Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
NOTE DE CURS
ISTORIA UNIVERSALĂ A STATULUI ŞI DREPTULUI
(Ciclul I)
AUTOR:
Grigore Pîrțac
dr. în șt.politice, conf. univ.
CHIŞINĂU – 2013
2
Tema I. Obiectul și metodele de studiu ale Istoriei universale a statului şi
dreptului.
3
1. Metoda istorică presupune studierea fenomenelor sociale (inclusiv a Statului şi
Dreptului), începând cu faza incipientă a apariţiei acestora şi dezvoltării lor în condiţiile istorice
irepetabile ale unei perioade istorice concrete.
2. Metoda comparativă permite să fie evidenţiate unele legităţi comune sau indici de
coincidenţă a dezvoltării Statului şi Dreptului în acelaşi segment cronologic, dar în diferite ţări,
sau chiar în diferite perioade de timp văzându-se un stat luat aparte ori în complex cu altele.
1. Metoda analitică, permite depistarea şi scoaterea în relief din totalitatea structurilor
instituţionale de stat şi de drept a elementelor originale şi irepetabile ale unor ţări sau sisteme
juridice..
4. Metoda logică reflectă evoluţia procesului istoric într-o formulă abstractă şi teoretică
consecutivă ; O reflectare corectă conform şi reeşind din legalităţile pe care le făureşte însăşi
procesul istoric. Fiecare fenomen, etapă a dezvoltării civilizaţiei umane poate şi trebuie să fie
precăutat în momentul culminant ale maturităţii sale.
2. Metoda dialectică priveşte fenomenele istorice ca fiind legate indispensabil unul de
altele, condiţionând reciproc geneza, evoluţia, existenţa şi pieirea sa. În conformitate cu
această metodă, fenomenele: Statul şi Dreptul, există şi dispar datorită legii luptei
contrariilor.
Câmpia dintre râurile Tigru şi Eufrat, care din antichitate se numeşte Mesopotamia a fost
leagănul celor mai vechi, arhaice civilizaţii umane. Printre aceste civilizaţii se numără şi cea
sumeriană, care datează cu mileniul V î.e.n., evoluînd în condițiile orânduirii gentilice. Spre
finele mileniului IV î.e.n., concomitent cu evoluţia forţelor de producţie, apare diferenţierea
socială, se evidenţiază aristocraţia gentilico-tribală, apar primii robi.
În perioada descoperirii orânduirii gentilice societatea din Mesopotamia era edificată în baza
principiilor democraţiei militare,fiindu-i caracteristice următoarele organe de conducerei:
I – consiliul celor bătrâni şi înţelepţi, din care făceau parte reprezentanţii aristocraţiei gentilice;
II – adunarea populară, membrii căreia erau oamenii liberi din comunitate;
III – conducătorii de trib:
5
În sec. XXVIII – XXVII aceste funcţii erau eligibile, fiind decise de adunarea populară.
Începând cu secolul XXVI î.e.n., în dependenţă de regiune, deţinătorii lor devin conducători ai
oraşelor-state. .
Către sec. al XXV-lea căpetenia nu mai este aleasă de Adunarea populară,ci de aristocraţie.
Primei persoane în stat -regelui – i se dă o interpretare divină,concomitent se dezvoltă aparatul
de stat în baza personalului de la curte, rudelor, persoanelor dependente de rege.
Un rol important în constituirea unităţilor de stat şi de administrare l-au jucat templele, după
prototipul organizării şi gestionăriii cărora se conducea şi cu statul în ansamblu.
La intersecţia mileniilor IV–III î.e.n. în regiunea Mesopotamiei se formează un şir întreg de
state mici cu o orânduire social-economică şi politică sclavagistă: Eridu, Ur, Larsa, Lagos,
Umma, Şurupak, Kiş, Nippur etc.
2,Evoluția socială.
Conducerea societăţii mesopotamice din perioada culminaţională a dezvoltării sale (perioada
babiloneană veche, sec. XIX – XVI î.e.n.), era alcătuită din: membrii familiei regale, patesii
provinciali, funcţionarii de stat, preoţi.
În fruntea ierarhiei sociale se plasau: regele cu familia sa, clerul suprem al templelor, demnitarii
de stat care deţineau principalele funcţii administrative, fiscale şi juridice în aparatul de stat,
comandanţii militari superiori.
Ulterior societarea era formată din:
a) funcţionarii laici, ecleziastici şi militari medii şi inferiori;
b) negustorii şi cămătarii;
c) membrii liberi ai obştii săteşti.
În cadrul de legi al lui Hammurabi se evidenţiază a delimitare în mediul oamenilor liberi. Este
vorba de avelum şi muşkenum:
Avellum – era persoana cu un statut juridic privilegiat, se bucură de drepturi deplină.
Muşkenum (trad. rom. prosternare era un cetăţean liber cu drepturi limitate. Pierzând legătura
cu obştea sătească, el, fără mijloace de producţie, deci fără de pământ se transforma în arendator.
Muşkenumul putea să aibă avere şi chiar robi, protejaţi în cadrul proprietăţii palatului în serviciul
căruia ei se aflau.
- Robii (vardum), alcătuiau categoria cea mai inferioară a societăţii. Familii cu un venit mai
modest aveau 2-5 robi, cele înstărite – câteva zeci..
3. Instituţiile de stat
6
Regele deținea funcțiiile legislativă, administrativă; religioasă; diplomatică; executivă; militară
şi judiciară.
Palatul regal, condus de mâna dreaptă a regelui – Nubanda . El era împuternicit să organizeze şi
să dirijeze atribuțiile executive.
Puterea regală se baza pe armată. În faza iniţială aceasta era formată în baza voluntarilor din
popor, dar concomitent exista garda regală cu funcţii inclusiv poliţieneşti şi era compusă din
mercenari.
În epoca regelui Hamumrabbi armata era compusă din ostaşi liberi:
- redum, cu armuri grele;
- bairum, cu armuri uşoare.
Pentru serviciul prestat aceștea erau împroprietăriţi cu terenuri de pământ –ilcu.În perioada
marilor companii, armata regulată a regelui era completată de formaţiunile paramilitare ale
comunităţilor ţărăneşti ale oraşelor sau templelor.
Organizarea judiciară din Mesopotamia dispunea de un propriu sistem ierarhic,care
a concentrat principalele funcţii, judiciare. Judecătorul suprem era regele, care personal precăuta
dosarele şi cazurile legate de securitatea statului.Atribuții avea și Tribunalul Templului, care în
temei erau preocupaţi de cazurile încălcării eticii, moralei şi cultului religios.Concomitent
activau tribunalul cartierului urban și tribunalul obştii săteşti .
.
Contractele de cumpărare-vânzare Codul fixa trecerea obiectului dintr-o mână în alta, prin
martori, forma scrisă sau verbală. Extinderea schimbului de mărfuri a avut drept rezultat
răspândirea vinderii în rate, în credit. Dacă averea lăsată spre păstrare era furată, proprietarul
7
primea o recompensă dublă a preţului acesteia. În acelaşi timp, dacă persoana cerea un obiect pe
care nu l-a depus spre păstrare şi aceasta era demonstrat, atunci ea plătea un preţ dublu pentru
lucrul pretins.
Multe articole ale Legilor lui Hamumrabi sunt consacrate Contractului de Arendă a pământului.
Acesta se încheia pentru o perioadă de 1-2 ani. Arendaşul era obligat să achite 2/3 din viitoarea
roadă şi să restituie terenul deja prelucrat.
Conform Contractului de înăimire persoana care angaja vite cornute, sclavi, inventar etc., era
responsabil pentru acestea. În caz de schilodire, defectare etc., obiectul era recompensat: rob
pentru rob, cal pentru cal etc. Când cel ce se înăimia la lucru era o persoană liberă din punct de
vedere juridic, contractul prevedea o salarizare concretă (medicul – pentru operaţie;
constructorul – pentru edificare; profesorul – pentru predare etc.).
Contractele corporaţie erau întocmite cu scopul de a cumpăra o vită, pe care părţile s-o
folosească împreună; cu scopul obţinerii unui împrumut etc. Venitul şi pierderile erau repartizate
în dependenţă de cotizaţia depusă în bugetul comun. Aceste operaţii erau efectuate în templu,
deci în prezenţa, în faţa zeilor.
Succesiunea, transmiterea averii era realizată în baza principiului rubedenia prin sânge.
Moştenitor primar era fiul mai mare. Fetele moşteneau doar în cazul absenţei băieţilor, în rest
primeau zestre la măritiş.
Soţia rămasă vădană (văduvă) de obicei nu moştenea nimic, cu excepţia zestrei sale şi a
cadourilor făcute ei, dacă erau făcute, de către soţ. Dacă acestea deja lipseau, ea avea dreptul la
aceiaşi cotă ca şi ceilalţi moştenitori.
9
2.Evoluția dreptului
10
a cumpăra pământ se acorda rudelor sau vecinilor. Totodată se limita dreptul
străinilor, celor din afara obştii, să procure pământul comunităţii.
Proprietatea privată asupra pământului nu a fost străină pentru India antică.
Din această categorie a proprietăţii private făcea parte nu numai terenul arabile, dar
şi livezile, grădinile. Legile Manu menţionează că dacă regele donează proprietatea
privată a unei persoane alteia, atunci această afacere este ilegală şi proprietarul îşi
păstrează averea. Dar, dacă proprietarul a manifestat neglijenţă faţă de pământul
său în timpul semnării sau recoltării, era amendat. O evoluţie ascendentă a
proprietăţii private s-a înregistrat în primele secole ale e.n.
