Enigma Otiliei, de George Călinescu, caracterizarea Otiliei

Formaţia sa de critic literar îl determină pe George Călinescu să acopere, în chip original, un gol
identificat chiar de el în evoluţia organică a prozei româneşti: lipsa romanului realist de tip balzacian.
Prin „Enigma Otiliei”,publicat în 1938, scriitorul realizează o frescă de tip caricatural a societăţii
bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.

Protagonista romanului, Otilia Mărculescu, studentă la Conservator, întruchipează eternul

feminin care stă sub semnul misterului, al imprevizibilului, al gingăşiei şi spontaneităţii. Rămasă,după
moartea mamei, în grija tatălui său vitreg, Costache Giurgiuveanu, copila începe să înveţe ce înseamnă
singurătatea şi răutatea celor din jur, pe de o parte datorită zgârceniei noului tutore, pe de altă parte
din pricina maliţiozităţii surorii lui moş Costache, Aglae, care vede în ea o ameninţare pentru
integritatea averii familiei. Fire sensibilă şi traumatizată, într-o continuă căutare a siguranţei
psihologice şi sociale, Otilia dă naştere neintenţionat la principalele conflicte ale romanului. Prezenţa
ei tensionează relaţia dintre Aglae şi fratele său, iar familiaritatea şi simpatia pe care o manifestă faţă
de moşierul Pascalopol, un bărbat trecut de prima tinereţe, stârnesc gelozia nou-venitului Felix,
generând conflictul de natură erotică al romanului.

Extrem de sugestivă pentru definirea personalităţii duale, a caracterului paradoxal al Otiliei, a

imprevizibilităţii, ca dominantă de caracter, este scena din incipitul romanului, unde indicii spaţio-
temporali sunt precis conturaţi prin tehnica detaliului: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu
puţin înainte de orele 10”, Felix Sima soseşte pe strada Antim, din Bucureşti. Reticenţa cu care îl
întâmpină moş Costache e corectată de Otilia. Fata îl introduce cu graţie şi dezinvoltură în lumea
familiilor Giurgiuveanu-Tulea, reunite la o partidă de cărţi, în casa bătrânului. Manifestând o grijă
maternă aproape, Otilia îi serveşte pe rând băiatului, două prăjituri, asigurându-se cu răbdare că
tânărul, intimidat de presiunea momentului, le mănâncă în întregime. Apoi, mărturisind cu francheţe
că uitase a-i pregăti o cameră de dormit, găseşte prompt o soluţie: oaspetele va petrece prima noapte
chiar în odaia ei. Aici Felix va intra în contact cu intimitatea „în dezordine” a Otiliei: rochiile, pălăriile,
jurnalele de modă franţuzeşti, mirosul de pudră şi parfumuri trimit la o doamnă de lume,cochetă,
exagerat de atentă la imaginea publică, în vreme ce harababura din cameră, păpuşile de stofă şi patul
scund dau un aer de zăpăceală, specific unei adolescente care abia a depăşit vârsta ingrată a marilor
dileme. Se conturează astfel caracterul ambiguu al personalităţii fetei. Interiorul camerei Otiliei
degajă senzualitate. Nu e de mirare că băiatul adoarme în gând cu imaginea chipului buclat al fetei,
cufundându-se cu ea în vise.

Observând înclinaţia Otiliei pentru Pascalopol, în ciuda afecţiunii tandre cu care-l tratează în
acelaşi timp şi pe el, Felix decide într-una din zile să-i mărturisească fetei , într-o scrisoare, că o
iubeşte. Noua scenă este reprezentativă şi elocventă pentru nuanţarea temperamentului şi a
atitudinilor personajului feminin. Otilia nu dă semne că ar fi citit scrisoarea, ci manifestă aceeaşi
degajare în comportament, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Tensionat, Felix decide să plece de
acasă. Otilia porneşte îngrijorată în căutarea lui, iar, când îl găseşte pe o bancă înzăpezită, confirmă
totuşi, prin dojană, că ştie pricina zbuciumului său: „ Şi mai spui că mă iubeşti...”. Nerăbdarea lui Felix
de a primi asigurarea reciprocităţii sentimentului e întâmpinată, însă, evaziv: „Ei, ei, nu ţi-a spus
nimeni că te urăşte...”

Caracterizarea directă a personajului se face prin tehnica portretului expozitiv : „ Un cap

prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle”, „ o faţă măslinie, cu nasul mic şi ochi foarte albaştri”, sau a
reflectării poliedrice. Astfel, Otilia este văzută diferit de către fiecare actant în parte: ea este „fetiţa
cuminte” a lui Giurgiuveanu, „o dezmăţată şi o stricată” pentru Aglae, o „fată deşteaptă”, cu spirit
practic, pentru Stănică, ginerele Aglaei, „o fire de artistă”, dar şi „o enigmă”, pentru Pascalopol. Chiar
în ochii lui Felix tânăra se reflectă diferit, în funcţie de modul în care evoluează relaţia lor. Impresionat
de vitalitatea şi bucuria pe care o emană Otilia, Felix ajunge să creadă că ea trăieşte cum cântă la pian,
„zguduitor şi delicat, într-un tumult de pasiuni”, considerând-o „o fată superioară”, dar, după ce Otilia
fuge la Paris, cu Pascalopol, crede că Otilia „făcuse pe pudica cu el, şi acum dormea în casa grasului
Pascalopol, dacă nu alături de el.”

