cât şi tatălui său mort, Corneliu,
pe care în plus îl acuză că nu a lăsat vreo moştenire fiului, sub pretextul de a fi foarte risipitor. În
încercarea de a-şi apăra părintele, Ştefan izbucneşte: ,,De cele mai multe ori, părintele, care lasă
avere copiilor, le transmite şi calităţile prin care a făcut averea: un obraz mai gros, un stomac în
stare să digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat o şiră a
spinării flexibilă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a înzestrat-o cu o
cocoaşă rigidă ca o buturugă). Orice moştenire e, s-ar putea zice, un bloc.” Astfel, orgoliul
personajului-narator, al intelectualului, este unul dintre principalii factori de noutate în discursul
românesc interbelic din spaţiul literaturii române, producând cititorilor din epocă o nouă
înţelegere a modului în care romanul, ca specie literară, participă la reliefarea profunzimilor
spiritului uman.
Elementele de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului care pun în evidenţă
însuşirile personajului
Caracterizarea personajului Ştefan se realizează subiectiv, sub o singură viziune, cea a
personajului-narator. Astfel, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales prin caracterizarea
indirectă, prin fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi prin relaţiile cu celelalte personaje.
Caracterizarea directă se realizează rar, prin intermediul replicilor scurte ale altor personaje,
precum cea pe care i-o adresează Ela lui Ştefan când acesta îi reproşează comportamentul ei din
timpul excursiei de la Odobeşti: ,,Eşti de o sensibilitate imposibilă.” În acest roman subiectiv, de
analiză, este folosită adesea autocaracterizarea, pentru portretul fizic, moral sau
psihologic: ,,Eram alb ca un om fără globule roşii”, ,,Eram înalt şi elegant”, ,,Lipsit de orice
talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza – şi am
încercat-o – decat într-o dragoste absolută”.
Un alt element al textului narativ, semnificativ pentru realizarea personajului Ştefan Gheorghidiu
este incipitul. Chiar dacă este vorba de un roman modern, în incipit sunt fixate cu precizie
realistă coordonatele spaţio-temporale. ,,În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt,
întâia dată concentrat, luasem parte, cu un regiment de infanterie din capitală, la fortificarea Văii
Prahovei, între Buşteni şi Predeal.” Protagonistul şi, în acelaşi timp, naratorul întâmplărilor din
roman, Ştefan Gheorghidiu, este concentrat pe Valea Prahovei şi aflat în aşteptarea intrării
României în Primul Război Mondial.
Spre deosebire de romanele tradiţionale, în care conflictul este, de regulă, exterior, iar cel interior
apare ca efect al unei intenţii moralizatoare a textului, în romanul lui Camil Petrescu, apare
conflictul interior, din conştiinţa personajului-narator, care trăieşte stări şi sentimente
contradictorii faţă de soţia sa, Ela. Acest conflict interior este generat de raporturile pe care
protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soţia
sa este suspiciunea adulterului, dar şi implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o
dispreţuieşte. Aşadar, conflictul interior se produce din cauza diferenţei dintre aspiraţiile lui
Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare.
În ceea ce priveşte perspectiva narativă, romanul este scris la persoana I, dintr-o perspectivă
narativă de tip ,,avec”, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu,
care trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul. Relatarea la persoana I conferă
autenticitate şi caracter subiectiv textului.
Cele două teme ale romanului, războiul şi iubirea, constituie două experienţe decisive pentru
devenirea personajului-narator. Suferinţa lui Ştefan este lucidă în detaliile analizei, iar orgoliul
este profund. Astfel, în final, după traversarea dramei colective a războiului, pasiunea
devoratoare şi iubirea pentru Ela sunt înlocuite cu indiferenţă rece. Se produce astfel drama
constatării distanţei dintre iluzie şi realitate, dintre ideal şi banalitate.
Concluzia
Eroul trăiește, așadar, două drame, cea a iubirii și cea a războiului, cea de-a doua fiind mult mai
puternică, mai devastatoare decât prima și aceea are, din acest punct de vedere, un ascendent
asupra celorlalte personaje, deoarece războiul îl purifică, îl vindecă de gelozia chinuitoare și îi dă
tăria de a se distanța de propriul destin, de propriul trecut. Prin toate aspectele reliefate de autor,
Gheorghidiu apare ca un personaj complex, tipic romanului subiectiv, el fiind cel care filtrează
totul prin propria conștiință, fie că este vorba de faptele sale, fie de ale celorlalți.

,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’ de Camil Petrescu

Particularităţile unei opere care aparţine lui Camil Petrescu
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia
literară respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume,
înţelegând prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează,
precum şi atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume sau
perspectiva narativă într-o creaţie literară epică este, în esenţă, obiectivă sau subiectivă, în
funcţie de tipul naraţiunii şi al naratorului sau de curentul literar căruia aceasta îi aparţine, putând
însă suferi anumite nuanţări. Viziunea subiectivă este specifică romanului modern de tip
subiectiv, ea pornește de la orientarea tematică și continuă cu structurarea modernă a
conținutului, manifestată prin nerespectarea cronologiei evenimentelor, iar la acțiune participă
personaje aparținând unor anumite medii sociale și având puternice note individuale. Totodată,
tehnica narativă constă în relatarea întâmplărilor în mod subiectiv, prin folosirea unor procedee
tipice prozei de analiză.
Evidenţierea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului în
categoria romanului subiectiv.
Romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”(1930), răspunde dorinţei de
înnoire a romanului românesc interbelic prin inspiraţia citadină a subiectului, perspectiva
narativă unică, subiectivă, memoria afectivă, dubla accepţie a timpului-subiectiv şi obiectiv, prin
luciditate şi autoanaliză, anticalofilism, dar şi prin folosirea experienţei nepervertite, transcrierea
trăirii febrile. Un exemplu elocvent care îl încadrează în seria romanelor experienţei este topirea
în materia romanescă a unei părţi substanţiale din propriul jurnal de campanie al autorului. De
asemenea, se foloseşte timpul prezent, adecvat curgerii de gânduri, îndoieli, imagini, digresiuni
prin care se construiesc adevărate ,,dosare de existenţă”. ,,Dacă existenţa e pură devenire, dacă
durata e ireversibilă în toată curgerea ei, atunci e toată în prezent…” afirmă Camil Petrescu,
combătând romanul biografic al lui Dickens, unde eroul e luat în mod artificial de mic copil şi
purtat pe drumurile vieţii până la bătrâneţe. Protagonistul romanului, Ştefan Gheorghidiu, este în
acelaşi timp narator autodiegetic. Student la Filozofie, el reprezintă tipul intelectualului ,,ca
structură de caracter”, intransingent şi inadaptat, oglindind prin periplul călătoriei sale spre
cunoaşterea de sine viziunea autorului asupra ,,condiţiei umane”-în aspectele sale esenţiale-
relaţia cu societatea, dragostea, războiul, moartea. Aşa cum concluziona Perpessicius, Ultima
noapte.. . ” este romanul unui război pe două fronturi: cel al dragostei şi cel al războiului”.
