UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS”

FACULTATEA DE LITERE, ISTORIE SI TEOLOGIE

SPECIALIZAREA : TEOLOGIE – LITERE

TEZĂ DE LICENŢĂ

„ÎNVĂŢĂTURA DESPRE BISERICĂ LA

PĂRINTELE DUMITRU STĂNILOAE”

COORDONATOR : STUDENTA

ANUL ACADEMICIAN 2000-2004

GALAŢI
2
 ABREVIERI

cf. - conform

col .- coloana

Dr. - Doctor

ed. – ediţia

Ed .- editura

I.B.M.B.O.R. - Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

MMA - Mai mulţi autori

nr. - numărul

P .- pagina

P.F. - Prea Fericitul

Pr. - Preot

Prof. - Profesor

3
 BIBLIOGRAFIE GENERALA

STUDII SI ARTICOLE

BARTOŞ, EMIL, Conceptul de îndumnezeire in teologia lui Dumitru Stăniloae, Ed. Institutului
Biblic “Emanuel” din Oradea, 1999.
BIELAWSKI, P. MACIEJ, Părintele Dumitru Stăniloae, o viziune filocalica despre lume, traducere si
cuvânt înainte: diacon Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998.
COSTA DE BEAUREGARD, PR. M. A., Mica dogmatica vorbita, Ed. Deisis, Sibiu, 1995.
ICĂ, I. jr., Persoana si comuniune. Prinos de cinstire a Părintelui Profesor Academician Dumitru
Stăniloae la împlinirea vârstei de 90 de ani, Ed. Arhiepiscopiei Ortodoxe Sibiu, Sibiu,
1993.
MMA, SUBIECTUL REV. in rev. «Ortodoxia», nr. 3-4 (1993). Nr acesta are un titlu sau subiect, sau
dacă fiecare autor care a contribuit la ac. Nr este identificat separat se dă autorul, titlui
articolului pp.
MOŞOIU, NICOLAE, Taina prezentei lui Dumnezeu in viata umana: Viziunea creatoare a Părintelui
Profesor Dumitru Stăniloae, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2002.
STĂNILOAE, PR. DR. PROF. DUMITRU, Spiritualitate si comuniune in Liturghia Ortodoxa, Ed.
Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Autoritatea Bisericii, in rev. « Studii Teologice », nr. 3-4 (1964),
p.183-215.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Biserica in sensul de locaş si de larga comuniune in Hristos, in
rev. « Ortodoxia» , nr. 3 (1982), p.336-346.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Cântarea liturgica comuna, mijloc de întărire a unităţii in
dreapta credinţă, in rev. « Ortodoxia », nr.1 (1981), p. 58-72.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Ed. Centrului
Mitropolitan, Sibiu, 1991.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropolia Olteniei,
Craiova, 1987.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Creaţia ca dar si Tainele Bisericii, in rev. « Ortodoxia », nr. 1
(1976), p. 10-29.

4
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Din aspectul sacramental al Bisericii, in rev. «Studii
Teologice»,nr. 9-10 (1966), p.531-562.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Eclesiologie ortodoxa, in rev. « Ortodoxia », nr. 3-4(1955),p.
267-284.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Iisus Hristos, arhiereu in veac, in rev. « Ortodoxia », nr. 2
(1979), p.**
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Iisus Hristos lumina lumii si îndumnezeirea omului, Ed.
Anastasia, Buc., 1993.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Iubirea creştină, Ed. Porto Franco, Galaţi, 1993.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Jertfa lui Hristos si spiritualitatea noastră prin împărtăşirea ei
prin Sfânta Liturghie, in rev. « Ortodoxia », nr. 1 (1983), p. 104-118.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Legătura dintre Euharistie si iubirea creştină, in rev, « Studii
Teologice », nr. 1-2 (1965), p.3-32.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Liturghia, urcuş spre Dumnezeu si poarta a cerului, in rev.
« Mitropolia Banatului », nr. 1-3 (1981), P.41-56.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Locaşul bisericesc propriu-zis, cerul pe pământ sau centrul
liturgic al creaţiei, in rev. « Mitropolia Banatului », nr. 4-6 (1981), p. 277-307.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Mărturisirea dreptei credinţe prin rugăciunile preotului însoţite
de răspunsurile credincioşilor, ca pregătire pentru înfăptuirea jertfei euharistice si a
împărtăşirii, in rev. « Mitropolia Banatului », nr. 1-3 (1982), p. 39-72.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Mărturisirea păcatelor in trecutul Bisericii, in rev. « Biserica
Ortodoxa Romana », nr. 3-4 (1955), p. 218-250.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Natura sinodalicităţii, in rev. « Studii Teologice », nr. 9-10
(1977), p. 605-614.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Numărul Tainelor si raportul dintre ele si problema Tainelor din
afara Bisericii, in rev. « Ortodoxia », nr. 2 (1956), p. 191-241.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Realitatea tainica a Bisericii, in rev. « Ortodoxia », nr. 3 (1984),
p. 415-420.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Rugăciunea lui Iisus si experienţa Duhului Sfânt, Ed. Deisis,
Sibiu, 1995.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Rugăciunile pentru alţii si sobornicitatea Bisericii, in rev.
« Studii Teologice », nr. 1-2 (1970), p. 29-39.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Sfântul Duh si sobornicitatea Bisericii, in rev. «Ortodoxia », nr. 1
(1967), p.32-49.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Sfintele Taine si ierurgiile bisericeşti, in rev. « Ortodoxia », nr. 3
(1985), p. 450-455.
5
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Sobornicitatea Bisericii, in rev. « Ortodoxia », nr. 2 (1971), p.
165-181.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Sublimitatea preoţiei si îndatoririle preotului, in rev. « Mitropolia
Olteniei », nr. 5-6 (1957), p. 298-312.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Taina Euharistiei izvor de viata spirituala in Ortodoxie, in rev.
« Ortodoxia », nr. 3-4 (1979), p.499-510.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Teologia Dogmatica Ortodoxa, ed. 1978, Ed. IBMBOR, Craiova,
1978.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Teologia Euharistiei, in rev. « Ortodoxia », nr. 3 (1969),
p.343-364.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Trăirea lui Dumnezeu in ortodoxie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1993.
STĂNILOAE, PR. PROF. DUMITRU, Transparenta Bisericii, in rev. « Ortodoxia », nr. 4 (1970), p.
501-516.

6
 INTRODUCERE

Numele Părintelui Dumitru Stăniloae este întâlnit în mod inevitabil de oricine este
interesat de viata teologica a Bisericii Ortodoxe in general sau de cea a Bisericii Romane in
special. Din cele mai diferite părţi ale lumii tot mai mulţi accentuează măreţia si importanta
acestui teolog, adeseori cu referire specifica la operele sale capitale, cum ar fi Dogmatica sau
traducerea Filocaliei.
Părintele Stăniloae reprezintă un dar preţios al lui Dumnezeu făcut Bisericii noastre si
umanităţii. A iubit cu adevărat, din toata inima sa, pe Dumnezeu si omul, Creatorul si creaturile,
Făcătorul si făpturile Lui, iar textele lui sunt un rod al iubirii si in acelaşi timp o comunicare si
înălţare spre iubire.
Fiind membru si preot liturghisitor al Bisericii Ortodoxe Universale a lui Hristos, Părintele
Stăniloae a avut experienţa lui Dumnezeu, L-a cunoscut pe Dumnezeu si in Dumnezeu a cunoscut
omul si întreaga creaţie. Teologia sa nu este “intelectuala”, nu este schematica, ci o revelare si
împărtăşire a vieţii veşnice si ea oferă astfel măsura teologiei ortodoxe.
In concepţia Părintelui Stăniloae, teologia este chemata nu numai sa satisfacă curiozităţile
intelectuale ale mintii umane, ci sa contribuie la desăvârşirea spirituala si morala a omului.
Dumnezeu se cunoaşte cu întreaga fiinţa umana, cu conştientul si subconştientul ei, in care se
aduna întreaga creaţie. Datorita acestei teologii profunde înrădăcinate in realităţile cereşti si
pământeşti, Părintele Stăniloae a luat in consideraţie problemele vremii si a dat răspunsuri menite
sa vina in întâmpinarea aspiraţiilor omului contemporan după cunoaştere si desăvârşire. Astfel, in
locul unui univers închis in propria imanenta, care l-a făcut pe om sa uite de Dumnezeu, Părintele
Stăniloae ne-a pus in fata unui univers deschis către Creatorul sau, scăldat de razele iubirii divine.
In viziunea unui univers deschis, aşa cum l-a întrevăzut Părintele Stăniloae in lumina teologiei
ortodoxe, Dumnezeu rămâne cu fiinţa dincolo de lume, dar cu lucrarea Sa rămână peste tot
prezent in univers. Pentru Părintele Stăniloae taina creştinismului este taina materiei transfigurate
in Hristos, care da mântuirii creştine o dimensiune cosmica.
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a fost darul si binecuvântarea lui Dumnezeu pentru
şcoala teologica românească, pentru a cărei întărire un credinţa a ostenit o viata, in acelaşi timp,
rămânând o vrednica pilda de urmat pentru preoţimea noastră, care mereu se va regăsi in
7
autenticitatea, înălţimea si chemarea sa, zăbovind asupra scrierilor marelui nostru teolog, a cărui
opera este unanim recunoscuta in însemnătatea sa de excepţie.

CAPITOLUL I

PR. DUMITRU STĂNILOAE TEOLOG DE REFERINŢĂ

PENTRU BISERICA ORTODOXĂ

I.1. VIAŢA SI OPERA

„Ne-a mângâiat Dumnezeu, ca şi Biserica şi Teologia noastră să fie slujite de mari

personalităţi cunoscute în lumea creştină nu numai din operele teologice, originale şi profunde, ci
şi din pilduitoarea lor trăire duhovnicească, din perspectiva filocalică a abordării aspectelor ,
uneori incomode, ale ecumenismului contemporan, ale complexelor aspecte ale Teologiei din
zilele noastre.”1
În abisurile negaţiei sau ignorării valorilor ortodoxe şi creştine, sau în zbaterea apărării şi
salvării lor, a apărut pe bolta Bisericii noastre chipul de profesor mai întâi, apoi cel de slujitor al
Altarului, al Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae. Ne-a fost dăruit, am putea spune, drept cel mai
de seamă în spaţiul culturii teologice şi al reliefării valorice supreme a trăirii mistico-filocalice,
adică în spaţiul cel mai important pentru cuvenita dăruire a oamenilor şi a neamurilor în acest
veac şi în veşnicie.2
„Acest stejar viguros al culturii şi teologiei româneşti şi universale, în acelaşi timp,
Părintele Academician Profesor Dumitru Stăniloae”3, se naşte din părinţi ţărani săraci si buni
creştini la 16 noiembrie 1903, in satul Vlădeni, in judeţul Braşov. Intre anii 1910-1916 a făcut
şcoala primară confesionala de sase ani în satul natal unde s-a bucurat de aprecierea dascălilor săi.
Fiindcă in august 1916 România a intrat in război împotriva Austruo-Ungariei, Dumitru
Stăniloae s-a putut înscrie la Liceul confesional ortodox ”Andrei Şaguna” din Braşov in clasa I-a
abia in februarie 1917. Cursurile liceale le-a terminat foarte repede deoarece clasa a II-a a
pregătit-o „in particular’’ in vara anului 1917 si in acelaşi an in septembrie s-a înscris in clasa a

1
P.F. TEOCTIST, Un slujitor devotat al Bisericii si teologiei ortodoxe, p.3.
2
Ibidem, p.3-4.
3
MMA, in rev. << Ortodoxia >>, 1993, p.14
8
III-a. Pe când se prăbuşea imperiul austro-ungar in toamna anului 1918 a început clasa a IV-a.
Fiindcă avea rezultate excepţionale la învăţătură Consiliul profesoral al scolii i-a permis ca sa dea
examenele de clasa a V-a din septembrie pana in decembrie 1919, iar clasa a VI-a o face din
ianuarie pana in iunie 1920. La fel se întâmpla si cu clasa a VII-a, doar ultima clasa a urmat-o in
mod normal si a terminat in 1922. Se înscrie la Facultatea de teologie din Cernăuţi, unde şi-a luat
licenţa în 1927, cu tema: ”Botezul copiilor”, după ce făcuse la Facultatea de litere a Universităţii
din Bucureşti un an de studiu.
Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului l-a susţinut foarte mult pe tânărul Dumitru
Stăniloae si ii acorda o bursa de studii la Facultatea de Teologie ortodoxa din Atena. După un an
de studii la aceasta facultate si-a pregătit materialul pentru teza de doctorat intitulata: ”Viaţa şi
activitatea Patriarhului Dositei al Ierusalimului şi legăturile lui cu Ţările Româneşti “, care a
apărut în revista „Candela” a Facultăţii de Teologie din Cernăuţi in 1929.
Cu o noua bursa din partea Arhiepiscopiei Sibiului pleacă la Műchen pentru studii de
Bizantologie si Dogmatica. Apoi pleacă la Berlin si Paris pentru cercetări privitoare la viata si
opera Sfântului Grigorie Palama, care începuse sa-l preocupe. După ce s-a întors acasă de la studii
este numit in 1929, la vârsta numai de 26 de ani, profesor la Academia teologica din Sibiu. Aici
va preda, in cei 17 ani de activitate, Dogmatica, Apologetica, Pastorala si Limba greaca.
Profesorul Dumitru Stăniloae s-a căsătorit cu Maria Mihu in anul 1930, care ii va fi
tovarăşa de viata timp de 63 de ani. Au avut trei copii: Dumitru si Maria (gemeni, născuţi in
1931, băiatul mort in acelaşi an, iar fetita in 1945) si Lidia (născuta in 1933), care va deveni
profesoara de Fizica, poeta si romanciera. La scurt timp după căsătorie este hirotonit diacon
(1931) si apoi preot (1932).
Părintele Dumitru Stăniloae a fost numit rector al Academiei teologice „Andreiene” in
1936, funcţie pe care o va deţine pana in anul 1946.
La indemnul mitropolitului Nicolae Bălan, părintele Dumitru Stăniloae traduce in
româneşte „Dogmatica” marelui teolog grec Hristu Andrutsos, care va fi tipărita la Sibiu, in 1930.
Urmează o prezentare a situaţiei Bisericii catolice in deceniul al treilea, in volumul intitulat
„Catolicismul de după război” (Sibiu, 1933).4
Conducerea prestigiosului ziar sagunian „Telegraful Roman” ii este încredinţata de către
mitropolitul Nicolae Bălan in 1934 părintelui Dumitru Stăniloae, iar după 1918 ziarul va aborda
mai mult teme de interes bisericesc, in special misionar. Prin sutele sale de articole noul redactor a
făcut din „Telegraful Roman” o adevărata tribuna de apărare a intereselor Bisericii ortodoxe, dar
si ale neamului si culturii româneşti.5

4
I. ICA, Persoana si comuniune, p .4.
5
Ibidem, p. 6.
9
 Teologul român, după mulţi ani de studii si cercetare, publica volumul „Viaţa şi
învăţătura Sfântului Grigorie Palama. Cu 3 tratate tradus” (Sibiu, 1938), care cuprinde peste 300
de pagini. „Această lucrare reprezintă un studiu monografic de mare adâncime asupra gândirii
palamite despre fiinţa şi energiile divine necreate si este de fapt, prima aprofundare teologică de
substanţa a gândirii palamite ortodoxă în general, după care vor veni lucrările teologului John
Meyendorff, dar ea este si prima lucrare în literatura teologica româneasca cu impact în gândirea
dogmatica şi în spiritualitatea ortodoxă românească, ascetică şi mistică”.6
O noua carte va publica in 1939 si anume „Ortodoxie si Românism”, care reprezintă
dezbaterea despre raportul dintre credinţă ortodoxă si valorile culturii române dintre filosofia
română şi Ortodoxie.
Va exista în activitatea părintelui Stăniloae un moment polemic atunci când publică, în
1942 la Sibiu lucrarea “Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism si Ortodoxie”, care
cuprindea o serie de articole publicate in „Telegraful Roman”, intre anii 1940-1942.
În 1943, părintele Stăniloae publică lucrarea „Iisus Hristos sau restaurarea omului”, pe
care unul din discipolii săi o prezenta ca o „carte de mare importanta in toata literatura teologică a
epocii, pentru că pune pe prim plan unul dintre aspectele fundamentale ale învăţăturii ortodoxe
despre răscumpărare: aspectul ontologic, prezent si bine ilustrat de Părinţii din Răsărit ai Bisericii
şi pe care autorul ii foloseşte la tot pasul, intr-o expunere de adâncime teologică şi filosofică. Este
pentru prima data in teologia româneasca când se pune in valoare acest aspect fundamental si
specific învăţăturii ortodoxe despre mântuire si când se trece de la o expunere tributara a
manualelor si catehismelor la o aprofundare teologica ştiinţifica, dar si duhovniceasca.”7
La Sibiu au apărut patru volume ale unei mari Filocalii româneşti, din 1945 pana in 1948,
care este mai amplă decât Filocalia greaca şi în care locul hotărâtor revenea sintezelor histologice
ale Sfântului Maxim Mărturisitorul.
Din anul 1947 este profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, la catedra de Ascetica
si Mistica, care fusese deţinuta de Nichifor Crainic. Cu un an mai târziu, părintele Stăniloae va
preda, in cadrul Institutului teologic universitar, Dogmatica si Simbolica.
Si-a continuat activitatea ştiinţifica, publicând o serie de studii de teologie dogmatica mai
cu seama in doua perioade bisericeşti din Bucureşti : „Ortodoxia” si „Studii teologice” , unde sunt
mai ales teme tratate in viziune interconfesionala. 8
In anul 1952 a apărut marele catehism intitulat „Învăţătura de credinţa ortodoxa” , si din
colectivul de ierarhi si profesori de teologie care au participat la alcătuirea acestui catehism face
parte si părintele Dumitru Stăniloae.

6
MMA, in rev. << Ortodoxia >>, 1993, p.14-15.
7
I. ICA, Persoana si comuniune, p.5. (D. Radu, in rev. „Studii Teologice”, 1983, nr.9-10, p.688-689. )
8
Ibidem, p.8.
10
 „Teologia dogmatica si simbolica”a apărut in anul 1958 la Bucureşti in doua volume si
este rezultatul muncii de activa ani a profesorilor Nicolae Chiţescu, Isidor Todoran si Ioan
Petreuta. Părintele Stăniloae nu este trecut alături de ceilalţi profesori deoarece in acel an începea
un capitol dramatic din viata sa si anume arestarea.
La Bucureşti părintele Dumitru s-a alăturat unui grup de intelectuali care încercau să facă
ceva creator pentru Biserică şi viitorul ţării, crezând probabil că regimul comunist nu va dura o
veşnicie. Acest grup numit „Rugul aprins”, includea monahi, poeţi şi intelectuali de diferite
profesii si care obişnuiau să se întâlnească la mănăstirea Antim. Personalităţile cele mai
importante ale grupului au fost arestate. Părintele Stăniloae a fost arestat pe 5 septembrie 1958 şi a
primit o condamnare de 5 ani, fiind considerat delicvent politic periculos pentru sistemul comunist
din România. A fost eliberat in ianuarie 1963. 9
Fiind in vârsta de 60 de ani când a ieşit din închisoare, părintele Stăniloae nu se mai
aştepta sa fie atât de productiv din punct de vedere teologic si probabil nici sa mai trăiască încă 30
de ani. Dar aceşti ani au reprezentat o adevărata explozie de creativitate, fiind plini de opere si
publicaţii.
După eliberarea din închisoare, părintele Stăniloae îşi recapătă catedra la Institutul de
teologie din Bucureşti in anul 1965, dar numai pentru cursurile de doctorat. Încă din anul
eliberării si-a reluat numai decât scrisul si începe sa publice regulat articole in revistele noastre
bisericeşti, mai cu seama un „Ortodoxia”, unele dintre aceste articole fiind traduse in limba
germana, franceza sau engleza, deoarece ajunseseră sa fie cunoscute in Grecia si in tarile
occidentale.
Apar la Bucureşti din 1976 pana in 1980 următoarele 5 volume din Filocalie si anume
volumele V, VI, VII, VIII si IX.
In materie de Teologie dogmatica si simbolica, punctul culminant al cercetării părintelui
Profesor Dumitru Stăniloae îl constituie tratatul : „Teologia Dogmatica Ortodoxa”, apăruta in trei
volume la Bucureşti in 1978. „Teologia Dogmatica Ortodoxa”, in trei volume, „nu este un simplu
curs universitar si nici chiar un tratat, ci o sinteza atotcuprinzătoare de teologie dogmatica
ortodoxa si simbolica, gândita si elaborata la cel mai înalt nivel teologic, intr-o expunere
personala care se adresează nu atât începătorilor in studiul dogmaticii, cat mai ales celor care au si
ei o bogata si serioasa pregătire in specialitate’’10.
După cum mărturiseşte părintele, in prezentarea temelor a căutat „sa descopere
semnificaţia duhovniceasca a invataturii dogmatice, sa evidenţieze adevărul lor in corespondenta
cu trebuinţele adânci ale sufletului, care-si caută mântuirea si înaintează pe drumul ei in

9
MACIEJ BIELAWSKI, Părintele Dumitru Stăniloae, O viziune filocalica asupra lumii, p. 59.
10
RADU, P.C., Părintele Profesor, Dumitru Stăniloae, in rev. Ortodoxia, 1993, p.16.
11
comuniunea cat mai pozitiva cu semenii, prin care ajungem la o anumita experienţa a lui
Dumnezeu, ca o comuniune suprema si ca izvor al puterii de comuniune” (in Prefaţa).
In 1981 apare volumul III din Teologia morala ortodoxa, sub titlul „Spiritualitatea
ortodoxa”, care se adaugă celorlalte doua volume de teologie morala ortodoxa pregătite de
moraliştii ortodocşi romani. Prezentarea vieţii spirituale, de către părintele Dumitru, se bazează pe
structura clasica a celor trei trepte: curăţire, luminare si unire cu Dumnezeu.
O alta opera teologica majora a părintelui Stăniloae a fost publicata la Craiova in 1986 cu
titlul „Spiritualitate si comuniune in Liturghia ortodoxa”. Aici părintele comentează pe larg
liturghia euharistica bizantina, dezvoltând si accentuând taina jertfei. Liturghia cosmica este
discutata la începutul cărţii, in timp ce muzica si cântarea sacra este discutata in ultimul capitol.
Fără îndoiala, sinteza in care a recapitulat opera sa este „Chipul nemuritor al lui
Dumnezeu”, publicata in 1987 la Bucureşti , care reia tema din „Iisus Hristos sau restaurarea
omului”.
„Bogata activitate teologica a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae pusa in slujba
Bisericii Ortodoxe in genere si a celei romaneşti in special, dar si a unitatii creştine, a fost unanim
apreciata nu numai in tara, ci si in afara hotarelor ei. Dovada sunt numeroasele titluri onorifice si
distincţii care i s-au acordat: «Doctor Honoris Causa» al Facultăţii de Teologie din Tesalonic
(1976), al Institutului teologic Saint Serge din Paris (1981), al Facultăţii de Teologie din Belgrad
(1982), al Facultăţii de Teologie din Atena (1991). I s-au mai atribuit: Premiul Dr. Leopold
Lukas» al Facultăţii de Teologie evanghelica din Tubingen, «Crucea Sf. Augustin de Canterbury»
din partea primatului Angliei (1981)”.11
In anul 1990 devine membru corespondent iar in anul 1992 membru titular al Academiei
Romane. Tot in 1992, la Universitatea din Bucureşti este numit «Doctor Honoris Causa».Termina
de publicat toate cele 12 volume a Filocaliei, respectiv volumul XI in 1990 si volumul XII in
1991.
La Craiova apare un volum masiv intitulat „Studii de teologie dogmatica ortodoxa”
(1991), la care se adaugă un mic volum intitulat „Reflexii despre spiritualitatea poporului
roman’’ (1992), după care a urmat un „Comentariu la Evanghelia de la Ioan’’ (1993), iar la Sibiu
„Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos’’ (1992).12
„Părintele Profesor Dumitru Stăniloae va avea un loc de cinste in panteonul marilor teologi
ai neamului nostru. Si daca in istoria Bisericii noastre româneşti se vorbeşte despre o „epoca” a lui
Antim Ivireanul, a lui Veniamin Costache sau a lui Andrei Şaguna, va trebui sa se vorbească si de

11
I. ICA, Persoana si comuniune, p.12.
12
Ibidem, p.13.
12
„o epoca Dumitru Stăniloae” in teologia româneasca. O „epoca’’ ce înseamnă peste 65 de ani de
strădanii cărturăreşti si duhovniceşti’’.13

I. 2. SFINŢII PĂRINŢI SI FILOCALIA

Este bine cunoscut cat de mult apreciază si exploatează in invatatura sa Ortodoxia

tradiţia teologica a Sfinţilor Părinţi. Acelaşi lucru poate fi spus si despre teologia părintelui
Stăniloae, unde întreaga Tradiţie a Părinţilor este reprezentata in principal de Părinţii greci. Dintre
aceştia, el a exploatat mai cu seama Părinţii aflaţi intr-un curent de gândire similar, începând cu
Irineu, Clement, Origen, Atanasie si continuând cu Părinţii Capadocieni, Chiril al Alexandriei,
Ioan Gura de Aur, Dionisie, Leontiu de Bizant, Ioan Damaschinul, Simeon Noul Teologul si
Grigorie Palama. Despre teologia sa se poate spune ca este inspirata de Filocalie sau de Părinţii
reprezentând acest curent al Tradiţie; din acest motiv, teologia părintelui Stăniloae este
caracterizata uneori drept filocalica.
Adaptându-se la izvorul predaniei Sfinţilor Părinţi, a stăruit pentru reaşezarea culturii
noastre teologice in albia spiritualităţii patristice si pe coordonatele mistice ale trăirii filocalice,
duruind Bisericii stramosesti, Filocalia in doisprezece volume, si cele mai importante si necesare
opere ale Sfinţilor Părinţi.14
Părintele Stăniloae include in versiunea româneasca autori noi, rezultatul fiind o colecţie
de doisprezece volume intitulata „Filocalia sfintelor nevoinţe ale desavarsirii sau culegere din
scrierile Sfinţilor Părinţi care arata cum se poate omul curati, lumina si desavarsi”, volumele I –
IV (Sibiu,1946-1948) si volumele V - XII (Bucureşti, 1976-1991 ) – de acum înainte Filocalia.
Principala lucrare a părintelui Stăniloae in perioada anilor 1946-1948 devenind
traducerea româneasca a Filocaliei cu introduceri si comentarii. Elementul catalizator i-a fost
oferit de unul din studenţi săi care, devenind monah (părintele Arsenie Boca), a făcut o calatorie la
Muntele Athos unde a descoperit Filocalia greaca. La întoarcere, a impartasit descoperirea
profesorului sau, părintele Stăniloae, care la rândul sau s-a entuziasmat de ideea de a face posibila
romanilor aceasta comoara a spiritualităţii răsăritene.
Părintele Stăniloae a publicat primul volum al Filocaliei in 1946 la Sibiu; cartea
cuprindea introducea sa si traducerea scrierilor Sfinţilor Antonie cel Mare, Evagrie Ponticul, Ioan

