Universitatea Ecologica din Bucuresti

Facultatea de Stiintele Comunicarii

ECOLOGIA RELAȚIILOR INTER-UMANE ȘI ALE NEGOCIERILOR DE

SUCCES
EXAMEN

Lect. Univ. Marcel N. POPESCU

Rebeca-Hilda DEDIU(RUSU), An III, IF

2021-2022
 Psihosociologia sau psihologia socială studiază şi analizează diferite modalităţi şi

aspecte prin care putem ajunge să înţelegem alte persoane. Psihosociologia este o

disciplină de hotar. Ea îşi revendică teritoriul aflat la intersecţia psihologiei cu

sociologia, preluând ceea ce este social în psihologie şi ceea ce este psihologic în

sociologie. Domeniul de cercetare a psihosociologei este interacţiunea umană. În tot

ceea ce intreprinde, omul se plasează într-o continuă negociere a poziţiilor şi relaţiilor

sale, a credinţelor şi reprezentărilor sale sociale.

Omul este, prin definiţie, o fiinţă profund socială. Ca urmare, relaţiile interumane

reprezintă o componentă fundamentală a existenţei oricăruia dintre noi. Felul

în care ne comportăm în societate – adică „relaţionăm“ cu toţi ceilalţi – ne defineşte,

iar comportamentul propriu este răspunzător, în mare parte, de succesul sau

insuccesul în viaţă.1

După Serge Moscovici, psihologia socială este ştiinţa fenomenelor de ideologie

(cogniţii şi reprezentări sociale) şi a fenomenelor de comunicare. G. Allport (1968)

consideră că „psihologia socială încearcă să explice în ce mod gândurile, sentimentele

şi comportamentele individului sunt influenţate de prezenţa imaginară, sau explicită a

altora”. Specificul psihologiei sociale este faptul că abordează concomitent ambii

termeni ai cuplului individ-societate, fără a-i trata ca realităţi autonome. Pe parcursul

stabilirii sale, psihologia socială s-a dezvoltat ca o ştiinţă a normelor, legităţilor,

regularităţilor de funcţionare ale individului în social. Cercetarea ştiinţifică din

domeniul psihologiei sociale are ca scopuri principale observarea şi explicarea

comportamentelor individuale şi colective.

Conform lui Marcel N. Popescu în societate întânim patru tipuri de modele

comportamentale sau de abordare a semenilor2:

1
Legea lui OM(p.7)-Marcel N. Popescu
2
Legea lui OM(p.15)-Marcel N. Popescu
 Abordarea celorlalţi prin intimidare, prin forţă3

 Abordarea celorlalţi cu umilinţă4

 Abordarea celorlalţi cu frivolitate, fiecare „vorbă“ fiind o glumă sau o ironie mai

mult ori mai puţin reuşită5

 Abordarea fundamentată pe un schimb echitabil de relaţii6

„Legea lui OM“, principiul ordonator al comportamentelor subsumate ecologiei

relaţiilor interumane, este însă inversat: „Sunt OM cu tine şi mă aştept ca şi tu să fii

OM cu mine“. Un bun exemplu îl putem găsi în domeniile în care fiecare dintre noi

activăm( fie că suntem profesori, medici, avocați, pompieri, politiști, etc.),pe

principiul „te ajut în finalizarea acestei sarcini, în speranța că îmi vei răspunde cu

aceeași monedă” . Conform celor scrise mai sus, personal realizez faptul că noi ca

indivizi așteptăm întotdeauna ”plata” pentru acțiunile noastre, poate sună ușor a

egoism dar consider ca fiecare individ așteaptă răsplata pentru ceea ce face pentru

ceilalți.

Curentele de idei din psihologia socială occidentală sunt astăzi rapid şi amplu

prezentate în diverse publicaţii. La fel ele sunt pe larg experimentate şi aplicate de

către Laboratorul „Psihologia câmpului social” de la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi

fiind coordonate de A. Neculau. Conform opiniei acestor cercetători, în plan mondial,

în evoluţia psihologiei sociale s-ar putea decupa cinci etape:

