Epopeea lui Ghilgameș - O noapte cu fața spre cer

Botezatu Alexandra Floriana

Specializare: Engleză-română

Relatând aventurile unui rege antic, "Epopeea lui Ghilgameș" este una
dintre cele mai vechi scrieri literare ale lumii. În centrul ei se află eroul titular,
Ghilgameș însuși, prototip al războinicului-erou. Două treimi zeu și o treime om,
el nu este cu nimic mai prejos decât un exemplar ideal de bărbat: un luptător
talentat, dotat de autor cu un curaj de invidiat, un aspect fizic fermecător care îl
apropie de un Adonis mesopotamian, o inteligență rară, deși cu o personalitate
marcată de tiranie asupra semenilor care îl aduce mai aproape de atotputernicul
Zeus. Acesta pleacă într-o călătorie care are ca scop descoperirea tinereții fără
bătrânețe, dar într-un final pofta de cunoaștere îi este nimicită, revenind înapoi
în Uruk cu resemnare și o adâncă melancolie.
"O noapte cu fața spre cer" de Julio Cortázar este o scurtă povestire din
colecția sa de povești "Manuscris găsit intr-un buzunar și alte povestiri", dar mai
mult decât atât, este o întruchipare grozavă a miraculosului și fantasticului.
Subiectul povestirii este reprezentat de un motociclist care suferă un accident și
este lăsat pe patul de spital pentru a arde continuu în propria disperare, în
flăcările iadului confecționat de imaginația sa, iad care ia forma unui vis. Acesta
se vede fugărit și înfricoșat de azteci, hăituit, și până la urmă chinuit de aceștia,
până la un anumit punct, moment în care firul narativ ia o întorsătură neașteptată
iar aspectul temporal al textului intră sub semnul întrebării. Ne este divulgat
faptul că cel care visa era, de fapt, cel fugărit.
Între cele două texte există un anumit contrast care merită analizat,
uitându-ne atât la tematica, cât și la simbolistica acestora.
Pe de o parte, ambele texte înfățișează frica morții. Ghilgameș refuză să se
lase subjugat destinului său, naturii sale perisabile de om, dorește o modalitate
de a-și retrăi viața, iar Cortazar descrie moartea cu o brutalitate aproape
înfiorătoare. Dacă ar fi expus pe marele ecrane, textul său ar fi un film de groază
bazat pe civilizația mayașă. O lectură bazată pe simțuri și deloc cerebrală,
protagonistul fuge pentru a nu fi sacrificat, însă textul este lipsit de răspuns. Este
grav și crunt. Ei prin moarte și sacru își explică zeii, celebrarea vieții prin moarte
și haos, prin care eul să se abstractizeze și să nu existe viață doar după moarte.
Cortázar creează imagini violente și cu un impact puternic. Acțiunea de la
început pare principală, însă visul este mult mai puternic, personajul
proiectându-se în secolul al XX-lea. Începutul este ca un final, dar de fapt nu
există: este plasat pentru a crea confuzie cititorului, iar visul este cel care este
real.
În Ghilgameș, acesta găsește pacea cu moartea, într-un final. Moartea pare să îl
ajute să evalueze și să privească în față. Căutările lui Ghilgameș pentru căi de a
rămâne nemuritor se termină în cele din urmă cu găsirea păcii în moarte, și mai
mult decât atât, cu speranța că îl va revedea pe Enkidu cândva printr-o reuniune
prin moarte.
Pe de altă parte, simbolistica visului este una creionată în culori tranșante,
atât în prima lectură, cât și în cea de-a doua.
În textul "Epopeea lui Ghilgameș" și "O noapte cu fața spre cer" de Julio
Cortázar, visele prevestesc viitorul. Visele sunt un amalgam de imagini
simbolice ciudate, reprezintă legătura dintre oameni și zei. Muritorii depind însă
doar într-o oarecare măsură de ajutorul divin, aceștia apărând doar în momentele
cele mai importante și atunci când este nevoie de pedepsele lor supranaturale.
