Botezatu Alexandra Floriana

Anul II

Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. Despre toleranță și intoleranță

Discuția prezentată în videoclip se petrece între doi interlocutori, care dezbat subiectul
toleranței și al intoleranței. Cei doi interlocutori sunt domnul Andrei Pleșu, eseist precum și
stilist al limbii române, și domnul Gabriel Liiceanu, filozof român. În situația inițială,
emițătorul este Liiceanu, care solicită opinia domnului Pleșu referitoare la subiectul ales
pentru episodul emisiunii sale. Persoana căreia îi este destinată mesajul, Andrei Pleșu, este
receptorul acestei informații, însă aceste roluri nu sunt fixe și se vor dovedi a fi
interschimbabile în măsura în care dialogul purtat beneficiază de opinia ambilor interlocutori.
Codul utilizat este unul lingvistic, reprezentat de limba română și alfabetul ei, cod absolut
necesar și indispensabil pentru înțelegerea atât a interlocutorilor, cât și a telespectatorilor
interesați de desfășurarea dialogului. Comunicarea fiind una verbală și orală, canalul discuției
este aerul prin care se propagă undele sonore. Mesajul are în vedere tema titulară, aleasă pe
motiv că, în cuvintele lui Liiceanu însuși, este ,,un subiect foarte la modă”. Un astfel de mesaj
poate, așadar, să stârnească interesul ascultătorilor.
          Analizând videoclipul, putem vorbi despre mai multe funcții ale limbajului prezente în
ceea ce discută cei doi. Funcția emotivă este cea principală, mesajul fiind o reflecție a
mentalității celor doi parteneri de dialog cu privire la tema abordată. Putem vorbi însă și de o
funcția referențială, întrucât opiniile lor sunt bazate pe aspecte obiective, care să le susțină, de
exemplu atunci când Pleșu spune: „Intoleranța e străveche”.
          Gestica din videoclip este foarte importantă, întrucât cei doi își folosesc constant, de
multe ori inconștient, corpul pentru a sublinia și consolida anumite argumente, în special
mâinile. Conform Georgetei Corniță, mișcarea mâinilor este unul dintre cele mai frecvente
tipuri de gesticulații. Împreunarea mâinilor, de exemplu, este un gest practicat de Liiceanu de
mai multe ori în timpul discursului, și denotă faptul că vorbele sale sunt bine alese, discursul
este structurat și ideile urmează o anume continuitate și coerență. Tot el de altfel împreunează
degetul mare, arătător și mijlociu: un mod de a sublinia ceea ce declară. Datul ușor din cap
arată, de asemenea, interesul față de interlocutor, și aprobarea cu privire la ceea ce spune.
          Putem analiza, de asemenea, distanța dintre cei doi interlocutori. Dacă estimăm distanța
dintre ei aflându-se între 45 și 120 cm, acesta este, conform cărții lui Aurel Codoban, distanța
specifică unei ceremonii oficiale, dar care implică persoane care se cunosc, și au o relație
relativ prietenească. Acest fapt este susținut și de atmosfera relaxantă a discuției, partenerii
permițându-și să glumească și să râdă împreună, în funcție de cele spuse.
          Din punct de vedere vestimentar, costumația profesională a ambilor participanți ne
comunică natura ordonată și formală a dialogului. Putem deduce faptul că Andrei Pleșu și
Gabriel Liiceanu sunt oameni cultivați cu un nivel academic ridicat observând atent felul în
care vorbesc: utilizarea cuvintelor latinești: („un modus vivendi”), utilizarea anglicismelor
(„S-a eliminat pattern-ul speaker-ului model.”), și adăugarea unor referințe care necesită un
anumit nivel de cunoștințe în literatură („Îl invocăm pe Flaubert că prostia e o formă de a
trage concluzii tot timpul.”). Acest fapt, însă, este consolidat de îmbrăcămintea invitaților,
acesta fiind unul dintre cei mai vechi indici aparținând comunicării nonverbale care să ne
spună ceva despre un individ și să ofere o altă nuanță mesajului transmis.
           Tonul celor doi este calm și sigur, un ton optim pentru orice discuție. Ritmul este alert,
dar nu destul de rapid încât să fie incomprehensibil. Ei dau dovadă și de o vorbire fluentă,
care demonstrează pe de o parte o rapiditate în exprimare și gândire, iar pe de altă parte,
experiența pe care cei doi o posedă în purtarea unor astfel de dialoguri. Dicția protagoniștilor
