Disciplina: ECD II

Estetica și limbajul vestimentației

Albu Octavean – Ionut

Anul: II

Grupa: 10607

Estetica și limbajul vestimentației

 „Îmbrăcămintea este o idee despre noi înşine pe care o purtăm pe noi înşine”

Hennri Michaux

Crearea propriei imagini prin intermediul vestimentaţiei nu este altceva decât o artă cu amprentă
umană, prin care fiecare dintre noi poate să-şi exprime cât mai bine personalitatea. Altfel spus,
imaginea noastră, felul cum arătăm, reprezintă o „compoziţie” proprie în care, prin costumaţie,
coafură, machiaj, exprimăm o idee despre noi, despre cultura şi educaţia societăţii.

În orientarea societăţii spre frumos, receptarea estetică are o deosebită importanţă în educaţia
personalităţii. În acest context, se pune accent pe dezvoltarea proceselor psihice ale indivizilor.

Educaţia estetică reprezintă activitatea de formare și dezvoltare a personalităţii umane prin

intermediul valorilor frumosului din societate, natură, receptat, evaluat şi cultivat la nivelul
sensibilităţii creativităţii umane.

Estetica urmăreşte proiectarea şi realizarea activităţii de formare și dezvoltare a personalităţii

umane şi a societăţii însăşi, promovând frumosul în funcţie de următoarele categorii: idealul
estetic care exprimă modelul de frumos spre care tindem; simţul estetic ce vizează capacitatea
omului de a percepe, a reprezenta şi a trăi frumosul; gustul estetic care exprimă capacitatea
omului de a explica, a înţelege şi a iubi frumosul precum și spiritul de creaţie estetică manifestată
prin capacitatea omului de a crea frumosul la nivelul societății.

Estetica vestimentară se subordonează principiilor esteticii generale, dar se încadrează şi în

regulile şi metodele de dezvoltare „a bunului gust”, a capacităţilor de exprimare plastică,
sensibilităţii, imaginaţiei şi creativităţii artistice. În acest sens, anumite criterii de analiză în
compoziţia costumului sunt programate să fie studiate la orele de educaţie tehnologică în
învăţământul gimnazial (proiectarea artistică şi tehnică a costumului, compoziţia costumului,
bazele culorii, istoria costumului şi a designului), pentru a pune în evidenţă estetica vestimentară
ca fenomen formativ-educaţional:

• conceptul de formă (formele estetice, formele naturale, formele artizanale, formele industriale,
formele artistice);

• conceptul de design;

• armonia culorilor;

• calitatea în plasarea accesoriilor;

• calitatea în plasarea garniturilor;

 • calitatea în lansarea ţinutei estetice. O persoană cultivată estetic observă lipsa de valoare
estetică atunci când acestea nu vor fi soluţionate.

Diversitatea gusturilor şi preferinţelor claselor sociale presupune prezenţa satisfacţiei estetice

aşteptată de la vestimentaţie în forme mult mai rafinate decât ale generaţiei în vârstă şi mult mai
rapidă în acţiune. După cum am menţionat, în spaţiul designului vestimentar este bine să fie
cunoscute legile designului vestimentar, componentele şi principiile de aplicare şi valorizare ale
acestora (cerinţe iniţiale), părţile artisticotehnologice ale procesului de lansare a ţinutei
vestimentare: forma şi silueta, efectele spaţiale, elementele decorative, culoarea, croiul,
contextura şi desenul materialului textil. Prezenţa liniei şi a efectelor spaţiale oferă fundamentul
pentru analiza formei, iar linia, care poate fi percepută ca linia croiului, contribuie la nivelul de
evaluare a formelor vestimentare. Aceste efecte fizice vizuale, cu iluzii optice, sunt cele care
creează modificările aparente ale înălţimii, greutăţii, configuraţiei, ale proprietăţilor culorii sau
contexturii. Efectele psihologice caracteristice designului influenţează sentimentele, dispoziţia şi
impresiile oamenilor .

Limbajul reprezintă un proces de interacțiune între persoane , o modalitate de a împărtăși

cunoștințe, experiențe, păreri , interese , idei sau atitudini. Deși comunicarea verbală , prin
intermediul limbajului- articulat sau nearticulat- , reprezintă modalitatea cea mai întâlnită ca
formă de comunicare , folosită în mod preponderent pentru transmiterea informațiilor , putem
vorbi și de modalități de comunicare nonverbale, cele din urmă exprimând , în principal, atitudini
interpersonale, stări psihice sau afective .

Dintre canalele prin care se realizează comunicarea nonverbală , o formă subtilă de comunicare
cu un rol tot mai important o reprezintă vestimentația. Îmbrăcămintea, în masura în care este o
alegere personală poate oglindi personalitatea individului, fiind o extensie a eu-lui ce comunică
informații depre acesta. Astfel , putem afirma că hainele au un limbaj propriu , mesajul pe care îl
transmit celor din jur fiind unul deosebit de complex.