Elementele romanului modern sunt specifice romanului subiectiv: unicitatea
perspectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, tipul intelectualului însetat de absolut, spaţiul
urban, anticalofilismul şi autenticitatea. Este un roman psihologic, deoarece înfățișează
frământările de conștiință ale lui Ștefan, care trăiește un conflict interior, moral și se transformă
sufletește, iar analiza acestuia se face prin intermediul monologului interior, notația gesticii și a
mimicii-, tehnici de investigare psihologică. În privința genezei, la baza romanului stă în foarte
mare măsură experiența personală a autorului, iar partea a doua a cărții, care începe cu întâia
noapte de război, este construită după memorialul de campanie al autorului.
Tema textului şi două secvenţe sugestive
Tema principală a romanului este una psihologică, tipic subiectivă, și anume drama
intelectualului însetat de absolut, dar ei i se subordonează, de fapt, două teme-iubirea și războiul,
acestea observându-se chiar din titlu și din cele două părți ale romanului-prima parte stă sub
semnul unei pasiuni, al geloziei, iar a doua parte stă sub semnul contactului nemijlocit cu
moartea pe front. Un prim episod semnificativ pentru drama intelectualui însetat de absolut este
excursia de la Odobești, când, prin comportarea ei, Ela trezește suspiciuni și declanșează în
sufletul lui Gheorghidiu o adevărată dramă, acesta fiind de-acum încolo măcinat de o gelozie
cumplită. Al doilea episod semnificativ este acela care prezintă întoarcerea lui Ștefan
Gheorghidiu la Câmpulung pentru a o vedea pe Ela atunci când află și de prezența în oraș a lui
Grigoriade. Și acest moment produce o nouă furtună sufletească, dar izbucnirea războiului și
grozăviile lui constituie o dramă mult mai puternică decât gelozia, ceea ce va avea ca urmare
renunțarea la iubirea pentru Ela. Un episod ilustrativ pentru tema iubirii este cel de la popota
ofiţerilor din debutul romanului, când are loc o discuţie generată de achitarea unui bărbat ce şi-a
ucis soţia prinsă în flagrant de adulter. Părerile sunt împărtite: de la cele privind rolul tradiţional
al căsniciei- ,,femeia să fie femeie şi casa casă, dacă-i arde de altele să nu se mai mărite”, la cele
idealiste ,,femeia trebuie să fie liberă să plece oricând doreşte.’’ Gheorghidiu îşi dovedeşte din
nou poziţia intransingentă printr-o izbucnire violentă. Părerea lui este că cei doi au drept de viată
şi de moarte unul asupra celuilalt, neputând accepta formula de metafizică vulgară conform
căreia fiecare îşi poate retrage cantitatea de suflet investită într-o relaţie, deoarece iubirea
transformă pentru totdeauna. Concluzia sa tăioasă- ,,discutati mai bine ceea ce vă pricepeti” este
aceea a unui personaj pornit în căutarea iubirii absolute, care respinge cu vehemență orice este
mai puţin.
O secvenţa sugestivă pentru tema războiului o constituie tensiunea provocată de
frământările de iubire, care se spulberă odată cu experienţa trăită în război. Frontul înseamnă
haos, măsuri absurde, învălmăşeală, iar experienţele dramatice, de acolo, modifică atitudinea lui
Gheorghidiu faţă de celelalte experienţe ale sale. Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu revine la
Bucureşti, trăind un sentiment de detaşare, îşi priveşte soţia cu indiferentă şi, dovadă a afectării
relaţiilor dintre ei, o părăseşte, însă îi lasă ,,tot trecutul’’.
Evidenţierea elementelor de structură, de compoziţie şi de limbaj ale textului narativ
studiat, semnificative pentru tema şi viziunea despre lume
Un prim element de structură este titlul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război’’ este analitic, o amplă structură nominală: substantive şi adjective organizate în
antiteză ,,ultima’’-,,întâia’’ şi ,,dragoste’’-,,război’’, evidenţiind experienţele fundamentale de
existenţă, depăşirea unei drame individuale prin raportarea la valenţele uneia colective.
Perspectiva narativă este subiectivă, deoarece romanul este scris la persoana întâi, sub
forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Relatarea la persoana întâi
conferă autenticitate şi caracter subiectiv textului. Naratorul este subiectiv, narator-personaj,
implicat. Modurile de expunere sunt: naraţiunea, cu rol în relatarea evenimentelor prin prisma
perspectivei subiective, selecţia faptelor relevante pentru depăşirea crizei personajului;
descrierea, cu rol de detaliere: spaţiul (Valea Prahovei, frontul, casa din Bucureşti, casa unchiului
Tache) şi în caracterizarea personajelor; dialogul, cu rol în individualizarea personajelor, în
evidenţierea psihologiei acestora, în caracterizarea personajelor, în mod indirect, şi în
dinamizarea acţiunii.