Legislaţia Indiei antice prevedea şi dreptul proprietăţii asupra sclavilor. Robii
puteau să aparţină statutului, obştei sau persoanelor. Robii puteau să aparţină
statului, obştii sau persoanelor particulare.
Dreptul obligaţional
Dreptul familiei
11
Pentru India din perioada formaţiunii sclavagiste este proprie marea familie
patriarhală în care partea tatălui era nelimitată. Doar în perioada vedică femeia era
venerată, cu timpul, însă situaţia se va schimba radical: în copilărie dă ascultare
tatălui, în tinereţe – soţului, iar după moartea acestuia – fiilor (în lipsa lor – unei
rude apropiate de sex masculin).Un loc privilegiat, apropiat tatălui îl avea fiul mai
mare.
Formele de “închegare” a legăturilor de matrimoniu erau cele mai diverse:
alegerea mirelui (cea mai arhaică şi care repede a dispărut); dăruirea fiicii;
cumpărarea miresei; schimbarea ei pe o vacă sau bou. În legile Manu tatălui i se
interzicea să i-a recompensă pentru fiică, deşi în realitate situaţia era contra opusă
legii.
Cenzul vârstei de căsătorie al femeilor era foarte mic. În legile Manu un
bărbat de 30 de ani avea dreptul să se căsătorească cu fetiţă de 12 ani, de 24de ani
– 8 ani. Cf. Arthaşastrei vârsta de majorat pentru fete era de 12 ani, iar pentru
băieţi – 16 ani.
12
Pedeapsa în India veche era diversificată: Omorul – pedeapsa prin
decapitare, schingiuire, înec, tragere în ţeapă, strivit de elefant, fierbere în cazan,
turnarea uleiului clocotit în gură şi urechi.
Schilodirea: tăierea mâinii, unei mâini şi a unui picior, a ambelor mâini,
ambelor picioare, vârful nasului, urechilor, orbirea, tăierea degetului, etc.
Schilodirea putea fi evitată prin intermediul răscumpărării.
Se mai practicau: înfierarea; excluderea din varnă; transformarea în sclav;
confiscarea averii; privaţiunea de libertate, amenda în bani.
- .
Tema 4
Statul şi dreptul în Grecia Antică și Sparta.
1.Organizarea de stat
Inceputurile lumii antice grecesti se situeaza in Marea Egee si arhipelagul acesteia, cu
ramificatii in Asia Mică si Grecia peninsulara propriu-zisa. In mileniul al III-lea, insulele din
Marea Egee, Asia Mica si Grecia peninsulara au fost ocupate – dupa legenda – de Pelasgi. In
aceasta perioada, a mileniului al III-lea, apare Troia, peste care,in decursul vremurilor se vor
suprapune alte opt asezari – pana la Troia din vremea helenismului si cuceririi romane. In cursul
aceluiasi mileniu , se produce invazia triburilor aheene in Tracia, Macedonia si Grecia de nord.
Mai tarziu, in mileniul al II-lea, invazia aheilor va duce la distrugerea civilizatiei existente in
Creta, care influentase puternic lumea Mediteranei orientale.
Cucerirea peninsulei de catre heleni (ahei) a dus la supunerea populatiei bastinase si
aparitia unei noi civilizatii – cea muceniana (1600-1200). Incepand din secolul XII-lea au loc
mari invazii de popoare migratoare. Acestea imping pe primii heleni – ahei – in arhipelag si pe
coastele Asiei Mici.
14
2.Dreptul în Atena
Noţiune generală:
- la baza statului “Obiceiul pământului”
- 621 î.e.n. arhontul Drakont dă o formă scrisă “Obiceiului”
- sec. Vi î.e.n. legile lui Solon, tot nu s-au păstrat <-> 594 î.e.n.
- sec. V – IV î.e.n. în calitate de legi: deciziile Ad. Populare şi Psefismele
(hotărâri luate concret vis-a-vis de o persoană, de un caz, obicei, etc.);
“Regile oraşului Hortiu”, etc.
- protejau averea, ordinea publică (Democraţia sau Tirania), viaţa, onoarea
- deosebeau omorul intenţionat de cel din întâmplare
- contribuiau la dezvoltarea meşteşugului, comerţului
- cunoşteau testamentul, etc.
Dreptul Proprietăţii prezintă un fenomen original. Există proprietatea de stat
şi privată.
Proprietatea de Stat: pământ, robi, moşii, mine, ocne, averea templelor.
Arhonţii, intrând în funcţie, anunţau că cetăţenii păstrează averea şi parcelele
primite de la stat prin Saţi. Pământul de stat se dădea în arendă.
Proprietatea privată era clasică în două categorii:
a) – vizibilă: casa, terenul, robii, livada, grădina, locul
b) – invizibilă: banii, bijuteriile, etc.
În calitate de proprietate private erau tratate pământurile obşteşti (rivale) ale
filelor şi demelor.
Cumpărare – vânzare
- obiect al acestei înţelegeri putea deveni orice. În urma reformei lui Solon
se interzicea vinderea oamenilor liberi în robie;
- vinderea – cumpărarea lucrurilor furate, găsite, străine – antilegală;
- condiţia operaţiei era fixarea preţului;
- dacă se vindea un rob bolnav, etc. – desfacerea contractului timp de un an
Contractul de înarmare presupunea atât obiectele mobile cât şi
imobile;
- formă orală, scrisă doar vizând proprietatea imobilă;
- înarmarea personală: muncă sezonieră: la atelier, temple, etc.
- clientul era obiect să restituie obiectele întregi
Dreptul familial şi Succesoral
- testamentul era valabil dacă “în plină minte cetăţeanul” şi nu era forţat
Crimele şi Pedepsele
18
.
Organizarea de stat
2.Dreptul bizantin
19
Izvoarele dreptului. Prima codificare de drept roman şi bizantin, care
reprezintă un punct final pentru dreptul roman şi un punct iniţial pentru dreptul
bizantin este codificarea lui Iustinan. Iustinian a fost ajutat în munca sa legislativă
de către Tribonian, conducătorul şcolii siriene de la Beirut (Berytes) cel mai mare
jurisconsult. Lucrările au început în 520 de o comisie de 17 membri sub
conducerea lui Tribonian, care a reuşit în 524-534 să adune la un loc legile mai
importante şi să întocmească „Corpus iuris Civilis”(Codul Juridic Civil). În timpul
izaurienilor s-au promulgat mai multe legi, dintre care prima este Ecloga dată la
730-740 sau, după alţii, la 726. Această lege, formată din 18 titluri mici s-a folosit
în multe ţări din sud-estul Europei şi există şi o adaptare rusească a ei. Numită
Kormaciaia kniga.
Tot din epoca izauriană datează şi nomos ghoirghoicos (Legea agrară).
Această lege conţine 85 de articole şi arată înfracţiunile pe care ar putea să le
săvîrşească sătenii şi cum trebiue ei pedepsiţi în asemenea cazuri.
Alt cod este aşa numitul nomos natutikos sau Legea maritimă, care se ocupă
cu problemele de drept maritim: responsabilitatea maritimă, împărţirea pagubelor
în caz de naufragiu etc. Această lege a fost aplicată pînă în sec.XV în dreptul
internaţional.
Ultima lege din această epocă este legea militară (nomos stratioticos) care se
ocupă cu probleme de infracţiunile pe care le pot comite militarii. Această
codificare a fost folosită probabil şi la noi în ţară în epoca fanariotă.
Importante legiuiri au fost promulgate şi în timpul domniei dinastiei
Macedoniene. Vasile I Macedonianul a hotărt să purceadă la un fel de curăţire a
legilor vechi. La începutul domniei sale, (a domnit între anii 876-886), a întocmit
un manual numit prohiron, după care să se conducă judecătorii. Pe la sfîrşitul
domniei sale (884-886) Vasile I a promulgat Epanagoga, lege care cuprinde
elemente noi în legătură cu organizarea de stat şi puterile acordate împăratului.
După Vasile I urmează fiul său Leon al VI-lea, numit şi Folozoful (886-911).
Acesta, folosindu-se de tot ce a făcut tatăl său, întocmeşte o lucrare mult mai mare,
care s-a numit Basilicalele sau Legile împărăteşti. Basilicalele fiind prea
20
voluminoase s-a simţit nevoia unor culegeri mai uşor de cercetat. Asemenea lucrări
au fost: Synopsis Basilicorum ce cuprindea extrase din basilicale, aşa numitul
Tippuciotus, repertoriu al Basilicalelor de la finele sec.XI sau din sec.XII, Peira
(sec.XI), culegere de decizii sprijinite pe texte din Basilicale etc.
Tot în epoca macedoniană datează o lucrare de mare importanţă juridică şi
anume „Cartea Prefectului”1. în ea se vorbeşte despre atribuţile prefectului
oraşului făcîndu-ni-se cunoscut cîteva probleme privind organizarea breslelor.
Spre sfîrşitul domniei macedonienilor legislaţia este adînc impregnată de lupta
dintre săraci şi bogaţi, adică dintre dynatoi şi penetas. Din anul 922 datează celebra
novelă (lege) a lui Roman Lecapanul, care stabileşte că atunci cînd cineva vinde un
fond trebuie să întrebe mai întîi rudele şi vecinii şi numai dacă aceştea nu vor să
cumpere, pămîntul poate fi vîndut unui străin. Acesta este dreptul de protimisis.
La 996 acesta ia o hotărîre prin care înlătură prescripţiunea achizitivă de 40
de ani. În temeiul acestei prescripţii dacă cineva stăpînea în mod nestingherit un
pămînt străin timp de 40 de ani, obţinea dreptul de proprietate asupra acestuia.