13
Ibidem.
13
Casian, Marcu Ascetul, Diadoh al Foticeei si Isaia Pustnicul. Părintele a inclus scurte note
introductive înaintea textului fiecărui autor si in general, el a urmat ordinea primului volum al
Filocaliei greceşti. Volumul doi a fost publicat in 1947 tot la Sibiu si a fost dedicat in întregime
Sfântului Maxim Mărturisitorul. Deşi părintele Stăniloae nu a inclus toate operele maximiene
aflate in Filocalia greaca, el a prezentat un studiu amplu si o foarte buna introducere in teologia
acestui mare Părinte al Bisericii. In 1948, au apărut tot la Sibiu volumele trei si patru. Volumul
trei cuprindea traducerea integrala a faimoaselor „Răspunsuri către Talasie” ale Sfântului Maxim
Mărturisitorul. In volumul patru a inclus autorii pe care i-a omis din primul volum al Filocaliei
greceşti, cum sunt Teodor din Edessa, Talasie Libianul, Ioan Damaschinul, Teofan Monahul si
alţii, pentru care părintele Stăniloae a realizat introduceri si note care uşurează lectura. Teologul
roman a tradus si publicat in patru volume conţinutul primului volum din cele doua volume ale
Filocaliei greceşti, intr-o ordine a autorilor diferita.
După închisoare, părintele Stăniloae si-a reluat numai decât scrisul si a continuat sa lucreze
la traducerea textelor patristice. In 1976 publica cel de al cincilea volum al Filocaliei, care
cuprinde scrierile duhovniceşti ale lui Petru Damaschin si Simeon Metafrast, amândouă luate in
ordine din volumul doi al Filocaliei greceşti originale. Cu acest volum, părintele Stăniloae a reluat
proiectul întrerupt de închisoare.
Continuând cu aceeaşi metoda, părintele Dumitru a prezentat in anul următor (1977)
volumul sase al Filocaliei sale ce cuprinde scrierile filocalice ale Sfintilor Simeon Noul Teologul
si Nichita Stethatos . Volumul şapte avea sa fie publicat in acelaşi an. El cuprindea scrierile lui
Nichifor Monahul, Grigorie Sinaitul si Grigorie Palama. Volumul opt, continuând in general
traducerea autorilor din Filocalia greaca originara, a fost publicat cu doi ani mai târziu (1979). Cu
volumul opt, părintele Stăniloae si-a încheiat proiectul iniţiat in 1946, când a început sa traducă
faimosul corpus de scrieri duhovniceşti. Cu acest prilej a adăugat un apendice incluzând mai mult
de o suta de pagini extrem de bogate si instructive despre isihasmul si tradiţia filocalica
româneasca („Isihastii sau sihastri si rugăciunea lui Iisus in tradiţia ortodoxiei romaneşti”,
volumul VIII ).
In 1980, părintele a făcut un pas neaşteptat: a publicat Filocalia volumul noua. Prin aceasta
el extindea si dezvolta versiunea originara greaca cu un volum incluzând operele altor doi foarte
importanţi autori ai monahismului Bisericii vechi: Sfântul Ioan Scărarul si Dorotei din Gaza.
Acest volum avea sa fie urmat de inca trei: Filocalia volumul X (1981), cuprinzând scrierile
marelui ascet sirian Isaac din Ninive, Filocalia volumul XI (1990), cuprinzând colecţia uneia din
cele mai faimoase si importante corespondente monastice, cea a lui Varsanufie si Ioan; si, in fine,
Filocalia volumul XII (1991) continand scrierile duhovniceşti ale lui Isaia Pustnicul. Cu aceste

14
MMA, in rev. << Ortodoxia >>,1993, Editorial, p. 4-5.
14
volume finale, Filocalia, menita iniţial sa fie o simpla traducere a clasicei antologii greceşti de
texte duhovniceşti, a devenit Filocalia lui Stăniloae.
Importanta planului părintelui Stăniloae poate fi confirmata si de un alt fapt : celelalte
traduceri pe care le-a pregătit si publicat părintele Stăniloae in aceeaşi perioada si care n-au fost
incluse in colecţia sa filocalica. Lista acestor opere este imensa. Traduse si publicate separat, ele
include scrierile Sfinţilor Grigorie al Nyssei (1982); doua volume din scrierile Sfântului Maxim
Mărturisitorul (1983 si 1990); doua volume din scrierile lui Atanasie cel Mare (1987 si 1988);
cinci volume din scrierile Sfântului Chiril al Alexandriei (1990, 1991, 1992 si alte doua in
pregătire); imnele Sfântului Simeon Noul Teolog (1991); cuvantarile teologice ale Sfântului
Grigorie din Nazianz (1993); si operele complete ale Sfântului Dionisie Areopagitul (publicat
postum in 1996).
Călăuzit de Părinţi, mai cu seama de Sfinţii Maxim Mărturisitorul, Isac Sirul si Grigorie
Palama, părintele Dumitru ne ridica la o sublima altitudine si ne arata o privelişte minunata :
unitatea si relaţia lumii văzute si nevăzute cu Dumnezeul Treimic; Logosul si raţiunile lui
Dumnezeu in creaţie; scopul creaţiei. 15
Intr-un răstimp de peste sase decenii, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae este autorul
unei opere publicistice: un număr impresionant de carti, de traduceri din Sfinţii Părinţi si din
literatura filocalica, de monografii, studii si articole, recenzii si note critice, in toate perioadele
bisericeşti din tara si din multe reviste de peste hotare, unde abordează toate subiectele cheie ale
invataturii creştine ortodoxe in confruntarea ei cu teologiile occidentale si, in acelaşi timp, in
deschiderea ecumenica, pe drumul unitatii creştine ecleziale.
Părintele Dumitru Stăniloae este recunoscut in lumea întreaga drept unul dintre cei mai de
seama teologi ai Răsăritului ortodox. Prin părintele Dumitru Stăniloae, Biserica Ortodoxa Romana
a dat întregii lumi creştine un teolog de o excepţionala statura. A fost un om de mare si original
intelect.
Credinţa, suferinţa si iubirea răzbat prin fiecare rând al cartilor scrise de părintele Dumitru
Stăniloae, căci scrierea devenise pentru el trăire si mărturisire.
„Părintele Dumitru Stăniloae poate fi rezumat in trei expresii : o teologie mărturisitoare,
o filosofie filocalica si o viziune cosmica.”16

15
STĂNILOAE, Rugăciunea lui Iisus si experienţa Duhului Sfanţ, p.9.
16
VASILESCU, GH. , Funeraliile
Părintelui Dumitru Staniloae, in rev. Ortodoxia, 1993, p.25.
15
 CAPITOLUL II

INVATATURA DESPRE BISERICA IN STUDIILE PARINTELUI

STANILOAE

„Biserica s-a întemeiat o singura data, prin coborârea limbilor de foc peste oameni, care
raman de atunci neîntrerupt intre oameni, neintervenind nici o întrerupere in existenta Bisericii.
Biserica nu este numai o comuniune de oameni, întemeiata de ei insisi la un moment dat, pentru a
cultiva sentimentul religios, ci este o realitate întemeiata in ziua Cincizecimii de Hristos si in
Hristos prin Duhul Sfânt. Locaşul ceresc, mediul divin al Bisericii a fost pus la dispoziţia
oamenilor in ziua aceea când s-a produs si prima comunitate intre oameni. De atunci toţi cei ce
vor sa facă parte din Biserica intra in acel locaş, care este Hristos, intrând prin aceasta sub
lucrarea Duhului Sfânt”.17

II.1. BISERICA IN SENSUL DE LOCAŞ ŞI DE LARGA COMUNIUNE IN HRISTOS

Biserica nu este o instituţie in sensul unui sistem de norme lipsit de Hristos si supravegheat
de o autoritate impersonala, nu este o instituţie ce desparte pe oameni de Hristos, ci o instituţie
plina de Hristos cel iubitor, care ii priveşte pe toţi si-i asculta pe toţi, dar in acelaşi timp de Hristos
cel neschimbat in bunurile pe care le oferă si in poruncile ce le cere împlinite de la oameni ca
mijloc de desavarsire al lor. Biserica este o instituţie la fel cum este familia instituţie; iar Hristos
este temeiul ei instituţional, fara a înceta sa fie o persoana, cum este tatăl temeiul sau păstrătorul

17
ID, Sinteza eclesoilogica, in rev. Studii Teologice, 1955, nr.5-6, p.275.
16
caracterului instituţional al familiei pe care îl impune tuturor. „Biserica este o scoală in care sunt
crescuţi oamenii, aşa cum familia e o astfel de scoală. Ei trebuie sa împlinească poruncile lui
Hristos pentru creşterea lor. Hristos ii ajuta nevăzut in aceasta, căci Hristos este ascuns in
poruncile sale”.18
Toate popoarele creştine au acelaşi nume pentru locaşul de închinare si pentru larga
comuniune a celor ce cred in Hristos, exprimând prin aceasta legătura indisolubila intre ele. Noi
folosim acelaşi nume de biserica. Grecii foloseau pentru amândouă numele de eclesia, împrumutat
si de popoarele latine din Occident. Cuvântul biserica, forma lui româneasca basilica, înseamnă ca
locaş, casa împăratului, iar ca comuniune, Imparatia lui Hristos si implicit a Sfintei Treime: a
Tatălui si a Fiului si a Sfântului Duh. 19
Cuvântul grec eclesia vine de la verbul ekkaleo, care înseamnă chem pe cineva dintre alţii,
sau îl chem de la o stare la alta. In Noul Testament el are ca subiect totdeauna pe Hristos. Cei
chemaţi El devin o comunitate a lui, sau in El. Deci eclesia este totalitatea celor chemaţi de
Hristos, ca sa vieţuiască in El. Locurile din Noul Testament in care se vorbeşte despre aceasta
chemare a lui Hristos, sau despre cei chemaţi la viata cea noua in El sunt numeroase. Putem
aminti de chemarea Apostolilor de către Hristos, care a fost un eveniment decisiv in viata lor, de
declaraţia repetata a Sfântului Apostol Pavel, ca el a fost «chemat» de Iisus Hristos si ce
întorsătura radicala a produs aceasta chemare in viata lui. El nu mai trăia sieşi, ci lui Hristos, ca de
altfel toţi Apostolii.20
Numele principal de eclesia, dat Bisericii in Noul Testament, o desemnează ca pe
comunitatea celor chemaţi din lume la Hristos, sau in jurul Lui. Sensul acesta îl are in vedere
Sfântul Ioan Gura de Aur, când refera la Biserica cuvintele psalmistului: „Uita poporul tău si casa
părintelui tău” si adaugă de la sine: „Căci nu vii la cineva străin, ci la Cel ce te-a făcut pe tine si
te ocroteşte si te îngrijeşte”. Ca atare numele eclesia indica, fara sa o spună direct, pe Hristos ca
centrul ei. Aceeaşi implicare a preocupării esenţiale de Hristos o indica si numirea de «popor al
lui Dumnezeu» (Tit 2,14; Evrei 4,9).
Părintele Stăniloae in tratatul sau de dogmatica nu foloseşte termenul de ,,eclesiologie”,
deoarece considera ca limitează Biserica la un anumit timp si spaţiu. Biserica este viata, si viata
nu se poate defini, de aceea putem spune ca nu s-a găsit inca o definiţie completa pentru Biserica.
Părintele Stăniloae indica doua realitati pentru termenul si noţiunea de Biserica: Biserica-
locaş de comuniune si închinare si Biserica comunitate de credincioşi ai lui Hristos.
Putem aminti ca inca din vremea Apostolilor s-au rezervat anumite încăperi pentru
adunarea credincioşilor pentru rugăciune si pentru savarsirea Tainelor, ca si pentru ascultarea

18
Ibidem, p.277.
19
STĂNILOAE, Biserica in sensul de locaş si de larga comuniune in Hristos, p. 336.
20
ID., Ibidem, p. 336-337.
17
cuvântului lui Dumnezeu. După cum Sfântul Apostol Pavel îl invata pe Timotei „sa ştie cum
trebuie sa se poarte in casa lui Dumnezeu” (1 Timotei 3,15). Aceasta încăpere nu era considerata
numai o casa de rugăciune a credincioşilor adresata unui Dumnezeu absent, ci se socotea ca însuşi
Dumnezeu locuia in ea. Dar fiindcă Sfântul Apostol Pavel continua: „care este biserica (ecclesia)
lui Dumnezeu celui viu, stâlp si întărire a adevărului”, demonstreza ca el vedea intr-o strânsa
legătura locaşul cu comunitatea bisericeasca ce se aduna in el (ecclesia). Deoarece un locaş de
slăvire a lui Dumnezeu in care nu se mai aduna credincioşii, nu mai poate fi un locaş viu.
Caracterul de locaşuri de adunare a credincioşilor trebuie sa-l fi avut si „bisericile”
amintite in Faptele Apostolilor si in epistolele Sfântului Apostol Pavel. In Fapte se vorbeşte de
„biserica din Ierusalim” care făcea rugăciuni in chip stăruitor, in forma de ectenii, pentru Petru cat
timp se afla in închisoare (Fapte 12, 5). Aici cuvântul „biserica” este folosit atât pentru adunarea
credincioşilor cat si pentru locul in care se ţinea adunarea. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte in doua
rânduri de „biserica din casa lui Achila si a Priscilei” (Romani 16,4; Corinteni 16,9); altădată
vorbeşte de „biserica din casa Nimfei”, arătând ca este vorba de un locaş si nu de biserica in
calitate de corp al credincioşilor in Hristos (Coloseni 4, 15). Cu siguranţa ca in aceasta biserica-
locaş cere Sfântul Apostol Pavel sa se citească epistola lui către coloseni.
Interesul acesta de locaş al „bisericii” este confirmat si de deosebirea pe care o face
Sfântul Apostol Pavel intre „biserica” in care se impartasesc credincioşii cu trupul si cu sângele
Domnului si intre casele lor particulare, in care isi pot satisface foamea si setea obişnuita: „Oare
nu aveţi case ca sa mâncaţi si sa beţi Sau dispreţuiţi biserica lui Dumnezeu si ruşinaţi pe cei ce
nu au’’ (1Corinteni 11,22). Daca la 1Timotei 3,15 locaşul de cult era numit „casa lui
Dumnezeu’’ aici este numit „biserica lui Dumnezeu’’, arătând prin ambele numiri ca aceste
locaşuri nu sunt simple săli de rugăciune lipsite de prezenta lui Dumnezeu, ci casa in care este
prezent si deci si lucrător Dumnezeu.
Locaşurile creştine de cult nu se puteau arata ca nişte locaşuri publice in primele timpuri
ale creştinismului, când numărul creştinilor este foarte mic. Ele trebuiau sa se adăpostească de
aceea in casele unor familii creştine. Pana astăzi a rămas de atunci obiceiul in Grecia de a se
rezerva in casa o încăpere ca biserica, in care vine odată pe an preotul, ca sa savarseasca Sfânta
Liturghie. Dar aceste biserici din case au capatat un caracter public când creştinismul a devenit
numeros si mai ales n-a mai fost persecutat. Insa si când se adăposteau in case particulare, in ele
se aduna o comunitate. Creştinismul nu s-ar fi putut menţine fara adunarea creştinilor in locaşurile
in care se întăreau împreuna in credinţa prin „rugăciuni si cantari duhovniceşti” (Efeseni 5, 19),
dar in care aveau si credinţa in prezenta si lucrarea lui Dumnezeu culminând in prezenta lui
Hristos pe altar.21

21
ID., Locaşul bisericesc propriu-zis, cerul pe pamat sau centrul liturgic al creaţiei, p.282.
18
 La 1 Cor. 14, 33-35, Sf. Ap. Pavel foloseşte cuvântul eclesia cu sensul de locaş, atunci
când cere femeilor «sa tacă in biserica». In acelaşi inteles este folosit cuvântul atât in 1 Cor. 11,
18 cat si in Col. 4, 16, unde Sf. Ap. Pavel cere sa se citească epistola sa si in «Biserica
laodiceenilor». Bineînţeles, ca epistola se va citi in fata comunitarii din Laodiceea, dar nu in
indiferent care casa unde era adunata comunitatea, ci intr-un locaş al lui Dumnezeu.
Definind locaşul bisericesc, Simeon Tesaloniceanul zice ca este „casa lui Dumnezeu, ca
deşi este alcătuita din lucruri neînsufleţite ea se sfinţeşte cu dumnezeiescul har si cu rugăciunile
preoţeşti si nu este ca celelalte case, ci este făcut pentru Dumnezeu si pe El îl are locuitor si in ea
este slava, puterea si darul Lui”22, iar Patriarhul Gherman al Constantinopolului din secolul VII
zice ca: „Biserica este cerul pe pamant, in care locuieşte Dumnezeul cel ceresc, închipuind
crucea si mormântul si învierea lui Hristos’’.
Este foarte probabil ca inca din primele secole creştine, in timpurile si locurile unde
persecuţia se domolea, apăreau si locaşurile de cult publice. Se ştie ca astfel de săli publice de cult
au apărut inca prin sec. II in partile Siriei si in Smirna. Ele purtau acolo numele de basilici. Cu
acest nume ele au trecut la traco, si daco-romanii increstinati din Peninsula Balcanica si din
Nordul Dunării de jos, la care acest nume s-a păstrat pana astăzi. Ele s-au putut păstra in special la
daco-romanii din Nordul Dunării, mai ales după retragerea autoritatilor romane si deci a încetării
persecuţiei creştinilor din partea lor. Dar la daco-romanii creştini interesul acestor locaşuri de săli
publice s-a modificat in interesul de case ale împăratului Dumnezeu. Modificarea aceasta a fost
influenţata si de începerea liturghiei, foarte timpuriu, cu cuvintele: „Binecuvântata este imparatia
Tatălui si a Fiului si a Sfântului Duh’’. Prin aceasta in sensul de locaş al bisericii s-a accentuat si
mai mult legătura cu prezenta lui Dumnezeu in el, in special in Sfânta Liturghie.
Biserica ca locaş are o mare importanta. Aici credincioşii se întâlnesc împreuna, se roagă
si cânta împreuna. Aceasta adunare a comunitatii in Biserica joaca un mare rol. Biserica nu poate
exista, subzista, nu se poate înnoi, ca si comuniune a credincioşilor, fara biserica locaş in care
aceştia se aduna pentru a se ruga. Rugăciunea reciproca este fundamentala. 23
Daca locaşul bisericii ii aduna la un loc pe credincioşi si-i ajuta sa înainteze împreuna,
prin rugăciuni, prin lauda lui Dumnezeu, prin eforturile de curatire de păcate, de duşmanii, de
egoism, prin dăruire de sine, spre Hristos, iar deplina unire cu El se realizează prin impartasirea cu
trupul si sângele Lui de pe sfânta masa, intre locaşul bisericesc si liturghia din ea, care culminează
in Sfânta Impartasanie, este o strânsa legătura.24
Dar Sf. Ap. Pavel leagă strâns biserica in sensul de locaş nu numai cu biserica in sensul de
larga comuniune in Hristos, care este răspândita peste tot unde sunt credincioşi in Hristos, ci si cu

22
ID., Ibidem, p.284.,
23
COSTA DE BEAUREGARD, Mica dogmatica vorbita, p.106.
24
ID., Locaşul bisericesc propriu-zis, cerul pe pamant sau centrul liturgic al creaţie, p.306.
19
comunitatea care se aduna înlăuntrul ei ca locaş. Aceasta legătura intre biserica in sensul de locaş
si biserica in sensul de comuniune răspândita pretutindeni o arata Sf. Ap. Pavel alternând folosirea
cuvântului in cele doua sensuri, iar legătura bisericii ca locaş cu biserica in sensul de comunitate
adunata înlăuntrul ei o arata in locurile in care spune: „salutaţi Biserica din casa Nimfei”
(Coloseni 4, 15), sau : “har si pace Bisericii din casa ta” (Filimon 2). Desigur nu saluta locaşul in
sine ci comunitatea, dar comunitatea se aduna in acelaşi locaş.25
In cuvântul Biserica este subînţeleasă prezenta lui Hristos, in aşa mod incat creştinii care
trăiesc credinţa in realitatea ei spirituala concreta, atunci când zic biserica ei se refera in primul
rând la locaşul bisericesc, deoarece aici primesc pe Hristos, ,,pe care cei mai introduşi in sensul
teologic al Bisericii îl vad mai mult in larga comuniune a celor ce cred in El”.26
Dar Biserica nu este in afara de persoane, ci in ele fiind constituita de unitatea lor in
Hristos. Prin totalitatea lor închegata in Duhul lui Hristos se naşte si sporeşte credinţa in fiecare,
dar fiecare este dator sa contribuie la naşterea, încălzirea si sporirea credinţei in ceilalţi. Fiecare isi
datorează credinţa Bisericii si are in cadrul ei o responsabilitate pentru susţinerea credinţei
Bisericii.
Aducându-se pe Sine jertfa Hristos in locaşurile bisericeşti si impartasindu-Se in ele prin
trupul si sângele Sau si prin harul tuturor Tainelor, membrilor comunitatii din fiecare locaş, El
este prezent si lucrător in întreaga comuniune bisericeasca. Aşadar, au dreptate credincioşii simpli
atunci când înţeleg in primul rând prin biserica locaşul in care se întâlnesc cu Hristos si-L primesc
pe El. Sf. Ap. Pavel observa ca, comunitatea nu poate fi despărţita de locaş aşa cum nici locaşul
nu poare fi despărţit de comunitate, si nici ambele de larga comuniune bisericeasca. ,,Căci
Biserica are drept viata a ei pe Hristos, pornind de la comunitatea unita cu Hristos in locaşul
bisericesc”.27
La Cina cea de Taina Mântuitorul, impartasindu-Se ucenicilor cu trupul si cu sângele
Sau, le-a poruncit: „Aceasta sa faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Prin aceasta El a
demonstrat ca impartasirea cu El reprezintă forma principala prin care isi va îndeplini fagaduinta
Sa : „Iată Eu cu voi sunt in toate zilele pana la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20).
Fiul lui Dumnezeu ni se impartaseste in bisericile creştine care a venit in cea mai mare
intimitate a noastră si rămas aproape de noi. Îl avem intr-o si mai mare apropiere datorita jertfei si
pătimirii pentru noi si datorita ca ne ramane in aceasta apropiere permanenta prin starea de jertfa
in care Se afla continuu si in care ni se impartaseste.

25
ID., Biserica in sensul de locaş si de larga comuniune in Hristos, p.338.
26
ID., Ibidem p.338
27
Ibidem, p.338.
20
 O unitate cu mult mai mare nu numai intre cei ce sunt in acelaşi locaş bisericesc, ci intre
cei prezenţi in toate locaşurile bisericeşti se realizează prin întruparea Fiului lui Dumnezeu dar
mai ales prin impartasirea de El ca jertfa.
„Locaşul bisericesc este centrul liturgic al creaţiei, sau locul central unde se savarseste si
unde se raspandeste peste întreaga creaţie puterea mântuitoare a lui Hristos prin Duhul Sau si prin
aceasta se promovează înaintarea ei spre unitatea cat mai deplina. E o unitate imprimata de
unitatea treimica, datorita unei tot mai accentuate penetrări a creaţiei de Sfânta Treime sau de
puterea ei care unifica persoanele in iubire fara sa le confunde.’’28
Astfel, locaşul bisericesc reprezintă spaţiul central al lucrării mântuitoare a lui Hristos,
deoarece inima Liturghiei ce se savarseste in ea este dumnezeiasca Euharistie, care consta in taina
prefacerii pâinii si vinului in trupul si sângele Domnului si in impartasirea cu ele a credincioşilor.
Întâlnirea culminanta a credincioşilor cu Iisus Hristos si Duhul Lui cel Sfânt, care a
prefăcut pâinea si vinul in trupul si sângele Domnului si le-a umplut pe acestea de prezenta Sa, are
loc in locaşul bisericii in timpul Sfintei Liturghii. Iar aceasta întâlnire cu Hristos in locaşul
bisericii nu este trăita de credincioşi ca persoane izolate, ci in comunitate, întărind unitatea dintre
ei fara de care nu este mântuirea.
Astfel locaşul bisericii nu e numai o casa de rugăciune a credincioşilor, care si-ar lua
puterea de unire cu Dumnezeu si intreolalta din ei insisi, ci o casa in care lucrează Dumnezeu, mai
bine zis Hristos însuşi prin Duhul Lui cel Sfânt, nedespărţit de Tatăl. Sfânta Treime ii uneşte pe ei
in locaşul bisericesc fara sa-i confunde, aşa cum sunt unite si persoanele dumnezeieşti.
Credincioşii nu se aduna in locaşul bisericesc numai pentru a se ruga împreuna lui Dumnezeu care
romane la distanta, sau de a asculta o predica despre El. Acest lăcaş este totodată si un loc al
prezentei si al lucrării lui Dumnezeu cel in Treime. Precum este in cer, aşa este Sfânta Treime si
in biserica, sau cerul e prezent in biserica. Dumnezeu cel in Treime nu asculta numai din cerul
depărtat rugăciunile credincioşilor, ci la aceasta chemare a lor răspunde cu prezenta si lucrarea
Lui. In mod special întâlnirea aceasta ajunge pana la punctul culminant in mâncarea trupului
Fiului lui Dumnezeu cel răstignit si înviat si in băutura sângelui Sau cel vărsat pentru noi dintr-o
iubire netarmuita, pentru ca si noi sa ne umplem de o iubire asemănătoare cu care sa-i răspundem
Lui si sa ne întâmpinam unii pe alţii.29
Legătura dintre cele doua aspecte ale fundamentului divin al Bisericii, intre cel de locaş
(Fiul) si cel de comuniune divina (Sfânta Treime), se poate vedea si astfel: omul făcut si el templu
după chipul Fiului, nu este o fiinţa singuratica, ci este membru al unei comunitati. El caută
comunitatea, nu se simte întreg când este singur. „Omul e biserica nu numai in sensul de locaş, ci
si in sensul de membru al comunitatii, sau e locaş in sensul ca e destinat sa facă loc in sine

28
ID., Locaşul bisericesc propriu-zis, cerul pe pamant sau centrul liturgic al creaţiei, p.277.
29
ID., Ibidem,p.278.
21
semenilor săi, ca nu poate exista ca locaş gol: locaşul e loc de împreuna vieţuire si fara aceasta
locaşul nu-si plineşte rostul de locaş’’.30 Astfel si Fiul fiind ca model al omului locaş, este in
acelaşi timp membru al comunitatii treimice, este locaş ce are in sine pe Tatăl si pe Duhul Sfânt.
Precum omul nu poate fi conceput ca existând singuratic, aşa nici Fiul nu poate fi conceput decât
in unire cu Tatăl si cu Duhul Sfânt. Deci in calitate de templu de sus, Fiul nu poate fi conceput
decât in legătura cu Tatăl si cu Duhul Sfânt.
Daca Hristos cuprinde totul in Sine inca din pântecele sau din braţele Maicii Sale, cu atât
mai mult cuprinde totul din locaşul bisericesc, iar cei uniţi cu El cuprind si ei toate, sau sunt uniţi
cu toate. De aceea, oricât de mica ar fi biserica, având pe Atotiitorul in ea, cuprinde virtual si in
tendinţa totul: “Si in timp ce locuia in sânul Maicii Sale, locuiau in sânul Lui toate făpturile”. „El
era întreg in trupul Maicii si totodată intreg in toate”. Purtandu-L pe El, Maica Lui purta toate.
Aşa poarta toate in sine credinciosul si biserica care-L cuprind pe El.31
Biserica întruneşte in ea toate cele cereşti si cele pamantesti si prilejuieşte continuarea
lucrării de mântuire a lui Hristos pana la sfârşitul timpului. De aceea cine intra in biserica, sau
trece prin fata ei se închina, căci intra sau trece pe langa locul unde locuieşte si lucrează Sfânta
Treime toate cele ale mântuirii si îndumnezeirii înveşnicite a noastre. Trecând prin fata bisericii,
credinciosul ştie ca trece prin fata lui Dumnezeu celui in Treime, din care o Persoana s-a răstignit
pentru noi. Din acest motiv isi face semnul crucii aducându-si aminte atât de Sfânta Treime cat si
de jertfa lui Hristos si prin aceasta simţind lucrarea Treimii si a lui Hristos cel răstignit pentru el
asupra lui.
Din locaşul bisericii, ca spaţiul lucrării sfinţitoare a lui Hristos, Hristos isi întinde puterea
acestei lucrări si in afara de acest locaş. Hristos porneşte de aici cu cei ce s-au impartasit aici de El
oriunde, si-i insoteste oriunde, ajutându-i sa se roage si sa împlinească fapte de ajutorare a
semenilor lor. Hristos continua astfel sa fie oriunde cu persoana fiecărui credincios; este prezent
in mijlocul celor ce vorbesc despre El, sau se ajuta unul pe altul din credinţa in El, din
răspunderea fata de El; oriunde se afla creştini cu o viata mai mult sau mai puţin sfânta, familii
mai mult sau mai puţin sfinte, oriunde merge preotul, organul văzut al preoţiei Lui, ducând prin
slujbele si prin sfaturile si mângâierile lui, lumina si lucrarea lui Hristos. 32
„Locaşurile bisericeşti sunt ca nişte flori, care deşi cresc in anumite locuri, isi întind
mireasma lor la distante mari, oriunde sunt fiinţe capabile sa o simtă’’.33

30
ID., Sinteza eclesiologica, p.273.
31
ID., Locaşul bisericesc propriu-zis, cerul pe pamant sau centrul liturgic al creaţiei, p.296.
32
ID., Locasul bisericesc propriu-zis, cerul pe pamant sau centrul liturgic al creaţiei, p.306.
33
ID., Ibidem, p307.
22
 II.2. BISERICA – „TRUP AL LUI HRISTOS’’

„Biserica e unirea a tot ce exista, sau e destinata sa cuprindă tot ce exista: Dumnezeu si
creaţie. Ea e împlinirea planului etern al lui Dumnezeu: atotunitatea.” 34
Biserica reprezintă viata umana a credincioşilor pătrunsa de viata divina si ea este o taina
ce nu poate fi cuprinsa complet intr-o definiţie. Atât Sfinţii Părinţi cat si Sfântul Apostol Pavel
pentru sugerarea caracterului Bisericii se folosesc de imagini. Si imaginea cea mai potrivita a
Bisericii este aceea de „trup al lui Hristos”. Ea este folosita de Sfântul Apostol Pavel si de Sfinţii
Părinţi, deoarece exprima cel mai bine faptul ca in Biserica suntem uniţi strâns cu Hristos cat si
intreolalta. Sfinţii Părinţi considera ca puterea de adunare, a celor ce cred, in trupul lui Hristos si
de modelare a lor după chipul Sau, este prezenta in Hristos inca de la întrupare. Prin întrupare,
zice Sfântul Ioan Gura de Aur, Hristos a luat „trupul Bisericii’’, iar întruparea Sa reprezintă
întemeierea potenţiala a Bisericii.35
Prin cele patru acte ale operei de mântuire si anume prin Întrupare, Răstignire, Înviere si
Inaltare, Hristos pune temelia Bisericii in trupul Sau, care reprezintă cel de al cincilea act al operei
de mântuire. „Dar Fiul lui Dumnezeu nu S-a făcut om pentru Sine, ci pentru ca din trupul Sau sa
extindă mântuirea ca viata dumnezeiasca in noi. Aceasta viata dumnezeiasca, extinsa din trupul
Sau in credincioşi, e Biserica.'' 36
Biserica este expresia credinţei comune in Hristos. Credinţa comuna in Hristos,
preocuparea esenţiala comuna de Hristos reprezintă esenţa Bisericii, si nu invers; deoarece
intrarea in relaţia personala cu Hristos nu poate avea loc decât in Biserica. „Hristos este misterul
culminant central in continua iradiere de putere si de atracţie la unirea cu Sine a oamenilor
făcând din aceasta unire, al cărei focar este, misterul lărgit al Bisericii. El este izvorul continuu
curgător de putere in Biserica, intretinand neîncetat viata dumnezeiasca in ea. Prin aceasta cei ce
primesc din puterea Lui devin tot mai intim uniti nu numai cu El, ci si intreolalta. Viata
curgătoare din Hristos fiind o viata a iubirii, pătrunde in ei ca o alta Persoana dumnezeiasca,
adica ca Duhul Sfânt”.37
Comunitatea nu s-ar putea înţelege fara Hristos ca izvorul ei de viata si ca centrul tuturor
preocupărilor ei. Ei cred in puterea lui Hristos ca fiul lui Dumnezeu cel întrupat si înviat care le
asigura viata eterna si prin aceasta da un sens deplin vieţii lor. Fara acest centru care este Hristos,
nu s-ar fi putut întemeia si nu s-ar putea menţine aceasta comunitate, in unitatea ei.