Acţiunea romanului se structurează în cele două părţi anunţate de titlu, valorizând
tema iubirii şi a războiului. Sudura nu este însă o simplă juxtapunere, ci este una organică, în
care problema primei părţi se rezolvă prin experienţa din cea de-a doua, ca un trimf moral. Ştefan
Gheorghidiu, sublocotenent în armata română, asistă la popota ofiţerilor la o discuţie ce îi
trezeşte amintiri dureroase legate de soţia sa, Ela, pe care o bănuieşte de adulter. Întorcându-se în
timp, rememorează etapele poveştii sale de dragoste. Student la Filozofie, este măgulit de atenţia
pe care i-o acordă una dintre cele mai frumoase fete de la Litere, şi, din orgoliu, apoi din „milă,
admiraţie, îndatorire, duioşie, pentru că ştie că asta o face fericită” îşi adânceşte sentimentele faţă
de Ela şi se căsătoreşte cu aceasta. Cei doi trăiesc o vreme modest şi fericit, în scene de împlinire
casnică. Moştenirea neaşteptată de la unchiul Tache tulbură acest echilibru. Iese la iveală o faţă a
Elei care îl tulbură pe protagonist: implicarea în discuţiile şi lupta pentru bani, plăcerea vieţii
mondene, petrecerile, flirturile cu un oarecare Grigoriade, vag avocat, monden şi extrem de
curtat de femei, toate acestea declanşează criza cuplului. Povestea evoluează cu o serie de certuri
şi de împăcări, care culminează cu despărţirea în clipa în care eroul, întors pe neaşteptate de la
Azuga acasă, găseşte casa goală ,,ca un mormânt”. Dimineaţa, fără a aştepta explicaţii, se separă,
pentru a se reîmpăca în capitolul ,,Asta-i rochia albastră”, după ce găseşte în casă o scrisoare
justificativă de la verişoara Anişoara care îi cerea Elei să o însoţească în acea noapte, soţul ei
fiind plecat. Înrolat lângă Câmpulung, Gheorghidiu o aduce pe Ela în oraş, pentru a-i fi mai
aproape. Revenit într-o permisie, zăreşte pe G. pe străzile oraşului, după ce o discuţie cu soţia sa
despre trecerea pe numele ei a unei sume de Banca Românească îi accentuează suspiciunile.
După discuţia de la popotă, pleacă în oraş fără învoire cu gândul de a-i prinde pe cei doi, de a-i
ucide şi de a se sinucide. Surprins pe străzi de un colonel, se întoarce pe front şi intrarea
României în război îl îndepărteză de obsesia sa. Cea de-a doua parte prezintă o imagine a
războiului demitizată, în care la atac ,,nu se porneşte cu lozinci sau cu chiote de bucurie”,
combatantul de rând nu are relevanţa strategiei şi este copleşit de senzaţii organice dintre care
cea mai puternică este iminenţa morţii. Frica, dezorganizarea, ordinele contradictorii, impresia că
lupta se dă împotriva propriilor divizii, ,,capturarea” de proprii tovarăşi, imaginile terifiante sunt
constantele acestui tablou al eliberării Ardealului în Primul Război Mondial. Rănit, se reîntoarce
la Bucureşti, unde se descoperă maturizat, obosit de îndoieli şi de suspiciuni care l-au dus
altădată în pragul crimei, şi decide că nu merită să mai lupte pentru această relaţie. Despărţirea
de Ela este o eliberare morală, care îl lasă deschis sufleteşte pe erou pentru alte experienţe.
Cedarea casei, a trecutului, îl dovedesc disponibil pentru o nouă etapă a viitorului.
Conflictul principal al romanului este unul interior, profund subiectiv. Lupta se dă în
planul conştiinţei şi este urmărită cu minuţiozitate în descrieri monografice ale sentimentelor. În
plan exerior, există un conflict între Gheorghidiu şi Grigoriade, generator al dramei geloziei.
După apariţia lui G. în peisajul petrecerilor mondene la care participă tânăra familie,
Gheorghidiu suferă enorm pentru că nu mai este evaluat în funcţie de o scară valorică ce i se
potriveşte. Admirat la facultate de Ela pentru modul strălucit în care perorează pe teme de
filozofie, Gheorghidiu este ulterior evaluat şi comparat în defavoarea lui pentru vestimentaţia de
lux, dansuri la modă şi jocuri de salon, pe care le respinge din principiu. Conflictul este mai
degrabă între imaginea pe care era obişnuit să o aibă în ochii Elei, şi noua imagine în care
orgoliul lui are de suferit, precum şi din migrarea atenţiei Elei de la persoana lui către altcineva,
considerat superior. Totodată, există un conflict între Gheorghidiu şi propria familie pentru
moştenirea unchiului Tache, din care, de asemenea, iese învins, cedând după parastas o parte din
avere rudelor.
Relatia incipit-final
Incipitul este construit în modalitate realistă, introduce cititorul în universul operei,
oferind repere spatio-temporale precise-acţiunea este plasată în timpul Primului Război Mondial
(,,primăvara lui 1916’’, ,,pe Valea Prahovei’’) şi prezentând protagonistul, Ştefan Gheorghidiu-
subofiţer concentrat. Contextul prezentării aduce în prim-plan imaginea demitizată a războiului-
detaliile cadrului concentrării (distanţa şi înălţimea tranşeelor ar fi putut fi săpate de câţiva porci
ţigăneşti în scurt timp) ilustrează, în fond, inutilitatea războiului şi, mai ales, drama colectivă.
Finalul romanului se află în relaţie simetrică cu incipitul din perspectiva timpului cronologic (se
evidenţiază evenimentele ulterioare celor prezentate în primul capitol), dar şi din perspectiva
raportului realitate-ficţiune: finalul scoate cititorul din universul operei prin prezentarea ipostazei
protagonistului ferm în decizii, eliberat de frământări, deschis unor noi experienţe pentru că a
observat raportul dintre ideal/iluzie. Astfel, finalul are valoare simbolică în raport cu timpul-
gestul lui Gheorghidiu de a se despărţi de Ela, lăsându-i tot-, ,,adică tot trecutul’’ marchează, în
fond, relaţia timp psihologic/timp cronologic detaşat de cel psihologic şi condus de alte valori
reale şi nu ideale.
Particularităţile compoziţiei ţin de un artificiu folosit de autor- analepsa- pentru a lega
cele două părţi şi pentru a evidenţia timpul subiectiv în opoziţie cu cel obiectiv. Dacă primul
capitol, „La Piatra Craiului, în munte”, aparţine planului războiului, toate celelalte ale primei
părţi dezvoltă planul iubirii, prin tehnica flash-back-ului. În spatele frontului, Gheorghidiu
retrăieşte în timp subiectiv povestea sa cu Ela. Abia în cea de-a doua parte timpul subiectiv şi cel
obiectiv coincid, pentru că experienţa belică este mult prea intensă şi plenară pentru a putea fi
pusă în umbră de dramele individual.