Ghilgameș și Enkidu au amândoi vise abstracte. Meteorul și toporul care apar în
primele două vise, reprezentative pentru Enkidu, inspiră sentimente de
posesivitate pentru Ghilgameș. Meteorul care care din cer oglindește natura lui
Enkidu trimisă de zeu, în timp ce toporul reprezinta rolul său de tovarăș de luptă,
de prieten. Ele simbolizează sentimentele puternice ale lui Ghilgameș fața de
prietenul său, pe care anterior le asocia cu o dorință de superioritate. Un om-
pasăre îl întimpină pe Enkidu în coșmarul său, iar morții apar înveliți în pene.
Ele reflectă o asociere simbolistică adânc înrădăcinată a păsărilor cu sufletele
morților, prezentă și în imagini și povești din mitologia hindusă și egipteană.
Enkidu explică în mod optimist viziunile terifiante ale lui Ghilgameș asupra lui
Humbaba și îi promite victoria asupra monstrului. În Tabla Șapte, Enkidu își
înțelege perfect propria viziune de coșmar asupra lumii, dar primește o viziune
mângâietoare de Shamash care descrie tristețea lui Ghilgameș după moartea sa.
La Cortázar, pe primul plan este pusă paralela dintre lumea reală și vis:
omul se trezește în vis, dar adoarme în realitate. Se stinge din viață între vis și
realitate în câteva minute, ceea ce pare o eternitate. El trece de la epoca modernă
la epoca aztecă, visându-se în spital, dar fiind, defapt, în Mexic. Visele sale sunt
frecvent întrerupte de scurte momente de conștientizare a mediului în care se
află, până în momentul în care atât protagonistul, cât si cititorul, confundă ceea
ce este vis și ceea ce este realitate.
Asemeni descrierii civilizației primitive în "O noapte cu fața spre cer",
"Epopeea lui Ghilgameș" cuprinde aceeași idee, și până la urmă opoziția dintre
civilizația primitivă și cea modernă, cea dintâi întrupându-se chiar prin Enkidu.
Acompaniat de animale la început, Enkidu ajunge să se muleze după tiparul
omului umanizat și natura sălbatică să se estompeze.
Interesant de urmărit este și ceea ce se petrece în opere după momentul în care
ni se dezvăluie civilizația primitivă:
În cel de-al doilea text, comportamentul frust al popoarelor aztece, veșnic
violente în sacrificiile lor, este până la final o semnificație a dezumanizării și a
lipsei de scrupule, dușmanul fiind omorât într-un mod crud și dureros. În
"Epopeea lui Ghilgameș", dușmanul devine prieten. După bătălia dintre Enkidu
si Ghilgameș, cei doi se împrietenesc și, mai mult decât atât, Ghilgameș este
supus unui proces de umanizare. Printre rândurile operei se poate citi răspunsul
la întrebarea, "ce înseamnă să fii om?". Textele luate împreună prezintă
discrepanța dintre iubire și război. La Cortazar, oamenii sunt subjugați iubirii
față de zeii lor, și împinși la realizarea unor lucruri barbare. Este vorba despre o
dezumanizare tragică și violentă, și o inconștientă a colectivului.
Mesopotamienii își petrec viața făcând sacrificii pentru a bucura zeii, pentru că
corpul uman este considerat susceptibil de a fi afectat de demoni și alte forțe
malefice.
Ghilgameș, în schimb, învață să se poarte ca un om, simte nevoia de a găsi
un răspuns și indignarea atunci când nu îl găsește sau îi scapă printre degete.
Învață că defapt tânjește după apropierea de semeni și după prietenie, pentru că
omul nu este o ființă atrasă de solidaritate. La rândul lui, Enkidu, văzându-l pe
Ghilgameș, nu mai vrea să fie animal, ci i se insuflă conștiința civilizației.
În concluzie, ambele texte înfățișează puncte de reper similare, posedă un
caracter antic, și tematica visului și moarții preiau o culoare fosforescentă, deși
cititorul poate ochi diferențe de mesaj în ceea ce privește omul și latura sa
imanentă care poate fi modificată de o simplă credință religioasă.