Limbajul vestimentației este unul dintre cele mai influente mijloace de comunicare nonverbale
pe care le avem la dispoziție. Conform estimărilor unor studii relativ recente, din totalul
mesajelor, aparținând comunicării umane, aproximativ 7% sunt verbale (cuvinte), 38% vocale
( incluzând tonalitatea vocii, inflexiunile, calități vocale, ritm, intensitate, onomatopee, sunetele
guturale, oftat, suspin, accent, intonație etc.), restul de 55% reprezentând mesaje nonverbale ce
reies atât din aspectul fizic , din limbajul corpului sau din limbajul spațiului (proxemica) . Ideea
de comunicare prin vestimentație, la nivel estetic, a fost preluată de gânditorii contemporani:
Lurie (1981), Barnard ( 1996) , Wilson (1985) și folosită pentru a explica scopul și rolul modei în
societatea contemporană.
 Există asemanănări între modă și limbă : moda are asemenea unei limbi vorbite două
componente fundamentale: vocabularul și gramatica, vestimentația fiind partea teoretică ce
urmează a fi pusă în practică prin ținută, poziția copului, gesturi. Vestimentația și podoabele sunt
folosite în scopuri instrumentale, de protecție, dar mai presus de aparențe, acestea creionează
adevărata expresivitate culturala a unei comunități.

Pentru a putea înțelege cu adevărat rolul pe care moda îl ocupa intr-o societate, trebuie sa
revenim la originile sale și să stabilim locul pe care aceasta îl ocupă în societatea modernă.

Hainele sunt semne ale statutului social, simboluri ale puterii sociale, influențând stima de sine a
celor care le poartă și, de asemenea, modul în care ceilalți se comportă față de noi. În societățile
tradiționale existau roluri sociale relativ fixe și coduri elaborate, astfel încât vestimentația
constituia un indicator pentru clasa socială din care provenea, profesia si statutul social.

Unul dintre pricipalele atribute ale vestimentației o reprezintă culoarea.

Culoarea îndeplinește trei funcții majore: în primul rând oferă mai multă informație în legătură
cu obiectele și evenimentele înfățișate, permițând privitorilor să le distingă mai bine. Este cazul
culorilor semaforului sau al obiectelor cărora culoarea le conferă un sens simbolic.

În al doilea rând culoarea poate contribui la echilibrul vizual al unei imagini, și, în plus, poate
exprima calitatea esențială a lucrurilor, poate adăuga emoție și poate crea diverse stări. O scenă
mai întunecată sau cu decor abia sugerat va evidenția performanța artistică a dansatorilor
înveșmântați în haine intens colorate.

Funcția expresivă a culorilor este asociată cu energia relativă a fiecărei culori. Spre exemplu,
culorile saturate atrag atenția și sunt potrivite pentru obiecte mai mici sau spre care vrem să
orientăm atenția privitorului. De aceea, obiectele oferite copiilor sunt foarte colorate. În schimb,
culorile care îți pierd intensitatea sau strălucirea cum sunt albul, griul, argintiul, negrul, ditrag
atenția de la evenimentele exterioare favorizând concentrarea pe perceperea lumii interioare.
Tocmai din acest motiv unele fotografii sau filme sunt alb-negru pentru a evita contemplarea
peisajului exterior.