Vasile II, prin novela sa, înlătură efectele acestei prescripţiuni, lovind în marii
latifundiari, care prin diferite mijloace permise sau nepermise reuşeau să se aşeze
pe pămîntul altora şi după 40 de ani să devină stăpîni. În acelaşi an Vasile II mai dă
o lege înzestrată împotriva bogaţilor şi anume o dispoziţie privitoare la aşa-zisul
allelengyton. La Bizanţ impozitele se plăteau pe grupe de rude sau vecini, în mod
solidar: grupul răspundea de plata întregului impozit, iar dacă cineva nu plătea,
trebuia să plătească grupul pentru el. Vasile II pune pe cei săraci în acelaşi grup cu
cei bogaţi, astfel încăt aceştea din urmă răspundeau şi pentru plata impozitelor
celor săraci.1 Dar această situaţie nu durează decît cîţiva ani, deoarece reacţiunea
feudală reuşeşte să abroge toate aceste dispoziţiuni.
Ultima lege bizantină mai importantă este Hexabiblul lui Harmenopol.
Această lege a fost adoptată adoptată în feudalism de foarte multe ţări balcanice.
.
21
Dreptul de proprietate. Proprietatea avea mai multe forme. Cea mai
importantă era proprietatea mare feudală.
Proprietatea feudală era dobîndită prin moştenire sau era primită de la împărat
în schimbul obligaţiei îndeplinirii unor servicii 2. Cu timpul această proprietate
condiţionată devine ereditară.
Pe lîngă proprietatea feudală exista proprietatea ţăranilor liberi şi proprietatea
iobagilor redusă la uneltele de muncă şi la gospodăria acestora.
Obligaţiunile. În dreptul bizantin obligaţiunile păstrează în linii mari
trăsăturile caracteristice dreptului roman.
Unele contracte se încheie prin consimţămînt, fără nici o formalitate, iar altele
se încheie numai cu paza anumitor formalităţi şi în special înscisuri.
Foarte importante sînt contractele privitoare la împrumut, deoarece activitatea
comercială era intensă la Bizanţ, iar împrumuturile de capital foarte numeroase.
Dovada acestui lucru o constituie faptul că la Bizanţ cămătarii aveau cea mai
puternică breaslă şi adesea statul a fost silit să ia măsuri pentru a stabili limitele
maxime ale dobînzilor.
Dreptul familiei. Familia bizantină prezentă unele reglementări asemenătoare
cu cele din dreptul roman.
Condiţii pentru încheierea căsătoriei era consimţămîntul părţilor; vîrsta femeii
trebuia să fie de cel puţin 12 ani, iar a bărbatului – cel puţin 14 ani.
Căsătoria era precedată de logodnă, care avea efecte juridice reduse.
Căsătoria se desfăcea prin moartea unuia dintre soţi sau prin divorţ.
Divorţul putea fi provocat din purtarea unuia dintre soţi, dar nu exista o
deplină egalitate din acest punct de vedere între bărbaţi şi femei. Bărbatul avea
voie să repudieze femeia fără motiv temeinic, în schimb femeia nu putea în mod
unilateral să rupă căsătoria. Numeroase motive de fapt îngăduie soţului să rupă
căsătoria, de exemplu dacă femeia lua parte la jocurile de circ – ca spectatoare –
dacă petrecuse în prezenţa altor bărbaţi, sau dacă lipsea de acasă o noapte întreagă.
22
Toate aceste situaţii de fapt arată poziţia inferioară a femeii caracteristică atît
dreptului sclavagist cît şi celui feudal.
Dintre legile bizantine aceea care se ocupă mai pe larg de chestiunile penale
este Prohironul, adică manualul de legi a lui Vasile Macedonianul. Dreptul
bizantin cunoaşte o serie de principii bine închegate cu privire la dreptul penal
făcînd distincţie între o infracţiune consumată şi neconsumată, între tentativă şi
infracţiune săvîrşită ş.a.m.d.
O deosebită importanţă acordă dreptul bizantin infracţiunilor îndreptate
împortiva orînduirii sociale. În asemenea cazuri, tot atît de grav este pedepsită şi
tentativa ca şi infracţiunea consumată, complicele şi infractorul. Trebuie să
subliniem faptul că în dreptul bizantin noţiunea de orînduire de stat era foarte
cuprinzătoare, incluzînd în ea şi ordinea bisericească.
Alte infracţuni grav pedepsite sunt infracţiunile îndreptate împotriva
patrimoniului, ca de exemplu furtul, incedierea, distrugerea sub orice formă a
bunurilor cuiva etc. de asemenea grav pedepsite sînt infracţiunile care lovesc în
viaţa de familie şi în viaţa morală: adulterul, sodomia, pederastia şi altele.
Pedepsele în dreptul bizantin sînt foarte variate şi foarte crude: tăierea mîinii
pentru hoţi, tăierea nasului pentru imoralitate, a limbii pentru călcarea jurămîntului
şi pentru jurămîntul fals, pedeapsa cu moartea prin spînzurare şi decapitare pentru
omucidere şi în sfîrşit moartea prin ardere pe rug pentru părint-ucidere sau pentru
uciderea altei rude cît şi în general pentru transmiterea de secrete militare
duşmanului etc.
Procedura de judecată. În dreptul bizantin nu există o despărţire a puterii de
stat, ci există un singur aparat de stat cu atribuţii administrative şi judecătoreşti.
Acesta este un aparat în formă de piramidă avînd în frunte pe împărat şi pe marii
dregători. Faptul că nu există deosebire între judecător şi administrator deschide
cîmp larg abuzului. În ultima instanţă judecă împăratul, ajutat uneori de prefectul
oraşului numit eparh; în provincii judecă guvernatorii de provincii, iar în unităţile
administrative locale judecătorii administraţiei locale.
23
Tema 7.Etapele constituirii statului la franci.Legea salică.
1.Formarea statului la franci.
28
3. Perioada monarhiei absolute (sec.XVI-XVIII).
Prin tratatul de la Verdun (843) lui Carol II cel Pleşuv, rege al francilor (840-
877) şi împărat al Occidentului (875-877), i-a revenit cea mai mare parte a
teritoriului de azi al franţei. Perioada dinastiei Capetingilor, fondatorul căreia a fost
Huho I Capet, rege al Franţei (987-996), a fost o epocă de fărîmiţare feudală, regii
avînd doar putere nominală asupra regatului.
În secolul al XII-lea începe perioada reconsituirii unităţii politice a regatului.
Regii din dinastia capeţitiană, Filip al II-lea August rege al Franţei (1180-1223) şi
Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) au iniţiat procesul de centralizare a Franţei,
care se va încheia abia în sec.XV-lea. Franţa a fost ţara clasică în ceea ce priveşte
creşterea autorităţii regale, care, treptat, a triumfat asupra fărîmiţării feudale. Regii
din dinastia capeţienilor îşi întăriră încet şi persevernt, la început în micul lor
domeniu, iar mai tîrziu în celelalte regiuni ale Franţei, slăbind totodată puterea
Plantageneţilor pe continent.
Adevăratul întemeietor al unei puternice monarhii în Franţa a fost Filip al II-
lea August, care i-a smuls lui Ion fără de Ţară o mare parte din posesiunile sale
franceze şi le-a anexat domeniului regal. Sub nepotul său, Ludovic al IX-lea
Franţa a devenit unul din cele mai puternice şi influente state din Europa.
În Franţa, în procesul de centralizare a statului s-au corelat acţiunile de
unificare teritorială, de eliberare a unor teritorii franceze de sub suzeranitatea
engleză şi de centralizare instituţională.
Sub domnia lui Ludovic al XI-lea (1461-1483) se finalizează, în general,
procesul de unificare a Franţei. Pe baza unificării economice care a legat într-un tot
întreg diferitele regiuni ale ţării, a avut loc şi unificarea politică, creîndu-se astfel
premisele pentru formarea statului naţional. Dacă monarhia lui Ludovic al XI-lea
nu poate fi încă considerată o adevărată monarhie absolută, în orice caz se poate
afirma că în cadrul ei existau toate premizele absolutismului.
Domnia lui Ludivic XIV (1643-1715) marchează apogeul absolutismului
francez („Statul sunt eu”), Franţa devenind acum prima putere europeană. La
29
început regalitatea era o instituţie electivă. Treptat principiul este înlociut cu
principiul masculităţii şi primogeniturii.
În secolele IX-XI regatul Franţei este, de fapt, un conglomerat de ducate
autonome, ce erau legate formal prin instituţia regalităţii Treptat regalitatea a luat
atribuţiile judiciare,administrative, fiscale, militare uzurpate de marii feudali în
perioada de anarhie feudală.
Filip al II-lea August a întărit autoritatea regală şi statul francez,
consolidîndu-şi stăpînirea prin victoria de la Bouvinis (1214). De asemenea a
iniţiat o serie de măsuri administrative, judiciare, financiare.
Puterea centrală se întăreşte şi mai mult în timpul lui Ludovic al IX-lea cel
Sfînt (1226-1270). Aceasta printr-o serie de ordonanţe pune bazele administraţiei
centralizate şi unitare. În 1254-1256 emite două ordonanţe prin care se instituie
două funcţii – seneşalul ca reprezentanţi ai puterii centrale. Fiind funcţionari
calificaţi, ei erau remuneraţi pentru serviciu prestat. Prin ordonanţa din 1263 a
reglementat politica monetară pe teritoriul Franţei. De asemenea, a reorganizat
justiţia, impunînd procedura scrisă a judecăţii şi reprezentarea probelor la
examinarea cauzelor. Tribunalele regale urmau a examina cauzele complexe şi
grave.