1. Preistoria (sec.al VI-lea î. Hr. – sec. al XIX- lea;

2. Fondatorii (1880-1934);

3. Perioada clasică (1935-1960);

3
„Eu sunt singurul deţinător al adevărului absolut, iar voi, toţi ceilalţi, sunteţi nişte ignoranţi şi trebuie să fiţi
mulţumiţi că, dintr‐un motiv sau altul, vă aflaţi în preajma mea, «furnicilor», «desculţilor», «mărunţilor»!“ .
4
„Mă scuzaţi că în-drăznesc să fiu în preajma dumneavoastră. În ultimă instanţă, mă scuzaţi că exist“.
5
„Vă arăt eu ce simţ al umorului am şi cât sunt de inteligent!“.
6
„Mă comport cu cei din jur exact aşa cum doresc ca ei să se comporte cu mine“.
4. Perioada modernă (1961-1989);

5. Perioada contemporană (după 1990).

Psihologia socială însă, încearcă să surprindă atitudinile şi comportamentele

înregistrate la oamenii care le produc şi la situaţiile concrete, schimbătoare în care

sunt puşi aceşti oameni. Ea încearcă să descifreze componente ale fenomenelor

spirituale, precum dispoziţii, opinii, voinţe, sentimente, tradiţii şi obiceiuri care

influenţează fenomenele sociale obiective. Sociologia şi psihologia socială se

interesează deopotrivă de situaţii, vârsta, profesiuni, ori instituţii. Dar psihologia

socială, spre deosebire de sociologie, ia în considerare influenţa întregului sistem al

relaţiilor sociale asupra formării psihologiei grupurilor şi colectivităţilor. Evident că

psihologia socială ţine seama de datele sociologice, de descrierile şi teoriile

sociologice, ca şi cadru aplicativ pentru cercetare, în special în cazul studierii

psihologiei sociale industriale, politice, economice, militare sau medicale.

A observa şi a înţelege ce se petrece în lumea înconjurătoare este o tendinţă

umană înăscută şi un act de supraveţuire (cunoaşterea comună). Alt gen de cunoaştere

este cunoaşterea ştiinţifică – acţiune deliberată supusă unor reguli precise şi soldată cu

finalităţi clare. Cercetarea psihologică este un proces de cunoaştere ştiinţifică ce-şi

propune observarea şi măsurarea comportamentelor umane în scopul descrierii,

explicării şi predicţiei lor. Metodele de cercetare sunt cele care sugerează căile cele

mai bune pentru testarea ipotezelor teoretice (enunţ explicit şi testabil cu privire la

condiţiile în care un eveniment va surveni). Altfel spus, metodele de cercetare sunt

ansambluri de operaţii intelectuale prin care o disciplină ştiinţifică încearcă să

descopere adevărul. Orice metodă are un caracter operaţional, deoarece furnizează un

set de reguli, etape, tehnici sau instrumente şi organizează munca de cercetare pentru
a atinge cu siguranţă scopul propus. Din punct de vedere etimologic, metodologia

semnifică „teoria metodelor”, provenind din limba greacă: methodos şi logos.

Vlăsceanu, L., arată faptul că metodologia cercetării sociologice „reprezintă o analiză

a metodelor şi tehnicilor aplicate în realizarea şi finalizarea cercetării sociale”.

În abordarea celor din jur trebuie sa ținem cont de câteva „reguli„ mai mult sau

mai puțin respectate de noi ca indivizi. O primă regulă ar fi, să abordezi oameni in

funcție de realitate7, nu de ceea ce am vrea noi să vedem sau să fie. În urmă cu câțiva

ani am găsit un citat, pe care il utilizez ori de câte ori am ocazia, ”Dacă nu ai așteptări

de la oameni, atunci nu poți fi dezamagit”, ceea ce este exact prima regulă menționată

mai sus. Într-o notă mai pozitivă, aceeși regulă de învață despre faptul că pentru a

avea relații sănătoase cu cei din jurul nostru trebuie să îi acceptăm așa cum sunt, fără

să ne dorim să îi schimbăm. Într-o sinceritate absolută cu noi înșine,pare greu de

realizat acest lucru, dar cu o cunoaștere bună de sine și o minimă doză de educație,

ajungem la concluzia că este chiar benefic și duce la dezvoltarea noastră ca indivizi.