Concluzia
Privit în întregul său, romanul lui Camil Petrescu ilustrează atât prin conținutul său, prin
personaje, prin structură, cât și prin unele elemente de formă o viziune subiectivă asupra lumii.
Astfel, se poate observa că în romanul lui Camil Petrescu aceasta se concretizează prin
contorsionarea subiectului și a discursului narativ, prin imprevizibilitatea reacțiilor personajelor,
prin diversitatea procedeelor de analiză și de tehnică narativă. Totodată, autorul pătrunde în
lumea interioară a personajului și analizează impactul evenimentelor asupra conștiinței acestuia.
De aceea, toate evenimentele sunt prezentate dintr-o perspectivă unică, individuală, aceea a
personajului narator care filtrează prin conștiință faptele, atitudinea, gesturile și cuvintele
celorlalți. . Aşa cum se exprima poetic însuşi autorul, ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război” îi conturează, prin tema şi viziunea despre lume oglindită, un autoportret din seria
„sufletelor tari”: „Eu sunt dintre aceia cu ochi halucinaţi şi mistuiţi lăuntric/ Cu sufletul mărit/
Căci am văzut idei”.
Particularități ale unui text poetic studiat, aparținând lui Ion Barbu
(Baladă/ „Luceafărul” întors/ Poem de factură filosofică)
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară
respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând prin
aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi atitudinea şi
opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume într-o creaţie literară lirică este
una subiectivă, fie că este vorba de lirismul subiectiv sau de cel obiectiv, întrucât genul liric este prin
excelenţă genul subiectivităţii, dar se poate nuanţa în funcţie de specia literară a operei şi de curentul
literar căruia aceasta îi aparţine.
Ion Barbu este prin formare matematician și dorește să-i demonstreze lui Tudor Vianu că este capabil
să scrie poezii. Întreaga sa creație se încadrează în perioada modernismului. El are trei etape
esențiale, pe care le evidențiază în lucrarea INTRODUCERE ÎN POEZIA LUI ION BARBU (1935):
etapa parnasiană (parnasianismul cultivă o poezie impersonală obiectivă, un joc al formei și al
imaginii, manifestându-se ca reacție fermă împotriva romantismului, care suprasăturase lumea
literară prin exces de sentimentalism)-trăirile poetului și aspirațiile sunt transferate asupra unor
simboluri OBIECTIVE
-etapa baladică și orientală se caracterizează printr-o poezie epică, BALADICĂ, ce evocă o lume
pitorească, de inspirație balcanică sau autohtonă.
-etapa ermetică este marcată de un limbaj criptic, încifrat, o exprimare abreviată, uneori în cuvinte
inventate.
Încadrare poezie în curentul literar
Balada „Riga Crypto și lapona Enigel” a apărut în anul 1924, iar în anul 1930 a fost integrată în
volumul „Joc secund”. Opera face parte din a doua etapă a lui Barbu – baladic – orientală.
,,Riga Crypto și lapona Enigel’’ aparține modernismului, care este o mișcare culturală apărută ca o
recție împotriva tradiționalismului și se caracterizează prin introducerea unor idei sau concepții
asupra expresiei artistice. Elementele moderniste prezente în acest text sunt: încifrarea mesajului și
cultivarea ambiguității, promovarea poeziei ca act de cunoaștere și prezența unor motive literare
inedite: fântâna, luna, timpul, soarele (prezența unor metafore surprinzătoare). Creația literară
aparține poeziei moderne ermetice sau pure prin eliminarea sentimentului sau încadrarea lui într-o
dimensiune rațională a existenței umane, prin nerespectarea granițelor dintre genurile și speciile
literare, precum și prin limbajul ambiguu, încifrat al discursului liric. Trăsăturile modernismului
acestei creații sunt prezente atât în viziunea poetului asupra lumii, în tema poemului, în structura sa,
cât și în limbajul poetic folosit de autor, acesta promovând poezia ca act de cunoaștere.
Tema și două secvențe sugestive
Tema o reprezintă iubirea ca formă de cunoaștere și care se îmbină armonios cu natura. O primă
secvență sugestivă este întâlnirea protagoniștilor la fântână, din care se observă existența a două
tipuri umane diferite: Lapona dorește să-și depășească condiția, iar Crypto vrea să-și continue viața
alături de mediul ciupercilor. De asemenea, ciuperca îi oferă dulceața fragilor, simbol al iubirii
instinctuale, însă tânăra îl refuză, deoarece aspiră către absolut.
Viziunea despre lume se reflectă în universul poetic original care exprimă, într-un limbaj ambiguu, o
lume de esențe contemplate de spirit. Poetul adoptă viziunea despre lume dintr-o perspectivă
polemică modernă asupra baladei ca specie literară, scrierea devenind, de fapt, un poem alegoric,
asemenea ,,Luceafărului eminescian’’,,,un Luceafăr întors’’, așa cum preciza însuși poetul. Astfel, el
are o viziune absolut originală asupra lumii și a condiției umane, în general, construind un posibil
model al acestei lumi, bazat pe imposibilitatea depășirii anumitor limite, deoarece protagoniștii
aparțin unor universuri diferite.
Elemente de structură și de compoziție specifice temei și viziunii despre lume
Un prim element de structură îl reprezintă titlul care este alcătuit din numele celor două ființe din
lumi opuse: riga–rege; Crypto–închis/ascuns; lapona-locuitoare a țării ghețurilor; Enigel-înger. Titlul
este analitic și anticipează tema dragostei imposibile, deoarece fiecare personaj vine din lumi diferite:
regele trăiește într-un spațiu izolat și umed, fără lumină, iar Enigel vine dintr-o lume rece și se
îndreaptă spre lumină, spre soare.
De asemenea, compozițional, poemul este alcătuit din două părți: nunta consumată, împletită, cadru
al celeilalte nunți, povestită, modificată în final prin căsătoria lui Crypto cu măsălărița.
Tehnica folosită este aceea a povestirii în ramă.
Relația incipit-final este sugestivă pentru această operă. Incipitul este dat de formula de adresare
folosită de nuntașul care încearcă să convingă menestrelul să cânte povestea tristă a regelui Crypto și
a laponei Enigel. Atmosfera lumească este de „chef”, iar povestea a mai fost spusă o dată.