Culoarea – atribut estetic definitoriu al marfurilor Culoarea apare ca unul din cele mai importante
elemente ale esteticii. Din cele mai vechi timpuri, omul s-a folosit de culoare, i-a atribuit cele
mai interesante semnificaţii şi chiar puteri magice, dar cercetarea ştiinţifică a culorilor începe
abia în secolul al XVII-lea şi va lua o amploare deosebită în secolele următoare, o dată cu
dezvoltarea industriei coloranţilor, industriei textile şi pielăriei, construcţiilor etc. Disciplina care
studiază astăzi teoria şi practica culorii poartă numele de cromatologie. În 1666, Isaac Newton
constată că o rază de lumină care trece printr-o prismă se descompune în culorile spectrului şi
stabileşte astfel şapte culori primare. Ulterior, se susţine existenţa în spectrul cromatic a patru
culori “pure" (roşu, galben, verde şi albastru) şi apoi, a trei culori primare (roşu, galben şi
albastru), în adaos cu alb şi negru. Din această perioadă încep să se dezvolte cercetările asupra
mecanismelor vederii cromatice. Astăzi, cercetarea culorii are un caracter interdisciplinar
(psihologie, medicină, chimie, fizică, design, inginerie etc.) şi o mare valoare aplicativă, în cele
mai variate domenii de activitate: industrie, arhitectură, artă, cosmetică, comerţ, reclamă şi
publicitate, învăţământ, sănătate etc. Culoarea, ca efect, nu există decât la nivelul ochiului. Din
punct de vedere fizic, culoarea reprezintă o anumită bandă a spectrului electromagnetic, cu o
lungime de undă care este susceptibilă de a stimula elective conurile retiniene. Deci, culoarea
este o caracteristică a luminii, măsurabilă în funcţie de intensitatea energiei radiante şi de
lungimea de undă. Obiectul simplu emite, transmite sau reflectă lumina, având o distribuţie
spectrală oarecare, care apoi este tradusă de ochi, nervi, creier, ca un răspuns de culoare. În
consecinţă, fenomenul “de culoare” poate fi definit ca o caracteristică a luminii, lumina fiind acel
aspect al energiei radiante de care un observator uman este conştient prin senzaţiile vizuale care
apar prin excitarea retinei ochiului. Se conturează, însă, alte două aspecte ale noţiunii de culoare:
aspectul psiho-fizic şi psihosenzorial. Din punct de vedere psiho-fizic, culoarea este acea
caracteristică a luminii care permite a distinge, unul de altul, două câmpuri de aceeaşi formă,
mărime şi structură din spectrul vizibil. Din punct de vedere psiho-senzorial, culoarea poate fi
caracterizată prin: tonalitate, luminozitate (intensitate) şi saturaţie (puritate).

Valoarea estetică a culorii. Din punct de vedere senzorial-perceptiv, fiecare culoare se

caracterizează prin cele trei proprietăţi de bază, care determină valoarea estetică a culorii:

1. Tonalitatea cromatică, care este dată de lungimea de undă. Senzaţia de culoare este generată
de radiaţiile lungimilor de undă reflectate. Corpurile care reflectă toate lungimile de undă sunt
percepute ca albe, iar cele care absorb toate lungimile de undă sunt percepute ca negre. Absorbţia
şi reflexia, în diferite proporţii, a tuturor lungimilor de undă determină nuanţe acromatice aflate
între alb şi negru, deci griul. Există încercări de a face o deosebire între termenii de ton şi nuanţă
cromatică. Cel mai des se constată tendinţa de a utiliza termenul de ton cromatic pentru culorile
saturate, iar termenul de nuanţă cromatică pentru culorile (tonurile) modificate prin folosirea
albului şi negrului. Prin cercetări, s-a constatat că, o dată cu fiecare creştere de aprox. 2-5 μm
( micrometrii) a lungimii de undă a radiaţiilor luminoase, ochiul nostru distinge un nou ton
cromatic sau nuanţă de culoare. Diferenţa de lungime de undă dintre roşu închis este de 370 μm.
Pe această gamă de lungimi de undă se disting aproximativ 130-200 de tonuri cromatice ce
formează familii de culori. Astfel, roşul prezintă aproximativ 57 de tonuri distincte, portocaliul
12, galbenul 24, verdele 12, albastrul 29, iar violetul 16 tonuri cromatice. Prin combinarea
diferitelor grade de saturaţie şi a celor 200 de tonuri, în cazul unui subiect cu percepţie cromatică
normală se pot individualiza aproximativ 17000 de nuanţe cromatice. Sub privirea ochiului,
tonurile cromatice evoluează progresiv de la unul la altul în spectrul cromatic, pornind de la roşu
şi ajungând la violet. În mod similar, fiecare nuanţă cromatică trece aproape pe nesimţite de la
tonul corespunzător spre alb sau spre negru. Pornind de la aceste fenomene, se poate obţine o
nouă organizare şi reprezentare grafică a spectrului cromatic, a tonurilor şi nuanţelor cromatice.
Astfel, prin combinarea organizării cromatice circulare cu alb şi negru, se ajunge la un nou
model de organizare cromatică, mult mai complet şi care poartă denumirea de steaua cromatică.

2. Intensitatea sau încărcătura energetică a undelor electromagnetice determină luminozitatea sau

gradul de strălucire a culorii, care face ca o culoare să ni se pară mai mult sau mai puţin vie.
Luminozitatea cea mai ridicată o posedă galbenul, iar cea mai scăzută culorile violet, albastru.

3. Puritatea sau saturaţia este însuşirea culorii de a fi mai concentrată, mai saturată sau mai pală
şi este dată de distanţa la care se situează o culoare cromatică dată faţă de culoarea acromatică-
alb. Culorile spectrale se numesc pure sau saturate dacă nu sunt amestecate cu alte culori şi au
gradul de puritate egal cu unitatea. Saturaţia unei culori se poate reduce prin amestecarea ei cu
culoarea albă. Datorită acestor proprietăţi, culorile ni se par “vii" sau “moarte", “calde" sau
“reci", “apropiate" sau “îndepărtate", “grele" sau “uşoare", “tari" sau “slabe",“vesele" sau
“triste".