Termenul individ, pe de o parte, presupune fiinţa unitară, indivizibilă (lat.

individum), pe de altă parte – reprezentant separat al comunităţii. Particularităţile

individului: vârsta, gen, constituţie, particularităţi neurodinamice – reprezintă

predispoziţia pentru dezvoltarea ulterioară a persoanei. Personalitatea este subiectul

uman privit în cele 3 ipostaze ale sale: subiect pragmatic, al acţiunii (homo faber), cel

ce transformă lumea şi tinde să o stăpânească; subiect epistemic, al cunoaşterii (homo

sapiens - sapientisimmus), cel ce ajunge la conştiinţa de sine şi de lume, întrucât

beneficiază de cunoştinţe şi participă la procesul de cunoaştere realizat de omenire;

subiect axiologic, purtător şi generator al valorilor (homo valens), acea fiinţă care fără

a se rupe de natură a depăşit-o şi a creat cultura, valorile adevărului, binelui,

7
Legea lui OM(p.18)-Marcel N. Popescu
frumosului, fiind condus de semnificaţii, credinţe, idealuri, oferind sens superior

propriei vieţi.

În abordările existenţial-umaniste a personalităţii, forţa principală a dezvoltării

personalităţii e considerată - tendinţa înnăscută către autoactualizare; iar dezvoltarea

personalităţii este dezvoltarea acestei tendinţe. După C. Rogers există două tendinţe

înnăscute: prima tendinţă spre autoactualizare şi a doua tendinţă – mecanismul de

control a dezvoltării persoanei. În baza acestor tendinţe la om apare o structură

deosebită a personalităţii, care include „eul ideal” şi „eul real”. Aceste două structuri

pot fi atât în relaţii de armonie cât şi în relaţii de disarmonie. Scopul vieţii, după C.

Rogers este de a realiza potenţialul înnăscut la maxim, prin utilizarea tuturor

posibilităţilor şi talentelor. El îşi centrează teoria pe ideea „sinelui”, a conceptului de

sine. În opinia lui K. Rogers, în caz când imaginea personalităţii lui se află în pericol,

individul dezvoltă mecanisme de apărare în anumite situaţii care protejează sinele de

confruntare cu situaţia reală.

Imaginea despre sine se bazează primordial pe:

 conceptul de sine: ansamblul cunoştintelor şi convingerilor pe care persoana le

are despre carateristicile sale - exprimă cunoaşterea subiectivă de sine;

 stima de sine: autoevaluarea pozitivă/negativă exprimată prin

aprobare/dezaprobare indicând gradul în care persoana se vede pe sine ca fiind

valoroasă capabilă şi importantă.

Sursele autocunoaşterii sunt:

 introspecţia - procesul prin care persoana se centrează pe sine şi examinează

propriile gânduri, sentimente, motivaţii ale conduitei.

 percepţia propriului comportament - omul sesizează propriile gânduri,

sentimente, pe de o parte, iar pe de altă parte, se cunoaşte pe sine în acelaşi mod

 în care îi cunoaşte pe ceilalţi, din activitatea proprie, din analiza

comportamentului, interacţiunea socială, care oferă posibilitatea comparaţiei cu

ceilalţi.

L. Festinger susţine că ne cunoaştem pe baza comparaţiei cu ceilalţi, grupul mic

şi mijlociu fiind cadrul social în care aceste comparaţii operează. De cele mai multe

ori, comparaţia se realizează cu indivizi asemănători din punct de vedere al atributelor

de interes.

Se cunosc două extreme ai modalităţii de comparare cu ceilalţi. Persoana se

compară cu cei ce îi sunt mult superiori, pentru a-şi trasa un ideal, o direcţie ulterioară

de evoluţie a sinelui. În cazul în care persoana ia ca puncte de reper indivizi inferiori

lor pe o anumită dimensiune, aceasta comparaţie serveşte la menţinerea unui anumit

nivel al stimei de sine.

Există o corelaţie directă între eficacitatea de sine şi performanţă în condiţiile în

care sinele este pozitiv. În consecinţă există corelaţie între funcţiile comparării sociale

şi procesul formării şi schimbării eului8 deoarece:

1. comparaţia socială are drept scop pragmatic autoevaluarea corectă.

2. comparaţia socială generează motive şi tehnici necesare menţinerii evaluării de sine

(concepţia de sine, stima de sine, sinele posibil).

3. comparaţia socială ca verificare de sine (self-verification) confirmă imaginea

asupra propriei persoane.

4. comparaţia socială conduce la sporirea şi întărirea imaginii pozitive de sine (self-

enhancement).

5. comparaţia socială serveşte procesului de îmbunătăţire a sinelui (self-

improvement).