34
ID., Teologia dogmatica ortodoxa , 1997, vol. II, p.137..
35
ID., Autoritatea Bisericii, p.184.
36
ID., Teologia dogmatica ortodoxa, 1997, vol. II, p.130.
37
ID., Realitatea tainica a Bisericii, p.417.
23
 Părintele Stăniloae face referire la ceea ce spune Sfântul Chiril din Alexandria despre
Biserica ca Trup al lui Hristos: „Căci binecuvântându-i intr-un trup, adică in al Sau, pe cei ce
cred in El, prin impartasirea tainica, ii uneşte in Sine si intreolalta. Căci cine ar desparţi si ar
scoate din unitatea naturala intreolalta pe cei legaţi prin Trupul Sfânt cel unul, in unitatea cea in
Hristos? Căci daca ne impartasim dintr-o pâine, toţi alcătuim un trup. Pentru ca nu se poate
imparti Hristos. De aceea este numita Biserica si Trup al lui Hristos, iar noi madulari in parte,
după cugetarea lui Pavel (Efeseni 5,30). Căci uniţi fiind toţi in Hristos prin Sfântul Trup, întrucât
L-am luat pe Cel Unul si neimpartit in trupurile noastre, suntem madulari proprii Lui mai mult
decât noua înşine…Iar daca suntem uniţi intreolalta in Hristos, si nu numai intreolalta, ci si cu
El, Cel ce se afla in noi prin Trupul Sau, cum nu este limpede ca toţi suntem una si intreolalta si
in Hristos? Căci Hristos este legătura unitatii fiind acelaşi si Dumnezeu si om”.38
Biserica reprezintă unitatea desavarsita intre credincioşi si de aici se deduce si unitatea in
Hristos, fiind singurul in care se poate realiza unitatea deplina. Sf. Ap. Pavel indeamna pe
credincioşi sa tina la Hristos ca la capul care-i tine uniţi intr-un trup sau in Biserica „de la care tot
trupul isi sporeşte creşterea” (Coloseni 2, 19).
Biserica gândita din veci in planul lui Dumnezeu cu privire la lume, a primit primul ei
fundament in unitatea intre oameni intreolalta si intre ei si Dumnezeu in Paradis. Dar acest
fundament slăbit prin păcat, a fost refăcut si perfecţionat prin Hristos in care Dumnezeu s-a unit in
mod nedespărţit cu omul si pe toţi oamenii i-a unit virtual cu Sine. Ea este menita sa duca la
actualizare deplina unirea lui Dumnezeu cu toţi oamenii. „Astfel văzuta, Biserica apare înaintea
noastră ca un întreg…unind divinul cu umanul…, pe îngeri si pe sfinţi, duhurile drepţilor ajunşi la
desavarsire si pe credincioşii trăitori pe pamant (Apocalipsa 7,9), sub un singur Cap: Hristos, a
cărui lumina dumnezeiasca isi raspandeste razele ei si luminează toate adâncurile veacurilor si
mileniilor înainte de Întruparea dumnezeiasca, întrucât puterea jertfei lui ispăşitoare si harul Lui
rascumparator se întinde nu numai pana in prezent si in viitor pana la sfârşitul lumii ci de
asemenea si in cel mai depărtat trecut, cuprinzând pe toţi cei puşi de la întemeierea lumii in cartea
vieţii Mielului celui înjunghiat” (Apocalipsa 13,8). 39**
Credincioşii si deci si trupul lui Hristos pe care ei il constituie reflecta in existenta lor pe
Hristos care a murit si a înviat. Sf. Ioan Gura de Aur zice: „Pavel in toate râvneşte sa arate ca toate
le avem cate le are si Hristos. Si in toate epistolele sale preocuparea lui este sa arate ca in toate ne
impartasim cu El”.40
Biserica este locul si forma puterii lui Dumnezeu acţionând neîncetat intre oameni si in
ei, pentru ca ea este locul rugăciunii. Ea reprezintă comunitatea celor ce înaintează prin puterea

38
ID., Sinteza eclesiologica, p. 269.
39
ID., Transparenta Bisericii in viata sacramentala, p.515-516.
40
ID., Transparenta Bisericii in viata sacramentala, p. 504.
24
Duhului in Hristos spre înnoirea si însuşirea negrăita a comuniunii desavarsite cu Hristos si cu toţi
cei care cred . Sfântul Duh fiind calauza plina de putere care conduce creaţia spre Imparatia cea
veşnica, lucrând in mod special in si prin acest câmp de forţa divin care este Biserica. 41 Biserica
constituind locul in care se realizează mântuirea: „Hristos mântuieşte pe oameni întrucât se
extinde in ei, întrucât ii incorporează in Sine si întrucât ii asimilează treptat cu omenitatea Sa in
viata. Biserica este aceasta extindere a lui Hristos in oameni, acest laborator in care se realizează
treptat asimilarea oamenilor cu Hristos cel înviat. Daca credincioşii sunt adunaţi in acelaşi
Hristos, daca acelaşi Hristos ii incorporează pe toţi cei ce se mântuiesc, ridicându-i la starea
umanitatii Sale, prin energia harului ce o transmite din Sine, mântuirea nu se poate obţine in
izolare. Mântuirea se obţine numai in Biserica, in organismul celor adunaţi in Hristos. Ea e
câmpul de acţiune al energiei harului ce tasneste din Hristos, adică al Duhului Sfânt care
salasluieste deplin in umanitatea lui Hristos cea înviata, si din ea ni se comunica noua”. 42
Cei ce cred in Acelaşi Hristos si adunându-se ca Biserica, se sfinţesc din umanitatea
sfinţita a lui Hristos. Ei se sfinţesc prin Sf. Taine prin care se unesc cu Hristos, si primesc harul.
Pentru ca acolo unde este Hristos prin Taine, acolo este Biserica plina de Duhul comuniunii in El,
sau numai Biserica impartaseste pe Hristos ca Trup a Lui prin mijlocirea tainelor. Mădular a lui
Hristos nu poate deveni si nu poate ramane cineva, progresând in aceasta calitate, decât daca se
integrează si face parte din Trupul tainic al Lui. Prin botez, omul intra in legatura cu Hristos, dar
si in atmosfera de credinţa, care insufleteste ca o putere divina obştea bisericeasca.
Sf. Ap. Pavel afirma ca credincioşii devin “un trup”, sau mădulare ale trupului lui
Hristos, prin Botez. „Noi toţi ne-am botezat intr-un Duh spre a fi un trup” (I Corinteni 12, 12).
Prin Botez devenim deci ai lui Hristos dar prin aceasta devenim mădulare ale trupului cel unul al
lui Hristos, deci ne adăugam intr-un mod oarecum organic Bisericii. 43 Sf. Ap. Pavel nu considera
Biserica trup al lui Hristos in mod abstract, ci ca comunitate a credincioşilor: „Noi cei mulţi
suntem un trup” (I Corinteni 10, 17). „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos si madulare in parte” (I
Cor. 12, 17; 12, 12; 12, 14). „Trupurile voastre sunt mădulare ale lui Hristos”(I Cor. 6, 15).
„Suntem mădulare ale trupului Lui” (Efeseni 1, 28).
Drumul mântuirii trebuie sa îl parcurgem in Hristos căci s-a facut pentru noi pilda
desavarsita, dar nu numai morala, ci modelul cu care trebuie sa devenim intru toate la fel, chiar si
in existenta Lui, întrucât este cu putinţa creaturii. Aceasta insa nu o putem prin noi, ci prin
Mântuitorul.44
„Biserica in totalitatea ei este casa lui Dumnezeu aşezata in văzul nostru; este Hristos
însuşi transparent prin cei ce s-au sădit in El, s-au imbracat in El. Ea este chemata sa împlinească

41
ID., Rugăciunea lui Iisus si experienţa Duhului Sfânt, p10-111.
42
ID., Sinteza elesiologica, p.267.
43
ID.,Transparenta Bisericii in viata sacramentala, p.504.
44
ID., Sinteza eclesiologica, p.267.
25
porunca Mântuitorului: «Voi sunteţi sarea pamantului; daca sarea se va strica, cu ce se va
săra?…Voi sunteţi lumina lumii. Nu poate sa se ascundă cetatea aşezata pe vârful munţilor, nici
nu aprind făclia si o pun sub obroc, ci in sfeşnic, va sa lumineze tuturor celor din casa. Aşa sa
lumineze lumina voastră, înaintea oamenilor, ca sa vadă faptele voastre cele bune si sa slăvească
pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Matei 5,13). Biserica are menirea sa arate lumii numai fapte bune,
ca fapte prin puterea credinţei in Dumnezeu, ca fapte făcute prin puterea si după exemplul lui
Hristos. Prin aceasta reflecta practic si eficient pe Hristos. Făcând aceasta, împlineşte misiunea ei
universala, arata si ajuta omenirea întreaga sa meargă spre ţinta realizării ei”.45 **
Biserica este prezenta pretutindeni unde se afla unul din membrii ei, căci Mântuitorul a
spus: „Unde sunt doi sau trei adunaţi in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor” (Matei
18,20). Aşa cum in Hristos firile sunt unite intre ele intr-o persoana, fara ca ele insele sa înceteze
de a mai exista, aşa in Biserica persoanele credincioase sunt unite cu persoana lui Hristos tot mai
mult in lucrare si voinţa si prin aceasta intr-o unitate care le înglobează, fara ca persoanele sa se
contopească intr-o singura persoana. Unitatea credincioşilor ca trup a lui Dumnezeu , fiind o
unitate spirituala de persoane conştiente, ele trebuie sa-si dea seama pana la un loc de unitatea lor
si sa conlucreze la întărirea ei. Iar in viata creştina elementul de temelie fiind oarecum credinţa,
membrii Bisericii trebuie sa se ştie uniţi in primul rând in credinţa si susţinerea si întărirea acestei
unitati sa le fie cea dintâi preocupare. De aceea unirea cu Biserica prin taina Botezului a fost
condiţionata de la început de primirea credinţei ei si rămânerea in Biserica de rămânerea in
credinţa ei.46
Biserica este asemănata cu „un rug, compus din lumânările aprinse, reprezentate ale
credincioşilor, nu numai când se fac rugăciunile obşteşti cu credincioşii adunaţi împreuna, ci este
un rug întins in toţi membrii, chiar când se roagă in particular, prin faptul ca tin invatatura cea
unica si adevărata despre Hristos si împlinesc poruncile Lui, cu conştiinţa ca aparţin Bisericii,
fiind incalziti de acelaşi Duh al lui Hristos, primit prin Tainele Bisericii, deci având acelaşi
Hristos in ei’’.47
Membrii Bisericii sunt stapaniti in mod esenţial de Hristos si numai de aceea formează
Biserica. Biserica trebuie sa simtă impulsul irezistibil si sa spună ca Sf. Ap. Pavel: „De toate ne-
am lipsit si pe toate le socotesc gunoaie, ca sa dobândesc pe Hristos” (Filip 3, 9). Fiecare membru
al ei si ea trebuie sa aibă conştiinţa exprimata de Sf. Ap. Pavel: „Acum nu mai trăiesc eu, ci
Hristos traieste intru mine” (Gal. 3, 20).
In considerarea Bisericii ca trup al lui Hristos, care este Capul ei, se afirma atât poziţia
centrala a lui Hristos in ea, cat si manifestarea Lui prin ea. Căci trupul este format după chipul

45
ID.,Transparenta Bisericii in viata sacramentala, p. 514-515.**
46
ID.,Autoritatea Bisericii, p .203.
47
ID.,Iisus Hristos lumina lumii si îndumnezeitorul omului, p. 214-215.
26
capului si îndeplineşte intenţiile Lui; si fiecare mădular, deşi este altfel decât celelalte, serveşte
capului si are imprimat in sine specificul capului. Trupul este o continua exprimare efectiva a
capului. Sfântul Chiril al Alexandriei considera ca toţi cei ce sunt in trupul lui Hristos, deci care il
au pe El drept cap «se configurează prin El spre nestricaciune» 48.
Biserica este extensiunea sociala a lui Hristos cel înviat. Dar Biserica insasi nu se afla
deplin in starea de înviere in care se afla umanitatea personala a lui Hristos, ci numai tainic, in
adânc, prin anticipare. El se extinde in ea pentru a o duce treptat in starea Lui. Avem acest
paradox: Hristos este in starea de înviere, dar extensiunea Lui sociala este numai in drum spre
starea de înviere sau Biserica este in amândouă stările, este întinsa intre ele. Biserica repeta
drumul lui Hristos, dar aceasta înseamnă ca in chip tainic însuşi Hristos repeta in oameni, cu
oamenii, pentru oameni acest drum, pentru a le da si lor puterea sa o facă. Biserica este Hristosul
social, comunitar, care face necontenit drumul lui Hristos cel personal, cu Hristos cel personal.
„Hristos in calitate de Cap nu se poate desparţi de Trupul Sau, ci este mai degrabă mereu
conducătorul nemijlocit si suflarea cea mai intima, mereu prezenta in el…Aceasta comunitate
intre Hristos si Biserica se bazează pe participarea Bisericii la pătimirea si Învierea lui Hristos si
se activează in ea. Aceasta insa se împlineşte sacramental in Taine, mai ales intai in Botez, cum
a stabilit Pavel (Romani 6), in propoziţii si rânduri sigur”.49
Hristos fiind Capul Bisericii nu se poate desparţi de Trupul Sau, ci El reprezintă
conducătorul nemijlocit si suflarea cea mai intima, care este mereu prezenta in el. Comuniunea
intre Hristos si Biserica se bazează pe participarea Bisericii la pătimirea si Învierea lui Hristos si
se activează in ea. Aceasta insa se împlineşte sacramental in Taine, mai intai prin Botez, după
cum a stabilit Sfântul Apostol Pavel (Romani 6). „Iar Teofan al Niceei, un scriitor bizantin din
secolul al XIV-lea, zice: «Căci intai trebuie sa se facă mădularele asemenea capului, ceea ce
infaptuieste dumnezeiescul Botez, apoi sa se unească cu capul unire care se infaptuieste prin
dumnezeiasca Impartasanie»’’. 50
Biserica este împlinirea lui Hristos, in acelaşi fel cum arborele este împlinirea seminţei.
Tot ce este conţinut in samanta intr-un mod condensat, isi primeşte deplina dezvoltare in
arbore…El însuşi este complet si atotperfect, dar inca nu a atras firea uman la Sine intr-o
implinire finala. Numai treptat intra aceasta in comuniune cu El si da o noua plenitudine operei
Lui, care isi atinge astfel plenitudinea ei. 51
„Biserica vine de la Dumnezeu si sfarseste si isi afla odihna in Dumnezeu; ea porneşte de
la Dumnezeu si se întoarce in Dumnezeu, pentru a fi la sfârşit deplina si pentru a fi luminata si
slăvita in Ierusalimul ceresc si unita cu Imparatia cereasca a lui Dumnezeu, cea fara de sfârşit,

48
ID.,Transparenta Bisericii in viata sacramentala, p.503-508.
49
ID.,Sinteza eclesiologica, 267-268.
50
ID., Transparenta Bisericii in viata sacramentala, p508, apud. Ep. III; P.G., CL, 329-340.
51
ID., Autoritatea Bisericii, p.185., apud.xxxxfxfcfghg
27
infinita, având singura caracterul eternităţii, sub Dumnezeu împăratul comun al tuturor, ca
«Dumnezeu sa fie totul in toate» (1 Corinteni 15,28).52

II.3. ATRIBUTELE BISERICII

„Cred intr-una, sfânta, soborniceasca si apostoleasca Biserica”, sunt cele patru atribute ale
Bisericii care sunt fixate la Sinodul din Constantinopol in 381.
„Biserica este Imparatia duhovniceasca cea una, sfânta, apostolica si universala, in care
este mereu prezent cu puterea lui Împăratul Hristos, încălzind si luminând pe toţi membrii ei ca
pe un neg si ca pe un candelabru alcătuit din credincioşii uniţi, fara sa se confunde, ca nişte
ramuri sau ca nişte lumânări de acelaşi foc sau de aceeaşi lumina a iubirii lui Hristos si fata de
Hristos”.53
a) UNITATEA BISERICII

Biserica este una. Exista o singura Biserica deoarece unul este Dumnezeul si unul este
Iisus Hristos care este Capul ei. „Este un singur trup si un singur duh, după cum aţi fost chemaţi
intr-o singura nădejde… Exista un singur Domn, o credinţa, un botez, un singur Dumnezeu, Tata
a tuturor” (Efes 4, 4-6). Unitatea aparţine de constituţia Bisericii, ca trup extins al cuvântului
întrupat. Deoarece Hristos s-a întrupat, s-a răstignit si a înviat, si in infinitatea iubirii sale fata de
Tatăl si a Tatălui fata de El, a adunat ca om pe toţi cei dezbinaţi in Sine. Fiind uniţi toţi in Hristos
se constituie insasi esenţa mântuirii. Unitatea Bisericii reprezentând o comunicare si o extensiune
a unitatii lui Dumnezeu.
Biserica este unitara si in interiorul ei. Fiecare membru trebuie sa se simtă una cu toţi
ceilalţi, fiindcă traieste in acelaşi timp tainic la Domnului, au aceeaşi credinţa si aceleaşi bunuri
spirituale. Fiindcă cine nu se simte unit cu ceilalţi in Hristos, nu este nici el însuşi in Hristos.
„Aşadar nu mai sunteţi străini si locuitori vremelnici, ci sunteţi împreuna cetăţeni cu sfinţii si
casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind in temelia Apostolilor si a proorocilor, unde Însuşi Iisus
Hristos este piatra cea din capul unghiului. Intru El toata zidirea bine alcătuita creste ca sa
ajungă un locaş sfânt in Domnul. Intru El si voi sunteţi împreuna zidiţi spre locaş lui Dumnezeu
in Duhul” ( Efes 2,19-22).
Unitatea intru Biserica si Hristos si in interiorul Bisericii se hrăneşte din unitatea intre Fiul
si Tatăl: „Ca toţi sa fie una, după cum Tu, Părinte, intru Mine si Eu intru Tine, ca si ei sa fie intri
Noi” (Ioan 17,24). Biserica vieţuieşte in oceanul de iubire dintre Persoanele Sf. Treimi, fiindcă
aşa cum nu se pot desparţi cele trei Persoane din unitatea lor iubitoare, tot aşa nu se poate desparţi

52
ID.,Transparenta Bisericii in viata sacramentala, p. 516.
28
nici Biserica de Dumnezeu si totodată nici membrii ei credincioşi intreolalta, in profunzimea
fiinţei lor.54
Pentru menţinerea si întărirea unitatii Bisericii o deosebita importanta o are Euharistia, ca
impartasanie comuna. Căci acolo unde este Biserica este Euharistia si acolo unde este Euharistia
este Biserica. Membrii Bisericii primindu-L de fiecare data pe Hristos, Biserica continua sa se
hrănească din acelaşi Hristos. „Căci in Hristos Iisus nu mai este bărbat si femeie, ci ai Unuia
suntem toţi ca unii ce ne impartaseam dintr-o pâine” (Gal. 3,28). Dar unitatea Bisericii se menţine
si se intareste nu numai prin Euharistie ci si prin Botez, prin Mirungere si prin Taina Pocăinţei.
Omul se uneşte treptat cu Hristos prin toate aceste Taine.
Biserica admite o unitate de comunitate, o unitate care se împăca cu libertatea si cu
împrejurările variate din diferitele locuri. Căci ea este condusa sacramental de aceleaşi organe
ierarhice in diferitele parti ale sale, iar ierarhia acestor parti sta in legătura canonica, păstrând
unitatea doctrinala si sacramentala. 55 Ierarhii stau in comuniune cu credincioşii si se impartasesc
cu aceştia de aceleaşi Taine. Aşadar, comuniunea dintre ei reprezintă comuniunea dintre Bisericile
locale pe care le reprezintă. In acest fel Biserica Ortodoxa se supune in organizarea ei exterioara
realităţii, care este o varietate in unitate. Biserica este fiintial una in dogma si in Taine. „Numai o
Biserica – una in dogme, in Taine, in organizarea si comuniunea ierarhica, este o Biserica cu
adevărat unitara si numai Biserica ce păstrează acestea trei fara ştirbire este Biserica unica”.56

b) SFINTENIA BISERICII

Aceasta este o calitate esenţiala o Bisericii, ea stand in legătura strânsa cu unitatea ei.
Biserica este sfânta, deoarece sfânt este întemeietorul si Capul ei, Hristos, si sfânt este Duhul care
salasluieste in ea.
Sfinţenia Bisericii, ca si unitatea se naşte din strânsa legătura cu Hristos. Nu se poate
dobândi mântuirea fara participarea la sfinţenia lui Hristos lucrătoare in Biserica. „Hristos este
sfânt mai intai pentru ca este Dumnezeu. Sfinţenia este o însuşire a lui Dumnezeu. Creatura nu
are o sfinţenie decât prin participare. De aceea, unde nu se afirma participarea la El, nu se
afirma nici sfinţenia creaturii, ca in protestantism.”57
Sfinţenia Bisericii este sfinţenia lui Hristos însuşi. Sfinţirea ei, făcuta prin sângele lui
Hristos a fost împlinita de Duhul Sfânt care locuieşte in ea. „Ea este marele laborator de sfinţire a

53
ID., Iisus Hristos lumina lumii si îndumnezeirea omului, p.215-216.
54
ID., Teologia Dogmatica Ortodoxa, 1997, vol. II, p.170.

55
ID., Sinteza eclesiologica, p.282.
56
ID., Teologia Dogmatica Ortodoxa , 1997, vol. II, p.175.
57
Ibidem, p.178.
29
membrilor ei.”58 Biserica este sfânta deoarece poseda mijloacele de mântuire si sfinţire a
credincioşilor: Sfintele Taine. Ea este sfânta, deoarece sfânt este si scopul pe care ea îl urmăreşte:
sfinţirea si mântuirea credincioşilor.
Fiul lui Dumnezeu a umplut de sfinţenie, prin întrupare si prin jertfa si prin firea
omeneasca asumata. Aflându-se cu aceasta fire si in Biserica si venind si in credincioşi, li se
comunica si lor sfinţenia, mântuirea si viata dumnezeiasca, din trupul Lui prin Duhul Sfânt.
Biserica este astfel laboratorul in care Duhul lui Hristos ne face sfinţi. „Hristos ni s-a făcut tuturor
înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate si sfinţenie si răscumpărare” (1Cor. 1,30).
Sfântul Apostol Pavel zice: „Hristos a iubit Biserica Sa si S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o
sfinţească pe ea, curăţind-o in baia apei prin Cuvânt, ca s-o infatiseze Sieşi Biserica slăvita
neavând pata sau zbârcitura sau altceva din acestea, ci ca sa fie sfânta si fara prihana” (Efeseni
5,25-27; comp. si Cor. 6,11; 1Tes. 4,3). Aici Sfântul Apostol Pavel se refera la strânsa legătura
intre iubirea lui Hristos si intre jertfa Lui si sfinţirea Bisericii prin ea. Se vorbeşte in Sfânta
Scriptura in mai multe locuri despre extinderea sfinţeniei lui Hristos in noi, cei care credem in El
si ne unim in Biserica si anume prin Botez, căci in Botez ‚s-au spălat, s-au sfinţit, s-au îndreptat
intru numele Domnului Iisus Hristos si intru Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor.6,11). Apoi se
mai face referire in Sfânta Scriptura despre cei care s-au botezat ca formează „o preoţie
imparateasca, un neam sfânt, popor agonit** lui Dumnezeu” (1 Petru 2,9).
Sfintenia membrilor Bisericii consta in curăţirea de păcate si in puterea menţinerii in ea,
pentru a înainta intr-o viata de virtuţi, si aceasta nu este altceva decât expresia curatiei si a iubirii.
„Sfintenia este in primul rând o strălucire mai presus de fire a lui Dumnezeu prin cei ce se
străduiesc in aceste virtuţi; este o transparenta strălucitoare a luminii dumnezeieşti”.59 Biserica
ocupându-se in mod principal cu sfinţirea membrilor ei, deoarece numai prin aceasta se
mântuiesc, Duhul Sfânt lucrând la sfinţirea credincioşilor înlăuntrul Bisericii.
Inca din momentul Botezului toţi credincioşii Bisericii sunt sfinţi in mod tainic; dar sfânta
este Biserica deoarece prin ea devin sfinţi. Biserica este ca o scara care urca pe toţi spre inaltimea
sfinţeniei. Ea daca nu ar fi sfânta prin puterea ei, prin mijloacele ei nu ar exista sfinţi, pe care ea i-
a dat si ii da in continuare, fiindcă in Biserica se petrece un continuu proces de sfinţire a
oamenilor. Prezenta in Biserica a oamenilor cu păcate nu poate sa desfiinţeze sfinţenia Bisericii.
Căci daca toţi membrii Bisericii ar fi sfinţi de la început atunci lucrarea ei nu-si ar mai avea rostul,
căci Sfintenia absoluta aparţine lui Dumnezeu fiindcă nici un om cat traieste pe pamant nu poate
atinge o sfinţenie absoluta. Biserica este ca o baie care curata petele oamenilor fara ca ea sa se