În activitatea sa regele era ajutat atît de funcţionari cît şi de membrii familiei
sale. Pe lîngă consiliu, regele consultă şi curtea regală. La mijlocul secolului al
XII-lea curtea regală avea trei mari instituţii importante:
- consiliul cel mare;
- parlamentul;
- curtea de conţi.
Din porunca regelui, au fost convocate în aprilie 1302 primele stări Generale
din istoria Franţei. Era formată din reprezentanţi ai nobilimei, clerului şi
30
orăşenimei. Au contribuit la centralizarea administraţiei de stat. Spre deosebire de
Anglia, în Franţa parlamentul era o instituţie de reprezentare a tuturor stărilor şi se
convoca în sesiuni permanente.
Din secolul al XV-lea s-au constituit şi parlamente regionale.
31
Dreptul roman al doiea izvor al dreptului francez, cuprinde princiipile de
drept care se aplicau în evul mediu în Europa. Dreptul roman reînvie în evul mediu
datorită faptului că odată cu dezvoltarea oraşelor, dreptul roman apare ca un drept
care poate fi folosit uşor de orăşeni, apărîndu-le interesele lor. De asemenea, regii,
şi în special cei germani, aveau în jurul lor legişti care interpretau dreptul roman în
scopul de a dovedi necesitatea unei puteri centralizate, necesitatea unei conduceri
supreme, unice, care să se afle în mîna regelui. Dreptul roman reînvie în Italia,
unde Irnerius pune baza studiului dreptului roman medieval. Cercetătorii din Italia
luau texte din dreptul roman şi apoi pe marginea lor făceau anumite observaţii,
comentarii sau adaptări. Astfel de însemnări pe marginea cărţilor se numea glosse,
casus sau summa, cînd se rezumă un capitol întreg.
Celălalt izvor de drept este dreptul canonic, compus din dispoziţii care se
bazau pe principii religioase. Alături de dreptul roman, dreptul canonic constituia
un pilon fundamental al învăţămîntului dreptului în Franţa. Dreptul canonic
reglementa în special instituţiile care privesc familia. Dreptul canonic era alcătuit
mai ales din decretele papilor. Cea mai importantă colecţie de decretele din această
epocă o constituie Decretum Gratiani sau Decretum (1141-1150), care în acelaşi
timp este şi un tratat juridic de drept canonic. Colecţia cuprinde decretele papilor
pînă la Inocenţiu al II-lea (1139). Deşi decretul lui Graţian nu era o colecţie
oficială. Totuşi se bucura de o mare autoritate.
În anul 1234 apare colecţia de decrete ale papei Grigore al IX-lea, colecţie
adaptată nevoilor practicii juridice. La finalele secolului al XIII-lea şi la începutul
sec. Al XIV-lea apar decretele papei Bonifaciu VII şi ale papei Clement V, numite
după numele acestuia clementine.
Cu timpul s-a simţit nevoia ca aceste dispoziţii să fie unite la un loc; în 1582
apare Corpus juris canonici, adică colecţia de sipoziţii de drept economic, ce a fost
redactată, revizuită şi în unele părţi modificată de către nişte reprezentaţi ale papei
numiţi correctores romani.
32
Acest corpus a fost mult timp singurul îndreptar juridic pentru catolici şi
anume pînă în anul 1917, cînd biserica catolică a redactat un nou cod (Codex Iuris
Canonici).
Dreptul canonic îşi pierde importanţa sa, dar în schimb dreptul roman capătă
un rol tot mai mare. În regiunile de „drept scris” dreptul roman – aşa zisul drept
roman vulgar (usus modernus) bazat pe compilaţiile lui Justinian - se aplică alături
de obiceiul pămîntului, iar în regiunile de „drept cutumiar” (unde domină numai
obiceiul pămîntului) dreptul roman se aplică în domeniile nereglementate de
dreptul cutumiar (materia obligaţiilor şi contractelor) şi ca mijloc de intrepretare
pentru normele uneori incomplete ale cutumelor.
Importanţa practică a dreptului roman a făcut ca studiul acestuia să ocupe un
rol important în învăţămîntul universitar. Jurisconsulţii ca Jaqueus de Révigny,
Pierre de Bellepeche şi Jean Faure au folosit principiile dreptului roman în
completarea sistemului lacunar al dreptului cutumiar francez.
Dreptul cutumiar constituie un alt izvor al dreptului francez din această
perioadă. Cutumele erau variate, deosebindu-se între ele după regiunile în care se
aplicau. Odată cu centralizarea statului asistăm la tendinţa tot mai accentuată de a
se codifica în mod oficial aceste cutume.
Şi anterior au existat unele tendinţe de redactarea în scris a cutumelor, dar ele
se datorează unor persoane particulare. Dintre aceste colecţii particulare de cutume
– în afara celor citate în capitolul fărîmiţării feudale – amintim Très ancienne
Coutume de Bretagne (1330), Practica forencis alcătuită în secolul al XV-lea de
Jan Masuer etc.
Odată cu consolidarea autorității regale se impune pe o scară tot mai largă un
alt izvor de drept şi anume ordonanţele regale, care treptat vor înlocui normele
dreptului obişnuielnic. Ordonanţele erau acte legislative cuprinzînd norme generale
şi permanente spre deosebire de privilegii care cuprindeau dispoziţiuni speciale şi
revocabile totodată pentru motive temeinice.
O deosebită importanţă în unificarea legislativă o prezintă ordonanţele regale.
Începînd din secolul al XVI se deosebesc trei feluri de ordonanţe: ordonanţe
33
propriu zise ce se ocupă de mai multe probleme, edictele ce reglementează o
singură chestiune şi declaraţiile ce completează, interpretează sau modifică o
ordonanţă anterioară. Ordonanţele regale privesc mai multe ramuri de drept:
procedura civilă (1667), procedura penală (1670), dreptul comercial (ordonanţa lui
J.Savary din 1673), dreptul maritim, dreptul succesorial, situaţia persoanelor etc.
Cu toate aceste încercări, unificarea legislativă nu se va realiza decît după revoluţia
burgheză.
Dreptul penal
Dreptul penal. Normele dreptului penal se stabilesc de ordonanţele regale ca o
consecinţă a puterii regale. Datorită acestui fapt pedesele se dau tot mai mult în
numele regelui, iar crimele îndreptate împotriva acestora sunt din ce în ce mai
aspru sancţionate. La fel sunt aspru pedepsiţi curtenii şim ostaţii care ar părăsi
regatul pe timp de război, fără prealabila învoire a regelui. Această dispoziţie
urmăreşte să consolideze autoritatea regală. Acelaşi scop îl urmăresc dispoziţiile
regale care tind să înlăture practica răzbunărilor private.
Dreptul penal în perioada absolutismului se caracterizează prin asprimea
pedepselor, care urmăreau menţinerea orînduirii sociale. În acest scop ordonanţa
din 1670 admitea nu numai răspunderea personală, dar şi pe cea a membrilor
familiei infractorului. Aplicarea şi mărimea pedepselor depindea de arbitrarul
judecătorilor.
La mijlocul mileniului I î.Hr. Anglia , parte din Marea Britanie era cuprinsă
între Scoţia (la nord) şi Ţara Galilor (la vest). Teritoriul Angliei populat din
mileniul III î.Hr., a fost ocupat în secolul I d Hr. De celţi. Între 43 şi 41 î.Hr. o
parte a Angliei a fost ocupată de romani şi transformată în provincie romană –
Britania. În secolele V-VI Britania este invadată de triburile germanice ale anglilor,
iuţilor, saxonilor, care între sec.VI-VII se organizează în fomaţiuni statale.
Formînd 7 regate timpurii, în secolul al IX-lea sunt unite de Egbert de Wessex şi
de Alfred cel Mare, sub numele de Anglia, pentru a rezista atacurilor vikingilor
după curerirea normandă din 1066, capitala se stabileşte la Londra.
Pe parcursul evoluţiei istorice Anglia în perioada medievală parcurge 4
perioade şi anume:
1) Secolele Ix-XI – perioada monarhiei anglo-saxone;
35
2) Secolele XI-XII – perioada monarhiei seniorale centralizate şi a războiului
civil pentru limitarea puterii regale din secolul al XII-lea.
3) Sfîrşitul secolului XII – secolul XV – perioada monarhiei reprezentative;
4) Secolele XV-XVII – perioada monarhiei absolute.
În Anglia centralizarea statală s-a desfăşurat sub forma unui proces de
centralizare instituţională. Consolidarea autorităţii centrale îşi are originea în
cucerirea, în 1066, a Britaniei anglo-saxone de către franco-normanzi, instituindu-
se, astfel, o puternică monarhie ce se baza pe un aparat militar feudal.
În fruntea statului se găsea un rege, fiind ajutat de un „consiliu al celor
înţelepţi”(witenagemot). La început regele era ajutat de precetus regis, care se
ocupa de problemele administrative ale curţii şi uneori de cele diplomatice. După
1066, odată cu curerirea normandă, Wiliam Cuceritorul a instaurat o puternică
monarhie susţinută de un aparat militar bine organizat.
Prin înfăptuirea reformelor juridice şi fiscale, crearea unei armate permanente,
Henric al II-lea, rege între anii 1154-1198, a consolidat şi ami mult puterea
centrală. Reforma judecătorească aprevăzut formarea unui drept comun, a unui
sistem de „legi” unitare pe întreg teritoriul Angliei. De asemenea, se prevedea
extinderea competenţei tribunalelor regale, introducerea unei proceduri ansolut
laice şi consemnarea în scris a desfăşurării procesului. Se stipula şi numirea a cîte
doi judecători regali, care deplasîndu-ase prin ţară soluţionau litigiile apărute.