8
Iluţ, P., 2001,( pag. 79-81)
 Din perspectiva unei considerări constant pragmatice a actului efectiv al evaluării,

la nivelul comparaţiilor sociale, rareori se pot stabili linii de demarcaţie certe între

obiectiv şi subiectiv. Astfel, orice încercare de punere în discuţie a caracterului

obiectiv al unei procesualităţi socio-umane se loveşte de bariera subiectivităţii

individuale.

Este lesne de sesizat faptul că doar persoana care cunoaşte premisele propriei

formări autoevaluative (semnificaţiile imaginii de sine proiectate asupra lui însuşi)

poate să ceară şi altora această metodă de natură formativă. La fel, doar persoana care

conştientizează limitele (proiecţiile imaginii de sine şi de altul ca semnificaţii date

procesului de implicare şi antrenare socială) poate să le folosească în mod eficient, ca

un prim pas, al tendinţelor de depăşire sau de evitare a acestora.

Percepţia socială se prezintă ca o activitate de selectare, organizare şi interpretare

a stimulilor, centrată pe un obiect social (persoană, grup, comunitate), dirijată de

capacităţile psihologice motivaţia, credinţele, trebuinţele, cunoştinţele şi experienţa

subiectului, influenţată de particularităţile socio-profesionale, de vârstă şi sex, plasată

într-un anumit context sociocultural.

Percepţia socială este segmentul procesului cognitiv prin care persoana îşi

formează imaginea despre sine şi în acelaşi timp îşi conturează impresiile despre altul.

Renato Tagiuri a propus termenul francez ”connaissance d'autre”, exprimând opinia

că noţiunea dată ar reproduce întocmai esenţa procesului de ”cunoaştere a altuia”,

denumit tradiţional ”percepţie socială”.

Au fost deduse şi experimental verificate noi împrejurări în măsură să determine

procesul percepţiei sociale care presupun următoarele: influenţa contextului

sociocultural şi a posibilităţilor psihoindividuale; factorii empirici care contribuie la

transformarea lui: presiunea normelor grupale, empatia, diferenţele de sex, de vârstă,

comparaţia, efectul primei impresii.

Problemele percepţiei sociale au găsit o interpretare adecvată în categoriile

apărute până atunci, cum erau cele de ”simbol”, ”cunoaştere”, ”înţelegere”, ”gândire

socială”, ”imagine”. Exemplu de percepţie socială poate fi: cercetarea opiniei

societăţii despre un eveniment sau fenomen, astfel, în cadrul concepţiei sociale se

includ toate opiniile şi impresiile despre evenimentul sau fenomenul dat.

Percepţia socială se referă la procesele prin care oamenii ajung să se înţeleagă

unii pe ceilalţi. Nu trebuie să uităm însă, că şi noi, la rândul nostru, suntem obiectul

cercetării celorlalţi. Pentru a înțelege propriile ideei sau pentru a-i înțelege pe

ceilalți,avem nevoie de negociere.

În ciuda faptului că nu trece nicio zi fără să negociem ceva, nu ştim prea multe

lucruri despre acest mijloc important de comunicare. Acest lucru se datorează faptului

că ni s-a vorbit foarte puţin despre negociere în timpul educaţiei noastre. Fără a

cunoaşte regulile de bază ale unei negocieri reuşite, deseori ratăm oportunitatea de a

atinge multe obiective.

Negocierea reprezintă o comunicare în care părţile implicate au interese opuse,

dar încearcă împreună să ajungă la o soluţie care va fi acceptabilă pentru toţi cei

implicaţi în procesul de negociere. Competenţele de negociere se învaţă şi vă pot ajuta

mult să schimbaţi lucruri şi anumite situaţii în favoarea voastră.

Cu toate acestea, pentru ca procesul de negociere să fie încheiat cu succes, trebuie

să alegeţi strategiile de negociere adecvate şi să utilizaţi acele tactici de negociere care

vor da cele mai bune rezultate.

 Există 12 sfaturi bune care vă pot ajuta să negociaţi simplu şi uşor, sfaturi cu

ajutorul cărora puteţi obţine succes în timpul procesului de negociere:

 Purtaţi conversaţia într-o manieră profesională şi acceptabilă pentru interlocutorul

vostru.

 Nu intraţi niciodată nepregătiţi în procesul de negociere. Întotdeauna trebuie să

aveţi un plan clar.

 Stabiliţi obiective de negociere clare.

 În procesul de negociere trataţi în mod egal cealaltă parte implicată. Nu

subestimaţi niciodată interlocutorul.