58
ID., Sinteza eclesiologica, p.282.
59
ID., Teologia Dogmatica Ortodoxa, 1997, vol. II, p.180-181.
30
murdărească. Si totuşi după spusele Sfântul Apostol Pavel la 2 Cor.1,1; Filip. 1,1; 4,21; Col.1,2
membrii Bisericii se pot numi sfinţi, fiindcă poarta in adâncul lor harul lui Hristos.60
„Biserica chiar pe pamant traieste nu o viata pământeasca, ci una dumnezeiasca si
fericita. De aceea numeşte in mod sărbătoresc nu numai pe fiecare dintre membrii ei sfânt, ci si
pe sine insasi in totalitatea ei, sfânta. Apariţia ei văzuta este cuprinsa in Taine, viata ei lăuntrica,
in darurile Duhului Sfânt, in credinţa, nădejde si dragoste. Ea nu este niciodată desfigurata si nu
are lipsa de nici o imbunatatire”.61

c) SOBORNICITATEA BISERICII

O alta însuşire a Bisericii este aceea de soborniceasca. Traducătorii slavi ai Crezului niceo-
constantinopolitan au redat termenul grec „catoliki” prin „sobornuiu” din resentiment fata de
Biserica din Apus, dar probabil si pentru ca sensul de „universala” dat de aceasta Biserica
cuvântului „catoliki” nu reda fidel intelesul acestuia. Traducerea româneasca a adoptat din
aceleaşi motive termenul slav, numind Biserica “soborniceasca”. Acest termen are un sens mai
apropiat de intelesul cuvantului „catolica”. „Prin el se exprima modul sinodal de păstrare a
invataturii Bisericii la nivel episcopal, dar si modul general comunitar al practicării
invataturii”. 62
O traducere directa a sensului termenului „catolicitate” ne-o oferă termenul de
„întregime”. Biserica reprezintă un intreg organic care are totul, iar acest tot este prezent si
eficient in fiecare din mădularele lui.
Sobornicitatea reprezintă opusul singuratatii; este unirea interioara a membrilor Bisericii
intr-un întreg, ceea ce are ca urmare ca in întreg se reflecta calităţile si viata tuturor si fiecare
reflecta calităţile si viata întregului. Sobornicitatea isi are o analogie in raportul dintre organismul
in a cărui unitate se armonizează totalitatea celulelor componente cu viata lor si dintre celulele
care reflecta fiecare in parte calităţile specifice ale organismului ca întreg. Fiecare parte
componenta se explica si exista prin întreg si întregul se susţine prin legătura tainica ce le uneşte
pe toate. Legătura aceasta este mai mult decât un asentiment al partilor; totuşi întregul nu este in
afara partilor sau fara parti.
Cel ce face din credincioşii înzestraţi cu diferite daruri un singur Trup este Duhul Sfânt. El
ii leagă pe credincioşi intreolalta, El creaza in fiecare conştiinţa aparentei la ceilalţi. „Duhul
reprezintă cheagul spiritual intre credincioşi, este puterea de coeziune in comunitate”. 63La fel
cum organele Trupului au in ele o forţa care le face sa se tina la un loc, aşa Duhul Sfânt este forţa

60
ID., Sinteza eclesiologica, p.282-283.
61
ID., Teologia Dogmatica Ortodoxa, 1997,vol. II, p.186.
62
Ibidem, p. 186.
63
ID., Sfântul Duh si Sobornicitatea Bisericii, p. 37.
31
care este prezenta in credincioşi si ii face sa se tina intr-un întreg, sa simtă necesitatea integrării
prin ceilalţi. Aceasta forţa ii da Bisericii caracterul sobornicitatii.
Sobornicitatea ar trebui sa fie nu numai o teorie dar si o practica. „Sobornicitatea trebuie
sa fie de fapt o trăire a credintei intr-o comuniune vie; ea este universalitatea creştina in forma
de comuniune”. 64 Dar, concomitent cu aceasta, ea trebuie sa cuprindă totul in ea, dar totul
valorificat intr-o cat mai mare actualizare prin trăire. Sobornicitatea nu reprezintă numai unitatea
universala a creştinilor in forma de comuniune, ci si unitatea atotcuprinzătoare a invataturii
creştine care este trăita de comunitatea universala si libera a creştinilor.
Sfântul Ioan Gura de Aur zice : “Căci fiecare din mădularele noastre are in acelaşi timp o
lucrare proprie si o lucrare comuna; la fel exista si in noi o frumuseţe proprie (a fiecărui mădular
al nostru) si o frumuseţe comuna”65. Aceasta reprezintă taina întregului si totodată este si taina
Bisericii ca întreg: Comuniunea care leagă mădularele, care iradiază din toate, pe care îl serveşte
fiecare. 66 Sfântul Ioan Gura de Aur spune despre lucrarea proprie si de lucrarea comuna a fiecărui
mădular ca de doua lucruri deosebite. Fiind efectuata, fiecare lucrare proprie a fiecărui mădular, si
ea de organismul întreg, astfel fiecare mădular împlineşte prin funcţia lui o funcţie a întregului
organism. Pentru lucrarea întregului fiind deci deschis fiecare si se bucura de ea. Totuşi
mădularele raman inconfundabile intre ele deoarece fiecare mădular isi insuseste lucrarea
întregului organism si totodată si puterile întregului intr-o forma proprie. Lucrarea fiecărui
mădular, chiar si prin aceasta, este folositoare întregului si chiar imbogateste întregul.
Forţa de tinere la un loc a credincioşilor o reprezintă Duhul Sfânt, care este prezent in
credincioşi prin diferite daruri, iar pe de alta parte este prezent întreg in fiecare credincios. Pr.
Stăniloae îl citează pe Sfântul Vasile cel Mare , referitor la ideea ca Duhul Sfânt este întreg in
fiecare credincios, care zice ca Duhul Sfânt „este întreg in fiecare si este întreg pretutindeni”.67
Duhul Sfânt este „Duhul comuniunii”, adică a acelei unitati a unui întreg dar in care mădularele
nu se contopesc intr-unul singur. Prin sobornicitate putem înţelege si o comuniune, deoarece
sobornicitatea nu este o unitate oarecare ci ea reprezintă unitatea de comuniune. Referitor la
Biserica Romano-catolica putem zice ca a pierdut acest sens al catolicităţii ca comuniune deoarece
doctrina primatului papal si a magisteriului bisericesc face imposibila comuniunea tuturor
mădularelor Bisericii in toate privinţele. Ea a rămas cu unitatea unui corp comandat si unitatea-
comuniune (catolicitate sau sobornicitate propriu-zisa) a înlocuit-o cu universalitatea in sens
extensiv.68

64
ID., Sobornicitate deschisa. , p. 171.
65
ID., Teologia dogmatica ortodoxa, 1997, vol. II, p.189.
66
ID., Sfântul Duh si Sobornicitatea Bisericii, p.40.
67
Ibidem, p.38.
68
Ibidem, p.39.
32
 Singura unitate prin care se unesc persoanele este unitatea comuniune,unica care nu
subordonează o persoana alteia sau in care instituţia nu este conceputa ca fiind in afara
persoanelor. Persoanele, fiind unite in egalitate, doar in unitatea comuniunii si astfel instituţia
reprezintă expresia comuniunii lor.
Sobornicitatea se manifesta ca o comunicare intre persoane, unde membrii Bisericii se
susţin unii pe alţii, care au in frunte pe preoţii si ierarhii Bisericii, si împreuna înaintează spre
lumina imparatiei veşnice, dar totuşi au o arvuna a ei inca de pe pamant. Daca unul se rupe din
lanţ si ramane de unul singur atunci el va rataci intr-un întuneric fara ieşire.
In concluzie întregul este prezent in fiecare mădular. Biserica este reprezentat de acest
întreg, care face ca fiecare mădular sa isi îndeplinească lucrarea proprie, dar totuşi in aşa fel incat
ca sa fie in acelaşi timp o lucrare, o lucrare a Bisericii pentru Biserica. Caracterul de întregime
este dat Bisericii de Duhul Sfânt, care oferind daruri deosebite face ca ele sa fie activate in slujba
întregului, sa fie activate datorita întregului, sa apară ca daruri comune. „Darurile sunt felurite,
dar Duhul este acelaşi” (1Corinteni 12,4) . Astfel Duhul este acelaşi si întreg in toata Biserica.
Duhul fiind prezent in fiecare credincios, iar prin aceasta constituind forţa care-i tine pe toţi legaţi,
se poate spune ca toţi credincioşii sunt prezenţi in El. El este in acest sens ca un fel de „loc”
spiritual, in care sunt adunaţi toţi, ca un fel de punte intre toţi.69
Fiind adunaţi in Fiul prin Duhul noi ne aflam in relaţie de fii fata de Tatăl dar nu ca fii
născuţi in mod natural din Tatăl ci de fii înfiaţi prin Duhul, deoarece noi ne aflam adunaţi sub
aceeaşi umbrire a Duhului in care de afla si Fiul si prin care Fiul este legat de Tatăl. Si intre noi ne
aflam in relaţie de fratie generala, având ca frate central pe Iisus Hristos. După cum si Mântuitorul
zice: „Unde sunt doi sau trei adunaţi in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor” (Matei
18,20). Si El se afla in „mijlocul” celor doi sau trei prin Duhul Sau.
Părintele Stăniloae face referire in articolele sale, cu privire la sobornicitate, la opinia
teologului ortodox Vladimir Lossky, care insista asupra legăturii Bisericii cu Sfânta Treime. El
considera ca noi in Biserica suntem puşi intr-o legătura vie cu Sfânta Treime: viata Sfintei Treimi,
cu unitatea ei de natura si cu deosebirea de persoane, se extinde in comunitatea credincioşilor pe
care o întemeiază, o susţine si o insufleteste cu dragostea Ei. Putem zice ca aici noi atingem
adevărata sursa a sobornicitatii, care reprezintă misterioasa legătura intre întreg si parti.
Sobornicitatea reprezintă legătura ce leagă Biserica cu Dumnezeu, Care se revelează ei ca Treime
si ii acorda o ordine de viata după chipul Sfintei Treimi. Precum in Dumnezeu, fiecare din cele
trei Persoane, Tatăl, Fiul si Sfântul Duh, nu reprezintă o parte a Treimii, ci Dumnezeu deplin in
virtutea identitatii Sale inefabile cu natura cea una, aşa Biserica este soborniceasca, in fiecare din

69
Ibidem, p. 42.
33
partile ei, o data ce fiecare parte este identica cu întregul, exprima întregul, are valoarea pe care o
are întregul, nu poate exista in afara întregului.70
Părintele Stăniloae îl citează pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, care spune ca in Hristos se
restabileşte unirea dintre noi si Dumnezeu, unire care s-a pierdut prin păcat. prin pârga umanitatii
luata din noi, Hristos „ne-a învrednicit sa fim una si aceeaşi cu Sine după omenitatea Sa, precum
am fost rânduiţi dinainte de veacuri sa fim in El mădulare ale trupului Lui”. „Căci tuturor le este
vădit ca taina savarsita in Hristos la sfârşitul veacului este chip neîndoielnic dovada si împlinirea
celor puse la începutul veacului in protoparinte”.71
Dreapta invatatura despre sinodalicitatea Bisericii, care îmbina unitatea si deosebirea
persoanelor in ea, are ceva asemănător cu invatatura despre unitatea de fiinţa si deosebirea de
persoane din Sfânta Treime. Factorul duhovnicesc in viata Bisericii are un rol important in
cunoaşterea adevărului si in puterea de invatare a altora. Putem zice ca ierarhia având un har
deosebit si o poziţie deosebita in Biserica, este indreptatita nu numai la savarsirea Tainelor si la
păstorirea credincioşilor, ci acest har si aceasta poziţie formează temeiul si pentru un rol deosebit
in invatatura adevărului, in păstrarea lui si in formularea lui in sinoadele ecumenice. Aceste slujiri
Biserica nu le poate îndeplini decât in strânsa unire cu comunitatea bisericeasca integrala.
Episcopul are calitatea de a participa la sinodul episcopilor pentru definirea unor puncte ale
credinţei si pentru aceasta el nu trebuie sa primească o delegaţie speciala de la credincioşi pentru
aceasta. Iar sinodul nu poate formula decât credinţa ce exista in Biserica si este mărturisita de ea,
si definiţiile lui trebuie sa exprime credinţa Bisericii. Biserica pregăteşte sau se pregăteşte pentru
hotărârile ce le va lua sinodul si in cadrul ei se pregătesc si episcopii; si tot ea va stabili daca
formula data corespunde cu concluzia la care a ajuns in esenţa ea, prin experienţele si reflecţia ei,
prin gândirea ei dinainte de sinod. Iar totul sta in legătura cu invatatura moştenita de la Apostoli in
mod neîntrerupt. Si nimeni nu poate păstra atât de fidel aceasta moştenire ca Biserica in
întregimea ei. Numai in cazul ca episcopii fac parte din aceasta sinodicitate generala a Bisericii,
sau sinodul lor reprezintă aceasta sinodicitate generala, hotărârile lor in sinod vor fi valabile,
pentru ca prin ei se va exprima Biserica. Desigur, Biserica plina de Duhul Sfânt, in a cărei
ambianta au primit si episcopii un har deosebit al Duhului Sfânt, care este si un har al
reprezentarii ei, prin hirotonie. De aceea, episcopii semnând definiţiile la care au ajuns prin
conlucrarea lor in sinod, puteau zice, pe de o parte: „Semnez pentru ca aşa crede Biserica mea”,
pe de alta parte: „Parutu-s-a Duhului Sfânt si noua”, aceste cuvinte vor deveni formula sacra a
tuturor sinoadelor. Episcopul primeşte prin harul mai bogat al hirotoniei sale, in celelalte
capacitaţi ale slujirii sale, si pe aceea de a vedea, mereu in Duhul Sfânt, in mod coordonat ceea ce
vad credincioşii săi, iar toţi episcopii adunaţi la un loc in sinod, capacitatea de a vedea in mod

70
Ibidem, p. 44.
71
ID., Natura sinodalicitatii, p. 608.
34
coordonat si echilibrat ceea ce va toate Bisericile lor, sau Biserica in întregime, călăuzita de Duhul
Sfânt.72 „Duhul Sfânt este El însuşi principiul varietăţii in unitate, al varietăţii soborniceşti, al
unitatii de comuniune, creator si susţinător al întregului in care partile nu sunt anulate, ci sunt
vii, ba găsesc chiar condiţia vieţii si a creşterii lo”. 73
d) APOSTOLICITATEA BISERICII

Cel de-al patrulea atribut al Bisericii este cel de apostolicitate. Acest atribut arata ca s-a
păstrat in Biserica prin Apostoli invatatura Domnului Iisus Hristos. Biserica este întemeiata pe
„temelia Apostolilor si a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus
Hristos”(Efeseni 2,20). Fiind Hristos piatra cea din capul unghiului ii uneşte pe Apostoli prin
credinţa lor si invatatura despre El, formând o temelie unitara, pe care se poate zidi Biserica pana
la sfârşitul veacurilor. Biserica poate fi numita si ca o cetate al cărei zid are „douăsprezece pietre
de temelie si in ele douăsprezece nume, ale celor doisprezece Apostoli ai Mielului”(Apocalipsa
21,14), Apostolii reprezentând „stâlpii Bisericii”(Galateni 2,9). 74
Apostolicitatea Bisericii este arătata si prin succesiunea apostolica a ierarhiei, prin care
harul Duhului Sfânt primit de Apostoli la Cincizecime este transmis episcopilor. Prin harul
Duhului Sfânt primit de Apostoli la început, ei au putut menţine si comunica in general Bisericii si
mai ales episcopilor credinţa in Hristos si invatatura despre El, si aceasta intr-un mod integral,
concomitent cu harul legăturii cu Hristos cel prezent in Biserica prin Duhul Sfânt.
Primii care au crezut in dumnezeirea lui Hristos si aceasta credinţa fiind întărita pe faptul
ca L-au văzut personal pe Hristos cel înviat sunt Apostolii. Astfel prima temelie pe care a început
sa se construiască si pe care continua sa dureze si sa existe Biserica reprezintă credinţa si mărturia
lor despre Învierea Lui.
Pe Hristos putem sa-L cunoaştem prin Apostoli, care au propovăduit invatatura Lui,
aceasta fiind drumul pe care trebuia sa-l urmeze omul in vederea mântuirii si a desavarsirii.
Invatatura reprezentând baza credinţei lor, căci credinţa lor a fost consolidata prin Înviere, si astfel
au putut sa-L inteleaga pe Hristos si tot conţinutul Invataturii Lui. Aşadar, Evangheliile au fost
scrise de Apostoli după Înviere, deoarece erau multe lucruri privitoare la Hristos care pentru
Apostoli erau de neînţeles. Putem spune ca pe de o parte exista o anumita originalitate de expresie
in predica si scrisul Apostolilor, deci este apostolica in sens propriu, insa pe de alta parte ea se
incadreaza deplin in conţinutul si formele cuvântărilor si invataturii lui Iisus către ei.75
Deoarece are aceeaşi credinţa ca Apostolii si sta pe temelia conţinutului si formei
infatisarii date de ei lui Hristos, Biserica este Apostolica in toate timpurile. Baza permanenta si

72
Ibidem, p. 612-614.
73
ID., Sfântul Duh si sobornicitatea Bisericii, p. 48.
74
ID., Teologia Dogmatica Ortodoxa, 1997, vol. II, p. 193.
75
Ibidem, p. 194-195.
35
neschimbata a credinţei si invataturii Bisericii ramane formularea apostolica a invataturii lui
Hristos si a invataturii despre Hristos, fiindcă ea reprezintă reproducerea cea mai fidela a acestei
invataturi.
Primii care au primit pe Sfântul Duhul la Cincizecime si L-au primit fara nici o mijlocire
omeneasca au fost Apostolii. Prin puterea Duhului Sfânt primit la Rusalii Apostolii devin primii
mijlocitori umani vizibili ai Duhului Sfânt, sau ai lui Hristos Însuşi prin Duhul Sfânt. Primind cei
dintâi pe Duhul Sfânt, si fara mijlocire omeneasca vizibila, ei sunt confirmaţi in calitatea
apostolatului netransmisibil76, aceasta semnificând si calitatea de primii propovăduitori si
transmitatori ai harului integral al Duhului Sfânt. Apostolii devin primii creştini deoarece ei sunt
primii care primesc in ei pe Hristos. Apostolii au misiunea de primi susţinători ai Revelaţiei
integrale si ale darurile si lucrările lui Hristos si totodată primesc si puterea de a transmite aceasta
misiune speciala, de propovăduitori ai lui Hristos si ai darurilor si lucrărilor Lui, unui grup de
episcopi, astfel aceştia la rândul lor sa le transmită urmaşilor lor. Episcopii, la rândul lor, transmit
pe Hristos si lucrările Lui primite de la Apostoli preoţilor si prin aceştia celor care cred.
„Apostolicitatea înseamnă legarea generaţiilor in tradiţia întreaga ce vine de la Apostoli,
pentru ca ea este Revelaţia întreaga, dar si harul si spiritualitatea ce vine in mod neîntrerupt de
la Duhul lui Hristos prin ei”. 77
De la Apostoli vine in Biserica, odată cu credinţa in Hristos si cu cunoştinţa despre El, si
căldura rugăciunii si deci Hristos Însuşi si Duhul Sfânt care Se roagă in noi.

76
Ibidem, p. 196.
77
Ibidem, p.197.
36
 CAPITOLUL III

INVATATURA DESPRE IERARHIE SI ROLUL EPISCOPULUI IN

BISERICA

III. 1. SFANTA TAINA A PREOTIEI

Ca instituţie in care trebuie savarsite tainele ca mijloace obiective ale harului, in care
trebuie explicate poruncile Domnului si invatatura Lui, păstrând-o neschimbata, in care oamenii
trebuie sa aibă si organe special însărcinate si împuternicite cu aceste funcţiuni, înzestrate cu
autoritate divina, pentru savarsirea unor acte cu caracter obiectiv si divin sau sacramental. 78
Spre deosebire de celelalte Taine in care harul dumnezeiesc se impartaseste credincioşilor
prin preot in calitate de savarsitor al acestora, preoţia sau hirotonia este Taina prin care o persoana
este consacrata in scopul de a savarsi toate celelalte Taine, ca reprezentant al lui Hristos,
adevăratul savarsitor al Tainelor. Hirotonia il face pe cel care o primeşte reprezentant al Bisericii,
savarsitor al Tainelor, prin care continua sa se menţină si sa se prelungească. Hirotonia este prin
excelenta Taina Bisericii pe langa faptul ca este Taina care-L face pe Hristos trăit prin preoţi, ca
subiect, deosebit de credincioşi. “Hirotonia este condiţia celorlalte Taine, deşi ea nu isi poate
împlini menirea fara acelea”.79
Hristos insusi impartaseste celor care cred , darurile Sale si pe Sine însuşi, prin preot si
episcop ca organe văzute, fiindcă ei nu isi pot lua de la ei insisi aceasta calitate de organe ale lui
Hristos, ca dăruitor al puterilor Lui. Preotul si episcopul savarsesc actele de care depinde existenta
comunitatii si Taina Hirotoniei, prin care aceştia sunt consacraţi ca atare reprezintă, condiţia prin
care ea se prelungeşte si se mentine. Iar Hirotonia este savarsita de către episcopi in cadrul

78
ID., Sinteza eclesiologica, p. 278.
79
ID.,Teologia Domatica Ortodoxa, 1978, vol. III, p. 144-145.
37
comunitatii. Duhul lui Hristos ii face preot si episcopi pe unii din membrii ei, prin mijlocirea
episcopilor ei existenţi, ca urmaşi ai Apostolilor, prin rugăciunea lor insotita se rugaciunea
Bisericii.80
Preotul este ales de Dumnezeu însuşi si prin aceasta se arata incapacitatea oamenilor de a
se apropia de Dumnezeu, deoarece preotul nu se dedica singur slujbei mijlocitoare (Evrei 5, 44).
Si prin aceasta preotul este un semn al bunăvoinţei dumnezeieşti.
Prin preoţi lucrează Hristos însuşi, ca Preotul unic propriu-zis, la unificarea văzuta si
nevăzuta a oamenilor in Sine. Având pe Hristos unicul Preot care lucrează prin ei, toţi preoţii sunt
organele văzute ale preoţiei Lui unice. Hirotonia preoţilor este tocmai actul prin care Hristos, sub
o forma vazuta , ii alege si investeste pe acestia ca organe prin care, cand ei vor savarsi actele
sacramentale, El insusi le va savarsi nevazut; iar cand vor invata si pastori in numele Lui, El
insusi va invata si va pastori prin ei.
De preot depinde, in mare masura, nu o fericire pamanteasca, ci fericirea vesnica a multor.
Din mana lui se vor cere sufletele puse sub grija lui si vai lui de nu le va putea da. <<Asa graieste
Domnul Dumnezeu: ”Vai de pastorii lui Israel. Oare pastorii se pazesc pe ei insisi? Nu pazesc ei
turma? Mancat-ati laptele, cu lana v-ati imbracat, oile cele mai grase le-ati junghiat si turma n-
ati pazit-o. Pe oaia slaba n-ati inzdravenit-o, pe cea bolnava n-ati tamaduit-o, pe cea ranita n-ati
legat-o, pe cea ratacita n-ati adus-o inapoi, pe cea pierduta n-ati cautat-o, iar cu cea zdravana v-
ati purtat cu silnicie. Si oile Mele se imprastiara din lipsa de pastor si ajunsera de mancarea
tuturor fiarelor salbatice si se razletira…De aceea ascutati pastorilor cuvantul Domnului. Asa
graieste Domnul Dumnezeu: Luati aminte! Din mana pastorilor Mei voi cere oile Mele>>
(Iezechiel 24, 2-5; 9-10).81
Episcopul este reprezentantul deplin al lui Hristos, Arhiereul unic si unificator. Fiecare
episcpo este capul unei Biserici locale, caci Hristos il investeste pe acesta nu numai cu harisma si
cu raspunderea savarsirii Tainelor, savarsite si de preot, ci si a Tainei Hirotoniei, pentru ca toti
preotii sa-si aiba preotia prin acesta si sa stea sub ascultarea lui. Episcopii sunt tinuti in duhul
smereniei prin faptul ca nici unul nu este de sine statator, sau stapan al tutror, ci este incadrat in
comuniunea tuturor episcopilor, ca sa tina impreuna invatatura lui Hristos si randuiala liturgica si
canonica unitara a Bisericii, singura prin care lucreaza Hristos si prin care deci se implineste
mantuirea oamenilor. Comuniunea episcopala, care isi are o manifestare mai accentuata in
sinoadele episcopale ale Bisericii locale si comuniunea intre ele, iar in cazuri exceptionale in
Sinoadele ecumenice, mostenite duhul comuniunii apostolice, care se completeaza reciproc cu
smerenie.82

80
Ibidem, p. 145.
81
ID., Sublimitatea preotiei si indatoririle preotului, p. 290-230.
82
ID., Teologia Dogmatica Ortodoxa, 1978, vol. III, p. 150-151.
38
 In preot, in episcop si in episcopat este reprezentata in mod oficiala comuniunea
bisericeasca (parohia, eparhia, Biserica in intregime). Preotul si episcopul reprezinta comunitatea
intreaga, dar nu rupt de comunitate, ci ca un fel de cap, care are in unire organica cu sine
comunitatea.
Trebuia ca taina negraita a indumnezeirii, adica renasterea prin dumnezeiescul Botez si
unirea vesnica si indisolibila cu Hristos prin impartasirea de trupul si sangele Stapanului, sa se
lucreze pururea intre cei ce vor veni la viata aceasta pana la sfarsitul lumii. Dar Domnul trebuind
dupa patima sa invieze, sa se inalte la cer si sa sada de-a drepta Scaunului maririi, daruieste harul
creator al dumnezeiescului Duh, prin care avea sa se savarseasca rezidirea si renasterea oamenilor,
care sunt si care va fi pana la sfarsitul veacului, Apostolilor Sai, in chip imbesugat, incredintantu-I
sa faca lucrul Sau propriu. De aceea ”ii hirotoneste ca pe niste alti dumnezei si creatori, ca sa
poata face prin lucrarea atoatefacatorului Duh, cele mai mari fapte ale puterii dumnezeiesti”. 83
Hristos da o baza mai larga Bisericii Sale, pentru timpul cand El va trece in planul nevazut,
prin Apostoli. Pentru ca unitatea vazuta a Bisericii sa nu-si gaseasca centrul ultim in planul vazut,
ci in Hristos, Hristos lasa nu un singur Apostol si pe urmasii lui centrul ei, ci o comunitate de
Apostoli si de episcopi84, pentru ca sa aiba constiinta ca unitatea lor ultima si a Bisericii este in
Hristos, ca singur EL este unicul Arhiereu, ca si El Se afla in Treime.
Prin trimiterea Sa, apoi prin alegerea si sfintirea celor doisprezece Apostoli la
Cincizecime, se instituie Taina Hirotoniei. A fost instituita de Mantuitorul dupa inviere, cand a zis
Apostolilor: “Pace voua! Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi. Si aceasta
zicand a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant; carora le veti ierta pacatele, iertate vor fi si
carora le veti tine , tinute vor fi” (Ioan 20,21-23). Puterea deplina pentru slujba in care sunt
randuiti Apostolii o primesc in ziua Cincizecimii, prin coborarea Duhului Sfant asupra lor.
Pe langa slijirea cunvantului Sfintii Apostoli au primit o putere pe care nu au primit-o nici
ingerii, nici arhanghelii, nici chiar aceea care a dat trup din trupul sau Logosului divin, Maica
Domnului: cheile Imparatiei lui Dumnezeu, puterea de a ierta pacatele oamenilor. Prin porunca de
mai sus Hristos a randuit pe alesii Sai, ca organe vazute, intarite cu putere sa reinnoiasca pa altare
jertfa de pe cruce.
Trimitandu-I la invatatura si la savarsirea Tainelor Mantuitorul I-a asigurat ca va fi cu ei
pana la sfarsitul veacului (Matei 28,19) si ca: “Cine va primeste pe voi, pe Mine Ma primeste”
(Matei 10,41) si “Nu voi sunteti care vorbiti, ci Duhul Tatalui vostru este care graieste intru voi”
(Matei 10,20), prin aceasta a aratat ca prin ei El Isi comunica mai departe invatatura Sa si
harurirle Sale in Taine: El insusi este Arhiereul, Invatatorul si pastorul ei. Apostolii , dupa ce au
primit porunca Mantuitorul si fiind asigurati de El ca va ramane cu ei pana la sfarsitul lumii, au