Finalul este trist, deoarece Crypto se transformă într-o ciupercă otrăvitoare, iar încercarea ființei
inferioare de a-și depăși limitele este pedepsită cu nebunia.
Relațiile de simetrie sunt date de cele trei chemări – descântece ale rigăi și de cele trei refuzuri ale
fetei. În prima chemare, Crypto își îmbie aleasa cu „dulceață” și cu „fragi” (elemente ale existenței
vegetale), însă fata îl refuză. Craiul îi oferă lumea peste care domnește, iar refuzul laponei îl pune
într-o situație dilematică, de asemenea, puterea sacrificiului și prezentarea valorilor supreme ale
lumii lui „somnul fraged” și „uitarea”.
Trei încercări ale craiului:
I-îi oferă lumea peste care domnește, iar refuzul laponei îl pune într-o situație dilematică.
II-sacrificiul: ,,Enigel, Enigel,/ Scade noaptea, ies lumine,/ Dacă pleci să culegi,/Începi, rogu-te, cu
mine.’’
III-prezentarea valorilor supreme ale lumii lui: ,,somnul fraged’’ și ,,uitarea’’.
Relațiile de opoziție sunt evidențiate la nivelul celor doi protagoniști, reliefându-se caracteristicile
lor: opoziția copt – necopt, soare – roată albă, dar și prin ideile lor care nu corespund, de aceea, nu
poate avea loc nicio nuntă.
Din punct de vedere stilistic, predomină inversiunile: „zice-l-aș”, „rogu-te”, „răi ghioci”; epitetele
metaforice: „menestrelul trist”, „veninul vechi”.
Povestea propriu-zisă o începe menestrelul prin prezentarea regelui-ciupercă: „Împărăţea peste bureţi
/ Crai Crypto, inimă ascunsă”, înfăţişat ca un inadaptat, cu o fire ciudată, închisă, pe care supuşii îl
„bârfeau” cu dispreţ: „Sterp îl făceau şi nărăvaş / Că nu vroia să înflorească”. În antiteză cu ciuperca-
rege, lapona (locuitoare de la pol) este prezentată cu tandreţe, sugerând gingăşie şi fragilitate:
„Lapona mică, liniştită, / Cu piei: pre nume - Enigel”. Tânăra plecase din ţinuturile arctice, geroase,
spre sud, în căutare de soare şi de lumină, poposind, ca să se odihnească şi să-şi adape renii, la
„Crypto, mirele poienii”. Ca şi în „Luceafărul” lui Eminescu, cei doi, regele-ciupercă şi lapona, se
întâlnesc în visul fetei, iar Crypto rosteşte o chemare încărcată de dorinţe, ca aceea a fetei din poemul
eminescian. Fiecare dintre cele două strofe ale tiradei rostite de Crypto începe patetic, printr-o
repetiţie ce sugerează pasiune - „Enigel, Enigel”-, sentimente calde şi emoţionante contrare firii reci
a regelui-ciupercă şi o cheamă pe tânără în lumea lui rece şi întunecoasă, îndemnând-o să uite
soarele, ideal spre care ea aspiră cu toată energia spirituală: „Lasă-l, uită-l, Enigel, / În somn fraged şi
răcoare”. Lapona îl refuză cu delicateţe, a treia oară mărturisindu-i ostilitatea faţă de umezeală şi față
de frig, mediu propice numai regelui-ciupercă, în timp ce „Eu de umbră mult mă tem, / Că dacă-n
iarnă sunt făcută / [...] Mă-nchin la soarele-nţelept”. Se manifestă aici motivul soare-umbră, sugerând
cele două lumi incompatibile cărora le aparţin cele două fiinţe care nu pot comunica ideatic şi
sentimental. Soarele este simbol al vieţii spirituale, al luminii sufleteşti, ce sugerează capacitatea
fiinţei superioare de a aspira către absolut. Umbra, întunericul şi umezeala simbolizează condiţia
omului obişnuit, neputinţa lui de a se înălţa către idealuri. Ca orice fiinţă inferioară, Crypto nu poate
înţelege lumea omului superior, care năzuieşte cu întreaga fiinţă pentru împlinirea idealului, sugerat
aici de lumina solară, pe care nu oricine o poate suporta, sufletul fiind asemănat sugestiv cu o
fântână, simbol al aspiraţiei spre cunoaştere: „Mă-nchin la soarele-nţelept,/ Că sufletu-i fântână-n
piept/ Şi roata albă mi-e stăpână / Ce zace-n sufletul-fântână”. Omul obişnuit, muritorul dezinteresat
de lumea abstractă, nu se poate înălţa spre absolutul cunoaşterii, care-i poate fi fatal: „Că-i greu mult
soare să îndure/ Ciupearcă crudă de pădure, / Că sufletul nu e fântână / Decât la om, fiară bătrână, /
Iar la făptură mai firavă / Pahar e gândul, cu otravă”. Regele Crypto este victima propriei neputinţe şi
cutezanţei de a-şi depăşi limitele, de a încerca să intre într-o lume pe care n-o înţelege şi cu care nu se
potriveşte: „Şi sucul dulce înăcreşte! / Ascunsa-i inimă plesneşte”. Riga Crypto devine o ciupercă
otrăvitoare, însoţindu-se cu „măsălariţa mireasă”, o fiinţă din lumea lui, o plantă medicinală toxică
potrivită lui, întrucât fac parte din acelaşi regn. Referirea la „Laurul-Balaurul” sugerează aceeaşi idee
a „nuntirii” posibile numai între două fiinţe aparţinând aceleiaşi lumi, deoarece „laurul” este o plantă
veninoasă, cu miros neplăcut, cu fructul ţepos: „Cu Laurul-Balaurul / Să toarne-n lume aurul, / Să-l
toace, gol la drum să iasă, / Cu măsălariţa-mireasă, / Să-i ţie de împărăteasă”. Condiţia omului
obişnuit, comun, este tragică prin neputinţa de a-şi depăşi limitele, de a aspira către valori spirituale
superioare - „Că-i greu mult soare să îndure / Ciupearcă crudă de pădure” -, precum şi setea de
absolut de care este stăpânit omul superior, ce năzuieşte către cunoaştere, lumină spirituală - „Mă-
nchin la soarele-nţelept” - a făcut ca balada Riga Crypto şi lapona Enigel a lui Ion Barbu să fie
numită „un luceafăr întors”. Incompatibilitatea celor două fiinţe ce aparţin a două lumi diferite din
Luceafărul eminescian este şi ideea acestei balade, numai că omul superior este fata (lapona Enigel),
iar fiinţa inferioară este regele-ciupercă (Riga Crypto).