Ulterior, odată cu divizarea teritoriului Angliei în şase regiuni, numărul
judecătorilor regali s-a mărit pînă şa 20, iar mai tîrziu chiar 30 de judecători
„călători”. Astfel, orice persoană liberă era în drept să ocolească justiţia feudală
adresînde-se judecăţii regale. La examinarea cautzelor participau şi 12 juraţi din
cadrul persoanelor libere.
Abuzurile care au însoţit creşterea autorităţii centrale au generat, la începutul
secolului al XVII-lea, încercări de a o îngrădi. Astfel în 1215 Ioan fără de Ţară
(1199-1216) este silit să semneze Magna Cartum Libertatum, prin care se
recunoştea drepturile nobilimii, clerului şi orăşenilor bogaţi. În istoria dreptului
Magna carta Libertatum este cunoscută drept o convenţie (contract) încheiată între
36
baronii, cavalrii şi orăşenii răsculaţi, pe de o parte şi regele Ioan fără de Ţară, pe de
altă parte, convenţei care a primit considerarea juridică de contract normativ.
În consecinţă, procesul de structurare a relaţiilor dintre puterea centrală şi
nobilime, care a limitat prerogativele monarhilor s-a finalizat prin semnarea
documentului Magna Cartum Libertatum expresie ac ompromisului dintre
regalitate şi nobilime este un document, după unii autori, de cea mai mare
importanţă în istoria dreptului englez.
Potrivit art.39 nici un om liber nu putea fi arestat, exilat, decît în conformitate
cu legile ţării. De asemenea, important este să menţionăm faptul, că în mai multe
articole se prevedea respectarea principiului separării administraţiei de justiţie.
Conform art.40 nimeni nu se putea sustrage de la aplicarea legilor ţării.
În perioasda absolutismului englez administraţia centrală a fost organizată
după modelul francez. Astfel, consiliul regal se diviza în ami multe comisii, ce
aveau o competenţă bine determinată. A fost instituit un consiliu al afacerilor de
stat interne şi externe, dar care avea şi atribuţii judecătoreşti (privy council).
38
Stuarţilor) a condus ţara timp de 11 ani fără consultarea parlamentului, ce era
dizolvat.
2.Evoluția dreptului medieval englez.
1. Cel dintîi izvor de drept este obiceiul pămîntului. Apoi ele au fost incluse
în legile regilor anglo-saxoni.
După cucerirea normandă din 1066, jurisprudenţa începe să se impună ca
izvor de drept independent. Într-adevăr curtea regală trimitea judecători în diferite
comitate ale ţării spre a ancheta şi judeca anumite cazuri. În acest fel s-au născut
unele reguli juridice jurisprudenţiale unitare pentru întreaga ţară. În elaborarea
acestor norme un oarecare rol a avut şi dreptul roman. În acest fel s-a născut
dreptul englez comun (common law). Dreptul comun a fost supus la diferite
prelucrări şi comentarii. Dintre tratatele ce se ocupă de dreptul comun şi despre
practica jurisprudenţială trebuie să ne amintim lucrarea lui Ranulf Glenvile numită
„Legile şi obiceiurile Angliei”, apoi colecţiile jurisprudenţiale ale lui Brakton,
Cok, Stawnford etc.
După formarea pralamentului în 1265, s-a ivit o altă sursă de drept: statutele
şi ordonanţele. Acestea erau emise de parlament şi de rege. Statutele aveau un
caracter general, pe cînd ordonanţele aveau o importanţă temporară.
Dreptul de proprietate. În Anglia ca şi în celelalte ţări feudale, pămîntul
constituia principala bogăţie în societate. Marii stăpîni de domenii feudale –
baronii – deţineau pămîntul de la rege, fiind vasalii direcţia ai acestuia. Cavalerii la
rîndul lor erau vasalii nobililor feudali şi deţineau pămînt de la aceştea. Cu toate
acestea ei depuneau jurămînt de credinţă şi regelui englez şi vasalilor săi, principiu
necunoscut pe continent, unde se aplica principiul că „vasalul vasalului meu nu-mi
este mie vasal”.
Asupra domeniului feudal seniorul avea un dominium eminens, adică un drept
de proprietate eminentă, iar vasalul un domenium utile, adică un drept de
proprietate subordonat. Unii istorici ai dreptului englez susţin că vasalul nu putea
să vîndă, nici să schimbe, nici să ipotecheze şi nici să lase prin testament feuda sa,
fără încuviinţarea lordului, adică a seniorului. Acest drept al seniorului era
39
consacrat în articolele din Marea Chartă a Libertăţilor, prin care se oprea orice
înstrăinare a feudei de către vasal, deoarece o astfel de înstrăinare l-ar fi lipsit de
posibilitatea de a-şi îndeplini îndatoririle ce grevau fauad sa în folosul seniorului
(sevitia). Cea mai importantă îndatorire a vasalului în calitatea sa de detentor al
unei feude nobile sau de cavaler era obligaţia serviciului militar.
Familia. Familia se găsea sub autoritatea tatălui de familie. El era proprietarul
întregii averi familiale şi avea administrarea averii soţiei, avere care după moartea
acestuia devenea proprietatea bărbatului.
Femeia era lipsită de capacitate juridică, mai ales dacă era vorba de femeia
nobililor. Dimpotrivă, femeile de ţărani şi orăşeni puteau să-şi administreze averea
lor şi să facă acte de comerţ.
Succesiunea. La început succesiunea se împărţea în mod egal între toţi fii. La
finele secolului al XII-lea, deci după cucerirea normandă, se introduce regula
primogeniturii, ami ales pentru fiefurile nobililor pentru a nu se ajunge la
fărîmiţarea feudelor.
Cît priveşte succesiunea nobiliară, aceasta se împărţea în trei părţi: soţia
primea o treime, copiii – o altă treime, iar ultima treime revenea bisericii.
Dreptul penal. Infracţiuni şi pedepse. În vechiu drept anglo-saxon temelia
responsabilităţii penale rezida din prejudiciul material cauzat de infractor victimei.
După cucerirea normandă se stabileşte ca principiu de bază în materia
responsabilităţii penale ideea de culpabilitate, de vină, lărgindu-se în acest chip
posibilităţile de represiune.
Pedepsele erau foarte numeroase şi foarte crude, iar aplicarea lor se făcea în
raport cu poziţia de clasă a infractorului. Infracţiunea cea mai gravă era felonia,
adică trădarea. La început prin felonie se înleţegea călcarea jurămîntuluide
vasalitate, iar mai tîrziu noţiunea de felonie a devenit mai largă cuprinzînd toate
infracţiunile ce erau de tribunale regale ca omorul, tîlhăria.
40
Tema 10.Statul feudal timpuriu german.Particularitățile dreptului
medieval german.englez.
42
tron să semneze, înainte de a fi ales, o declaraţie numită capitulaţie, prin care cel
care urma să fie ales se obliga să urmeze normele stabilite de principii electori.
Principii. Principii jucau un rol important în viaţa politică şi de stat a
Germaniei. Cu timpul au obţinut de la împărat dreptul de a percepe impozite, de a
înfiinţa vămi, de a bate monedă. Puterea principilor a sporit în special în timpul
dinastiei Hohenstauffen. După stingerea acestei dinastii s-a accentuat fărîmiţarea
Germaniei.
Oraşele germane, bazîndu-se în special pe comerţul extern, nu erau interesate
în realizarea unităţii politice a ţării, căci tindeau spre autonomie, reprezentînd astfel
o formă a centralizării regionale.
Curtea regală. În componenţa curţii regale erau seneşalul, mareşalul,
camerarul, un judecător al curţii, un şef adiministrativ al curţii, un dregător
împuternicit cu atribuţii legislative, în special cu problemele pe care le ridica
recepţionarea dreptului roman. Dregătoria de cancelar nu era o simplă funcţie
administrativă, ci una politică de o deosebită importanţă.
Reichstagul. Principii germani se întruneau într-un consiliu imperial numit
Reichstag din care făceau parte şi reprezentanţii oraşelor imperiale. Discuţiile din
Reichstag nu duceau însă la nici o decizie comună, deoarece fiecare prinţ conducea
după propriile sale vederi şi interese. O totală independenţă aveau „cavalerii
imperiali”, care nu recunoşteau autoritatea centrală, ulterior, din perioada regelui
Lotar al II-lea s-a impus principiul potrivit căruia regele nu mai putea rezolva
probelemele statului fără a consulta Reichstagul. Neparticiparea principatelor era
apreciată ca o încălcare a raportulu de vaslitate dintre principe şi rege, ba chiar mai
mult, era sancţionată prin amendă. Din a doua jumătate a secolului al XIII-lea erau
invitaţi la adunările Reichstag-ului şi reprezentanţi ai oraşelor imperiale şi
episcopale, iar din sec. al XIV-lea particpau cu regularitate.
De competenţa Rechstag-ului era:
- probleme de politică externă şi bisericească (dar nu o competenţă
exclusivă);
- discutarea legilor noi (proiectelor de legi);
43
- elaborarea şi aprobarea normelor dreptului în vigoare;
- fixarea de impozite.
Reichstagul era prezidat de rege. Hotărîrile se luau cu majoritate de voturi.