Perspectiva narativă a romanului este obiectivă. Dar omniscienţa naratorului e dublată de ochiul
atent al exegetului. Când Felix şi Otilia sunt invitaţi la moşia lui Pascalopol, naratorul surprinde un
moment sugestiv de avânt copilăresc al fetei care se grăbeşte să apuce neatent o puşcă plină de
arabescuri. Pascalopol îi imobilizează blând, dar ferm braţele, într-un aparent gest ocrotitor.
Momentul nu-i scapă, fireşte, lui Felix , despre care naratorul, căruia deopotrivă nu-i scapă nimic,
afirmă , nu fără ironie, că tânărul „nu notă atât primejdia, cât îmbrăţişarea lui Pascalopol.”

Romanul abundă în episoade narative în care Felix şi Otilia discută despre familie, iubire, carieră
şi rostul existenţei. Având ca pretext obişnuit gelozia băiatului, pasajele dezvăluie conflicte de
principii: un Felix iluzionat, sincer îndrăgostit, dar fără experienţa vieţii, şi o Otilie lucidă, raţională,
care-şi evaluează obiectiv defectele şi calităţile. Deşi nu-şi neagă sentimentele pe care i le poartă lui
Felix, fata respinge proiectele pe termen lung , consideră căsătoria o formă de constrângere şi crede
că între sentimentele lui Felix pentru ea şi cariera lui e o netă incompatibilitate: ” Şi tu, şi eu avem
nevoie de puţină zburdălnicie şi-ţi spun sincer că o căsătorie numaidecât mi se pare ceva pedant,
paralizant.(...) Eşti încă prea tânăr... Tu nu trebuie să te gândeşti la iubire înainte de a-ţi face o carieră
strălucită. ” Pe baza acestei credinţe, Otilia se căsătoreşte cu Pascalopol, convinsă că ar sta în calea
realizării lui Felix, spre dezamăgirea profundă a tânărului.

În finalul romanului, imaginea Otiliei îşi diminuează nota idealizantă, dar misterul deciziilor fetei
sporeşte, luminând semnificaţiile titlului. Într-o întâlnire întâmplătoare, peste ani, cu Pascalopol, Felix
află că Otilia divorţase de acesta, spre a se recăsători cu un conte, în America. În fotografia pe care
moşierul i-o întinde, Felix n-o mai recunoaşte căci „un aer de platitudine feminină stingea totul.” Dar
Pascalopol îi face o mărturisire tulburătoare: „ Pe dumneata te-a iubit foarte mult. Mi-a spus chiar că,
dacă ar şti că suferi, nu s-ar da înapoi de la a mă înşela cu dumneata.(...) Pentru mine e o enigmă”. O
enigmă rămăsese Otilia şi pentru Felix, căci, aşa cum explica autorul însuşi, nuanţănd semnificaţiile
titlului, „pentru orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care-l va respinge, dându-
i totuşi dovezi de afecţiune”

Din perspectiva mea, Otilia are în roman un comportament derutant, în care se amestecă
cele mai diverse atitudini. Ea nu este numai enigmatică, expansivă, cuceritoare, ci şi contradictorie şi
capricioasă, un amestec de ştrengărie şi luciditate, de onestitate şi spirit de aventură. Ea dovedeşte
tact şi înţelegere faţă de toţi: pe Felix îl părăseşte ca să-i protejeze cariera, pe moş Costache îl
încurajează să n-o adopte pentru a-i linişti conştiinţa, Auricăi îi dăruieşte pianul pentru a-i diminua
lăcomia. Volubilă, imprevizibilă, inteligentă, trezeşte în sufletul lui Felix prima iubire şi adoraţia lui
Pascalopol. În figura generoasă şi protectoare a moşierului ea caută imaginea tatălui pierdut în
copilărie. De aceea îl preferă pe Pascalopol, pentru că alegerea o scuteşte de privaţiuni şi de umilinţe.
Dar nu înainte de a-şi exprima, într-o ultimă scriasoare, admiraţia faţă de stăpânirea de sine a lui
Felix:” Cine a fost în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru
marele lui viitor”.