Prozodia, la început, este tradițională și se schimbă cu una modernă: versuri 8-9 silabe, dar și de 5-9
silabe, rima îmbrățișată, monorimă, încrucișată (savantă) și strofe inegale.
Concluzia
Tema iubirii ca formă de cunoaștere și viziunea modernistă asupra lumii lui Barbu se reflectă într-un
mod original și unic prin prezența unor metafore surprinzătoare care transmit un mesaj încifrat și în
care poetul dorește să promoveze arta sa ca act de cunoaștere, lucru reieșit din prezentarea poveștii de
dragoste dintre doi membri care fac parte din două lumi diferite.
Ion Barbu realizează o creație modernă prin viziunea despre lume, prin prezența unor personaje
bizare, prin universurile înfățișate, prin cultivarea unui limbaj nou, original, caracterizat prin
ambiguitate și echivoc. De asemenea, în planul ideatic, iubirea este văzută ca o formă de cunoaștere,
de împlinire a unui ideal fără a avea în ea nimic spectaculos, miraculos și nici chiar tragic, chiar dacă
nu se împlinește. La rândul ei, viziunea despre lume este pusă în evidență în textul poetic prin tema
abordată și prin modul inedit de tratare a subiectului în care primordială este folosirea simbolurilor și
a unui limbaj nou încifrat. Astfel, elementele de conținut și de formă se îmbină într-o structură
modernă și într-o acțiune plină de neprăvăzut. Opera literară „Riga Crypto și lapona Enigel” este o
baladă alegorică barbiană ce reușește să impresioneze prin ideile transmise și prin viziunea amplă
asupra sentimentului de iubire care nu este de fiecare dată realizabil.
Simboluri
,,menestrel trist’’-cântăreț, care conduce nunțile;
,,în pat de râu și-n humă unsă’’-mediul umed;
,,mânătarcă’’-ciupercă otrăvitoare;
,,Crypto’’-ciupercă (inimă ascunsă, sterp, nărăvaș)
,,vecinic tron’’-veșnic tânăr
,,sterp-nărăvaș’’-mediul umed, propice dezvoltării ciupercilor-refuzul dezvoltării-al morții
,,țări de gheață urgisită’’-epitet, frig, teamă;
,,cu piei’’-avută, bogată;
,,de la iernat la pășunat’’, ...la sud-trecerea timpului și depășirea barierelor spațiale
,,Adormi’’-motivul somnului
,,spân’’-întâlnirea dintre cei doi are loc în vis
,,bătrân....-mbie’’-înțelept
,,dulceața și fragii’’-bunuri materiale, simboluri ale iubirii instinctuale
refuzul fetei-aspirația către absolut, incompatibilitatea
Crypto îi cere fetei să renunțe la visul ei de a descoperi soarele, căldura (absolutul);
Crypto se oferă pe sine, capabil de a se dărui
,,Fântâna’’-simbol, izvorul vieții
,,Roata albă’’-luna
,,dar timpul vezi, nu adăsta’’-trecerea timpului
,,Si sucul dulce înăcrește’’ –înflorește (înflorirea=moartea)
Dezvăluirea alegoriei-2 tipuri de oameni: 1. De geniu-aspiră spre absolut și dorește depășirea
condiției proprii; 2. De rând-continuă viața alături de cei din mediul său.
Particularităţile unei opere care aparţine lui G.Bacovia
Plumb G.Bacovia
-planul exterior-
Dormeau (motivul somnului) adânc sicriele(simbolul morții) de plumb(metal greu, cenușiu, rece,
toxic),
Şi flori(simbloul vieții) de plumb şi funerar veşmânt(vestimentație funebră)-
Stam singur(motivul solitudinii) în cavou(odaia poetului)...şi era vânt(toamna, singurul element
dinamic)...
Şi scârţâiau(un element auditiv rece al morții) coroanele de plumb.
-planul interior-
Dormea întors amorul(stingerea iubirii) meu de plumb
Pe flori(asociere cu moartea) de plumb, şi-am început să-l strig(motivul strigătului-disperarea)-
Stam singur lângă mort(singurătatea, ipostaza fantomatică)... şi era frig(înfiorare)...
Şi-i atârnau(zbor în jos/descendent) aripile(înălțare) de plumb (din cauza greutății metalului,
acesta nu poate să-și depășească condiția).
Plumb
Prin tema unei opere literare se înţelege aspectul general din realitate abordat în creaţia literară
respectivă. Tema aleasa de scriitor este tratată într-o anumită viziune despre lume, înţelegând
prin aceasta modul în care scriitorul vede lucrurile, le înţelege şi le interpretează, precum şi
atitudinea şi opinia lui faţă de aspectele realităţii înfăţişate. Viziunea despre lume într-o creaţie
literară lirică este una subiectivă, fie că este vorba de lirismul subiectiv sau de cel obiectiv,
întrucât genul liric este prin excelenţă genul subiectivităţii, dar se poate nuanţa în funcţie de
specia literară a operei şi de curentul literar căruia aceasta îi aparţine.
Reliefarea unor trăsături specifice care fac posibilă încadrarea textului într-un curent literar
George Bacovia este reprezentantul tipic al curentului, cu o lirică profund originală, dar care se
impune mai târziu, când curentul intrase în faza declinului, volumele sale apărând în majoritate
în perioada interbelică. La început este văzut ca poet minor de critica literară, el va cunoaşte
treptat o receptare favorabilă, mergând până la recunoaşterea sa ca cel mai important poet
simbolist român şi unul dintre cei mai de seamă poeţi din poezia română modernă.