În sec. XVI-XVIII Reichstagul a încetat să mai fie o adunare unitară, fiind
constituit din trei colegii: colegiul principilor electori, colegiul principilor, conţilor
şi colegiul reprezantanţilor oraşelor. Aceste colegii desfăşurau şedinţe aparte şi
numai în mod excepţional se întruneau într-o şedinţă comună.
Cel mai vechi izvor al dreptului era obiceiul pămîntului, care începînd din sec.
al XII-lea începea să fie codificat. În anul 1280 Eike fon Repkoff alcătuieşte un cod
ce cupinde obiceiurile juridice din părţile răsăritene ale Saxoniei şi din alte regiuni,
cu unele adaosuri din dreptul canonic. Codul a fost scris în limba latină 1 şi a fost
numit Sachsenspiegel („Oglinda saxonă”). Lucrarea are două părţi: una se ocupă
cu obiceiul pămîntului şi alta cu dreptul feudal.
Oglinda saxonă exprima interesele marilor feudali, care voiau să dobîndească
o independenţă totală faţă de puterea centrală. De aceea această codificare
precizează puterea împăraţilor germani şi face ca conflictele palatin să aibe puterea
de a judeca pe împărat. De asemenea Codul lua o atitudine negativă faţă de
pretenţiile de supremaţie ale papei.
În evul mediu această lucrare s-a bucurat de multă autoritate, acţiona ca temei
la nordul Germaniei şi a devenit drept bază a dreptului din oraşul Magdenburg, de
unde s-a răspîndit în Olanda. Polonia, Lituania .
O altă colecţie a fost alcătuită în anii 1274/1275 de către un autor necunoscut:
(„Oglinda şvabă”). Autorul – probabil un preot din Augsburg – a folosit ca izvoare
dreptul franc, dreptul canonic, dreptul roman şi dreptul obişnuielnic. Acest cod se
ocupă – printre alte probleme juridice – şi de raporturile dintre împărat şi papă şi
44
susţine ideea dominaţiei papei asupra nobililor feudali. Şi această colecţie a avut o
largă aplicare în avul mediu fiind tradusă în limbile latină, franceză şi cehă.
.
Cu timpul activitatea jurisdicţională a oraşelor şi normele juridice edictate de
autorităţile judecătoreşti au format obiectul multor lucrări de drept, a căror
importanţă practică s-a impus în chip deosebit.
Un alt izvor de drept îl constituie dreptul canonic, la care trebuie să adăugăm
dreptul roman. Încă din secolul al XIII-lea în Germania se observă o largă recepţie
a dreptului roman. Aplicarea dreptului roman convenea nu numai orăşenilor
(burghezia în formare), ci şi împăraţilor. Pentru burghezie dreptul roman era
convenabil, deoarece acest sistem juridic elibera proprietatea privată de restricţii
feudale. De asemenea acest drept era avantajos împăraţilor întrucît în lupta pe care
aceştea o duceau împotriva feudalilor şi papilor ei găseau un sprijin în textele
dreptului roman, care justifica cu argumente juridice necesitatea consolidării
autorităţii imperiale.
Concomitent cu dreptul roman era în vigoare – ca un izvor subsidar – şi
dreptul german, care începea să fie codificat. În anul 1532 apare un cod de drept şi
procedură penală din ordinul împăratului Carol al V-lea. Acest cod s-a numit
Constitutio Carolina Criminalis. În prima parte (103 articole) codul se ocupă de
instituţiile procedurale penale, iar în partea a doua (76 articole) enumeră
infracţiunile şi pedepsele. Prin pedepsele grele şi chinuitoare codul urmăreşte să
intimideze pe toţi cei care ar născoci normele de conduită cuprinse în el. Caracterul
de clasă al Carolinei se vădeşte în pedepsele grele prevăzute pentru trădare şi
pentru crime religioase deoarece ordinea de stat feudală şi organizarea bisericească
trebuiau ocrotite.
În Prusia în anul 1794 apare codul civil prusac; la alcătuirea acestuia au servit
ca izvoare: codul lui Justian, „oglinda saxsonă”, dreptul orăşănesc german,
concepţiile juriştilor din şcoala dreptului natural etc. În acest cod apar diferite
concepţii privitoare la diferite instituţiile juridice, deşi caracterul relaţiilor sociale
din Germania din acea vreme avea un caracter semifeudal.
45
Tema 11:Izvoarele și trăsăturile dreptului musulman.Dreptul și religia.
Unele din statele feudale mari în Evul Mediu era Caplifatul Arab. Format în
urma cuceririi arabe acesta cuprindea teritoriile întinse ale Orientului Apropiat şi
Mijlociu, Africa de Nord şi o parte din Europa. Particularitatea sistemului de stat
consta în aceea că conducătorii statului – califul – îmbina în mînile sale puterea
laică (imamatul) şi socială sau lumească (emiratul).
Concomitent cu apariţia Califatului, s-a format şi legea sa – şariatul. La
început dreptul s-a format ca o parte importantă a religiei. Izvoarele principale ale
acestuia erau:
I. Coranul – cartea sacră a islamului, care conţinea dispoziţii avînd un
caracter cu orientări morale.
46
II. Sunna – culegerea de datini (legende, tradiţii) despre faptele şi
maximile lui Mohamed, care conţinea dispoziţii ce ţin de dreptul
familial, succesoral şi de cel judiciar.
III. Idijma – hotărîrile lute de legiutorii musulmani autoritari în problemele
ce nu sunt reflectate în Coran şi în Sunne.
IV. Fetva – concluzia scrisă a autorităţilor superioare religioase privind
hotărîrile puterii sociale despre anumite probleme ale vieţii obşteşti.
2.Dreptul musulman.
Conform dreptului musulman faptelr oricărei persoane sunt apreciate drept:
1. Strict obligatorii;
2. Dezirabile (dorite);
3. Permisibile;
4. Indezirabile, dar nesancţionabile (nepasibile de pedeapsă);
5. Interzise şi strict sancţionabile (pasibile de pedeapsă).
47
Tema 12. Apariția SUA.Confederația și federația.Constituția SUA.
48
prototip pentru „Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului”, proclamată în
timpul Revoluţiei Franceze de la sfîrşitul secolului XVIII. Prin aceasta se explică
influenţa ei puternică asupra mişcărilor de eliberare din Europa şi alte colonii ale
lumii. Principiile acestei Declaraţii sînt actuale şi în zilele noastre.
Adoptarea Declaraţiei de independenţă a stimulat procesul legislativ din
state şi a grăbit adoptarea de către acestea a Constituţiilor republicane, care
garantau drepturile şi libertăţile oamenilor. Statornicirea SUA ca un stat unitar a
parcurs cîteva etape.
În 1781 statele desinestătătoare primind independenţa s-au unit în
Confederaţie. A fost adoptată prima în istoria SUA Constituţie, care a primit
denumirea „Articolele Confederaţiei”.3 În articolele Confederaţiei lipsea concepţia
de cetăţenie unică. Fiecare stat îşi rezerva dreptul de a întreţine armată şi flotă, de a
începe război (dacă este atacată), să primească şi să desemneze ambasadori, să
încheie acorduri şi contracte. De fapt aceasta era numai o uniune de state. Despre
un stat unitar se poate vorbi numai din 1787 după adoptarea Constituţiei SUA.
La 25 mai 1787 în Philadelphia sub preşedenţia lui George Washington s-a
întrunit Conventul Constituţional compus din 55 delegaţi din 12 state, unicul scop
a fost revizuirea „Articolelor Constituţiei”. Rezultatul a 4 luni de lucru a fost textul
Constituţiei SUA, adoptată la 17 septembrie 1787, care este în vigoare cu
amendamentele efectuate şi pînă astăzi.
Unul din principiile esenţiale care au fost puse la baza Constituţiei a fost
principiul separării puterii – legislativă, exe3cutivă şi judiciară. Prin sistemul „de
stăviliri şi contrapuneri” erau chemate să nu admită uzurparea puterii de una din
ele.
Puterea legislativă conform Constituţiei era exercitată de către Congres,
compus din două camere: Camera reprezentanţilor şi Senatul. Împuternicirea
principală a Congresului era adoptarea legislaţiei, mai întîi de toate în domeniul
finanţelor. Proiectul de lege, adoptat de ambele camere, capătă statut de lege după
semnarea acestui de către Preşedinte pe parcurs de 10 zile. În caz de respingere de
către preşedinte, proiectul de legi poate să devină lege, dacă întruneşte votarea
repetată nu mai puţin de 2/3 de voturi în ambele camere.
Deputaţii camerei reprezentanţilor se alegeau pe doi ani nemijlocit de
alegători. Senatul se alegea din aleşii adunării constituante din Statele ce alcătuiau
SUA. Termenul de împuternicire a senatului era de 6 ani, fiecare 2 ani 1/3 din
senatori trebuiau să fie realeşi.
Puterea executivă o înfăptuieşte Preşedintele, căruia i se atribuie şi funcţia
de şef al Guvernului. În calitate de şef al Guvernului el este conducătorul suprem al
armatei, are dreptul de graţiere şi amînare a executării sentinţei; cu acordul
senatului desemnează persoanele în funcţia supremă în stat, are dreptul de veto. În
calitate de şef al Guvernului preşedintele exercită şi conducerea operativă prin
aparatul de stat subordonat, are dreptul, de a emite dispoziţii administrative.
Preşedintele se alegea pe 2 ani de către Colegiul delegaţilor (desemnaţi de
alegători), care se forma de populaţia statelor.
49
Unul din mijloacele principale de influenţă a Congresului asupra
preşedintelui a fost posibilitatea de a trage preşedintele la răspundere pentru
aplicarea impicmentului (declararea votului de neîncredere).
