Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE MINE
SPECIALIZAREA: INGINERIA ȘI PROTECȚIA MEDIULUI ÎN INDUSTRIE
1
Cuprins
Introducere………………………………………………………......... 3
1. Gravimetria………………………………………………………... 3
2. Balanţa analitică…………………………………………………… 6
3. Volumetria…………………………………………………………. 7
3.1. Etaloane primare şi 8
secundare………………………………..
3.2. Erori care intervin în măsurarea volumelor………………... 8
3.3. Etapele analizei volumetrice………………………………….. 10
3.4. Calculul în volumetrie……………………………………….... 10
3.5. O aplicaţie în controlul analitic al apelor……………………. 12
Bibliografie…………………………………………………………..... 14
2
Introducere
1. Gravimetria
2-
Ba2+ + SO4 -
BaSO4 (pentru determinarea sulfatului)
−
Ag+ + Cl AgCl (pentru analiza argintului sau clorurii)
2-
Ca2+ + C2 O 4 -
CaC2O4 (pentru determinarea calciului)
3
Gama reacţiilor folosite este foarte diferită şi de aici denumirea de metodă chimică care
se dă gravimetriei. De exemplu, se pot folosi reactivi care reduc specia chimică solubilă la un
element pur - insolubil. Astfel, clorhidratul de hidroxilamină (NH 2OH·HCl) se poate folosi
pentru reducerea Au, Se, Te la precipitate metalice din combinaţii solubile ale acestora.
Dintre metodele care au la bază îndepărtarea unei combinaţii la încălzire, amintim
reacţia de volatilizare a silicei cu acid fluorhidric:
unde f este factorul gravimetric. Cu ajutorul masei mA se poate exprima concentraţia de analit A
din cele m grame de probă, cu care s-a pornit în analiză:
4
mA
.100
%A = m
sau
f .m ppt
.100
%A = m
FeO3
Dacă notăm cu MFe O masa unui mol de oxid de fer (III) şi cu MFe masa atomică a ferului avem
2 3
(Figura 1) corespondenţele:
MFe O …………………………..MFe
2 3
_________Mppt……………………………..x_________
x = mppt·2MFe/M Fe O
2 3
2 M Fe
M Fe
f= 2 O3
Instrumentul de măsură utilizat pe larg în gravimetrie este balanţa analitică (Figura 2).
Aceasta are o sensibilitate ridicată, care permite determinarea masei cu un număr mare de cifre
semnificative (3-5 cifre). Puţine instrumente fizice permit o astfel de performanţă. De
asemenea permite măsurarea precisă a maselor cu o eroare ± 2.10-4g. De aceea, balanţa
analitică se considera, până la apariţia etaloanelor comerciale, inima laboratorului de analize
chimice.
3. Volumetria
7
Reacţii de complexare: M + nL MLn,
unde cu Ox şi Red s-au notat formele oxidate şi reduse ale partenerilor redox iar cu M şi L s-au
notat ionul metalic, respectiv ligandul. În general constantele de echilibru ale acestor reacţii
trebuie să fie mai mari de 106. Reacţiile de precipitare se utilizează, dar destul de rar. Cele care
se aplică sunt cele care duc la precipitate cu produse de solubilitate mai mici de 10-10.
unde v este volumul unei picături (0,03 ml), iar V – volumul de reactiv utilizat până la punctul
de echivalenţă. Se poate observa că cu cât valoarea V este mai mare cu atât eroarea de picurare,
p%, scade. De aceea titrările trebuie reglate astfel încât să se utilizeze aproape întreaga scală a
biuretei. De asemenea, prin folosirea unor orificii cât mai înguste ale biuretelor şi
8
hidrofobizarea porţiunii de la ieşirea acestora, volumele picăturilor pot fi şi mai mult reduse.
Eroarea de curgere se datoreşte aderenţei neuniforme a lichidului la pereţii vaselor de
măsurare a volumelor. În general, această eroare creşte o dată cu murdărirea pereţilor, dar şi cu
creşterea raportului suprafaţă/volum.
Prima cauză se îndepărtează prin tehnicile de curăţire a vaselor de laborator, astfel ca
lichidul, practic, să nu adere la pereţi.
Pentru a înţelege factorii de care depinde a doua cauză, să considerăm aria laterală, S, a
lichidului dintr-o biuretă, de rază r, pentru înălţimea h. Aceasta este:
S = 2πrh
V = πr2h.
2V 4V
=
S= r D
Se poate observa că pentru a se realiza o suprafaţă mai mică, la acelaşi volum de titrare,
este necesar un diametru cât mai mare al biuretei. De aceea biuretele înguste nu sunt
avantajoase.
În vederea diminuării acestei erori se aşteaptă 30 s după căderea ultimei picături înainte
de citire.
Se poate observa că pentru a se realiza o suprafaţă mai mică, la acelaşi volum de titrare, este
necesar un diametru cât mai mare al biuretei. De aceea biuretele înguste nu sunt avantajoase.