Simbolismul românesc își găsește chintesența în poezia bacoviană atât din punctul de vedere al
recuzitei (totalitatea accesorilor necesare pentru a crea textul), cât și la nivelul retoricii (arta de a
vorbi frumos, de a convinge). Atmosfera bacoviană relevă două dimensiuni: cea exterioară,
fizică și cea interioară, metafizică, aflate într-un permanent proces de osmoză(proces prin care se
trece un solvent printr-o membrană semipermeabilă), încât ființa eului pare a se supune pe cadrul
inert. Elementele ce alcătuiesc imaginarul bacovian reflectă tripla dramă a ființei: drama
existențială (oboseala de a fi, ostilitatea lumii, imposibilitatea evadării, claustrarea), drama
erotică (declinul iubirii și însingurarea eului), drama poetică (harul resimțit ca damnare).
Prin George Bacovia în literatura română se produce o necesară schimbare a poeziei de început
de secol XX, o ruptură față de schema romantică anterioară. Poezia ,,Plumb” (1916) este de la
început salutată de Macedonski și de cercul acestuia ca artă poetică aparținând simbolismului.
Simbolismul este un curent literar european apărut ca reacție la naturalism și la parnasianism.
Textul poetic se înscrie în acest curent prin folosirea simbolurilor și a corespondenței, tehnica
repetițiilor, cromatica specifică și dramatismul trăirilor eului liric.
Cultivarea simbolului este evidentă din faptul că niciun termen explicit nu scoate la iveală starea
eului liric sau motivul acestei stări. Totul se sugerează cu ajutorul cadrului din elementele căruia
fac parte: sicrie, flori de plumb, cavou, amor de plumb, aripi de plumb. Fiecare este un simbol
care creează puternica impresia a pustiirii sufletești bacoviene. Poezia aparține simbolismului și
prin folosirea repetițiilor care cultivă cadența gravă, interioară a versurilor. Substantivul ,,plumb”
este laitmotiv central. Sunt prezente eufonii, repetarea consoanelor și a vocalelor închise-m, n, u,
î . Pe lângă recurențe fonetice și lexicale , întreaga structură a poeziei se bazează pe paralelismul
sintactic ce adâncește impresia de repetare obsesivă a unei stări. Totuși, așa cum observa
Manolescu, muzica nu mai e una a consonanței, ci disonantă, dizarmonică, expresionistă precum
strigătul lui Munch.
Textul este o elegie, deoarece sentimentele de tristețe și de spaimă de moarte sunt transmise sub
forma monologului liric al unui eu, care apare în ipostază fantomatică. Poezia ,,Plumb’’ este o
artă poetică, deoarece are ca temă atitudinea poetului față de societatea burgheză artificială, dar
și față de propria afectivitate.
Tema poeziei şi două imagini poetice sugestive
Tema poeziei o constituie singurătatea, condiţia poetului într-o societate meschină incapabilă să-i
înţeleagă adevărata valoare şi artă. O primă imagine poetică reprezentativă pentru temă este
spaţiul limitat şi definit chiar din primul vers prin structura ,,sicriele de plumb’’, accentuat în
versul al treilea prin altă sintagmă ,,stam singur în cavou’’. Cele două simboluri ,,sicriu’’
şi ,,cavou’’ îl imping pe individ la izolare şi la singurătate într-un spaţiu sufocant, închis şi
apăsător. A doua imagine semnificativă este cea simbolică a ,,amorului de plumb” ce apare în
strofa a doua, unde atenția eului liric se transferă în plan interior, tonul devenind confesiv.
Metafora ,,amorul meu de plumb” sugerează ,,mineralizarea” sentimentului, apăsarea pierderii
iubirii. Imaginea sinestezică (figură de stil prin care se asociază diferite senzații din natură
diferite care dau impresia că sunt simbolul celuilalt),,dormea întors…și-am început să-l strig…”
amintește motivul folcloric al morții ca întoarcere către apus. El se asociază cu un efort disperat
al eului liric de recuperare a sentimentului. Metafora finală/Oximoron ,,și-i atârnau aripile de
plumb” pune în opoziție zborul și căderea ca pierdere definitivă a speranței.
Viziunea despre lume este sumbră, nemetafizică, în care eul liric, aflat în ipostaza însinguratului
își asumă cu luciditate tragismul.
Evidenţierea elementelor de compoziţie şi de limbaj ale textului semnificative pentru ilustrarea
temei şi a viziunii despre lume
Un prim element de structură reprezentativ pentru tema singurătății și viziunea sumbră asupra
lumii este titlul, care este sintetic, format dintr-un substantiv comun, simplu, chintesența
întregului text simbolist, pragul care face trecerea de la realitate la ficțiune. Cuvântul „plumb”
devine motivul central (laitmotivul) din cauza sugestiei morții: lumea exterioară și lumea
interioară (sufletească), care sunt supuse mineralizării sub efectul metalului toxic. Semnificațiile
acestui termen se construiesc pe baza corespondențelor dintre planul subiectiv-uman și planul
obiectiv-cosmic. Simbolul se asociază cu diferite senzații tactile (răceală, greutate, duritate),
cromatice (gri) și auditive (patru consoane „grele” și o vocală închisă, sugerând căderea grea).
De asemenea, poezia este compusă din două catrene, fiecare evidenţiind câte un plan al
existenţei: unul exterior şi altul interior, sentimental. Realitatea exterioară este descrisă în prima
strofă prin cuvinte ca ,,sicriu’’ şi ,,cavou’’, simboluri ale unei lumi care îl imping pe individ la
izolare şi la singurătate într-un spaţiu sufocant, închis, apăsător. Cuvântul ,,plumb’’ este asociat
sicrielor, florilor şi coroanelor, toate acestea din urmă devenind simboluri ale morţii prin
alăturarea lor cu plumbul ,,Funerarul veştmânt’’ vine şi el să marcheze acest spaţiu aflat sub
semnul morţii, în care nu poate pătrunde decât vântul, singurul element, care sugerează mișcarea,
însă relevă și anotimpul toamna. Macabrul acestui spaţiu este sporit de scârţâitul sinistru al
coroanelor de plumb. Strofa a doua ilustrează un univers interior degradat, sugerat prin
sintagmele ,,amorul de plumb’’, ce ,,dormea întors’’, care pot simboliza atât zădărnicia
sentimentului de dragoste pe care poetul încearcă inutil să-l salveze, cât şi întoarcerea spre apus,
spre moarte. Sentimentul nu mai este posibil, pentru că aripile care înseamnă zbor, înălţare
sunt ,,de plumb’’, iar ,,florile de plumb’’, pe care ,,dormea întors amorul’’, semnifică falsa iluzie
a salvării unui sentiment condamnat pieirii. Aşa se explică ţipătul deznădăjduit al poetului (,,şi-
am început să strig’’), asociat senzaţiei de frig (,,şi era frig’’) pe care o simte priveghind în
singurătate lângă ,,mort’’, lângă amorul pierdut.