83
ID., Sublimitatea preotiei si indatoririle preotului, p. 303.
84
ID., Teologia Dogmatica Ortodoxa, 1978, vol. III, p. 153.
39
transmis urmasilor lor misiunea ce le-a fost data de Mantuitorul. Aceasta o faceau prin rugaciuni
si prin punerea mainilor peste cei chemati la vrednicia de urmasi ai lor (Fapte 14,23; 2Timotei
1,6). La inceput, numirea de “preoti” si “episcopi” se va da tuturo celor pe care Apostolii ii
hirotoneau ca urmasi ai lor (Fapte 20,17-28).85 Pe langa episcopii si preotii asezati inca de
Apostoli, tot acestia au asezat prin punerea mainilor si pe primii diaconi (Fapte 6,6).
Supremul act de putere a lui Hristos si ca om s-a arata in trimiterea Duhuluim Sfant peste
Apostoli. Acum puterea deplina de care s-a umplut umanitatea lui Hristos s-a comunicat si
Apostolilor si prin ei se comunica tuturor celor care vor crede. Acest act a fost trait de toti
Apostolii si intr-un fel a fost trair de Apostoli si de mare multime de oameni. Caci auzindu-se
vuietul pogoririi Duhului Sfant si vazandu-se limbile de foc miscandu-se peste capetele lor si
auzindu-se glasul lor vorbind cu o putere neobisnuita in toate limbile, s-au apropiat de Apostoli
multime mare de oameni: “Si facandu-se glasul acela, s-a adunat multimea si s-a minunat, caci ii
auzea fiecare vorbind in limba sa” (Fapte 2,60).86 Puterea lor a fost asa de mare ca indata s-a
constituit primul grup al Bisericii format din 3 000 de oameni.Puterea cuvantului lor venea din
convingerea lor si aceasta din Sfantul Duh; ea era asa de mare, ca a facut ca unii din cei ce
vorbeau sa mearga cu marturia lor pana la primirea mortii, dintre care cel dintai a fost
arhidiaconul Sfeafan.
“Transmiterea aceluiasi har de la episcopi la episcopi, incepand de la Apostoli, odata cu
transmiterea puterii si obligatiei de a pazi aceeasi invatatura si aceleasi norme ale Tainelor si ale
pastoriri, se numeste succesiune apostolica”.87Si de acest har care vine de la Apostoli se
impastesesc, pe masura slujirii lor mai restranse, de la episcopul fiecarei eparhii, toti preotii acelei
eparhii, primind odata cu el puterea si obligatia de a predica aceeasi invatatura si de a pazi aceeasi
randuiala in savarsirea Tainelor si in pastorirea sufletelor pa caile conforme cu traditiavenita de la
Apostoli. Biserica traieste astfel mereu duhovniceste din acelasi har apostolic si din aceeasi
invatatura si randuiala sacramentala si evanghelica apostolica.
Prin episcopi si prin preoti credinciosii depasesc subiectivitatea lor, traiesc sentimentul ca
la Dumnezeu au acces mai ales prin comunitate si Dumnezeu le daruieste bunatatile Sale prin
cererile intregii comunitati, prin Biserica. Fara episcop, fara preoti nu exista Biserica constituita,
pentru ca credinciosii nu depasesc subiectivitatea lor. De aceea cel care nu sta in comuniune cu
episcopul nu este in comunitatea Bisericii, in episcop, in preot converge comunitatea, asa cum
converge in cel care are conducerea, viata si miscarea unitara a oricui corp social. Si pentru ca
Biserica traieste unitar prin invocarile adresate lui Dumnezeu prin episcopi si preoti, prin
raspunsurile la ele, din partea lui Dumnezeu, bunavointa lui Dumnezeu trebuie sa fie cu cei ce-I

85
Ibidem, p. 154-156.
86
ID., Chipul Evanghelic a lui Iisus Hristos, p.****
87
ID., Telogia Dogmatica Ortodoxa, 1978, VOL. III, p. 162.
40
prezinta Lui aceste invocari, ca ele sa se bucure de implinire din partea Lui, adica acestia trebuie
sa fie recunoscuti de Dumnezeu ca reprezentanti ai comunitatii. Aceasta bunavointa inseamna un
har special acordat la cererea Bisericii, la prezentarea lor lui Dumnezeu, desigur prin cei ce fac
aceasta invocare a harului lui Dumnezeu in numele Bisericii si impreuna cu ea. 88
Fiindca preotul este cel care tine in unitate o comunitate liturgica si aduna pe toti membrii
ei, cu rugaciunile lor, in jurul jertfei Domunlui, atunci episcopul mentine unitatea intre preotii
unei Biserici locale reprezentand pe Hristos fata de o comunitate mai larga si totodata mentine
prin aceasta in unitate Biserica dintr-un teritoriu. Reprezentand pe Hristos in acea unitate mai
larga a Bisericii, el hirotoneste pe preotii din cuprinsul ei. Apoi prin comuniunea dintre fiecare
episcop cu toti episcopii, inceputa din hirotonia unui episcop de catre mai multi episcopi, ca
reprezentanti ai intregii Biserici, se mentine unitatea intregii Biserici. 89
Hristos a lasat la conducerea vazuta a Bisericii comuniunea Apostolilor si dupa ei
comuniunea episcopilor, ca urmasi ai comuniunii Apostolilor, nu pe Petru singur ci si pe urmasii
lui.90 In acest fel episcopul este incadrat nu numai in comunitatea Bisericii, ci si in comuniunea
episcopatului, intre cele doua existand o legatura stransa.
In Taine credinciosii primesc prin rugaciuni si acte vazute ale preotului sau episcopului
harul lui Dumnezeu, care fiind lucrarea necreata izvoratoare din fiinta lui Dumnezeu nu este
despartita de prezenta iubitoare a lui Dumnezeu, in aceasta lucrare aflandu-se Insusi Cel care
lucreaza.
Fiindca orice vrednicie se obtine de la Dumnezeu, ca un dar a Duhului Sau, si orice
rugaciune personala si orice implinire este rodul unui dar al Duhului, cu atat mai mult rugaciunea
pentru comunitate. Taina Hirotoniei fiind primita de persoane este o Taina pentru comunitate si
totodata este o Taina cu foloase pentru comunitate. Deoarece este mai mult decat oricare alta,
Taina coeziunii, sau de la ea atarna Tainele care promoveaza si ele comuniunea. 91 Celelalte Taine
sunt mai mult Taine ale comunitatii, dar Hirotonia este Taina comunitatii. Hirotonia se savarseste
cu conlucrarea rugaciunilor intregii comunitati si in Liturghie care este slujba principala a
comunitatii.
Savarsitorul Tainei este episcopul eparhiei sau delegatul lui- un arhiereu- pentru preoti si
diaconi chemati sa slujeasca in cadrul ei, iar pentru episcop, trei sau cel putin doi episcopi,
reprezentand episcopatul Bisericii autocefale respective. Ca savarsitorul Tainei este numai
episcopul este aratat din indrumarile date de Sfantul Apostol Pavel celo doi ucenici ai sai, Timotei
si Tit, pe care el insusi i-a hirotonit: “Mainile sa nu-ti pui degraba pe nimeni, nici sa te faci
partas la pacatele altora” (1 Timotei 5, 22), ii scrie el lui Timotei, iar lui Tit de asemenea:

88
ID., Din aspectul sacramental al Bisericii, p. 555.
89
ID., Teologia Dogmatica Ortodoxa, 1997, vol. II, p. 159.
90
Ibidem
91
ID., Din aspectul sacramental al Bisericii, p. 555.
41
“Pentru aceasta te-am lasat in Creta, ca sa indepartezi cele ce lipsesc si sa asezi preoti prin
cetati” (Tit 1, 5). Aceasta fiindca numai episcopul are plenitudinea harului in Biserica.
Taina Hirotoniei se savarseste in cadrul Sfintei Liturghii, prin punerea mainilor
episcopului pe capul celui care se hirotoneste. Dupa traditia Bisericii Ortodoxe, nu pot fi hirotoniti
decat membrii de sex barbatesc ai Bisericii, care marturisesc credinta ei si vor sa-si implineasca
fata de Biserica indatoririle ce tin de treapta ierarhica in care sunt introdusi. 92Conform hotararii
Sinodului V-VI ecumenic, nu pot ajunge la treapta episcopala decat cei neinsurati sau cei care au
ramas vaduvi si in prealabila au devenit ieromonahi. Iar pentru preoti si diaconi este interzisa
casatoria dupa hirotonie.
Hirotonia diaconului are loc dupa prefacerea Sfintelor Daruri, cea a preotului se savarseste
dupa intrarea cu Sfintele Daruri si arhiereul este hirotonit dupa cantarea trisaghionului, pentru ca
sa poata sa supravegheze citerea Apostolului si a Evangheliei care este slujirea invatatoreasca
esentiala pentru episcop. Sfantul Apostol Pavel zice catre episcopi si preoti: “Luati aminte de voi
episcopi ca sa pastoriti Biserica lui Dumnezeu, pe care a castigat-o cu insusi sangele Sau” (Fapte
20, 28).
Ierarhii primesc harul deosebit de la Duhul Sfant, dar in cadrul Liturghiei, care nu se
savarseste fara comunitatea credinciosilor, ci in care, la rugaciunea ierarhilor hirotoniti, se
asociaza si rugaciunea credinciosilor. La fel cum prefacerea darurilor in trupul si sangele
Domnului se savarseste prin invocarea Sfantului Duh facuta de preot dar nu in izolare ci in
ambianta de rugaciune a comunitatii, la fel si hirotonia episcopului se face prin invocarea
Duhului Sfant de catre ierarhii hirotonisitori, dar in ambianta de rugaciune a unei comunitati
liturgice, care contribuie si ea la pogorarea harului arhieresc peste noul hirotonit. Duhul Sfant nu
hirotoneste pe cineva episcop in afara Liturghiei.
Episcopul si preotul, ca si diaconul intr-un anume sens, strang comunitatea. Si aici apare
un aspect al rolului Sfantului Duh, Duhul comuniunii. Atunci cand intru in legatura cu preotul,
raman in legatura si cu comunitatea, si asa raman in unitate. Pentru unicitatea Bisericii este nevoie
sa avem episcopi, sa avem preoti si diaconi. Iar rolul principal al preotului in Biserica este acela
de a aduna rugaciunile, de a propune rugaciunile comune, de a se ruga el insusi pentru fiecare si
pentru toti.
Episcopul isi arata inainte de a fi hirotonit, credinta sa, si totodata destoinicia sa de a
implini slujba de propovadiure a invataturii pe care a primit-o de la Apostoli si de a veghea la
pastrarea ei, dar aceasta marturisire nu o face numai in fata ierarhilor hirotonisitori, ci si in fata
comunitatii.93

92
ID., Teologia Dogmatica Ortodoxa, 1997, vol. III, p. 170.
93
ID., Natura sinodalicitatii, p. 612-613.
42
 III.2. PREOTIA LUI HRISTOS IN BISERICA

Prin Intrupare S-a facut, Insusi Cuvantul lui Dumnezeu, Preotul prin excelenta al
oamenilor si a readucerii ei la Dumnezeu. Fiindca Hristos este singurul om care se poate absolut
Tatalui, El este unicul Preot deplin si S-a facut om pentru a restabili comuniunea oamenilor cu
Dumnezeu.94
Din sfintenia, din indumnezeirea si din Invierea lui Hristos, Biserica se hraneste, se
mentine si inainteaza in planul vietii. Si aceasta pentru ca Hristos Insusi continua sa fie in ea
Arhireul care Se ofera pe sine ca jertfa in continuare, Invatatorul care Isi trimite invatatura despre
Sine si despre mantuirea in Sine si Conducatorul nostru spre mantuire.
Fiul lui Dumnezeu ne-a mantuit prin intrupare, prin jertfa de pe cruce si prin Invirea Sa.
Prin jertfa Lui, care are putere in veac, Hristos ne comunica si noua viata nepieritoare a invierii. El
este Arhiereu in veac fiindca s-a jertfit in calitate de Fiul lui Dumnezeu Cel intrupat si inviat
pentru veci. Daca nu ar fi Arhiereu in veac Hristos nu ar ramane intrupat in veac si inviat cu
Trupul.95
Hristos Isi infatiseaza neincetat trupul Sau jertfit Tatalui, prin slujirea de Arhiereu in
Biserica, dar odata cu aceasta ne infatiseaza si pe noi ca jertfe benevole de buna mireasma, din
puterea trupului Sau jertfit de care noi ne impartasim.
Hristos ne atrage permanent la aceasta stare de jertfa si pe noi. Impartasindu-ne de jertfa
Lui, noi ne impartasim si de jertfitori si prin aceasta devenim noi insine nu numai jertfe, ci si
jertfitori ai jertfei noastre in acest sens restrans. Astfel jertfa noastra este intru miros de buna
mireasma, deoarece este ca si a Lui. Asadar, in calitatea Sa de Arhiereu Hristos ne aduce ca jertfe
impreuna cu jertfa Sa si noi ne oferim Lui ca jertfa, pentru ca sa ne aduca lui Dumnezeu si
Tatal96.* Jertfa noastra consta intr-o vietuire curata in rugaciune si in renuntarea la noi, pentru a
putea intra in relatia iubitoare.
Parintele Staniloae face referire la Sfantul Chiril al Alexandriei care zice: ”Caci toata
vremea si fara incetare, de la inceput pana la sfarsit, inaltam in Hristos buna mireasma prin toata
virtutea in cortul sfant, adica in Biserica. Pentru ca fumul ce se ridica din Miel dimineata si catre
seara este un chip al Celui ce din pricina noastra si in favoarea noastra Se inalta spre Tatal intru
miros de buna mireasma, aducand impreuna cu Sine si viata celor ce au crezut in El, Care are
intru nadejde stralicirea slavei si a Imparatiei”.97

94
ID., Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. III, p. 98.
95
ID., Iisus Hristos Arhiereu in veac, p. 217.
96
ID., Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. II, p. 154.
97
Ibidem, p. 154.
43
 Se arata in mod special in Euharistie starea permanenta de jertfa si totodata si de Arhiereu
a lui Hristos, care are scopul de a ne atrage si pe noi in aceasta stare. Deoarece prin Euharistie ni
se impartaseste in starea Sa de jertfa, pentru ca sa ne comunice starea si pornirea Sa de jertfa catre
Tatal. Astfel ni se iarta si pacatele, fiindca aducandu-se Tatalui impreuna cu El, suntem iertati.
Permanenta arhieriei lui Hristos este aratata in Psalmul 109,5, fiind asigurata Lui de Tatal,
bineinteles pe temeiul intruparii care se va realiza prin trimiterea Lui de catre Tatal: “Juratu-s-a
Domnul si nu-I va parea rau. Tu iesti preot in veac dupa randuiala lui Melchisedec”. Iar in
Epistola catre Evrei acest cuvant este referit dierct la Hristos, spunandu-se: “In cuvantul
juramantului (din Psalmul 109,5), venit in urma Legii, pune pe Fiul, desavarsit in veacul
veacului”(Evrei 7,28) sau “fiind facut Arhiereu in veac dupa randuiala lui Melchisedec” (Evrei
6,20).98 Tot in Epistola catre Evrei Arhiereul nostru permanent sade pe tron de-a dreapta Tatalui:
“Drept aceea, avand Arhiereu mare, Care a strabatut cerurile…, sa ne apropiem, deci, cu
incredere de tronul harului, ca sa luam mila si sa aflam har, spre ajutor, la timp potrivit” (Evrei
4,14,16), continuand a-si exercita puterea Lui de Arhiereu.
Dar pentru a ni se impartasi Hristos in aceasta stare de jertfa in chip vazut, El are nevoie
nu numai de niste chipuri vazute prin care sa ni se impartaseasca, ci si de niste organe vazute,
adica de preoti.
Impartasirea tuturor membrilor unei comunitati de la un singur slujitor al jertfei este o
conditie pentru pastrarea unitatii ei, si astfel de adevereste faptul ca se impartasesc de Acelasi
Hristos. Iar prin comuniunea care exista intre toti preotii printr-un singur episcop, ca si intre
preotia intregii Biserici prin comuniunea episcopilor lor, se asigura unitatea tuturor in El. 99
Unitatea Bisericii se intareste prin iubire intre credinciosi si Dumnezeu si intreolalta.
Aceasta este Biserica: unirea credinciosilor in Acelasi Hristos, prin acelasi preot, sau prin
acelasi episcop, sau in comunitatea lor in Hirstos.

III.3. PREOTIA GENERALA IN BISERICA

Toti crestinii sunt o ”preotie imparateasca”, dupa cum Sfantul Apostol Pavel zice: ”Iar voi
sunteti semintie aleasa, preotie imparateasca, neam sfant, popor agonisit de Dumnezeu, ca sa
vesteasca in lume bunatatile Celui ce v-a chemat din intuneric, la lumina Sa cea minunata” (1
Petru 2,9). Caci jertfele credinciosilor, sau ei insisi ca jertfe, trebuie sa se alature jertfei lui
Hristos, deoarece numai prin Hristos ca jertfa pot intra si ei ca jertfa la Tatal. 100

98
ID., Iisus
Hristos , Arhiereu in veac, p. 217-218.
99
Ibidem, p. 223.
100
ID., Telogia Dogmatica Ortodoxa, vol. III, p. 107.
44
 Aducand ca jertfa viata noastra personala, noi devenim preoti, deoarece suntem ajutati sa
devenim aceasta prin puterea care se raspandeste din jertfa si Arhieria lui Hristos si totodata
adaugand si jertfa noastra la jertfa Lui si absorbim preotia noastra din preotia Lui.
Credinciosii isi realizeaza preotia generala cu ajutorul preotiei slujitoare, ei contribuind la
sfintirea lumii, dar fara sa fie reprezentanti calificati ai Bisericii. Preotul cere ca cel care se va
mirui, in rugaciunea dinainte de Taina Mirungerii, “sa placa lui Dumnezeu in tot lucrul si
cuvantul”, si sa-i fie pazit sufletul “ intru curatie si dreptate” 101 Prin aceasta putem sa intelegem ca
el isi dedica intrega viata slujirii preotiei imparatesti.
Credinciosul, sau mai bine zis membrul preotiei generale se dedica slujirii neintrerupte a
lui Hristos, in afara altarului, in lume, dar prin alte mijloace decat prin savarsirea Tainelor, care
este a preotului slujitor.
Prin Hristos in mod invizibil si prin preotul slujitor in mod vizibil putem sa ne impartasim
de Hristos ca jertfa, ca apoi sa ne aducem si noi insine ca jertfe.
Fiind toti preoti si jertfe in Biserica, toti suntem invatatori si calauzitori spre mantuirea lor
si a altor credinciosi, dar totusi aceasta se intampla fara sa avem o raspundere formala pentru
comunitatea bisericeasca. Rugaciunile pe care le fac credinciosii personal si viata de jertfa pe care
o practica pentru ei insisi si in relatiile lor cu altii isi iau puterea din aducerea continua a jertfei lui
Hristos si din impartasirea de ea. 102
Toti credinciosii sunt preoti si se roaga, dar rugaciunile lor sunt adunate intr-o unitate prin
preotul slujitor, pentru a se inalta ca un val unitar, curat si bineplacut spre Dumnezeu. Deoare sunt
preoti care adus ca jertfa rugaciunile lor sunt si imparati stapani peste patimi si chemati la inviere
ca biruinta asupra mortii, odata ce sunt facuti frati cu Hristos, Fiul cel Unul Nascut al Tatalui, prin
unirea cu El in Sfanta Impartasanie si prin insusirea duhului de jertfa a Lui.
“Preotie imparateasca” este denumirea care o da Sfantul Apostol Pavel prin unirea calitatii
de preoti si de imparati a credinciosilor. Ei au aceasta dubla calitate datorita jertfei lui Hristos,
rodind puterea jertfei Lui in jertfele lor duhovnicesti. Fiindca prin aceste jertfe pe de o parte
slujesc lui Dumnezeu ca preoti, iar pe de alta parte se elibereaza de patimi si de moarte, ca
imparati. Eliberandu-se de patimi prin jertfe alcatuiesc o ptreotie imparateasca, dar ea nu este
numita de Sfantul Apostol Petru imparatie, ci “popor agonisit lui Dumnezeu” (1 Petru 2,9), sau
“casa duhovniceasca” care este alcatuita din pietre vii zidite pe piatra de temelie care este Hristos:
“Si voi insiva, ca pietre vii, ziditi-va drept casa duhovniceasca, preotie sfanta, ca sa aduceti jertfe
duhovnicesti, bine-placute lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (1 Petru 2,5).103

101
Ibidem
102
Ibidem, vol. II, p. 155.
103
ID., Spiritualitate si comuniune in Liturghia Ortodoxa, p. 141.
45
 CAPITOLUL IV

COMUNIUNE SI INTERCOMUNIUNE IN LITURGHIA ORTODOXA

IV.1 DUMNEZEIASCA EUHARISTIE

“ Euharistia este misterul prezentei celei mai depline si a lucrarii cele mai eficace a lui
Iisus Hristos in Biserica si prin ea in lume”. 104
Trei sunt Tainele prin care cel care crede in Hristos este unit deplin cu Hristos si introdus
in Biserica si anume Botezul, Mirul si Euharistia. Ele sunt numite Taine ale initierii. Prin Taine
omul se uneste cu Hristos in grade diferite, in functie de situatiile in care se afla, precum si de
trebuintele permanente ale mantuirii in vederea vietii sale de veci. Prin Taina Botezului omul este
unit pentru prima data cu Hristos, Cel care a murit si a inviat pentru noi, astfel permitandu-i si lui
moartea omului vechi si nasterea ca om nou, dupa asemanarea cu Hristos cu care se uneste. Viata
cea noua a celui botezat este intarita pentru totdeauna prin Taina Mirungerii, de Duhul Sfant care
iradieaza din Hristos. Taina Sfintei Impartasanii ridica la o deplinatate unirea cu Hristos, dar
aceasta deplinatate trebuie mereu improspatata si adancita, asa cum cu cat esti mai unit cu cineva
prin iubire, cu atat si mai insetatde adancire a acestei uniri. 105
Considerand ca Botezul este Taina inceputului si Mirul, Taina mijlocului, atunci Euharistia
reprezinta Taina sfarsitului, sau mai bine zis a desavarsirii.Chiar daca, cel care a devenit noul

104
ID., Teologia Euharistiei, p. 343.
105
ID., Sfintele Taine si ierurgiile bisericesti, p.450.
46
membru al Bisericii, a primit dupa Botez si dupa ungerea cu Sfantul Mir Euharistia, nu se poate
considera ca el a ajuns la desavarsire, deoarece trebuie sa aduca si el o contributie.
Aceste trei Taine pot fi numite stalpii care sustin pe om ca Biserica vie a lui Hristos, in
Biserica cea de obste, in care se afla si lucreaza El. Botezul s-a intemeiat pe porunca directa a lui
Hristos (Matei 26,26-28) si Mirungerea, pe practica Apostolilor, care bineinteles ca se intemeiau
pe porunca Mantuitorului ( II Corinteni 1, 22;1 Ioan 2, 20).
Euharistia este data imediat dupa Botez si dupa Mirungere, deoarece viata cea noua de pe
pamant nu ar avea nici un rost si nici o putere fara perspectiva si arvuna invierii. Dupa cum si
Sfantul Apostol Pavel zice: “Deci ne-am ingropat cu El, in moarte, prin Botez, pentru ca, precum
Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii; caci daca
am fost altoiti pe El prin asemanarea mortii Lui, atunci vom fi partasi ai invierii Lui” (Romani 6,
4-5). “Noi totdeauna purtam in trup moartea lui Iisus, ca si viata Lui sa se arate in trupurile
noastre...stiind ca Cel ce a inviat pe Domnul Iisus ne va invia si pe noi cu Iisus si ne va infasita
impreuna cu voi” (2 Corinteni 4, 10-14).
Sfantul Maxim Marturisitorul aratand care este legatura intre Botez si Euharistie zice ca
prin amandoua ni se comunica puterea transformatoare a mortii Domnului, dar aceasta intr-un
mod diferit, caci prin Botez obtinem puterea de a nimici voia noastra pentru pacat, deci puterea
virtuti pentru viata de pe pamant iar prin Euharistie obinem puterea de a ne da chiar viata, caci
chiar fiinta noastra moare tainic pentru Dumnezeu ca sa ne umplem de viata Lui in viata. 106
Cele trei Taine ofera de la inceput crestinului puterea de a parcurge tot drumul
duhovnicesc, daca actualizeaza aceasta putere prin cele trei stadii a ale acestui drum care sunt:
curatirea, luminarea si desavarsirea. Prin toate trei se infaptuieste deplin moartea si invierea
omului cu Hristos, prin toate se desavarseste transparenta omului si a Bisericii pentru Hristos,
fiindca cu cat moare omul mai total cu Hristos cu atat devine mai transparent pentru El.
Viata de iubire a Sfintei Treimi ni se comunica prin cele trei Taine de initiere in Biserica,
adusa prin Fiul care S-a facut om, S-a daruit ca om Tatalui si S-a umplut prin aceasta desavarsie
de Duhul Sfant, Duhul iubirii Tatalui fata de Fiul. In acest fel Fiul intrupat si jertfit ca om, ne-a
unit cu Sine in iubirea fata de Tatal si in iubirea de care se bucura El ca om din partea Tatalui,
introducandu-ne pe cale spre vesnica Imparatie a Sfintei Treimi. 107
Sfanta Euharistie se deosebeste de celelate Taine in care Hristos este prezent in chip
nevazut in lucrarea Sa, prin faptul ca in Euharistie este prezent prin El insusi Trupul si Sangele
Sau sub chipul painii si vinului. Prin Taina Sfintei Euharistii Hristos se ofera toatl membrilor
Bisericii, adica Bisericii, pe care o constiuie si o sustine deplin cu Trupul Sau extins, fiindca duce
pana la capat salasluirea Lui in cei care cred.