Sistemul judiciar federal general era condus de Curtea Supremă de justiţie.
Membrii Curţii supreme erau desemnaţi de către Preşedinte cu acordul Senatului
şi-şi exercitau împuternicirile pînă la sfîrşitul vieţii. Pe parcurs Curţii Supreme i s-a
acordat dreptul de supraveghere constituţională, care a devenit un mijloc important
de stabilitate a normelor juridice, frînării activităţii normative legislative atît a
Congresului, cît şi a preşedintelui.
Constituţia a pus baza organizării federative pe principiul de dualism, în
virtutea căruia se stabilea competenţa de obiective concrete ale Uniunii şi ale
Statelor (cu anumite condiţii).
Drepturile Federaţiei includeau: dreptul de a declara război şi de a încheia
acorduri de pace, înfăptuirea politicii externe, reglarea comerţului cu ţările străine
şi între state, reglarea sistemului monetar din ţară, stabilirea unui sistem unic de
măsură şi greutate, întreţinerea armatei şi flotei şi conducerea lor.
Se accentua în mod special supremaţia dreptului federal în raport cu
drepturile fiecărui stat aparte, inclusiv, regulamentul conform căruia judecătorul
statului va da prioritate dreptului federal în cazurile de conflicte ale legilor.
Textul Constituţiei la început nu conţinea articole şi secţiuni, consacrate
libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti. Dar de acum în anul 1789 Primul Congres al
SUA la insistenţa forţelor democratice şi propunerii lui Djordj Madison au fost
întroduse 10 amendamente la Constituţie. (În total au fost întroduse 26 de
amendamente).
După ratificarea de către state, la 15 decembrie 1791 ele au intrat în vigoare.
Aceste amendamente4 formează aşa-numita „Declaraţie a drepturilor”, baza
principală ale cărora a devenit recunoaşterea inadmisibilitatea adoptării oricăror
legi, care ar încălca libertatea oamenilor.
Amendamentul I proclamă libertatea religiei, liberul exerciţiu unei religii,
libertatea cuvîntului, presei, dreptul cetăţenilor de a se întruni paşnic şi de a adresa
Guvernului petiţii pentru remedierea unor nemulţămiri.
Amendamentul II, garanta dreptul cetăţenilor de a ţine şi a purta arme.
Amendamentul III, interzicea oricărui soldat, în timp de pace, încartierea în
vreo casă, fără consimţămîntul proprietarului.
Amendamentul IV, proclama – nu poate fi violat dreptul cetăţenilor de a fi la
adăpost, în ce priveşte persoanele, casele, hîrtiile şi bunurile lor, de orice cercetare
şi reţinere necuvenită.
Amendamentul V, instituirea judecăţii juraţilor, interzicerea confiscarea fără
obligaţii de restituire a proprietăţii private.
Amendamentul VI, VII, VIII, instituirea garanţiilor procesuale ale
cetăţenilor, interzicerea amenzilor şi impozitelor foarte mari, pedepsirea aspră şi
neobişnuită.
.
50
Amendamentul IX – enumerarea anumitor drepturi în Constituţie nu trebuie
interpretată în sensul de a nega sau discredita alte drepturi, ce aparţin cetăţenilor.
Amendamentul X – puterile care nu sînt delegate prin Constituţia SUA şi
nici nu sînt interzise statelor (care le compun) sînt rezervate fie acestor state, fie
cetăţenilor.5
Mai tîrziu conţinutul concis din „Declaraţia drepturilor” a fost interpretată de
multe ori în hotărîrile Judecătoriei Supreme, detalizate în actele Congresului SUA.
După adoptarea Constituţiei din anul 1787 începe procesul formării
organelor federale ale puterii. În anul 1789 îşi începe activitatea Congresul SUA,
în acest an are loc alegerea preşedintelui.
Primul preşedinte devine George Washington. Sub conducerea lui este creat
aparatul puterii executive: sînt înfiinţate primele departamente (ministere) –
militar, de finanţe şi de externe, se stabilesc funcţiile de ministru al Justiţiei (în
America attorney – general) şi serviciul de justiţie.
Sînt unificate structura organelor puterii şi administraţiei în state (adunarea
constituantă şi Guvernatorul – şeful ales al puterii executive).
În februarie 1789 se întruneşte la prima sa adunare Curtea Supremă. Este
organizat şi sistemul organelor judiciare locale. Momentul principal în această
perioadă a fost procesul de lărgire a teritoriului SUA pe calea ocupării şi
achiziţionării pămînturilor de la populaţia locală, ocuparea ţărilor vecine (Mexicul,
Texas, New Mexico şi California). În 1803 cumpără de la Franţa Luisiana şi în
1819 Florida de la Spania. În 1867 SUA cumpără pentru 7,2 mln. $ Alasca de la
Rusia. Mai tîrziu anexează – Filippine, Puerto Rico, Guam, instituie controlul
asupra Cubei, insulelor Hawaii. Lărgirea teritoriului era însoţită de instituirea
noilor state. La începutul secolului XX se numărau 48 de state (astăzi 51 de state).
Un alt eveniment, care a avut urmări pentru dezvoltarea SUA a fost războiul
civil dintre „nord” şi „sud” – războiul de secesiune (1861-1865). Rezultatul lui a
fost lichidarea sclaviei şi stabilirea egalităţii politice a tuturor cetăţenilor, indiferent
de culoare.
Amendamentul XII adoptat în 1868 la Constituţie stabilea egalitatea tuturor
(afară de indieni) cetăţenilor SUA în faţa legii. În conformitate cu amendamentul
XV (1870) dreptul electoral au primit toţi bărbaţii indiferent de culoare. Însă acesta
nu însemna posibilitatea de a se folosi real de acest drept. În deceniile care se scurg
de la victorie nordului SUA cunoaşte o dezvoltare economică rapidă şi intensă,
devenind la sfîrşitul secolului XIX prima putere industrială a lumii.
51
colonii engleze). Astăzi pe teritoriul SUA acţionează 51 sisteme de drept ()după
numărul de state
Şi un sistem de drept federal, formarea căruia a avut loc după obţinerea
independenţei şi adoptarea Constituţiei din 1787.
Astfel, sistemul de drept din SUA – este o totalitate (un ansamblu) a tuturor
sistemelor de drept enumerate mai sus, care necătînd la independenţa şi caracterul
unic al lor au o unitate internă (mai concret despre evoluţia dreptului după
cucerirea independenţei vezi „История государства и права зарубежных стран”.
Учебник для юридических вузов, стр. 578-617); la fel şi cartea lui Рене Давид,
Камилла Жоффре-Спиноза. Основные правовые системы современности. М.
1999, стр. 269-306.
Dreptul în SUA, ca şi în Anglia, în temei este dreptul practicii judiciare.
Treptat creşte rolul dreptului scris – doctrina. Sistemul judiciar în SUA este
descentralizat. Pentru unificarea legislaţiei în SUA a fost creată în 1892
Confederaţia Naţională a reprezentanţilor, care conlucrează cu Institutul de drept
American. Treptat a crescut numărul legilor. Ca şi în alte ţări au fost necesare
anumite acţiuni de sistematizarea legislaţiei. S-au ivit un şir de culegeri oficiale şi
particulare, care cuprind legislaţia federală ori a statelor.
57
testamentului. La moştenire, conform legii, pămîntul trecea la feciorul cel mai
mare pe baza dreptului de majorat.
În dreptul penal un timp îndelungat s-a păstrat structura de trei forme (triplă)
feudale a criminalităţii: treason (infedilitate), felonia (crime, infracţiuni grave
penale, violul, omul tîhăria), micdiminor (contravenţie, delict). În perioada
statornicirii capitalismului vădit a crescut numărul de infracţiuni, calificate ca
felonia ce se pedepsesc prin execuţie (condamnare la moarte9. dacă în 1650 astfel
de infracţiuni au fost 50, apoi către începutul secolului al XIX-lea numărul lor a
ajuns la 200. În aşa fel, burghezia tindea să cultive respectul faţă de proprietatea
privată. Numai a două jumătate a secolului al XIX-lea începe umanizarea activă a
dreptului penal. Numărul de infracţiuni, pedepsite prin execuţie s-a redus la 4.
Acuzatul, ţinut în închisoare a primit dreptul să apeleze la serviciul avocatului şi să
ia cunoştinţă de materialele dosarului. Mărturiile acuzatului au început să fie
examinate de către judecată. În anul 1907 a fost întrodusă eliberarea condiţionată.
Concomitent cu dezvoltarea dreptului burghez în Anglia avea loc
statornicirea dreptului colonial. Încă la etapele începătoare de cuceriri coloniale a
fost formată doctrina juridică, conform căreia, englezul, care pleca peste hotare
„lua cu sine” şi dreptul englez, iar în cazul de aşezare cu traiul pe pămînturile
colonizate acolo funcţiona dreptul englez. Astfel în colonii erau întroduse „dreptul
echităţi” şi dreptul „general” de precedent judiciar.
Mai tîrziu sunt formate comunităţile sistemelor de drept naţionale, unite în
baza trăsăturilor juridice externe, care au fost numite sistem de drept anglo-saxon.
Printre particularităţile caracteristice pot fi atribuite formele tradiţional arhaice,
predominarea precedentului judiciar ca izvor al dreptului, lipsa codificării şi
împărţirea dreptului în public şi privat (mai concret vezi volumul II, rusă pag. 520-
527).