Ceea ce conferă, de asemenea, originalitate textului este simetria. Astfel, primul vers al fiecărei
strofe începe cu verbul ,,a dormi’’ la imperfect, sintagma ,,flori de plumb’’se întâlneşte în versul
al doilea din fiecare strofă, iar cuvântul ,,plumb’’apare în încă patru structuri, pe lângă
substantivele ,,sicriele’’, ,,coroanele’’, ,,amorul’’şi ,,aripile’’, simetric repartizate la sfârşitul
primului şi ultimului vers ale celor două strofe. Substantivul ,,plumb’’ ca atribut al unui regent
formează cu acesta o metaforă-simbol, cu semnificaţii identice sau apropiate, aflate în cele două
planuri ale existenţei-cel exterior şi cel interior (,,sicriele de plumb’’, ,,flori de
plumb’’, ,,coroanele de plumb’’, ,,amorul de plumb’’, ,,aripile de plumb’’).
Concluzia
Prin toate aceste aspecte, poemul ,,Plumb’’ este o capodoperă a liricii bacoviene şi, în general, a
poeziei simboliste, dezvăluind o sensibilitate ieşită din comun, prin care poetul realizează o
viziune despre lume tipic simbolistă. Această viziune este evidenţiată prin tema poeziei, prin
simbolurile folosite şi printr-un imaginar poetic adecvat, toate menite să realizeze o atmosferă
specific bacoviană, reliefată prin unele elemente exterioare, transpuse apoi într-un univers
interior, afectiv, în care rezonează profund. Astfel, din îngemănarea elementelor de conţinut cu
cele de formă ia naştere un univers ficţional inedit prin sensibilitate şi prin originalitate.
Manolescu afirma că Bacovia este „singurul poet român care a coborât în infern”, recuzita care
alcătuiește imaginarul bacovian preponderent eului, justificând această idee. Ceea ce este
semnificativ este faptul că prin intermediul procedeelor simboliste, cititorul îl însoțește pe eul
liric în această călătorie în lumea tenebrelor (întunericului, obscurităților).
SIMBOLISMUL
- Simbolismul este o mișcare artistică și literară care a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, care se
opunea naturalismului și parnasianismului și potrivit căreia valoarea fiecărui obiect și fenomen din
lumea înconjurătoare poate fi exprimată și descifrată cu ajutorul simbolurilor;
- Jean Moreas „Le symbolisme” – 1886;
- Poeți: Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Stephane Mallarmé;
- În România – teoreticianul Alexandru Macedonski- „Literatorul”.
Caracteristici:
- Tonul este intim și confesiv;
- Este prezentă emoția și muzica interioară a ideii;
- Cultivarea simbolului, a sugestiei, stările sufletești nedefinite;
- Repetarea unui cuvânt cheie, care devine laitmotiv;
- Cultivarea versului liber;
- Corespondența dintre senzații diferite: auditive, vizuale, olfactive, motorii;
- Muzicalitatea interioară a versurilor;
- Raportul dintre simbol și eul poetic nu este exprimat, ci sugerat;
- Exprimarea unor stări sufletești, precum: spleen-ul, angoasa, oboseala psihică, disperarea, apăsarea
sufletească, nevroza, anxietatea, toate fiind sugerate, fără a fi numite;
- Tema – condiția nefericită a poetului într-o societate superficială, meschină, incapabilă să perceapă,
să înțeleagă și să aprecieze nivelul artei adevărate;
- Cromatica – fie exprimată direct, fie prin corespondențe;
- Olfactivul este dat de mirosuri puternice;
- Poeți români: Ion Minulescu, George Bacovia, Ștefan Petică, Dimitrie Anghel, Traian Demetrescu,
Elena Farago.
Model rezolvare încadrare în simbolism, subiectul al II-lea
Se dă textul:
,,Stau…şi moina cade, apă, glod…
Să nu mai ştiu nimic, ar fi un singur mod-
Un bec agonizează, există, nu există,-
Un alcoolic trece piaţa tristă.
Oraşul doarme ud în umezeala grea,
Prin zidurile astea, poate, doarme ea,-
Case de fier în case de zid,
Şi portile grele se-ncid. […]’’
(George Bacovia, Nocturnă)
Discursul poetic se focalizează, în curentul simbolismului, pe tema condiţiei artistului damnat, dar şi
a lumii citadine periferice. Un prim argument care încadrează textul ,,Nocturnă’’ în simbolism este
cultivarea simbolului, a sugestiei, iar stările sufleteşti sunt nedefinite şi prezentate cu ajutorul unor
resurse expresive: personificarea ,,un bec agonizează’’sugerează capacitatea nefastă a morţii de a
acapara întregul univers exterior şi interior al subiectului liric, iar epitetul ,,piaţa tristă’’reliefează
ideea unei existenţe sociale al cărei destin nu se poate aşeza decât sub auspiciile inevitabile ale
eşecului. Un alt argument care justifică încadrarea poeziei ,,Nocturnă’’în acest curent literar este
prezenţa versului liber: ,,Un bec agonizează, există, nu există’’.
Demonstrație simbolism
Lacustră-G.Bacovia
Discursul poetic se focalizează, în curentul simbolismului, pe tema condiţiei artistului damnat, într-o
societate meschină, superficială, condiția nefericită a poetului într-o lume ostilă. Un prim argument,
care justifică încadrarea textului în curentul simbolism este utilizarea motivului, care devine simbol,
LACUSTRĂ, reliefându-se o singurătate dorită, o autoizolare totală. Are drept corespondență în
realitate o locuință temporară și nesigură, construită pe apă și susținută de patru piloni, ceea ce
sugerează faptul că eul liric este supus pericolelor, de aceea, se autoizolează, devenind un însingurat
în societatea de care fuge. De asemenea, este prezent versul liber DE-ATÂTEA NOPȚI AUD
PLOUÂND, conferind muzicalitate interioară, însă poate da impresia și de descompunere, care
evoluează din plan exterior, în plan interior.