Impactul culorii asupra design-ului vestimentar

Consider că studiul culorilor și alegerea culorilor în vestimentație este importantă atât din punct
de vedere al modei și al esteticii, cât și a gradului de confort pe care îl asigură.

Culoarea joacă un rol important nu doar în estetica îmbrăcămintei ci și ca apărător față de

excesul de căldură din timpul verii sau de a atrage razele solare în anotimpurile reci.

Îmbrăcămintea este un mijloc prin care componentele artistice sunt ilustrate, percepute și
experimentate.

Atunci când se creează un produs nou trebuie alese și culorile cele mai potrivite care să fie
corelate cu forma și specificul funcțional, cu destinația produsului si cu silueta acestuia, cu
întregul ansamblu în care se va încadra.

Culorile sunt organizate pe o roată de culori și grupate în 3 categorii: culori primare, culori
secundare și culori terțiare. 3 culori primare, din care derivă toate celelalte: roșu, galben și
albastru. Combinându-le pe acestea, obţinem culorile secundare: portocaliu, verde şi violet, iar
prin combinarea unei culori primare cu o culoare secundară obţinem culorile terţiare care sunt
asemănătoare celor secundare, dar care fac să se simtă mai puternic doza mai mare de culoare
primară: portocaliu-gălbui sau portocaliu-roşiatic, violet-albăstrui sau violet-roşiatic, verde
gălbui sau verde-albăstrui. Cele 12 culori (primare, secundare şi terţiare) formează roata culorilor
– un instrument creat de Isaac Newton încă din 1666.

Înțelegerea relațiilor de pe roata culorilor și a modului în care arată în asociere este cheia
utilizării corecte în coordonarea ținutelor vestimentare.

Scopul armonizării culorilor este de a alege pe acelea care împreună creează o imagine plăcută
privirii.

Secole de-a rândul, „bunul gust” a reprezentat componentă creatoare bazată pe anumite
aptitudini înnăscute, care pot fi dezvoltate prin educaţie sau atrofiate prin neglijare, orientate în
diverse direcţii, unde accentul se pune pe structura specifică a individului.

Principiile educaţiei estetice presupun crearea „frumosului natural”. Ele orientează societatea pe
circuitele reuşitei formative, care concentrează experienţa pozitivă acumulată în designul
vestimentar şi reflectată în cultura estetico-artistică a personalităţii formate capabile de
autoevaluare. În acest sens, fenomenul educativ prevede o cultivare a creativităţii şi imaginaţiei
artistice, a sensibilităţii estetice, a perceperii formelor şi culorilor, valorificând valenţele estetice
ale creaţiei vestimentare. Educația estetică reprezintă o componentă indispensabilă a formării
personalității prin intermediul căreia se urmărește dezvoltarea capacității de a recepta, interpreta
și crea frumosul.

Moda generează spectacolul, unde oamenii comunică prin intermediul limbajului vestimentar.
Vestimentaţia a devenit o componentă foarte importantă a imaginii personale ce obţine puternice
semnificaţii traductibile la nivel social.

Specificul modei, ca fenomen estetic, cât şi complexitatea limbajului de comunicare în modă

sunt subiecte complementare de mare importanţă, cercetarea cărora poate contribui la noi
înţelegeri în teoria modei contemporane.

Design-ul vestimentar ca fenomen postmodern, reprezintă o formă complexă de comunicare a

identităţilor, intereselor, statutului, diverselor apartenenţe, conturând o bogată dinamică a
relaţiilor dintre motivaţii şi comportamente sociale.

Valoarea designului românesc a început să prindă contur. Treptat, lumea a ajuns să facă diferenţa
între moda ca spectacol şi moda ca domeniu real de producţie. De-a lungul acestor ani, s-a ajuns
la o înţelegere a existenţei unor direcţii în care discursul artistic al designerului vestimentar îşi
poate găsi susţinerea şi mai ales continuarea, iar creaţia îşi uneşte întreaga existenţă cu limbajul
vestimentar, creându-se astfel un management organizat si eficientizat.

Bibliografie:

• Chelcea, S. , Comunicarea nonverbală, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2005;

• Nanu Adina. Arta pentru om. Look-ul şi înţelesul semnelor vestimentare. - Bucureşti,
2001;

• Mair, Carolyn, The Psychology of fashion, Editura Taylor and Francis, United
Kingdom,2018;

• Curteza Antonela. Design vestimentar. Noţiuni fundamentale. - Iaşi: Performantica,

2003;

• http://semneletimpului.ro/social/limbajul-tacut-al-articolelor-vestimentare.html