În vederea diminuării acestei erori se aşteaptă 30 s după căderea ultimei picături înainte de
citire.
Eroarea de paralaxă (de citire) este eroarea care apare datorită poziţiei înclinate a biuretei
sau a citirii incorecte, adică dintr-un unghi diferit de 90o faţă de aceasta (Figura 3).
39
40
9
Eroarea de temperatură apare în laboratoarele în care nu se respectă temperatura pentru
care sunt etalonate aparatele din sticlă (20oC). Acest lucru provoacă o dilatare sau contracţie a
sticlei şi o dată cu aceasta se modifică volumul măsurat, V, faţă de cel citit, V 0:
V = V0[1 + γ(t-20)]
γ fiind coeficientul de dilatare volumic al sticlei. Aceasă eroare poate fi îndepărtată prin calcul.
10
soluţie aproximativ normală, într- un volum teoretic, V t, de soluţie exact normală (0,1 N în
exemplul de mai sus) se realizează cu ajutorul factorului F. Astfel, dacă ţinem cont că ambele
volume conţin aceeaşi masă de reactiv de titrare, mr, putem scrie:
mr = V·Tr = Vt·Tt
unde Tr este titrul soluţiei în realitate (real) iar T t - titrul teoretic al soluţiei exact normale. De aici
putem exprima volumul Vt:
Tr
V
Vt = Tt
sau
Vt = V·F
Deci, factorul înmulţit cu volumul de titrare transformă acest volum într-un volum de
normalitate exactă.
(1).Calculul propriu zis al masei de analit în volumetrie se bazează pe
legea echivalenţilor şi anume: într-o reacţie cantitativă numărul echivalenţilor celor doi
reactivi, 1 şi 2, este egal. De aceea putem scrie:
nE,1 = nE,2
unde cu nE,1 şi nE,2 am notat numărul de echivalenţi din reactivii 1, respectiv 2. Dacă considerăm că
reactivul 1 este titrantul fie volumul acestuia V, cu factorul F şi normalitatea exactă N. Ca urmare
putem scrie:
nE,2 = V·F·N
AmA = V·F·N·EA
S-a obţinut astfel una din formulele de calcul frecvent prezentă în instrucţiunile de lucru
standardizate.
11
Uneori aceeaşi relaţie se scrie în funcţie de titrul teoretic, T. Astfel se poate observa că
V·F·N·EA = V·F·T iar ecuaţia precedentă devine:
V⋅F⋅T
⋅100
%A = m
3.5. O aplicaţie în controlul analitic al apelor
Alcalinitatea totală se poate măsura până la pH-uri diferite (5,1; 4,8; 4,5 sau 3,7) în
funcţie de conţinutul de dioxid de carbon prezent. Aceasta reflectă întreaga alcalinitate dată de
hidroxid, carbonat plus bicarbonat:
2- −
OH− + CO3 + HCO3
2-
OH− + H2SO4 = 2H2O + SO4
care se termină la pH = 10. Dacă se lucrează în prezenţa indicatorului fenolftaleină (iniţial roz)
care se decolorează la pH=8,3 mai are loc şi o parte (1/2) din reacţia:
2- − 2-
2 CO3 + H2SO4 = 2 HCO3 + SO 4
Continuând titrarea până la pH = 4,5 are loc conversia totală a carbonatului dar şi a
tuturor ionilor bicarbonat existenţi în acea apă, la acid carbonic:
− 2-
2 HCO3 + H2SO4 = 2H2CO3 + SO 4
Indicatorul uzual folosit în acest caz este metilorange-ul (viraj galben → roşu).
Deoarece culorile sunt apropiate în spectru şi pot fi mai greu sesizate vizual se foloseşte, mai
recent, albastru de brom-fenol (albastru→galben) sau roşu metil în amestec cu verde de brom-
crezol, ale căror culori se modifică cu pH-ul , după cum urmează:
Verde deschis → gri albăstrui, pH = 5,1
Violet deschis → gri, pH = 4,8
Roz deschis, pH = 4,5.
Pentru interpretarea rezultatului, în ceea ce priveşte specia chimică care determină
alcalinitatea, se ţine cont de cele 5 cazuri posibile - prezentate în tabelul 3.1. Rezultatul se
prezintă în funcţie de caz. Se observă că pot exista situaţii când anumiţi ioni pot lipsi.
2- −
Caz Rezultat OH− CO3 HCO3
1 alc . fenolft .* = 0 0 0 = alc.tot.
5 2·alc.fenolft. tot. > alc.tot. =2·alc.fenolft. - alc. tot. =2·(alc.tot. - alc. fenolft.) 0
*
alc. fenolft. = alcalinitate faţă de fenolftaleină; alc. tot. = alcalinitate totală
13
Bibliografie
1.http://lori.academicdirect.org/free/Cursuri_Laboratoare/MMFP_Curs.pdf
2.www.chimiagenerala.usmf.md
3.www.wikipedia.org
14