 Concentraţi-vă pe negocieri şi pe interlocutor. Aceasta este premisa esenţială

pentru o negociere reuşită. Nu vă lăsaţi mintea să rătăcească.

 Nu folosiţi minciuni în timpul negocierilor.

 Răbdarea este caracteristica de bază a unui bun negociator. Aveţi răbdare,

dedicaţi suficient timp negocierii, nu grăbiţi lucrurile, nu luaţi decizii imediat.

 Fiţi rezonabili. Priviţi lucrurile din perspectiva altor persoane şi trageţi concluzii

obiective.

 Nu intraţi în conflict cu interlocutorul vostru. Evitaţi următoarele lucruri: reacţia

emoţională, exagerarea, provocarea şi insultele. Dacă nu sunteţi de acord cu ceva,

exprimaţi-vă cu prudenţă.

 Nu insistaţi asupra perfecţiunii. Ea nu există. Rareori veţi fi în situaţia în care veţi

putea atinge toate obiectivele dorite. De aceea, fiţi realişti şi nu irosiţi timpul pe

lucruri imposibil de realizat.

 Faceţi compromisuri. Acestea sunt esenţiale pentru finalizarea eficientă a

negocierilor. Acest lucru nu înseamnă că trebuie să fiţi de acord cu ceva ce nu

 vreţi să faceţi. Aveţi în vedere întotdeauna ceea ce consideraţi că ar fi un

minimum al acordului cu care veţi fi mulţumiţi, iar dacă nu se întâmplă acest

lucru, puteţi să vă ridicaţi întotdeauna şi să plecaţi.

 Finalizaţi negocierea într-un mod prietenos şi într-o atmosferă pozitivă.

Din punctul de vedere al tacticilor cu care poate fi abor‐

dată negocierea, sunt posibile trei variante: tactica prin cooperare (TC), tactica prin

agresivitate (TA) şi tactica intermediară (TI).

Tactica ce are la bază ecologia relaţiilor interumane, dar şi cea mai eficientă dintre

acestea este TC, care poate fi rezumată prin expresia „câştig şi eu, câştigi şi tu“,

pentru că, într‐adevăr, cea mai reuşită negociere este cea în care ambele părţi

consideră că au câştigat ceva, pentru că se deschid astfel porţile unor negocieri şi

avantaje viitoare. Desigur că această tactică nu poate fi asumată de acei dintre noi care

adoptă modelul abordării celorlalţi prin forţă şi intimidare. Reciproca este, însă,

adevărată: persoanele care adoptă modelul ecologiei relaţiilor interumane pot să

înveţe să reacţioneze eficient la tactica de abordare agresivă a negocierii. Ca urmare,

voi prezenta în această lucrare asemenea tactici, inclusiv pe acelea „murdare“,

reprezentând varianta cea mai dură a tacticilor agresive.9

Cunoașterea partenerului de negociere

În special în acest moment foarte digitalizat al lumii, să te pregătești în ceea ce

privește adversarul tău este mult mai ușor. Deja, poveștile din filme în care un

personaj se pregătește pentru un anumit tip de personalitate dar întâlnește un cu totul

alt om nici nu mai sunt ușor de înteles și nici nu mai capătă tracțiune în scenarii.

Atunci când știi la ce să te aștepți, ești deja 50% pregătit pentru ceea ce urmează.

9
Legea lui OM(p.65)-Marcel N. Popesc
Să iți cunoști adversarul înseamnă să-l înțelegi în loc să-l judeci, să fii curios să

descoperi in loc să ai prejudecăți, să îi înțelegi motivațiile și valorile, pasiunile și

lucrurile care conteaza pentru acesta.

Limbajul non-verbal

Probabil ai auzit de multe ori că în arta comunicării cuvintele conteaza cel mai

puțin, ele fiind primate ca importanță de către ton și gesturi. Acest lucru se poate

vedea ușor atunci cand ești într-o țara a carei limbă nu o cunoști deloc, dar iți dai

seama de atitudinea localnicilor din modul în care îți vorbesc. De asemenea, dacă ai

urmări o scena dintr-un film într-o limba necunoscuta ai trage o concluzie cât de cât

corecta dupa limbajul nonverbal și vocal al personajelor.