106
ID., Transparenta Bisericii in viata sacramentala, p. 511.
107
ID., Sfintele Taine si ierurgiile bisericesti, p. 451.
47
 “Euharistia este implinirea iconomiei mantuirii, ai iconomiei iubirii lui Dumnezeu fata de
oameni si a unirii Sale cu noi”.108 Sfanta Taina aEuharistiei este instituita de insusi Mantuitorul la
Cina cea de Taina, atat prin cuvintele cat si prin trima savarsire a ei de catre El insusi. La Cina cea
de Taina, Iisus “luand painea si binecuvantand, a frant si dand ucenicilor a zis: <<Luati, mancati,
acesta este trupul Meu>> si lunad paharul si multumind le-a dat, zicand: <<Beti dintru acesta toti,
ca acesta este Snagele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor>>
(Matei 26, 26-28). Sfantul Evanghelist Luca a adaugat atunci cand Mantuitorul ofera trupul la
cuvintele “care se da pentru voi”, “aceasta sa faceti spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Dar Sfant
Evanghelist Macu (14, 22-23) se dau numai cuvintele de la Matei. Euharistia, prin cuvintele
rostite de Mantuitorul cand zice oferind painea: “Acesta este Trupul Meu care pentru se frange”,
iar oferind potirul: “Acesta este Sangele Meu care pentru voi se varsa spre iertarea pacatelor”, isi
are temeiul in jertfa de pe cruce a Mantuitorului si totusi in Euaharistie va fi prezent in toata
vremea trupul si sangele Sau cel inviat. 109 Fara ca Hristos sa Se rastigneasca si Sa invieze, nu ar fi
fost posibila Cina cea de Taina si prin urmare, Euharistia in Biserica. Deoarece prin instituirea
Tainei la Cina cea de Taina se arata ca Hristos traieste anticipat si tainic moartea Sa pe cruce, dar
si moartea tainica de dupa aceea.
Prin patimirea si Invierea lui Hristos, noi ne facem partasi patimirii si invierii Lui si prin
aceasta suntem capabili acum nu numai sa murim ca faptura veche si sa ne nastem ca faptura
noua, cea ce are loc prin Botez, ci sa suferim pentru ceilalti si sa inviem prin aceasta la un mod
superior de existenta, astfel devenind cu adevarat vii pentru ei si pentru noi.
Pentru ca sa Se rastigneasca si ca sa invie Hristos trebiua sa Se intrupeze. Din aceasta
cauza baza Euharistie este asumarea trupului nostru, jertfirea Lui pentru noi si invierea Lui.
“Euharistia de la Cina cea de Taina este anticiparea tainica a jertfei de pa Gologota si a Invierii.
Este dovada ca Hristos a trait la Cina cea de Taina in mod tainic jertfirea Sa si invierea Sa” 110, pe
care le va trai in Euharistia Biserica, pentru ca sa le imprime si in trupul si in sangele nostru.
Hristos este real prezent cu trupul si cu sangele Sau jertfit si inviat in Euharistie, deoarece
numai prin aceasta putem muri si invia si noi impreuna cu El; si totodata vom deveni partasi ai
vietii vesnice. Cu siguranta, este o mare Taina prezenta Domnului cu trupul si cu sangele Sau in
Euharistie si prefacerea painii si a vinului pentru mancarea Lui de catre noi
O afirmatie care este facuta de intreaga Traditie mostenita de Biserica Ortodoxa de la
Biserica primara afirma ca Domnul este prezent real in Euharistie, prin <<prefacerea>> painii si
vinului in Trupul si Sangele Sau. Fiind ca sustinatoare ale vietii noastre trupesti, painea si vinul,
sunt facute de Hristos la Cina cea de Taina, prin Duhul Sau Cel Sfant, semne vazute ale trupului

108
ID., Teologia
Dogmatica Ortodoxa, 1997, vol. III, p. 64.
109
Ibidem, p. 65.
110
Ibidem
48
si sangele Sau, umplute de viata dumnezeiasca si vesnica, cu care suntem uniti si noi. 111 In Sfanta
Impartasanie are loc prin Duhul Sfant cea mai deplina transcedere a lui Hristos ca om spre
Dumnezeu si coborare a Lui ca Dumnezeu la noi.
Prefacerea painii in trupul, iar a vinului in sangele Domnului nu reprezinta un proces
asemenea prefacerilor ce se savarsesc in natura, ci o lucrare a Duhului Sfant. Prin inviere Duhul
Sfant a transfigurat mai intai trupul lui Hristos si astfel aceasat transfigurare se extinde nu peste
painea si vinul in ele insele, ci peste painea si vinul ca daruri ale comunitatii ce crede in El si
pentru ca Hristos sa se impartaseasca prin ele si mai mult celor care cred in EL. 112 Comunitatea se
afla intr-o legatura mai intima cu El prin credinta in El. Mantuitorul nu preface in euharistie
painea si vinul pentru Sine, ci pentru a se impartasi oamenilor care cred. Oamenii isi manifesta
aceasta dorinta de a se impartasi de Hrisos sub chipul painii si vinului si prin rugaciunea liturgica
care culmineaza in invocarea ei, pentru prefacerea painii si vinului in trupul si sangele
Domnului.113 Comunitatea se uneste tot mai mult cu Hristos prin rugaciuni, prin marturisirea
credintei si prin epicleza, caci ea insasi reprezinta trupul tainic al Domnului.
Prin prefacerea esentei painii si vinului din Euharistie in Trupul si Sangele Domnului, ele
nu mai raman ca o realitate care se interpune in oarecare masura intre nemijlocita daruire de sine a
lui Hristos si cei care se impartasesc de aceasta daruire a Lui, cum painea si vinul intre preotul
care le da si cel care le primeste cu oricata dragoste le-ar darui primul si le-ar primi al doilea. Iar
forta spirituala care a transfigurat prin inviere trupul Domnului, unindu-L la maxim cu
dumnezierea Lui si a prefacut si painea si vinul in acest trup, este iubirea unificatoare la culme. 114
Dar intensitatea iubirii cu care se daruieste Hristos in Euharistie, in continuarea tainica a
jertfei de pe cruce adusa Tatalui si celor care cred in El si care preface painea si vinul in trupul
Lui, nu ramane fara efect asupra credinciosilor, ci ii face sa se daruiasca si ei cu iubire unul altuia
si in acelasi timp lui Dumnezeu, prin particica de paine, prin paharul de vin. 115 Fiind uniti cu
Hristos prin Euharistie se vor darui si ei cu intensitate. Ei descopera, actualizeaza si implinesc cu
alta intensitate pornirea naturala sadita in ei de Dumnezeu de a fi daruri unii altora si de a folosi
lucrurile ca daruri intre ei.
Cele doua aspecte ale Euharitiei si anume aspectul de jertfa si cel de Taina sunt
nedespartite. Euharistia poate fi considerata chiar ca jertfa ca este o Taina, deoarece noi ne daruim
lui Dumnezeu si astfel ne inaltam si ne impartasim de sfinterea si de binecuvantarea Lui. Si tot la

111
ID., Chipul
nemuritor al lui Hristos, vol. I, p. 207.
112
ID., Taina Euharistiei, izvor de viata spirituala in Ortodoxie, p. 502.
113
ID., Teologia Dogmatica Ortodoxa, 1997, vol. III, P. 70.
114
ID., Creatia ca dar si tainele Bisericii, p. 16-17.
115
Ibidem, p. 17.
49
fel putem zice ca chiar Taina este o Jertfa, fiindca trupul Domnului care ni se ofera este in stare de
trup jertfit si inviat si ne imprima starea de jertfa, prin care ne inaltam si inaintam spre Inviere. 116
Aspectul de jertfa al Euharistiei este aratat in cuvimtele de instituire ale Tainei (“se frange”
si “se varsa” fiind expresii sacrificiale) si este afirmata in modul cel mai direct in Noul Testament
in 1 Corinteni 10, 16-21 unde Sfantul Apostol Pavel vorbeste de “masa Domnului” ca de o masa
sacrificiala, comparabila cu mesele sacre ce insoteau jetfele iudaice si pagane si la care se
consuma tocmai carnea victimelor jertfite pe “altar”. Prin aceasta expresie de “masa Domnului”
putem vedea o aluzie la altarul crestin (cf. Evrei 13, 10), deoarece aceasta expresie este folosita si
in Vechiul Testament cu sensul de “altar” (Iezechiel 44, 13; Maleahi 1, 7 si 12). De altfel, insusi
caracterul de taina al Euharistiei il implica pe cel de jertfa, deoarece a te impartasi ceremonial din
ceea ce s-a jertfit inseamna a participa la actul sacrificial si la tot ceea ce implica acest act.
Euharistia nu reprezinta numai sacramentul culminant, in care ni se ofera, sub chipul painii
si vinului, spre impartasire ca dar divin culminant Trupul si Sangele Domnului, ci ea este si Jertfa
de Sine pe care Hristos o ofera necontenit Tatalui pentru oameni. In Euharistie Hristos nu ne ofera
numai o iradiere a starii Sale de jerfa si de inviere, ci insusi trupul Sau in aceasta stare. Din acest
motiv Euharistia este “culminarea tuturor celorlalte Taine”. 117 Considerand, ca problema mantuirii
noastre s-a rezovat in mod juridic, adica Hristos a suportat moartea in locul nostru, protestantii
resping caracterul de jertfa al Euharistiei, invocand motivul ca aceasat ar diminua importanta
jertfei de pe Golgota pentru iertarea tuturor pacatelor omenirii si totodata iau temelia Tainelor, al
caror continut interior este puterea de jertfa a lui Hristos.
Catolicii sunt de aceeasi parere cu protestantii cu privire la considerarea problemii
mantuirii rezolvata tot intr-un mod juridic si mentin Euharistia ca Jerfa si toate celelate Taine pe
baza traditiei Bisericii vechi, dar nu mai fac corelarea intre Jertfa euharistica si starea de jertfa
actual a lui Hristos, ci ne ami vazand o legatura stransa intre impartasirea credinciosilor de Hristos
si de starea Lui de jertfa, o vede numai ca unirea dintre iubire cu Hristos, ca izvor de putere, de
bucurie si de inviere,. 118 Prin aceasta ei despart caracterul de taina al Euharistiei de cel de jertfa.
Crestinismul afirma ca in Euharistie Hristos Se aduce jertfa Tatalui ca om si in nici un caz
in mod juridic, caci El ne deschide prin aceasta calea spre Tatal. Hristos deci prin Euharistie este
la dispozitia noastra fiindca odata cu Sine ne ofera si pe noi Tatalui, deoarece nu putem intra la
Tatal decat in stare de jertfa curata si aceasta o putem dobandi numai din starea de jertfa curata a
lui Hristos.Dar nu se poate crede ca jertfa lui Hristos in Euharistie este alta jertfa fata de cea de pe
Golgota, ci una si aceeasi cu care s-a infatist si sta, ca Miel injunghiat, in veac in fata Tatalui .

116
ID., Teologia
Dogmatica Ortodoxa, 1997, vol. III, p. 71-72.
117
Ibidem, p. 72.
118
Ibidem
50
 Comunitatea care ofera painea si vinul lui Hristos in Biserica, reprezinta trupul extins al
Domnului si ea se aduce cu intentia de a fi prefacute in trupul personal al Domnului si totodata sa
fie si ea intarita in calitatea de trup al Lui prin aceasta impartasire. Comunitatea anunta prin
painea oferita ca prescura lui Dumnezeu, care este ceeace intretine viata oamenilor, ca viata ei este
pusa la dispozitia lui Dumnezeu. Dar painea considerata ca viata proprie pe care o au oamenii este
un dar de la Dumnezeu iar prin prescura care este oferita lui Dumnezeu. Duhul Sfant care se
coboara peste painea oferita ca dar este prefacuta in trupul lui Hristos. Euharistia se constituie ca
un dialog si ca o intalnire de daruri intre oameni si Dumnezeu in Hristos, ca o culminare a acestui
dialog si intalnire.119
In sensul unei uniri a tuturor cu Acelasi Hristos in permanenta stare de jertfa, ridicati cu
adancimea fiintelor noastre dincolo de spatiu si de timp, se vorbeste de o Liturghie cereasca120,
care ia chip vizil in Liturghiile din diferitele Biserici.
Pentru a ni se oferi noua Hristos, Cel vesnic in stare de jertfa, si fiind onconjurat de
mucenici care isi pastreaza mereu aceasta stare a muceniciei lor pentru Hristos, si de ingerii prin
care Arhiereul ceresc isi ofera continuu jertfa Sa, continua o Liturghie cereasca. Prin puterea
acestei jertfe oferite in ** cu Tatalui are loc Liturghia comunitatii si aceasta insemnand
creatiunea vazuta si adunata inaintea jertfelnicului si tronului aceluiasi Miel injunghiat pentru a
coplesi prin impartasirea din El *** trasatura luata de la fiara pentru a se imprima de trasaturile
Mielului121, care face posibila pasnica si blanda convietuire intre oameni.
Mai precis, prin Liturghie, Hristos leaga cerul si pamantul. Prin ea Fiul lui Dumnezeu,
facut Om, jertfit, inviat si inaltat ne duce de-a lungul istoriei, pe toti cei care vrem, spre Tatal unde
S-a inaltat El. Caci El S-a inaltat la Tatal nu pentru a petrece acolo desprtit de noi, ci pentru a ne
trage si pe noi la Tatal. Dar daca toti intram la Tatal prin Fiul Sau Cel intrupat si jertfit, toti gasim
in acelasi timp unitatea noastra in unirea cu El in stare de jertfa. In felul acesta toti cei care se
impartasesc de El in toate Bisericile de aceeasi drepta credinta, formeaza unitatea Bisericii ca
comuniune universala a celor care cred astfel in El. 122
Hristos ca paine spirituala sau este primit intreg sau nu este primit deloc, asa cum nu se
poate descompune painea in elementele componente si sa ramana totusi intreg. 123 Se poate sesiza
gustul painii la diferitele niveluri, dar fiecare manca calitativ aceeasi paime. Deoarece toti trebuie
sa creada in Hristos intreg, chiar daca nu toti se afla la aceeasi nivel de intelegere a Lui.
In momentul impartasirii, comunitatea care fusese strans unita in El de mai inainte,
primeste numai trupul lui Hristos. Deoarece Hristos ramane mereu distinct de ea ca Cel care Se

119
Ibidem, p. 74.
120
ID., Biserica in sensul de locas si de larga comuniune in Hristos, p. 344.
121
ID., Locasul bisericesc……………………………………., p. 300.
122
ID., Biserica in sensul de locas si de larga comuniune in Hristos, p. **
123
ID., Teologia Euharistiei, p. 361.
51
impartaseste. Unitatea cu Hristos trecand prin diferite gradatii, dar mereu persoanele
credinciosilor raman distinste, ca partenere ale dialogului si ca cele ce se impartasesc de Hristos,
nu ca cele care se dau unele altora spre impartasire, sau ca cele care se impartasesc in vreo
anumita privinta de ele insele. La fel se intampla si cu comunitatea, caci oricat de unita ar fi cu
Hristos, ea este mereu cea care se impartaseste de Hristos, si Hristos, Cel care Se da spre
impartasire. Niciodata comunitatea nu se impartaseste si de ea insasi. Caracterul personal distinct
al credinciosului si faptul ca se impartaseste numai de Hristos si nu de comunitate este afirmat in
cuvantul preotului de la Impartasanie: “Se impartaseste robul lui Dumnezeu (N), cu cistitul trup si
sange al Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos”. 124
Comuniunea euharistica trebuie sa fie comuniune statornica in cugetare si simtire. Caci cei
care se impartasesc impreuna trebuie sa implineasca indemnul: “Sa ne iubim unii pe altii, ca intr-
un gand sa marturisim”. Nici cei care apartin unei schisme distincte de Biserica nu se pot
impartasi impreuna cu membrii Bisericii, deoarece lipseste intru ei iubirea fata de aceasi
Biserica.125
Propriu-zis, de abia acum prin actul impartasirii credinciosilor se incheie Euharista ca
jertfa si ca Taina, caci abia acum se infaptuieste scopul ei de jertfa adusa Tatalui, dar si pentru
sfintirea credinciosilor; abia acum se rosteste numele fiecarui credincios, ca al toate Tainele.
In Ortodoxie membrii comunitatii sporesc in unirea cu Hristos in cursul Liturghiei chiar
daca nu se impartasesc, pe cand gandirea crestina occidentala vede unica ratiune a participarii
credinciosilor la Liturghie in impartasirea lor, nerecunoscand aceste treceri ale comunitatii pri
fazele unei uniri progresive cu Hristos, deoarece nu cunoaste aceste faze intermediare intre
existenta naturala si cea a unirii euharistice cu Hristos. Cunoscand aceste trepte liturgice si
extraliturgice ale unirii progresive a comunitatii cu Histos prin toate darurile ce le aduce Lui, prin
toate faptele savarsite pentru El, Biserica Ortodoxa poate indemna pe credinciosi sa zica: “Pe noi
insine si unul pe altul si toata viat noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam”. Toata viata crestina
este o liturghie in sens larg, un mijloc de unire prin daruire cu Hristos. Prin faptul ca preotul da
acest indemn credinciosilor inca inainte de prefacrea darurilor, accentueaza ca aceasta daruire a
persoanelor proprii lui Hristos se manfesta cu deosebita putere in aducerea darurilor euharistice si
ia putere din impartasirea cu Hristos care se daruieste in Euharistie in mod culminanr Tatalui si
credinciosilor.126
Biserica afirma o impartasire de Hristos cel jertfit si inviat in viata viitoare, pe care o
anticipeaza impartasirea in timpul de acum cu acelasi Hristos. In aceasta impartasire eterna se
incheie iconomia mantuirii, ca unire eterna a oamenilor cu Dumnezeu in Hristos. Euharista in

124
ID., Din aspectul sacramental al Bisericii, p. 549.
125
ID., Teologia Euharistiei, p. 361.
126
ID., Creatia ca dar si Tainele Bisericii, p. 22.
52
viata de veci este, ca incoronare a iconomiei dumnezeiesti, aceea unire desavarsita intre creatie si
Hristos, in care “Dumnezeu va fi totul in toate” (1 Corinteni 15, 28). 127
Credinciosii sunt invatati de Biserica Ortodoxa ca nu trebuie sa uite ca Hristos cu care se
impartasesc nu este numai Fiul lui Dumnezeu cel intrupat ca sa intalnesca in trupul, oceanul
bunatatilor dumnezeiesti, nici numai Hristos cel inviat, ca sa se sadeasca in ei fara nici un effort
arvuna Invierii, ci si Hristos care a ajuns la inviere prin cruce si care deci ramane intr-un chip
tainic in stare de jertfa pentru a ne da si noua puterea de a mortfica pe omul vechi al pacatului si a
ne darui eliberati de lanturile oricarui egoism, lui Dumnezeu. 128
Spiritualitatea Euharistiei nu contesta numai in trairea simpla a unirii cu Hristos, ci intr-o
unire in curatire, pentru care trebuie sa ne straduim inainte si dupa Impartasanie, dat fiind ca
aceasta curatie nu este produsa de Hristos in noi fara efortul nostru. Hristos ne da nu numai o stare
de curatire, ci si o putere in vederea acestei curatii. Acest inteles il au cuvintele rostite de preot
inainte de Sfanta Impartasanie: “Sfintele Sfintilor”. Ele ii cheama la Sfanta Impartasanie pe cei
care s-au straduit pentru curatie, dar le si fagaduieste puterea pentru o viata sa mai curata. 129 In
Orotdoxie credinciosii postesc, se spovedesc, se impaca cu toti carora le-au gresit si se feresc de
orice pacat inainte de Sfant Impartasanie. Iar acestea sunt tot atatea acte de spiritualitate, care daca
se repeta des conduc pe credinciosi spre o spiritualitate intiparita adanc in fiinta lor, devenita o
caracteristica a vietii lor.
Savarsitorul vazut al Euharistiei este preotul sau episcopul ca organ al lui Hristos si ca
reprezentant al Bisericii. Trebuie sa existe un centru vizibil spre care sa se indrepte jertfele
personale ale tuturor, sa le faca o unica jertfa a comunitatii. Preotul face aceasta nu numai ca ales
al comunitatii, ci si ca imagine a lui Hristos care leaga prin preot comunitatea de Sine. Caci
Hristos este Cel care, aducandu-se jertfa pentru comunitate, face comunitatea sa tinda spre
unificare in El si o ajuta reflectandu-se intr-un centru de convergenta, care sa-L reprezinte pe El.
Hristos ca jertfa si Arhiereu pentru toti da imboldul tuturor sa-si concentreze jertfele si preotia Lui
ca preot, in care El de reflecteaza, pentru ca prin preot jertfele tuturor sa se concentreze in jertfele
130
comunitatii, pe care El o asimileaza prin Duhul Sau cel Sfant cu jertfa Sa.
Preotul nu este ales numai de comunitatea, ci este randuit si de Hristos prin Duhul Lui
lucrator in chip vazut prin episcop ca urmas al Apostolilor. Prin aceasta se arata ca Hristos da
celor care cred in El puterea sa convearga ca comunitate in preot si prin preot in El insusi. Tocmai
pentru ca credinciosii trebuie sa formeze o comunitate, dar o comunitate in Hristos, o comunitate
care-si are punctul de inchegare deasupra ei, are nevoie de un preot indicat de sus ca punct de

127
ID., Teologie Dogmatica Ortodoxa, 1997, vol. III, p. 78.
128
ID., Taina Euharisriei, izvor de ……………, p. 510.
129
Ibidem
130
ID., Teologia Euharistiei, p. 358.
53
convergenta, are nevoie ca Hristos insusi sa-i cheme printr-un asemenea punct spre starea de
comunitate in El.131
Rugaciunea fiecarui credincios este sustinuta de rugaciunea comunitatii si este ridicata in
rugaciunea unificata a acesteia prin preot; aducerea fiecaruia este in aducerea comunitatii oferita
prin preot. Fiecare se impartaseste de Hristos, dar numai in acest cadru al comunitatii ce se
depaseste in mod real pe sine insusi prin preot.
In general in Ortodoxie nu se poate desparti Biserica de Hristos in nici o Taina. Dar despre
celelate confesiuni crestine nu se poate zice acelasi lucru. In obiceiul catolic de a se savarsi
Liturghia fara prezenta comunitatii, se constata tendinta de a despati Euharistia de comunitatea, de
a o privi separat de comunitate. Preotul se plaseaza cu Hristos intr0o relatie deasupra comunitatii.
La Conciliul al –II- lea de la Vatican s-a facut un efort de a se depasi aceasta separatie,
dispunandu-se prin schema “Despre Liturghie” de a nu se mai face in general Liturghii in absenta
credinciosilor.132
Tendinta de separare a lui Hristos si a preotului de comunitate se observa in conceptia
catolica despre Euharistie. Hristos se aduca jertfa prin preot, dar nu prin comunitate. Totul se
petrece, desigur, pentru comunitate, dar nu prin comunitate, ci fara ea si deasupra ei. Comunitatea
nu-si adauga jertfa ei la jertfa lui Hristos, sau Hristos nu atrage jertfa comunitatii langa jertfa lui
Hristos. Trupul lui Hristos jertfit nu devine jertfa a comunitatii si nici comunitatea nu devine prin
jertfire Trup al lui Hristos ce se jertfeste.
Prin aceasta s-a eliminat epicleza, socotindu-se ca Hristos nu are nevoie sa cheme Duhul
pentru a se aduce pe Sine ca jertfa Tatalui. Din aceasta cauza Euharistia ca jerta nu este un factor
de continua inaltare a comunitatii, de asimilare a ei in Trupul ce se jertfeste al lui Hristos la un
nivel tot mai inalt. Credinciosii se impartasesc de obicei fara sa asiste la Liturghie si fara o
pregatire ascetica. Aspectul de jertfa al Euharistiei, care priveste exclusiv pe Hristos, s-a rupt de
aspectul de Taina, de impartasanie care intereseaza in mod oarecum eclusiv comunitatea. 133
Conceptia protestanta despre Taine si in special despre Euharistie, separa si ea pe Hristos
de comunitate, in Taine si in Euharistie. La protestanti totul se face prin comunitate, fara Hristos.
Pastorul este adancit cu totul in comunitate, neavand un har special pentru “personificarea”,
pentru reprezentarea ei. Fiind la polul opus fata de catolicsm, in protestantism se vorbeste exclusiv
de o jertfa a comunitatii, dar nu si de o jertfa a lui Hristos, care sa polarizeze in jurul ei jertfa
comunitatii si pentru care sa fie necesar un preot investit cu un har deosebit de harurile celorlalti
membri ai comunitatii. Aici nu are loc nici o prefacere a elementelor si o sporita asimilare a
comunitatii in Trupul lui Hristos. Impartasirea de Hristos este mult diluata, mergandu-se la unele

131
Ibidem, p. 358-359.
132
ID., Din aspectul sacramental al Bisericii, p. 547.
133
Ibidem, p. 548.
54
denominatiuni protestante pana aproape de o identificare a ei cu o comemorare a Cinei celei de
Taina. Propriu-zis Hristos nici nu se jertfeste, nici nu se preface in mod “substantial”. 134
Sfantul Maxim Marturisitorul prezinta unitatea deplina care se realizeaza intre credinciosi
si Hristos prin impartasire ca pregatita de unitatea ce se realizeaza treptat intre credinciosi si
Dumnezeu, in cursul intregii Liturghii. Si momentele importante in aceasta inaintare in unitate
sunt Evanghelia si Simbolul de credinta marturisit in comun. Unitatea prin Sfanta Impartasanie nu
vine ca o esenta fizica comuna in cei care se impartasesc, sau intre ei, ci ca o incoronare a unitatii
spirituale de ganduri si de iubire, spre care au crescut credinciosii prin Duhul Sfant, rugand in
comun pe Dumnezeu, laudandu-L in comun, marturisind in comun aceeasi credinta, aducand
ofranda comuna a painii si a vinului. 135
“Fara Euharistie nu este Biserica precum fara vita nu sunt mladite, cum fara radacina nu
sunt ramuri, cum fara inima nu sunt madulare. Euharistia, in felul acesta, este temelia, radacina,
inma vietii Bisericii”.136
Toti crestinii trebuie sa ne rugam si sa lucram pentru ca Duhul Sfant sa inmulteasca
“legaturile” intre Biserici, prin care viata lor in Hristos sa comunice tot mai mult de la una la alta,
ajungand tot mai asemanatoare. Iar intrucat aceasta se face prin membrii lor, noi putem provoca o
multipla intercomuniune spirituala intre noi.137
Pentru Biserica Rasariteana, Euharistia si-a pastrat intreaga importanta de izvor al unei
vieti spirituale mereu sporite a credinciosilor, de putere in vederea spiritualizarii lor inteleasa ca
drum spre desavarsire dupa asemanarea lui Hristos, intrucat in Euharistie credinciosul se uneste cu
Hristos, care-si traieste si-si prelungeste in credinciosi toate actele si starile Sale mantuitoare, in
plina actiune: intruparea, jertfa si invierea. 138

IV.2.SPIRITUALITATE SI COMUNIUNE IN LITURGHIA ORTODOXA

Spiritualitatea , in sens general, este caracterizata ca o spiritualitate vie care angajeaza

toata fiinta omului. Prin urmare, spiritualitatea este hranita de o comuniune in rugaciune si prin
marturisirea credintei intre mai multi oameni, si prin aceasta comunicare se incalzeste viata
spirituala a fiecaruia. O spiritualitate urmarita de unul singur se raceste, se usuca si devine mai
mult o cugetare teoretica care angajeaza doar mintea, si aceasta doar foarte rar. In mod necesar
trebuie sa apartina spiritualitatii comuniunea, fiindca pentru a putea spori viata fiecaruia trebuie sa

134
Ibidem, p. 549.
135
ID., Teologia Euharistiei, p. 359.
136
ID., Sinteza ecesiologica, p. 268.
137
ID., Teologia Euharistiei, p. 361.
138
ID., Taina Euharistiei, izvor de viata………, p. 510.
55
fie in legatura cu altii. Aceasta spiritualitate vie, care cuprinde intreaga fiinta umana si este hranita
de comunicarea cu altii si creeaza comuniunea, se mentine in crestinism de Sfanta Liturghie.
Spiritualitatea primeste in Liturghia Ortodoxa o pecete proprie, caci daca prin spiritualitate se
intelege continutul credintei experiat in trairea lui vie, prin Liturghia Ortodoxa se face aceasta in
mod deosebit de accentuat. Aceasta rezulta si din faptul urmator: spiritualitatea ii arata crestinului
calea pe care are sa inainteze la o traire tot mai deplina in continutul credintei, sau a lui
Dumnezeu, deci il aduce spre o tinta. 139Astfel, prin ea crestinul se apropie tot mai mult de tinta
desavarsirii sale, in modul in care este inteleasa de credinta sa. De desavarsirea si adancimea in
credinta putem considera ca tine comuniunea intre el si ceilalti crestini, si in acest fel se creeaza o
comunitate tot mai stransa intre ei. Fara ajutorul celorlalti nu se poate nimeni desavarsi si adanci
in credinta, si astfel el trebuie sa-si arate inaintarea sa in desavarsire in relatiile cu altii.
I n Biserica Ortodoxa se savarseste de doua mii de ani aceeasi Liturghie. Sfanta Liturghie
are o mare importanta pentru ca ea mentine vie credinta si comuniunea in Hristos si intreolalta,
deoarece Hristos este prezent in noi, in Sfanta Liturghie, in modul cel mai expresiv cu Invatatura,
si cu Cuvantul, cu Jertfa si Invierea Lui; in Sfanta Liturghie Hristos ni se impartaseste in moduri
diferite si in final cu insusi Trupul si Sangele Lui plin de dumnezeire si putere si isi continua viata
si actele Lui mantuitoare pana la sfarsitul veacului. 140 In ea Hristos ne cheama sa ne intalnim, nu
pentru a fi niste oameni izolati, ci pentru a ne ruga impreuna si pentru ca sa ne impartasim toti din
acelasi Potir, astfel vom putea sa ne adancim neincetat in comuniunea cu Hristos si intreolalta.
Parintele Dumitru Stanioae are meritul de a fi accentuat relatia stransa intre comuniunea
liturgic sacramentala cu Hristos si spiritualitatea ortodoxa, in comparatie cu cei care despart
unilateral Liturgia si Euharistia de spiritualitate si de trairea ei in duhul Sfintilor Parinti. Aceasta
este o spiritualitate sacramental-liturgica care isi are bazele ei in Sfanta Liturghie si se mentine
prin Sfanta Liturghie, care hraneste comuniunea spirituala a credinciosilor cu Hristos si care arata
calea de constientizare, functionare si rodire a acesteia cu viata crestina. Caci in Sfanta Liturghie
are loc recapitularea intregii Iconomii a mantuirii noastre in Iisus Hristos cel rastignit si inviat si
trairea anticipata a imparatiei lui Dumnezeu, pentru ca sa putem sa participam la viata de
comuniune a Sfintei Treimi. 141
Traducand din greceste, Sfanta Liturghie inseamna slujire comuna; ea ii aduna pe oameni
intr-o slujire comuna adusa lui Dumnezeu Cel in Treime, a lui Dumnezeu al comuniunii. Ea fiind
si puterea cea mai creatoare de comunitate. Caci Sfanta Liturghie ii aduna pe toti tot mai mult in
Imparatia dragostei nesecate a Sfintei Treimi. 142 Iar credinta crestina afirma ca Sfanta Treime este
baza eterna a persoanelor umane si modelul de fericire in unitatea dragostei.