dialogului este la fel de clară precum argumentele lor, ceea ce oglindește calitatea lor de
personalități ale televiziunii românești.
           Accentul frastic, sau cu alte cuvinte, accentul de intensitate, este un alt element care
ține de paralimbaj, care poate fi ilustrat prin mai multe sintagme/fraze: "Un șoarece nu poate
să spună: eu cu elefanții sunt foarte tolerant. Nu merge chestia asta." (aici fiind folosit pentru
întărirea negației). De menționat în acest sens sunt și pauzele sonore, cuvintele de umplutură
din limbajul interlocutorilor, mai ales în vorbirea lui Pleșu: „Terenu-i delicat, dar ăăă... faptul
că discutăm despre el, e deja, sper, un pas spre buna lui manipulare.” Ele denotă un moment
de răgaz în timp ce își alege următoarele cuvinte, evidențiind astfel rolul său prevalent de a
răspunde la întrebările lansate de Liiceanu.
           Comportamentul comunicațional al celor doi este în principiu metodic, fiind concret,
rațional, raportat la un subiect de discuție clar de la care interlocutorii nu se abat. Indivizii
implicați în comunicare pot fi caracterizați printr-un stil de comunicare îndatoritor, având un
comportamentul calm, grad de sociabilitate ridicată și o compatibilitate în păreri și atitudini.
Convorbirea poate, totodată, să fie caracterizata de un stil consultativ, reprezentat de
expunerea liberă a opiniilor într-un mediu relaxant care să încurajeze un dialog eficient.
           După numărul de participanți, dialogul lor este un dialog interpersonal. După limbaj,
dialogul este formal: „Toleranța este administrarea convenabilă a unui dezacord, nu este
suprimarea dezacordului”, și este realizat față în față, prin urmare fiind direct.
           Orice dialog trebuie să se ghideze după anumite principii. În primul rând, la baza sa
trebuie să stea principiul cooperării. În videoclip acest principiu este înfățișat prin prisma
ambilor participanți. Contribuția lor respectă maxime ale convorbirii, precum:
- maxima calității: sunt incluse în discuției doar adevăruri generale, și niciodată informații
eronate: „Nu poți să negociezi distanța de la pământ la lună.”
- maxima cantității: informația să fie într-o cantitate potrivită, să nu se adauge detalii
irelevante (răspunsul cert al lui Pleșu la întrebarea: „Intolerabilul: de unde începe, Andrei?”
„Aș începe de la măsurabil, pentru că asta dovedește mai ușor decât orice alt argument că
există limite obiective ale tolerabilului.”)
- maxima manierei: informația să fie clară și să nu lase loc confuziei: „Există un moment în
care cel tolerat devine nemulțumit; și anume simte toleranța față de el ca pe discriminare.”
           Bărbații sunt implicați activ și conștient atât în procesul vorbirii cât și în cel al
ascultării, așa că ascultarea este una activă din ambele părți. Dacă un interlocutor vorbește,
celălalt îi va acorda completă atenție și va avea grijă să nu îl întrerupă. Rezematul cu coatele
pe masă și ușoara aplecare în față, de exemplu, pare să indice atenția completă pe care
Liiceanu o acordă domnului Pleșu. Întâlnim aici și câteva tehnici de ascultare activă, precum
tehnica parafrazei, reprezentată de domnul Liiceanu ascultând argumentul domnului Pleșu și
rezumând ideea sa prin utilizarea propriilor cuvinte: „Deci toleranța e când ești mai mulți.”
Mai mult decât atât, o tehnică ce apare chiar după aceasta este tehnica ecoului „hi-fi”, prin
care Pleșu afirmă faptul că Liiceanu a înțeles pe deplin ideea transmisă, prin copierea
limbajului său. Astfel, el răspunde: „Când ești mai mulți, așa este.”
Bibliografie

CORNIȚĂ Georgeta, Dialogul în paradigma comunicării, Baia Mare, Editura Umbria, 2001, p. 114.

CORNIȚĂ Georgeta, Dialogul în paradigma comunicării, Baia Mare, Editura Umbria, 2001, p. 121.

CHELCEA Septimiu et alii, Comunicarea nonverbală: gesturile și postura. Cuvintele nu sunt de-ajuns,

București, Editura Comunicare.ro, 2008, p 163.

CHELCEA Septimiu et alii, Comunicarea nonverbală: gesturile și postura. Cuvintele nu sunt de-ajuns,

București, Editura Comunicare.ro, 2008, p 252.

CODOBAN Aurel, Gesturi, vorbe și minciuni. Mic tratat de semiotică gestuală extinsă și aplicată,

Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2014, p 32.