Limbajul nonverbal, precum tonul folosit, transmite o mulțime de mesaje subliminale

și îi determină interlocutorului un confort sau disconfort. Pentru a-ți da seama de cum

să nu pari prea închis sau agresiv, de cum să fii deschis, dar ferm, studiaza-ți limbajul

corpului în oglindă sau cere ajutor cuiva apropiat, care poate da un feedback

discursului nostru. De asemenea, foloseste-ți zâmbetul într-un mod firesc, pentru a

arata deschidere si bune intenții.

Nu lua nimic personal

Probabil cele mai bune momente sau întâlniri sunt acelea în care simți ca nu ai

nimic de pierdut și te simți sigur pe tine. Într-adevar, aceste lucruri se intamplă de

obicei spontan, atunci când nu te aștepți și sunt mai greu de stăpânit atunci când

intalnirea are o miza importantă pentru tine. Dar tocmai cu cât miza este mai

importantă cu atât ai nevoie sa iți stăpânești reacțiile impulsive și stimulii personali.

Dacă ești cât mai rațional, vei putea gândi limpede, reacționa rapid și chiar adapta la

noi situații pentru care nu te-ai pregatit, și în care i-ai putea face noi propuneri

adversarului.
Nu fi agresiv

O negociere în care ți-ai pierdut cumpătul este cel mai probabil pierdută. Scopul

unei negocieri este să aduca doua interese diferite mai aproape, iar ambele persoane să

plece satisfacute din intalnirea respectiva. Daca iți ieși din fire și devii nepoliticos,

agresiv sau malițios atunci cealalta persoana se va simți constrânsă și va dori sa iasă

complet din negocierea respectivă..

Stabilește dinainte concesiile pe care ești pregătit sa le faci

Practic, iți stabilești un prag. Dacă negociezi un salariul, stabilești cu tine însuți

suma sub care nu vei dori să cobori. Dacă negociezi responsabilităti, atunci iți spui

care e limita peste care ai fi copleșit și nu ai putea face fată. Acestea nu trebuie

comunicate de la inceput, ci sunt informațiile tale personale, la care te raportezi atunci

cand discutia ajunge intr-o zona dificila. Este important să nu accepți intr-o negociere

lucruri cu care eventual nu vei fi confortabil. Negocierea are un scop de viitor, nu este

o intrecere în prezent.

Ascultă și apoi pune intrebări

Oamenii adoră să vorbească despre ei însisi. Atunci când le pui întrebări, aceștia

devin mai confortabili și mai apropiați, iar tu câștigi mai multă informație și întelegere

asupra celui cu care negociezi. Intrebările îi vor arata celuilalt că ești realmente

interesat de răspunsurile sale și că ai o abordare proactivă.

Greseli de evitat

Deși te poți pregăti atât de mult pentru o negociere, în continuare poți cădea în

capcanele unor stimuli personali. Atunci când suntem inconfortabili, creierul nostru

tinde să asocieze momentul cu alte tipare similare din copilărie, iar apoi putem

reacționa defensiv sau în alte moduri pe care le-am vazut în familie, dar care nu sunt

în concordanța cu cine suntem și ce ne-am propus.

De ce merita sa negociezi

Negocierea este o artă nu pentru puterea de convingere sau pentru a obține

maximul, ci pentru a simți că ești corect față de dorințele și asteptările tale. Persoanele

timide pot simți ca nu au vorbit suficient în propriul interes și au cedat la prima oferta,

iar persoanele extrovertite pot face o ambiție din a caștiga orice schimb de replici. Iar

două persoane care nu urmăresc interesul negocierii pe termen lung vor denatura

obiectul dezbaterii într-o direcție care nu îi va ajuta pe nici unul.

Merită sa negociezi pentru a nu lua asupra ta mai mult decât poți duce, pentru a avea

angajamentele financiare pe care ți le doresti, pentru a ști sa comunici asertiv și să fii

calm și adaptabil atunci când ești nevoit să propui soluții creative.

Bibliografie:

 Doise W.‚ Deschamp J., Mugny G. Psihologie socială experimentală. Iaşi:

Polirom‚ 1995.

 Iluţ P. Sinele şi cunoaşterea lui. Iaşi: Polirom‚ 2001.

 Marcel N. Popescu- Legea lui OM , Editura For You,Bucureşti , 2017

 Neculau A.(coord.) Manual de psihologie socială. Iaşi: Polirom‚ 2003.

 Neculau A. (coord.) Psihologie socială. Iaşi: Polirom‚ 1999.

 Radu I. Imaginea de sine şi percepţia socială // în Psihologie socială‚ Cluj, 2008