139
ID., Iubirea crestina, p.105.
140
I. ICA, Persoana si comuniune, p.337.
141
STANILOAE, Spiritualitate si comuniune in Liturghia ortodoxa, p.5-12.
142
ID., Iubirea crestina, p.111.
56
 In Sfanta Liturghie este vorba de insasi prezenta reala si personala a lui Hristos cel inviat
impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant. Intrucat in Sfanta Euharistie, care este savarsita in Biserica,
are loc Taina prefacerii painii si a vinului in insusi Trupul si Sangele lui Hristos cel intrupat,
rastignit si inviat, in Dumnezeiasca Liturghie se petrece insasi Taina unirii noastre cu Hristos. Prin
comuniunea cu Hristos in Sfanta Impartasanie se unesc credinciosii adunati in Hristos si cu Sfanta
Treime, si astfel se intareste calitatea lor de mostenitori, impreuna cu Hristos, ai Imparatiei
Tatalui, avand pe Duhul Sfant peste ei. Bineinteles ca, prin Hristos cel inviat cu care noi ne unim
intelegem ca este si Hristos cel care S-a jertfit pentru noi si ni s-a aratat ca model lipsit de orice
egoism, astfel prin unirea cu El sa ne curatim si noi de egoism pentru a ne arata ca jertfe vii, sfinte
si bineplacute lui Dumnezeu ( Romani 12,1). Lipsa de egoism poate fi vazuta prin iubirea cu fapta
a semenilor nostri, fiindca Mantuitorul cheama la mostenirea Imparatiei Parintelui Sau pe cei care
au hranit pe cei flamanzi, au imbracat pe cei goi, au incercat pe cei bolnavi (Matei 25, 34-35). Prin
aceasta inaintam in comuniunea dintre noi si Dumnezeu, ca Imparatie a Sfintei Treimi. 143 Dar
aceasta am putea sa o facem numai daca ne-am uni pri Sfanta Impartasanie cu Hristos cel in stare
de jertfa.
Iisus Hristos insusi, in Persoana, vine la intalnirea cu noi si ne cheama la comuniune si ni
Se daruieste prin intreaga ambianta a Bisericii, prin Sfintele Icoane, prin Cuvantul Sau si
rugaciunile preotului iar in final, prin impartasirea cu insusi Trupul si Sangele Sau. Iar credinciosii
raspund acestei chemari a Mantuitorului la comuniune prin participarea lor activa la aducerea
jertfei euharistice prin preotul savarsitor. In Biserica unde are loc intalnirea noastra cu
Mantuitorul, intreaga Sfanta Liturghie, de la inceput si pana la sfarsit, de la proscomodie si pana
la impartasirea credinciosilor cu Trupul si Sangele Domnului, este o aratare treptata a prezentei
personale si duhovnicesti a lui Hristos (o epifanie), in care se remarca mai multe moduri ale
prezentei si lucrarii lui Hristos ca tot atatea moduri de intalnire si comunicare, toate conducand in
final, pe credinciosi spre impartasirea si comuniunea deplina euharistic-sacramentala cu El144.
Unul dintre modurile prin care Hristos ni se arata este locasul bisericesc, vazut ca adunare
a credinciosilor si ca loc al acestei adunari in care se savarseste Sfanta Liturghie si are loc
intalnirea noastra cu Hristos, este “spatiul sfintit de prezenta lui Dumnezeu insusi, prin coborarea
Lui in el”, este “cerul pe pamant sau centrul liturgic al creatiei” 145, este locul principal unde se
savarseste si de unde se raspandeste peste intreaga creatie lucrarea mantuitoare a lui Hristos ca si
locul prezentei si lucrarii lui Dumnezeu in Treime.
Deoarece credinciosul stie ca in rugaciunea si cu atat mai mult in Liturghia care se
savarseste in Biserica nu este activ numai el sau comunitatea credinciosilor, ci este si Dumnezeu,

143
Ibidem, p.106.
144
I. ICA, Persoana si comuniune, p.339.
145
STANILOAE, Spiritualitate si comuniune, p.27-30.
57
ii ofera credinciosului sentimentul de iesire din planul obisnuit al vietii, de inaltare, dar totusi in
acelasi timp ii ofera si sentimentul de micime in fata maretiei dumnezeiesti. Parintele Staniloae
face referire la Arhimandritul Vasile, staretul manastirii Stavronichita de la Sfantul Munte Athos,
cu privire la acest sentiment trait in Biserica si in Liturghia savarsita in ea: “Ea aduna in sine la un
loc toate inauntru si in jurul nostru. Intrupeaza si aduce langa noi si in noi, prin cele ce le putem
cunoaste si atinge, cele nevazute si necreate. Transfigureaza si sfinteste cele vazute si
neinsemnate. In ea traim intrepatrunderea necreatului si a creatului, a vietii si a mortii, a miscarii
si a stabilitatii, a tainicului si a rationalului, a minunii si a legii, a libertatii si a naturii. Cele
nevazute se vad in mod vazut. Cele de nespus se spun in mod negrait. Cele de neapropiat, cele de
dincolo, se salasluiesc in noi. Si noi suntem ceva foarte mic, fara fiinta, dar incape in noi ceva
nemarginit si de neajuns. Si cu cat inainteaza cineva de bunavoie in micime si se mistuie de
micime cu atat ii lumineaza slava neapropiata mai mult fiinta si il scoate din intuneric la lumina.
Cu atat cresc in fata lui mai mult cele create si se ivesc in el bucurii noi, nesfarsite. Pana la urma
nu se stie daca cele nevazute nu sunt mai sensibile in el decat cele create, sau daca cele din urma
nu sunt mai sfinte decat cele dintai”. 146
Prin urmare cine vede cu adevarat Biserica, vede Sfanta Treime si o vede ca comuniune
intre toti cei care cred, intrucat traieste in Treimea prezenta in Biserica. Fiindca Biserica
reprezinta unitatea asemanea celei a Sfintei Treimi, sau cel care se boteaza in numele Sfintei
Treimi intra in unitatea plina de unitate suprema a Treimii. Scopul este unul si anume sa
intemeieze Biserica sau comunitatea asemanatoare celei a Sfintei Treimi, deoarece pentru ea se
roaga Hristos Tatalui. Biserica este treimica fiindca ea este liturghisitoare, pentru ca slujeste
Dumnezeului intreit si se uneste cu El in Taine; sau numai fiindca este treimica poate fi
liturghisitoare, dand putinta membrilor sa se daruiasca prin Fiul in Duhul, Tatalui, si unii altora,
fara sa se desfiinteze, ci intalninde-se si mai mult prin aceasta in identitatea si fericirea lor 147.
Sfanta Liturghie si celelalte Taine savarsite in locasul bisericesc sunt traite de catre
credinciosi ca evenimente sfinte, care se savarsesc in lume, dar vin de dincolo de lume si
transfigureaza o parte a ei, avand menirea sa o transfigureze intreaga. Aceasta imbraca locasul
bisericesc cu insusirea sfinteniei.
O alta conditie esentiala fara de care nu se poate savarsi Sfanta Liturghie o reprezinta
Sfintele Icoane. Fiindca Sfanta Liturghie nu se poate savarsi fara locasul bisericesc, fara Sfanta
Masa sau Sfantul Antimis, tot asa Sfanta Liturghie nu se poate savarsi, fara cel putin icoana
Mantuitorului Iisus Hristos si a Maicii Domnului si a chipului inmormantarii Domnului zugravit
pe Sfantul Antimis, Prin functia lor epifanica si liturgica, dupa sfintirea lor, icoanele devin un loc
al prezentei harice personale a sfintilor reprezentati, deoarece ele nu numai ne sugereaza, dar ne

146
ID., Locasul bisericesc propriu-zis, cerul pe pamant sau centrul liturgic al creatiei, p.285.
147
ID., Marturisirea dreptei credinte……………., p. 43-44.
58
fac prezent pe Dumnezeu si diferitele lucrari sau persoane sfinte din iconomia mantuirii si care
reprezinta tot atatea mijloace de intalnire cu Hristos Mantuitorul. De aceea “in cadrul Sfintei
Liturghii, intalnirea tainica cu persoanele reprezentate in icoane, este ca un fel de pregatire spre
intalnirea mai deplina cu Hristos, in Taina Euharistiei”. 148**
Prin prezenta harica a celor reprezentati, icoanele permit credinciosilor comuniunea
spirituala, mistica in rugaciune, cu Persoana lui Hristos si a Sfintilor, ele savarsind o intalnire cu
El prin rugaciunea inaintea icoanei Sale. Este adevarat ca aceasta intalnire cu Hristos prin
intermediul icoanei Sale nu inlocuieste cumuniunea euharistica, dar este totusi complementara
acesteia si necesara, atat inainte cat si dupa impartasire, deoarece icoanele ne vizualizeaza iconic o
prezenta ipostatica si ne fac sa ne raportam la prototipurile lor, atat ca prezenta iconica, cat si ca
ideale si modele de urmat.
Sfanta Liturghie este o pregatire pentru viata viitoare, prin jertfa Mielului, a mucenicilor,
prin prezenta nevazuta a tuturor sfintilor “ca un nor de martori”, care ne arata inaltimea la care au
ajuns si ne indeamna prin pilda daruirii de sine a lor si ne ajuta prin rugaciunile lor sa inaitam si
noi prin aceiasi daruire de sine pana la jertfa spre desavarsirea duhovniceasca, spre unitatea dintre
noi, prin care vom dobandi viata de veci.
In toata Liturghia ne marturiseste dreapta credinta sub forma laudei, a multumirii si a
cererilor adresate Dumnezeului in Treime. Dar Dumnezeu este propus comunitatii spre lauda si
spre multumire de catre preot, care inca de la inceput incepe Sfanta Liturghie cu binecuvantarea:
“Binecuvantata este imparatia a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii
vecilor”, cu o marturisire a Sfintei Treimi care reprezinta temelia dreptei credinte, marturisire la
care comunitatea se asociaza prin raspunsul: “Amin”= asa sa fie. Prin acest raspuns credinciosii
isi manifesta dorinta ca sa devina partasi la aceasta Imparatie. Cuvantul “Amin”, pe care
comunitatea il rosteste, reprezinta bucuria care o anticipeaza pe cea pe care o vor avea atunci cand
o vor primi in deplinatatea ei, si atunci toti cei care se mantuiesc vor striga: “Aliluia ! Mantuirea
si slava si puterea sunt ale Dumnezeului nostru” (Apocalipsa 19,1). Aceasta bucurie este auzita si
vazuta de Sfantul Apostol Ioan mai inainte: “Atunci am auzit ca un glas de multime multa si ca un
viuet de ape multe si ca un bubuit de tunete puternice, zicand: Aliluia ! pentru ca Domnul
Dumnezeul nostru, Atottiitorul, imparateste” (Apocalipsa 19,6). Atunci se va arata in toata
stralucirea ei slava Imparatului Hristos facut om. 149 Totusi aceasta binecuvantare nu se zice
oricum de catre preot, ci dupa deschiderea Usilor Imparatesti care semnifica invitatia pentru toata
comunitaea de a lua parte la Imparatia Sfintei Treimi.
Atunci cand preotul incepe Sfanta Liturghie, binecuvantand Imparatia Sfintei Treimi, face
cunoscuta credinciosilor asigurarea data de Sfantul Apostol Petru: “Ca noua ni se va da cu

148
ID., Spiritualitate
si cominuine in Liturghia ortodoxa, p. 70.
149
Ibidem, p. 137-138.
59
bogatie intrarea in vesnica imparatie a Domnului nostru si Mantitorului Iisus Hristos”.El
urmeaza indemnul Apostolului care spune in continuare: “Drept aceea, va voi aminti punerea de
acestea”(II Petru 1,11-12).150 Iar Sfantul Apostol Pavel zice: “Binecuvantat fie Dumnezeu si
Tatal Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, intru Hristos, ne-a binecuvantat pe noi, in ceruri, cu
toata binecuvantarea cereasca” (Efeseni 1,3). Prin aceste cuvinte noi exprimam speranta ca vom
face parte din Imparatia cereasca. Aceasta Imparatie este promisa de Hristos celor care cred in
Sfanta Treime, caci din iubire a dorit sa-i ridice la calitatea de fii ai Tatalui, astfel trimitand pe
Fiul sa Se faca om, sa Se rastigneasca pentru ei, sa invie, sa Se inalte ca om si sa stea de-a dreapta
Tatalui, in acest fel ii atrage sipe ei la aceasta inaltime.
Parintele Dumitru Staniloae in lucrarea sa “Spiritualitate si comuniune in Liturghia
ortodoxa”, gaseste pentru cuvintele de inceput ale Liturghiei sase semnificatii. 1. Lauda
Imparatiei Sfintei Treimi implica vointa comunitatii pentru a progresa in viata duhovniceasca,
deoarece cel care aduce aceasta doxologie are si dorinta de a fi in comuniune cu ceea ce lauda; 2.
Imparatia este Imparatia Tatalui care a iubit si iubeste oamenii: ”Caci Dumnezeu asa a iubit
lumea, incat pe Fiul Sau Cel Unul –Nascut L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba
viata vesnica” (Ioan 3,16); este si a Fiului care prin Intruparea Sa a devenit Fratele nostru; este si
a Duhului Sfant care ne curateste de pacatele noastre; 3. Fiindca Imparatia Sfintei Treimi este
Imparatia iubirii este clar ca ea inseamna Imparatia comuniunii care se intensifica cu fiecare
Sfanta Liturghie, astfel ajungandu-se la perfectiune in viata viitoare; 4. Aceasta Imparatie care ca
si atribut eternitatea, adica prin Sfanta Llturghie de deschide perspectiva eshatologica a vietii
crestine; 5. Imparatia a fost deschisa de Fiul lui Dumnezeu cu jertfa Sa care se actualizeaza si
prelungeste cu fiecare Liturghie punand intrega lume in situatii de jertfa; 6. Sfanta Liturghie este
astfel o sarbatoare in toata plinatatea cuvantului. 151
Sfanta Treime coboara cel mai mult la credinciosi in Sfanta Liturghie si in aceste fel
credinciosii traiesc ca o arvuna intalnita cu ea si prin laudele pe care I le aduc se vede bucuria
acestei intalniri. Toate ecfonisele preotului reprezinta o lauda a Sfintei Treimi. Iar credinciosii se
unesc total cu Sfanta Treime prin unirea cu Fiul Tatalui Cel facut om, jertfit si inviat pentru ei in
Dulhul Sfant.
Putem vedea prin ecfonisele preotului o prelucrare a laudelor ce au fost aduse Sfintei
Treimi in Noul Testament. In atmosfera spirituala a Sfintei Liturghii se prelungeste atmosfera
Noului Testament, care a fost traita in apropierea Mantuitorului de Sfintii Apostoli.
Putem sa dam si cateva exemple referitoare la identitatea laudelor aduse in ecfonisele
preotului Sfintei Treime si Imparatiei Ei, cu cele din Noul Testament. In Apocalipsa 4,8 cele patru
fiinte (Serafimii) canta neincetat: “Sfant, Sfant, Sfant este Domnul Dumnezeul, Atottiitorul”. Prin

150
ID., Iubirea crestina, p. 109.
151
ID., Spiritualitate si comuniune in Liturghia ortodoxa, p. 134.
60
acesta ele “dau slava, cinste si multumire Celui ce sade pe tron, Celui ce este viu in vecii
vecilor”(versetul 9). Si in imnul trisaghion si in ecfonisanul de dupa prima ectenie a Liturghiei
celor chemati si de dupa prima ectenie a Liturghieie celor credinciosi se aduce lauda Sfintei
Treimi. Si Apostolul Petru zice:”A Lui fie slava si puterea in vecii vecilor, Amin !”(1 Petru 5,11),
iar in Sfanta Liturghie se zice aceasta in ecfonismul de dupa ectenia a doua. Iar Sfantul Apostol
Pavel inalta “cinste si slava Imparatului veacurilor”( 1 Timotei 1,17)152
Se poate identifica mantuirea atat in Sfanta Liturgie cat si in Noul Testament cu calitatea
de membru a Imparatiei Sfintei Treimi. Nu se poate sa aiba parte de mantuire cel care ramane in
izolare si nu traieste in comuniunea Imparatiei Sfintei Treimi, care are pe pamant forma Bisericii
si se traieste intr-un grad in Sfanta Liturghie. Iar la sfarsitul Liturghiei, in rugaciunea amvonului,
preotul cere mantuirea poporului si totodata si binecuvantarea mostenirii imparatiei lui
Dumnezeu.
Biserica in Sfanta Liturghie afirma preocuparea de pregatire a tuturor, pentru a ajunge in
Imparatia lui Dumnezeu, inca din prima ectenie care urmeaza laudei Imparatiei Treimii. De la
Apostoli se stie ca: “Imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate si pace si
bucurie in Duhul Sfant” (Romani 14,17).
Astel cele trei ectenii aseaza chiar de la inceput ca temei al diferitelor cereri care vor urma,
pacea, care reprezinta insusirea principala a Imparatiei lui Dumnezeu: “Cu pace Domnului sa ne
rugam”. Pentru ca ne rugam lui Dumnezeu trebuie sa fim in pace unii cu altii si astfel vom putea
sa cerem lui Dumnezeu cele pe care dorim sa le primim “cu o gura si cu o inima”, cum suntem
indemnati sa-L laudam pe Dumnezeu, mai tarziu in Sfanta Lirtughie. Chiar de la inceputul
Liturghiei si de la prima ectenie, orice cerere este facuta la plural, deoarece este o cerere a tuturor
si pentru cei aflati in rugaciune cat si pentru cei care nu sunt de fata. Suntem indemnati inca de la
inceput sa devenim toti cei prezenti un singur “eu” multiplu al Liturghiei, intr-un eu comunitar,
asa cum este in singur Dumnezeu in Treime. 153
Prin ecteniile Bisericii care sunt rostite la Sfanta Liturghie se largeste rugaciunea, care sta
la baza invoirii tuturor in Dumnezeu. Se manifesta prezenta Duhului aici, care este Duhul
comuniunii si care leaga totul si pe toti impreuna. Biserica nu poate exista fara aceste Duh al
comuniunii, in care sta chiar esenta Bisericii. Astfel, Biserica este mentinuta de rugaciunile
comune, de Liturghie, de iertarea reciproca, de comuniunea in Hristos; si aceasta este si esenta
Bisericii si anume de a avea puterea sa concentreze pe toti in jurul lui Hristos, El fiind Cel care le
puterea Duhului. Pentru ca Hristos este in continuu Cel care Se daruie si iradieaza Duhul pentru
noi. Asadar, Biserica este extensiunea lui Hristos printre oamenii care Il primesc cu credinta.

152
ID., Iubirea crestina, p. 108-109.
153
ID., Spiritualitate si comuniune in Liturghia ortodoxa, p. 162.
61
 Preotul cere mantuirea credinciosilor in toate rugaciunile sale, dar toate se termina dand
slava Sfintei Treimi si aceasta ii indeanma si pe credinciosi sa faca. Totul este o doxologie
comuna Treimii si o cerere a mantuirii. In Liturghie preotul are pozitia sa de rugator pentru
comunitate dar el nu este singur ci este insotit de comunitate, la indemnul lui. Preotul are rol de
aducator al rugaciunilor si darurilor credinciosilor catre Dumnezeu, de organ vazut al prefacerii
darurilor in trupul si sangele lui Hristos, de transmitator al binecuvantarilor lui Dumnezeu catre
credinciosi, nu ca sa arate ca poporul nu are si el o relatie directa cu Sfanta Treime, ci ca un organ
vazut al Arhiereului Hristos. 154 Prin preot, se roaga Insusi Hristos pentru credinciosi si ii invata, in
Evanghelie, ii uneste pe credinciosi ci Sine in Sfanta Impartasanie pentru a-i prezenta ca fii plini
de Duhul Sfant, Tatalui. Preotul este mijlocitor intre credinciosi si Dumnezeu, la fel cum si
Hristos este Mijlocitor intre ei si Tatal, caci daca nu ar fi preotul ca sa adune comunitatea nu s-ar
putea sa se mentina Biserica in Hristos.
Cantarea reprezinta modul cel mai propriu de a vorbi despre Dumnezeu si totodata modul
cel mai propriu de a multumi din toata inima lui Dumnezeu, de a-L lauda si de a I ne ruga. Prin
cantare traim taina lui Dumnezeu, ne unim cu existenta Lui negraita, accentuam prin simtire
marea dorinta de a ne face partasi de darurile Sale. *Chiar si Apostolii cantau lui Dumnezeu
impreuna cu Hristos imne de lauda chiar in afara templului. Asemenea imne au cantat la locul
155
unde s-au impartasit inainte de a pleca la Muntele Maslinului ( Matei 25,30 si Marcu 14,26).
Crestinii sunt indemnati de Sfantul Apostol Pavel dupa ce s-au constituit ca Biserica proprie:
“Umpleti-va de Duhul, vorbind intre voi in psalmi, in imne(laude) si in cantarile
duhovnicesti”(Efeseni 5,18-19).
Dupa cum in orice marturie plina de putere despre Hristos nu graieste numai credinciosul ci si
Duhul Sfant, cum a spus Mantuitorul, cu atat mai mult lucreaza puterea Duhului in catarile
duhovnicesti
Unul din motivele pentru care Biserica Ortodoxa a evitat sa introduca instrumente in cult,
este acela ca ele produc niste sentimente care nu exprima cunostinta clara a lui Dumnezeu, Celui
care este Treimea de Persoane.
Atunci cand vorbim de importanta cantarii in Biserica trebuie sa vorbim totodata si de
cantarea comuna, deoarece numai in ea se arata deplin lucrarea Duhului, Care duce pana la capat
unirea intre suflete in aceeasi credinta si dragoste de Hristos, tinandu-I ca un trup comun al Lui.
Lauda sfinteniei Dumnezeului intreit si a lui Hristos prin cantarile comunitatii, la
propunerea preotului, si rugaciunile simultane ale preotului, care au un continut in parte deosebit,
in parte identic, vrea sa arate ca nu este suficient ca sa se roage pntru noi numai Hristos in chip
nevazut, si preotul sau Hristos prin preot in chip vazut dar neauzit de poporul credincios, ci

154
ID., Iubirea crestina, p.107.
155
ID., Cantarea liturgica comuna………, p. 59.
62
trebuie sa ne rugam in acelasi timp si noi, la fel cum jertfa lui Hristos trebuie sa devina si jertfa
noastra. In Epistola catre Evrei se zice: “Drept aceea, avand Arhiereu mare, Care a strabatut
cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu, sa tinem cu tarie marturisirea. Ca nu avem Arhiereu care sa
nu poata suferi cu noi in slabiciunile noastre…Sa ne apropiem, deci, cu incredere de tronul
harului, ca sa luam mila si sa aflam har, spre ajutor, la timp potrivit” (Evrei 4,14-16). Fara
rugaciune si fara sa sa daruiasca pe sine ca jertfa vie nimeni nu poate sa se apropie de Dumnezeu,
pentru ca puterea rugaciunii si a jrtfei o are fiecare din puterea lui Hristos si din unirea cu
rugaciunea si cu jertfa Lui, care se aduc in chip vazut de catre preot “intru care avem, prin
credinta in El, indrazneala si apropiere de Dumnezeu, cu deplina incredere” (Efeseni 3,10).
Preotul vorbeste la plural, in unele rugaciuni din Liturghie, prin care se arata ca el se considera
unul din comunitate, desi cererea o adreseaza el in mod deosebit ca unul ce singur sta in fata
jertfelnicului, in altele preotului isi distinge rolul sau de al comunitatii. Hristos s-a facut si unul
din noi, dar a ramas si deosebit de noi. 156
Primele cai care ne aduc pe Hristos si ne pun in legatura cu El sunt rugaciunile rostite de
preot in cadrul Sfintei Liturghiei si cuvantul despre Dumnezeu propovaduit. Prin cuvantul lui
Dumnezeu se intelege atat cuvantul Sfintei Scripturi, care este expus in diferite pericope biblice in
cadrul cultului divin, cat si cuvantul de propovaduire a preotului ca explicare, valorificare si
actualizare a cuvantului lui Dumnezeu in viata credinciosilor. Si care are o importanta mare nu
numai in transmiterea acestuia, ci mai ales in constientizarea lor asupra tainei iconomiei mantuirii
nostru in Hristos, care este vestita si savarsita de El prin Intruparea, Jertfa, Invierea si Inaltarea Sa
la cer, si care se recapituleaza mereu pentru noi, in fiecare Sfanta Liturghie. De altfel, in cuvantul
preotului ca si in toate actele sacramentale savarsite de el, graieste si lucreaza Hristos insusi,
preotul fiind doar “iconomul” vazut al Lui.
O alta expresie a prezentei, lucrarii si comuniunii cu Dumnezeu in Sfanta Liturghie este
rugaciunea liturgica, pe langa cuvantul Sfintei Scripturi si cuvantul de propovaduire al preotului,
care sunt nascute din cuvantul si lucrarea lui Hristos, ca raspuns la acesta, ca lauda, multumire si
cerere catre El. Aceste rugaciuni reprezinta si o pregatire pentru intalnirea cea mare cu Hristos si
anume prin impartasirea euharistica sacramentala. Preotul se roaga pentru prefacerea darurilor in
Trupul si Sangele Domnului “pentru ca sa fie celor ce se vor impartasi de ele spre iertarea
pacatelor, spre impartasirea de Duhul Sfant, spre plinirea Imparatiei cerurilor, spre indraznirea (de
fii) catre Tatal ceresc”. 157 Din acest motiv, se deosebesc rugaciunile liturgice rostite de preot in
numele comunitatii de rugaciunile epicletice “care produc cel mai inalt grad de simtire a prezentei

156
ID., Marturisirea dreptei credinte…………., p. 46.
157
ID., Iubirea crestina, p. 108.
63
lui Dumnezeu158 deoarece prin prefacerea darurilor cu invocarea Duhului Sfant, Iisus Hristos ne
ofera spre impartasire nu o lucrare a Sa, ci insusi Trupul si Sangele Sau, plin de dumnezeire.
Comunitatea ortodoxa recunoaste in Liturghia euharistica ca Trupul Domnului, in care
Duhul Sfant transforma painea, “se frange pentru toti” si ca Sangele Sau, in care acelasi Duh al
iubirii transforma vinul, “se varsa pentru toti”. Deoarece pentru toti credinciosii Trupul si Sangele
lui Hristos reprezinta mijlocul si hrana iubirii dintre toti, caci Duhul Sfant este prezent in ele.
Aceasta prezenta ne conduce spre impartasirea deplina si deschisa de Hristos in Duhul si acelasi
timp, la o comuniune deschisa si universala cu oamenii. In Liturghia Sfantului Ioan Hrisostom,
dupa prefacerea darurilor cerem ca impartasirea de Trupul si Sangele Domnului, plina de caldura
si iubirea Duhului, sa ne faca mostenitori ai Imparatiei “cerurilor”.
Bineinteles, ca cuvantul nu este totul, in special in realizarea comuniunii intre Dumnezeu
si om si in general in relatiile interpersonale, ci el reprezinta doar modalitatatea prin care
Dumnezeu ni se reveleaza si cheama la comuniune, el exprima intentionalitatea persoanelor spre
comuniune, este intrebare si raspuns la chemarea adresata. Totusi cuvantul nu este comuniunea si
iubirea insasi, prin care se realizeaza de fapt comuniunea, iar iubirea nu se manifesta numai prin
cuvant, prin simpla graire catre cineva, ci si prin o serie de gesturi si fapte concrete de daruire si
jertfire de sine. Prin cele trei slujiri, ca Invatator, Arhiereu si Imparat, Hristos insusi ne-a mantuit
si a refacut comuniunea cu Dumnezeu, deci prin Cuvantul Sau catre noi. Astfel, in Liturghia
ortodoxa, unde se recapituleaza actual intreaga taina a mantuirii noastre in Hristos, comuniunea cu
El se realizeaza in unitatea indestructibila intre Cuvant si Taina, intre Cuvantul propovaduirii si al
rugaciunilor liturgice si Taina Euharistiei.
Pentru intrarea in comuniune cu Dumnezeu in Treime sunt necesare Cuvantul lui
Dumnezeu si Taina, deoarece ele sunt complementare si alternative, caci nu numai Cuvantul, dar
nici Taina singura nu realizeaza impreuna. “Cine asculta Cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a
trimis are viata vesnica” (Ioan 5,24). Deoarece prin ascultarea si implinirea cuvantului lui
Dumnezeu ne pregatim mereu pentru primirea Tainei si putem sa intelegem tot mai bine
continutul ei inepuizabil, iar prin Taina Euharistiei primim insasi realitatile dumnezeiesti,
semnificate, anuntate si descoperite prin cuvantul lui Dumnezeu.
Luand in considerare diferitele moduri de prezenta si lucrare a lui Hristos in Sfanta
Liturghie, care toate sunt necesare si complementare, inseamna ca prin fiecare din acestea, (prin
cuvantul lui Dumnezeu, prin rugaciunile rostite de preot in numele tuturor credinciosilor, in
cantarile liturgice si in special prin iradierea puterii lui Hristos in momentul prefacerii, ca si din
prezenta Lui dupa prefacere) credinciosii se intaresc cu Hristos si se impartasesc de o lucrare a lui
Hristos “avand un folos de la Sfanta Liturghie, chiar daca nu se impartasesc”. 159 Aceasta

158
ID., Spiritualitate
si comuniune in Liturghia ortodoxa, p. 98.
159
Ibidem, p. 102-103.
64
afirmatiecare provine din influiemta catolica si protestanta,si anume ca participarea la Sfanta
Liturghie este inutila celor care nu se impartasesc, nu corespunde realitatii. Caci Ortodoxia nu
separa Cuvantul de Taina si nici Taina de Cuvantul si, prin urmare, nici Euharistia de ansamblul
Liturghiei. “In toata Liturghia Hristos este prezent si lucrator in diferitele grade si moduri,
impreuna cu Duhul Sfant”160 si toti cei care participa la ea se folosesc si ei de prezenta si lucrarea
lui Hristos, si nu numai cei ce se impartasesc cu Trupul su Sangele Domnului la sfarsit.
Nu se pot pune pe acelasi plan, diferitele moduri de prezenta si lucrare a lui Hristos in
Sfanta Liutrghie, deoarece impartasirea euharistica sacramentala le depaseste pe toate si ea
reprezinta “capatul final al tuturor” si scopul final al Liturghiei credinciosilor, dar totusi trebuie
accentuat ca: a) toate modurile de prezenta si lucrare a lui Hristos in Sfanta Liturghie sunt forme
diferite de impartasire de Hristos, necesare si complementare; b) si cei care nu se impartasesc la
sfarsit, care reprezinta majoritatea credinciosilor, se zidesc si folosesc si ei prin participarea la
Sfanta Liturghie si c) impartasirea euharistica nu poate si nu trebuie sa fie privita exclusiv in sine,
detasata de ansamblul Sfintei Liturghii, invataturii si spiritualitatii ortodoxe. 161
Tot odata, toti cei care nu se impartasesc la sfarsit, se folosesc si din participarea la Sfanta
Liturghie, de prezemta si lucrarea lui Hristos in locasul bisericesc, in Sfintele Icoane, in Cuvantul
Sau, in rugaciunile preotului, in cantarile credinciosilor si de iradierea prezentei lui Hristos dupa
prefacere, care reprezinta tot odata atatea intalniri si impartasiri de Hristos si sporiri in
comuniunea cu El si intreolalta.