În concluzie, protagonista romanului constituie un subtil exemplu ce ilustrează complexitatea

feminităţii, adică mister şi dezinvoltură, profunzime şi spirit de anticipaţie, farmec tulburător şi
fragilitate, tandreţe şi afecţiune, refuz inexplicabil şi pasionalitate, graţie şi spirit de sacrificiu.
 Schema eseului

1. Introducere:
a) George Călinescu e nu doar romancier, ci şi critic literar (exeget),
b) romanul „Enigma Otiliei” e scris pentru a acoperi absenţa romanului de tip balzacian din
literatura noastră,
c) romanul realizează o frescă a societăţii bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.

2. Statutul social, moral şi psihologic al personajului:

a) personajul feminin central e Otilia Mărculescu,
b) e orfană, studentă la Conservator,
c) întruchipează eternul feminin care stă sub semnul misterului, gingăşiei, spontaneităţii,
imprevizibilităţii;
d) rămâne în grija tatălui vitreg, suportă răutatea Aglaei,
e) generează principalele conflicte ale romanului: între Costache şi sora sa, între Pascalopol şi
Felix

3. Ilustrarea unei trăsături de caracter prin două scene reprezentative ale romanului:
Spiritul contradictoiu şi imprevizibilitatea transpar în:
a) Scena din incipit:
 Otilia îl introduce pe Felix în lumea celor două familii: giurgiuveanu şi
Tulea,
 Are faţă de el atitudini materne: îi pregăteşte două prăjituri, se asigură că
tânărul le mănâncă, îi oferă propria cameră pentru a se odihni,
 Interiorul camerei Otilei trădează firea sa paradoxală, fiindcă:
 Rochiile, jurnalele de modă, cutiile cu pudră şi parfumuri trimit la o
doamnă de lume, cochetă,
 Dezordinea, păpuşile, patul scund trimit la imaginea unei
adolescente.
b) Scena în care Felix îi mărturiseşte dragostea denotă ambiguitatea din reacţia fetei,
căci:
 Otilia nu dă semne că ar fi citit scrisoarea,
 Se comportă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic,
 Pleacă în căutarea lui Felix când observă absenţa lui prelungită din
casă,
 Admite că a citit scrisoarea, dar pretinde că a uitat declaraţia pe care
tânărul i-a făcut-o,
 Nu-i confirmă că-l iubeşte, dar nici nu neagă reciprocitatea
sentimentului.
4. Patru elemente specifice textului epic care definesc portretul Otiliei:
a) Modalităţi de caracterizare: directă, prin:
 Tehnica portretului expozitiv, realizat de narator,
 Tehnica oglinzilor paralele, a reflectării poliedrice sau a pluriperspectivismului
(modul în care o văd celelalte personaje),
  Autocaracterizare: „sunt o zăpăcită”.
b) Perspectiva narativă: omniscientă, cu nunaţe ironice, în care ochiul naratorului e dublat de
cel al esteticianului (al criticului, al comentatorului). Scenă sugestivă: prezenţa cuplului
Felix-Otilia la moşia lui Pascalopol. Naratorul surprinde:
 Avântul nesăbuit al fetei spre o puşcă decorată cu arabescuri,
 Gestul prompt, protector al lui Pascalopol,
 Gândul nemărturisit al lui Felix potrivit căruia intervenţia salvatoare
camuflează de fapt o îmbrăţişare.

c) Conflicte în cuplu: apr de obicei conflicte de principii, de idei între cei doi, întrucât:
 Felix e sincer îndrăgostit şi animat de ideea unei căsătorii rapide
 Fata este lucidă, obiectivă şi respinge proiectele pe termen lung ale băiatului, fara
a-şi nega sentimentele,
 Otilia e convinsă că, pentru Felix, prioritară e cariera.

d) Semnificaţia titlului:
 Finalul romanului sporeşte misterul deciziilor fetei: îl parăseşte pe Felix şi pleacă
definitiv, la Paris, cu Pascalopol. Şi pe acesta îl va părăsi ulterior, pentru a se
căsători cu un conte în America de Sud,
 Pascalopol îi confirmă lui Felix într-o întâlnire, peste ani, faptul că Otilia l-a iubit
într-adevăr,
 Pascalopol e mirat că nu l-a înşelat niciodată cu Felix, iar Felix e nedumerit că l-a
părăsit pentru Pascalopol- de aici misterul din comportamentul fetei,
 Autorul explică semnificaţia titlului pe care îl acceptase, la propunerea editorului,
din considerente comerciale.

5. Punctul de vedere personal:

 Otilia are un comportament derutant,
 Dovedeşte mult tact faţă de toţi,
 Îl preferă pe Pascalopol din raţiuni psiho-afective care ţin de condiţia sa de orfană,
 Prin mesajul scrisorii, îi inspiră lui Felix încredere chiar şi în momentul în care îl
părăseşte.

6. Concluzia: protagonista ilustrează complexitatea feminităţii: mister, dezinvoltură, intuiţie,

fragilitate, maturitate în gândire, farmec, tandreţe, pasionalitate, graţie.