IV.3 SFINTELE TAINE SAVARSITE IN AFARA BISERICII

Bisericii ’’este Evanghelia venita prin Hristos Insusi in oameni in Taine. Toti sunt, astfel,
ramuri ale aceluiasi rug, ramuri aprinse de iubirea aceluisi Hristos, sau a Duhului Sau, primit
prin Taine’’.162
Mantuirea, in conceptia Bisericii ortodoxe, nu se finalizeaza in moartea lui Hristos pe
cruce, ci mantuirea se continua prin unirea lui Hristos cel rastignit si inviat cu oamenii care cred in
El, astfel vor putea si ei sa moara pacatului si sa invieze. Un loc important in iconomia mantuirii,
il acorda Biserica ortodoxa, Sfintelor Taine carereprezinta mijloacele prin care se infaptuieste
aceasta unire a oamenilorcu Hristos. Biserica ortodoxa cu privire la conceptia despre Taine crede
in putinta lucrarii Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr0un om asupra altui om, prin
mijlocirea trupurilor si a materiei dintre ele, in ambianta Bisericii, ca Trup tainic al lui Hristos.

160
Ibidem, p.103.
161
ICA, Persoana si comuniune, p.344.
162
ID., Iisus Hristos lumina lumii, p.215.
65
Credinta ca Dumnezeu poate lucra asupra creaturii in realitatea ei vizibila reprezinta baza generala
a Tainelor Bisericii. ”Cea mai cuprinzatoare taina in acest inteles este unirea lui Dumnezeu cu
intreaga creatiune. Aceasta este o taina care cuprinde totul.”163
Dupa conceptia ortodoxa, referitor la taine, se considera ca prin taine se revarsa in om
viata dumnezeiasca, energiile dumnezeiesti ale Sfintei Treimi care sunt salasluite in umanitatea
Fiukui si Coborate in noi prin Duhul Sffant. Rostul lor este acela de a preface treptat existenta
credinciosilor dupa chipul Omului-Hristos. Tocmai de aceea fiecare Taina isi are un rol deosebit
de al celorlalte, dar totusi ele stau toate intr-o legatura interna . Toate Tainele comunica acelasi
Duh, aceeasi energie dumnezeiasca a lui Hristos cel inviat, dar nu toate la fel, ci aleg din oceanul
acestei energii ceea ce se potriveste cu starea credinciosului, la cum si parintele din puterile sale
comunica copilului ceea ce ii este de folos si ceea ce poate primi la fiecare varsta. 164
Omul se mantuieste daca se uneste cu Hristos si astfel repeta drumul lui Hristos prin
Sfintele Taine. Doar in mediul Bisericii se poate face aceasta unire cu Hristos si totodata repetarea
drumului Lui prin Sfintele Taine, unde lucreaza Hristos prin harul Sau. Propriu-zis ceea ce face ca
Hristos sa se prelungeasca prin acesta “punti”, care sunt Tainele, in fiecare dintre noi, este
Biserica. “Biserica este campul larg, mediul vast in care vietuieste in chip nevazut Hristos insusi,
pe care ea il experiaza prin Duhul Sfan.”. Tainele nu reprezinta decat actele partiale prin care se
ofera fiecaruia personal viata dumnezeiasca a lui Hristos in Biserica. Aceasta se intampla si invers
si anume prin Taine creste si se hraneste Biserica, care este Trupul tainic a lui Hristos, care nu
arata altceva decat largirea si prelungirea intruparii, a lui Hristos cel intrupat. Tainele pot fi
considerate drept conditia indispensabila pentru cresterea trupului Bisericii, ele sunt centrul
intregii vieti a Bisericii. Sfintele Taine sunt <<incheieturile>> si <<legaturile>> care unesc
Trupul lui Hristos, pornind din capul Lui (Coloseni 2,19) si prin aceasta unesc pe credinciosi:
incat acestia sunt <<ca un singur om>>, avand o singura inima si un singur suflet (Fapte 4,32) .Si
astfel numai prin Taine se realizeaza unitatea pentru care s-a ruga Mantuitorul .165
In sens restrans, Tainele care sunt primite in cursul vietii pamantesti reprezinta
impartasirea de viata dumnezeiasca din Hristos a celor ce cred in El. Fiindca aceasta impartasire
de Hristos ni se face cunoscuta prin credinta si nu prin elementele insesi prin care se face
comunicarea Lui, ele ne raman netransparente.
Darurile care ne sunt oferite prin diferitele Taine izvorasc din continua stare de jerfa si
produc in noi aceeasi stare de jertfa, si din acest motiv ne mantuiesc. Noi participam prin fiecare
Taina la toate actele actele mantuitoare ale Domnului, fiindca in aceste acte sunt concetrate toate
faptele mantuitoare ale Sale. Deoarece se considera ca inima acestor acte este moartea si invierea

163
ID., Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol.II, 9.
164
ID., Numarul tainelor si raportul dintre ele si problema Tainelor din afara Bisericii, p.195-196.
165
ID., Sinteza ecesiologica, p.268.
66
Lui, atunci prin toate Tainele participam la moartea si invierea Lui, dar in diferite grade. “Aceeasi
putere lucreaza in toate Tainele divine: este aceeasi junghiere, a aceluiasi Miel, aceeasi moarte,
acelasi sange si aceeasi inviere, care le acorda eficacitatea”. 166
Biserica Ortodoxa recunoaste sapte Taine: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Spovedania,
Preotia, Nunta si Maslul. Putem face o comparatie intre modul cum omul natural se naste, creste
si se hranste, tot la fel se intampla si in viata crestinasi anume Botezul renaste duhovniceste, Mirul
dezvolta viata aceasta duhovniceasca si Euharistia este cea care o hraneste si o invioreaza. Prin
Spovedanie se vindeca boala sufletului iar bolile trupului sunt vindecate in mod special prin
Maslul. Celealte doua Taine, Preotia si Nunta, reprezinta mijloace prin care se acorda primitorului
puterea de a implini misiunea speciala a savarsirii Tainelor, a propovaduiriicuvantuluisi
apastoririiunei comuniuni bisericesti, fie indatoririle speciale legate de viata de familie.
Cei care recunosc mai putine Taine decat Biserica ortooxa sunt protestantii, care recunosc
in general numai Botezul si Euharistia, iar Mirul il primesc ca pe o ceremonie necesara.
Protestantii pentru ca sa argumenteze refuzul celorlalte cinci Taine aduc doua argumente: unul
dintre ele este absenta unor locuri din Sfanta Scriptura unde sa se vorbeasca de instituirea lor sau
mai precis a materiei lor vizibile, iar un alt argument este acela ca lipseste marturii clare
referitoare la numarul sapte al Tainelor, si anume inainte de veacul XII in Apus si de veacul III in
Rasarit. Protestantii,prin temeiuri scripturistice pentru Taine, inteleg locurile in care sa arate ca
Iisus Hristos a fixat insasi materia unei Taine, deoarece in conceptia lor generala, rostul Tainei
consta in faptul ca Mantuitorul a ales o materie vizibila care sa ne fie, prin primirea ei, o
asigurare obiectiva despre primirea gratiei Sale, chiar independent de Taine. Prin urmare materia
la ei are valoare de taina nu prin gratia care o umple, ci prin faptul ca a fost indicata de Dumnezeu
ca garantie a bunavointei sale fata de noi. Din acest motiv ei resping Protia, Spovedania si Nunta,
deoarece nu au o materie indicata de Domnul. 167
Savarsitorul nevazut al Tainelor este Hristos, deoarece harul este lucrarea Lui. In stransa
legatura se afla lucrarea lui Hristos in Taine si faptul ca El insusi le-a si instituit. El este si cel care
le-a si practicat cel dintai, dupa ce le-a instituit, asadar El va ramane savarsitorul lor invizibil in
continuare. Un exemplu este acela al instituirii Tainei Botezului, si anume dupa ce El S-a botezat
a poruncit ca toti sa se boteze fiindca El va ramane prezent in savarsirea aceatei Taine: “Iata Eu
cu voi sunt pana la sfarsitul veacului” (Matei 28, 20) . Dupa Botez Hristos a primit Duhul Sfant,
ca om, si astfel toti il vor primi de la El in Taina Mirului. O alta Taina instituita de Mantuitorul
este cea a Spovedaniei; iertand El pacatele oamenilor au ramas mai departe preotii pentru a ierta
pacatele, imputernicind pe Sfintii Apostoli prin suflarea Duhului Sfant, acesta ramanand modul
lucrarii Sale permanentein savarsirea acestei Taine: “Carora veti ierta pacatele, iertate vor fi si

166
ID., Numarul Tainelor si roportul dintre ele si problema Tainelor savarsite in afara Bisericii, p.196-197.
167
Ibidem, p.190-191
67
carora le veti tine, tinute vor fi” (Ioan 20,22-23). Prin moartea pe cruce si prin inviere mantuitorul
instituie Taina Euharistiei si tot El savarseste prima Euharistie, poruncind Apostolilor sa o
savarseasca, fiind El insusi permanent ca jertfa si jertfitor in ea. Tot mantuitorul este cel care a
binecuvantat Nunta si a vindecat bolile bolnavilor. Asadar, Biserica ortodoxa savarseste toate cele
sapte Taine, fiindca Hristos le-a savarsit in mod vizibil cat a fost pe pamant si tot El le savarseste,
dupa inaltarea Sa la ceruri, in mod vizibil in Biserica Sa.168
Fiindca numai prin Taine omul se uneste cu Hristos si se impartaseste de faptele Lui
mantuitoare, ele sunt absolut necesare pentru mantuire si astfel omul isi ridica natura lui din pacat
si din stricaciune. Totusi in mod special pentru fiecare crestin necesare sunt pentru mantuire cele
trei Taine ale incorporarii in Hristos si anume: Botezul, Mirul si Euharistia. Deoarece nu este om
care sa nu greseasca si astfel sa cada in pacat este necesara pentru fiecare om Taina Spovedaniei,
imediat ce trece de varsta copilariei. Celelalte Taine, in special Taina Nuntii si a Hirotoniei, ii sunt
necesare omului numai daca doreste sa intre in viata de familie, sau sa devina slujitor al Bisericii.
Din cele expuse mai sus reiese ca Sfintele Taine, ca mijloc de unire a omului cu Hristos,
nu pot fi savarsite in afara Bisericii. Duntre cele sapte Taine, trei nu se repeta niciodata: Botezul,
Mirungerea si Hirotonia. Repetarea casatoriei o admite Biserica o data sau cel mult de doua ori,
dar ea nu se bucura de aceasta repetare si impune un cacon. Propriu-zis, Taine care se pot repeta
sunt Euharistia, Spovedania si Maslul. Teologia catolica este de acord, la sinodul din Trident, se
confirma ca dogma pentru explicarea nerepetarii celor trei Taine, teoria caracterului indelibil, care
este adoptata si de unii teologi ortodocsi. In conformitate cu aceasta teorie se crede ca, in cel
botezat, miruit si hirotonit, se intipareste, deosebit de harul Tainei respctive,o pecete, care nu
poate fi stearsa si prin aceasta aceia se vor deosebi spiritual de alti oameni si se va cunoaste ca au
primit acele Taine, chiar daca au cazut din harul lor. Prin aceasta pecete se ofera dreptul la
primirea celorlalta Taine.
Parintele Staniloae face referire la opinia lui Andrutsos, care explica nerepetarea celor trei
Taine pentru cei care raman in Biserica prin faptul ca omul nu se poate naste natural decat o
singura data, tot asa nu se poate naste supranatural, - prin Botez si Mir -, decat o singura
data.Taina Hirotoniei prin care se introduce in slujba preoteasca nu are motiv sa fie repetata.
Biserica Romano-Catolica considera ca Tainele savarsite in afara de ea ca fiind valide si
aceasta pentru ca savarsitorul lor este Hristos Insusi si nu preotul care administreaza Taina.
Aceasta teorie se fondeaza pe doctrina Fer. Augustin care considera ca Tainele care sunt savarsite
corect in afara de Biserica sunt valide, dar ele cuprin efctul lor numai in potenta si devine actual in
cel ce le-a primit atunci cand acela se intoarce la adevarata Biserica.
In Biserica Ortodoxa nu exista pana astazi o doctrina oficiala privind Tainele savarsite in
afara ei. Sfintii Parinti au refuzat in principiu Tainele administrate de eretici, dar n-au ajuns la o

168
ID., Teologia Dogmatica Ortodoxa, 1997, vol. II, p. 24-25.
68
formulare precisa cu privire la natura Tainelor savarsite in afara de Biserica. Biserica ortodoxa a
recunoscut botezul unor eretici care veneau la sanul ei. Cu privire la recunoasterea sau
nerecunoasterea Tainelor care sunt primite de cei ce nu fac parte din comuniunea ei, Biserica
ortodoxa a folosit principiul iconomiei, care a permis uneori recunoastera, alteori respingerea
Tainelor primite de cei ce reveneau in sanul Bisericii. Conform acestui principiu Biserica poate
recunoaste ca valide sau ca invalide Tainele din afara, potrivit interesului propriu si avand in
vedere continuu mantuirea. 169 Totusi Biserica, in virtutea iconomiei, poate recunoaste anumite
Taine in anumite limite si anume sa fie savarsite canonic si irepetabilitatea Tainelor in sectiunea
non ortodoxa a celor care se intprc in sanul ortodoxiei cand exista o unitate de credinta aproape
corespondenta (spre exemplu: Botezul savarsit in numele Sfintei Treimi si credinta in ea;
Hirotonia prin sucesiune apostolica) si libertatea de a recunoaste sau nu o Taina poate fi limitata si
de interesul superior al Bisericii care coincide cu mantuirea tuturor membrilor si face mai putin
calcule cu privure la imbratisarea numarului acestora.
Sfintele Taine reprezinta mijoacele prin care omul intra in relatie deplina si normala cu
Hristos si din acest punct de vedere nu exista Taine in afara de Biserica deoarece Tainele care sunt
primite in afara de Biserica nu pot pune omul in relatie deplina si normala cu Hristos, intre om si
Hristos putand fi posibile si alte forme de relatii, in afara de relatia sacramentala harismatica. Si
membrilor celorlalte confesiuni crestine nu li se poate contesta orice relatie cu Hristos, deoarece
nu li se poate contesta credinta in El. Totusi ei nu pot fi judecati in acelasi mod ca si paganii,
fiindca ei au o relatie obiectiva cu Hristos si aceasta relatie corespunde credintii lor in El. Omul in
general nu poate primi de la Hristos mai mult decat crede. 170
In concluzie Tainele care sunt savarsite in afara Bisericii nu sunt decat simple ceremonii
prin care nu se realizeaza o relatie normala si plina de Hristos, ci doar se vorbeste de aceasta
relatie. Dar totusi aceste ceremonii nu reprezinta numai o forma goala de orice continut obiectiv,
ci ele implica ceva ce poate alcatui, in anumite cazuri mai mult in altele mai putin, baza pentru
savarsirea lor si corectarea relatiei care s-a inceput intre om si Hristos. Daca se intelege Taina ca
mijlocul de intrare in relatie normala si deplina a omului cu Hristos, atunci nu pot exista Taine
decat cele savarsite in Biserica ortodoxa. Ceremoniile care sunt savarsite in afara Bisericii nu pot
fi si ele Taine, si ele nu ajuta la mantuirea omului. Dar totusi fiindca pun si ele pe om intr-o
anumita relatie cu Hristos, se reflecta si asupra lor ceva din caracterul Tainelor, fiind ca un fel de
imagini slabite si desfigurate ale Tainelor, sas cum credinta gresita nu poate fi socotita o lipsa de
credinta, ci o credinta desfigurata, ce se hraneste din credinta adevarata.

169
ID., Numarul Tainelor……….p.210.
170
Ibidem, p.211.
69
 Nu se poate vorbi despre recunoasterea Tainelor unei confesiuni crestine, ci doar numai de
procedura cea mai buna in cazul concret, atunci cand un membru al vreunei confesiuni vine la
sanul Bisericii si marturiseste credinta, schimbandu-si situatia spirituala.
Tainele celor ce raman in afara de Biserica nu pot fi recunoscute, fie ca sunt inexistente
peste tot, fie ca au in ele o oarecare baza obiectiva, care insa in orice caz este nepriciniutoare de
mantuire sigura. Recunoasterea Tainelor celor care nu vin in Biserica, ci raman in confesiunea lor,
ar insemna de fapt ca acea confesiune conduce pe membrii ei la mantuire, in mod egal cu Biserica
Ortodoxa, ca deci nu mai este nici un motiv ca Biserica sa stea despartita de acea cofesiune, ca ele
pot fi considerate una. Dar atunci nu mai au nici o importanta deosebirile de credinta. Omul poate
crede fie cum crede Biserica Ortodoxa, fie cum crede confesiunea respectiva. 171

Concluzii

Timp de mai bine de sase decenii, Parintele Profesor Dumitru Staniloae a zugravit cu
ravna la altarul scolii teologice romanesti, pe care a slijit-o cu daruire si a imbogatit-o cu lucrari
de mare profunzime si originalitate, cu traduceri din Sfintii Parinti ai Bisericii si cu un numar
impresionant de studii si articole in presa bisericeasca din tara si strainatate.
Pentru Parintele Staniloae, teologia se dezvolta in masura in care Biserica, crestinii si
comunitatile, sunt angajate in spiritualitate, misiune, educatie, etica.
Biserica fiind viata noastra in Hristos sau viata ei fiind cresterea noastra in Hristos, ea este
organul mantuirii si sfintirii noastre. Unirea indisolubila care exista intre locas, comunitate si
prezenta lui Hristos spre impartasirea credinciosilor, sau in general primirea harului lui Hristos si

171
Ibidem, p. 213.

70
darurilor necreate, s-a pastrat pana azi, in mod nediminuat, in convingerea si practica Biserica
ortodoxe. Biserica este prezenta pretutindeni unde se afla unul din membrii ei, caci Mantuitorul a
zis: “Unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor” (Matei 18,
20).
Prin cele patru acte ale operei de mantuire si anume prin Intrupare, Rastignire, Inviere si
Inaltare, Hristos pune temelia Bisericii in trupul Sau, care reprezinta cel de al cincilea act al operei
de mantuire. Caci Fiul lui Dumnezeu nu S-a facut om pnetru Sine, ci pentru ca din trupul Sau sa
extinda mantuirea ca viata dumnezeiasca in noi. Iar aceasta viata dumnezeiasca care este extinsa
din trupul Sau in credinciosi , este Biserica.
La Sinodul ecumenic din Constantinopol in 381 sunt fixate cele patru insusiri ale Bisericii
in Simbolul de credinta si acestea sunt: unitatea, sfintenia, sobornicitatea si apostolicitatea. Aceste
patru insusiri si dimensiuni ale Bisericii sunt strans unite intre ele si oarecum intrepatrunse. Din
acest motiv nici una dintre ele nu se intelege existand cu ele in chip nedespartit.
Spre deosebire de celelalte Taine in care harul dumnezeiesc se impartasesc credinciosilor
prin preot in calitatte de savarsitor al acestora, preotia sau hirotonia, este Taina prin care o
persoana este consacrata in scopul de a savarsi toate celelalte Taine, ca reprezentant al lui Hristos,
adevaratul savarsitor al tuturor Tainelor. Taina Hirotoniei este savarsita in cadrul Sfintei Liturghii,
prin punerea mainilor episcopului pe capul celui care se hirotoneste. Dupa traditia Bisericii
ortodoxe, nu pot fi hirotoniti decat membrii de sex masculin, care marturisesc credinta ei si vor sa-
si implineasca fata de Biserica indatoririle ce tin de treapta ierarhica in care sunt hirotoniti.
Membrul preotiei generale, adica credinciosul, se dedica slujbei neintrerupte a lui Hristos
in afara altarului, in lume, dar prin alte mijloace decat prin savarsirea Tainelor, care este a
preotului slujitor. Aducand ca jertfa viata noastra personala, noi devenim preoti, deoarece suntem
ajutati sa devenim aceasta prin puterea care se raspandeste din jertfa si Arhieria lui Hristos si
totodata adaugand si jertfa noastra la jertfa Lui si absorbim preotia noastra din preotia Lui.
In fiecare Sfanta Liturghie inaintamm spre Impartasirea Sfintei Treimi, care va dura in veci
si in care Imparatul ne este Tatal si Fiul Imparatului Frate, iar noi uniti cu ei in Duhul Sfant.
Inaintam in ea si traim tot mai mult in ambianta ei duhovniceasca. Este Imparatia deplinei
comuniuni in dragoste, in care nimeni nu este rob, si nimeni stapan, ci toti frati intru Domnul Iisus
Hristos si fii ai Tatalui bunatatii si putem supune, eliberati de toate patimile egoiste care ne
despart.
Iar Cel care ne conduce spre acea Imparatie, prin invatatura, prin pilda si putere daruitoare
este Domnul nostru Iisus Hristos, Unul din Treime, care s-a facut pentru veci Unul dintre noi, s-a
adus jertfa pentru noi din iubire, a inviat si S-a inaltat cu trupul la cer si sade de-a dreapta Tatlui,
pe Tronul Impatatiei vesnice, dar se uneste si cu noi prin trupul Sau jertit si inviat pentru noi, ca sa

71
ne inalte si pe noi prin jertfirea egoismului nostru, spre invierea si spre sederea alaturi de Sine in
Imparatia dragostei vesnice.
Mantuitorul ne conduce si ne trage spre Imparatia dragostei de care ne vom impartasi
impreuna cu El si in El traim inca in Sfanta Liturghie ca arvuna aceasta Imparatie. Caci traind in
El si inaintand in El, traim invaluiti de dragostea Tatalui simtindu-ne legati de El prin Duhul
Sfant.
De aceea momentul culminant in Sfanta Liturghie este unirea cu Domnul Hristos prin
impartasirea de trupul si de sangele Lui, in care ni se comunica toata dragostea Lui fata de noi si
fata de Tatal, ca sa ne umple si pe noi de dragostea Lui fata de Tatal. Odata cu nadejdea invierii si
a vietii de veci, Liturghia ne da si puterea infratirii. Ea este slujba sfanta si eficienta a invierii si a
infratirii din Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel intrupat, rastignit si inviat pentru noi.
Liturghia este laboratorul invierii si scoala deprinderii iubirii intre oameni. Ea este
manifestarea bucuriri comune ca vom invia si vom fi toti impreuna in veci, cu parintii, cu fratii, cu
copiii nostri, comunicand prin trupurile noastre lumisoase. De aceea Sfanta Liturghie incepe cu
binecuvantarea Sfintei Treimi si sfarseste cu cererea milei si a mantuirii de la Hristos cel inviat.
Adevarul exprimat odinioara de Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, potrivit caruia
“Dumnezeu ezte iubire“ a patruns in inima Parintelui Profesor Dumitru Staniloae si fiind aprinsa
de caldura acestui har, si reluat aproape in fiecare pagina si talmacire, il poate defini pe Parintele
Staniloae ca “Teologul dragostei crestine”.
Desi nu a fost preot de parohie, Parintele Staniloae a zugravit cu duiosie si convingere
statornica, dreapta cumpana si atasamentul credinciosilor din sate si orase fata de invatatura si
randuielile Biseicii stramosesti. Mare ganditor si scriitor teolog, Parintele Dumitru Staniloae a
izbutit sa teologhiseasca la catedra si sa liturghiseasca in acelasi timp, oriunde rugaciunea si
cuvantul sunt cautate si asteptate. Din toate acestea, izbucneste gandirea convingatoare ca orice
forma de cultura este chemata sa se implineasca in valorile dumnezeiesti depozitate in Sfanta
Liturghie.
Parintele Profesor Dumitru Staniloae a fost un adevarat Apostol al neamului, dar in acelasi
timp a dezvoltat o conceptie soborniceasca a uniattii Bisericii menita sa duca la reconcilierea,
transformarea si imbogatirea tuturor prin valorile specifice fiecarui neam.
Din lumina lui Hristos, Soarele nostru dumnezeiesc, Parintele Dumitru Staniloae a
impartasit lumina tuturor.

72
 CUPRINSUL

INTRODUCERE ……………………………………………………………………...p. 7.
CAP. I. PR. STANILOAE TEOLOG DE REFERINTA PENTRU BISERICA ORTODOXA :

I.1. VIATA SI OPERA SA ……………………………………………………..p. 8

I. 2. SFINTII PARINTI SI FILOCALIA …………………………………………p. 13
CAP. II. INVATATURA DESPRE BISERICA IN STUDIILE PR . STANILOAE :

II. 1. BISERICA IN SENSUL DE LOCAS SI DE LARGA COMUNIUNE IN HRISTOS…p. 16.

II. 2. BISERICA-“TRUP AL LUI HRISTOS”……………………………………..p. 22.
III. 3.ATRIBUTELE BISERICII…………………………………………………P. 27.

73
CAP. III. INVATATURA DESPRE IERARHIE SI ROLUL EPISCOPULUI IN BISERICA LA PR.STANILOAE

:
III.1. SFANTA TAINA A PREOTIEI ……………………………………………p. 37.
III. 2. PREOTIA LUI HRISTOS IN BISERICA ……………………………………p. 42.
III. 3. PREOTIA GENERALA IN BISERICA ……………………………………..p. 44.
CAP. IV. COMUNIUNE SI INTERCOMUNIUNE L APR. STANILOAE :

IV. 1. DUMNEZEIASCA EUHARISTIE …………………………………………p. 46.

IV. 2. SPIRITUALITATE SI COMUNIUNE IN LITURGHIA ORTODOXA …………..p. 55.
IV. 3. SFINTELE TAINE SAVARSITE IN AFARA BISERICII………………………p. 65.
CONCLUZII …………………………………………………………………………p. 70.

DECLARAŢIE

74
 În Note mai sunt câteva lucruri cu roşu care trebuie rezolvate.
2. Cuprinsul se dă la sşârşit de tot, după decl. Şi curriculum.

DUPĂ ACESTE RETUŞURI SE POATE DA LA

COPERTAT.
VA TREBUI SĂ-MI PARVINĂ UN EXEMPLAR
PENTRU REFERAT ŞI NOTA PE CARE AM S-O PROPUN

75