Deci, noi am examinat unele probleme ale dezvoltării statului burghez
Englez, etapele principale ale revoluţiei engleze din secolul al XVII-lea, actele
legislative, care au consolidat monarhia constituţională, dezvoltarea monarhiei
constituţionale şi începerea formării sistemului britanic al parlamentarismului în
secolul al XVII-lea.
De la D-stră se cere să atrageţi atenţie la reformele electorale şi evoluţia
statalităţii din Anglia. De asemenea, atrageţi atenţia necesară la schimbările ce s-au
produs în sistemul politic la sfîrşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX,
la Imperiul colonial Britanic, la statornicirea şi dezvoltarea dreptului burghez în
Marea Britanie. În cadrul lecţiilor de seminar ne vom opri mai detaliat asupra
problemelor ce ţin de dreptul burghez din Marea Britanie. Atrageţi atenţie la
noţiunile noi, care sunt subliniate în text.
58
Tema 14.Revoluțiile din Franța și Germania.Schimbările în organizarea de
stat. Codurile civile din 1804 și 1900.
59
În această perioadă s-a intensificat lupta dintre Prusia şi Austria pentru
dominaţie în procesul de unificare a Germaniei. Unificarea Germaniei este
realizată „de sus”, „prin fier şi sabie”, de către Prusia, cancelarul Bismark. După
victoria în războiul contra Austriei (1866) şi a Franţei (1870-71) este proclamat la
18 ianuarie 1871 Imperiul federal german; Wilhelm I încoronîndu-se ca împărat al
Germaniei. În componenţa Imperiului German au intrat 22 de landuri (pămînturi),
4 regate (Prusia, Bavaria, Saxonia, Wiirtemberg), 18 comitate şi ducate mai
mărunte şi 3 „oraşe libere” (Lubeck, Bremen şi Hamburg) cu o populaţie de 42
mil. de locuitori.7
În mai 1871 a fost adoptată Constituţia Imperiului German. Conform
Constituţiei numai Imperiul avea suveranitate totală deplină: politica externă,
conducerea forţelor armate, finanţele, adoptarea legilor şi organizarea orînduirii
judecătoreşti. În constituţie a fost consfinţită rolul conducător al Prusiei, prioritatea
ei în rezolvarea tuturor problemelor din cele mai importante.
Şeful statului era caizerul, ori împăratul Imperiului German. El putea fi
numai regele Prusiei. Împăratul avea împuterniciri foarte mari – începînd cu
dreptul de declarare a războiului şi de încheiere a păcii pînă la publicarea legilor şi
convocarea şi dizolvarea parlamentului. Afacerile imperiului erau dirijate de
cancelarul imperial, desemnat de către împărat şi răspunzător numai în faţa lui.
Reichcancelarul (cancelarul de stat desemna conducătorii tuturor departamentelor
cu excepţia celui militar şi a flotei militare maritime şi dirija activitatea lor.
Organul suprem al puterii de stat a devenit Consiliul Federal (Bundesrat) şi
parlamentul (reichstag). În componenţa Consiliului Federal intrau reprezentanţi din
toate ţările germane, care făceau parte din imperiu. Conducea consiliul federal
reprezentantul Prusiei, tot Prusiei îi aparţinea a treia parte din voturi ale consiliului.
Bundesratul dispunea de împuterniciri foarte mari: avea dreptul să adopte legi
împreună cu Reichstagul şi dreptul iniţiativei legislative de sinestătătoare, de a
concepe hotărîri cu privire la măsuri şi prescripţii administrative, a participa la
desemnarea persoanelor în funcţii înalte, să îndeplinească funcţiile de arbitru în
conflictele dintre state, care intrau în imperiu; acordul lui era necesar la dizolvarea
Reichstagului. Însă cu timpul împuternicirile de fapt a Bundesratului au fost
limitate. Reichstagul – se forma conform principiului reprezentării poporului. El
avea dreptul de a elabora şi adopta legi, să aprobe bugetul, să confirme contracte,
să participe la rezolvarea conflictelor constituţionale dintre state etc.
60
Codul este construit pe aşa numita sistemă de „pendicte”. Prima carte a codului
conţine norme generale pentru toate instituţiile de drept.
Cartea a doua a codului examinează obligaţiunile, a treia – dreptul real, a
patra – familial, a cincea – dreptul succesoral. Trăsătura specifică a codului civil
German este recunoaşterea în calitate de subiect a dreptului civil persoana juridică,
însă el nu determină capacitatea juridică a persoanelor juridice.
Dreptul real, conform codului civil German, împarte toate lucrurile
(obiectele) în parcele de pămînt şi bunuri mobile, la ultimele se referă toate, ce nu
sunt parcele de pămînt şi apartenenţe de ele, strîns legate de pămînt. Se evidenţiază
un şir de drepturi reale: dreptul de proprietate – stăpînire, folosirea de lucrurile
străine (servitutile de pămînt, uzufruct, dreptul de construcţii), dreptul de a primi o
valoare cunoscută dintr-un lucru străin (gaj a imobilului, ipotecă ş. a.), dreptul de a
cumpăra a oricărui lucru (dreptul precumpănitor de cumpărare, dreptul la vînzare
etc.).
Cel mai răspîndit mod de apariţie a obligaţiunilor codului civil German
recunoştea contractul.
Dreptul familial cunoştea unica formă de încheiere a căsătoriei – căsătoria
civilă. Vîrsta de căsătorie se stabilea pentru bărbaţi – 21 de ani, pentru femei – 16
ani. Divorţul se admitea, însă strict unor principii concret enumerate. Relaţiile
patrimoniale erau determinate de contractul de căsătorie, cu toate că legea
prevedea posibilitatea dreptului de proprietate despărţit asupra bunurilor (averii).
Moştenirea putea să fie conform legii ori testamentului. În principiu se recunoştea
testamentarea liberă, însă moştenitorii legitimi puteau să ceară defalcarea părţii
sale. Moştenitorii conform legii se considerau toate rudele.
67
La începutul secolului XX-lea SUA a devenit cel mai puternic stat din lume.
Dezvoltarea statală şi juridică ale SUA a acumulat aproape totul din cele mai
caracteristice trăsături ale evoluţiei statelor contemporane liberal-democratice. Să
apelăm la cele mai semnificative dintre acestea.
În secolul al XX-lea mai semnificative au fost schimbările, introduse prin
Amendamentul XIX (1920) la Constituţie care a stabilit dreptul electoral pentru
bărbaţi şi femei în toate statele şi prin Amendamentul XXVI (1971) conform
căruia vîrsta alegătorilor a fost coborîtă la 18 ani. Legea federală cu privire la
campania electorală adoptată în 1974 a pus în acţiune pentru prima oară în istoria
SUA mecanismul de finanţare de către stat a alegerilor. Dreptul la finanţarea de
stat era oferit candidaţilor oficiali la postul de Preşedinte, dar numai după ce
aceştia vor acumula donaţii particulare în cel puţin 20 de state, în sumă de 5000 de
dolari, cotizaţiile mai mari de 250 dolari fiind neadmisibile. De asemenea au fost
efectuate schimbări în sistemul de funcţionare a unor instituţii de stat în primul
rînd în sistemul preşedintelui. Astfel, în 1951 a fost adoptat Amendamentul XXII
la Constituţia SUA prin care se limita timpul de aflare în funcţie al preşedintelui la
doi termeni consecutivi, iar Amendamentul XXV (1967) oferea dreptul ca în
anumite cazuri funcţia de preşedinte să fie preluată de vicepreşedinte.
În afară de aceasta pe parcursul anilor 1957-1965 a fost adoptată o serie de
legi – „Cu privire la drepturile cetăţeneşti şi electorale”, vizînd reglementarea
drepturilor populaţiei de culoare din SUA, depăşirea discriminării rasiale.
Analizînd schimbările în mecanismul de stat al SUA vom evidenţia un şir de
tendinţe de bază în aceste schimbări:
1. Difuziunea (dispersarea) izvoarelor formării politicii de stat.
Apar diferite „grupe de presiune” aşa numitele „lobby”, care tind să
influenţeze puterile executive şi legislative în scopul adoptării anumitor decizii.
2. Întărirea puterii executive, centralizarea acestuia în mîinile preşedintelui.
3. Întărirea amestecului statului în viaţa economică a ţării.
Stabilizarea acestei tendinţe într-o mare măsură este legată cu politica de
efectuare a „Noului curs” de către preşedintele F. Roosvelt şi cu crearea
mecanismului anticriză. Criza economică acută, care a cuprins SUA în 1929 a dus
la scăderea producţiei pînă la 56-60% faţă de nivelul de pînă la criză, au fost
falimentate 40% din băncile ţării, au apărut 17 milioane de şomeri, venitul naţional
s-a redus cu 48%. Elita de conducere în frunte cu preşedintele H. Hoover, ales în
1928 şi călăuzindu-se de neamestecul statului în economie şi de libertatea absolută
a iniţiativei individuale , n-au luat nici o măsură efectivă.În 1932 preşedinte al
SUA a devenit F. Roosevelt, candidat din partea partidului democrat. El a înaintat
programul scoaterii ţării din criza cunoscută în istorie ca „Noul curs”. Acest
program includea măsura de stabilizare a sistemului monetar al ţării, de susţinere a
industriei şi agriculturii, de reducere a şomajului şi de înfăptuire a unui şir de
programe sociale. În acest scop a fost efectuată devalorizarea dolarului, a fost
interzisă scoaterea aurului din ţară, a fost lărgit sistemul bancar, băncile au primit
credite mari. Industria a fost împărţită în 17 grupuri şi activitatea unora era
reglementată prin acte normative numite „coduri ale concurenţii onorabile”, care
68
determinau cota producţiei fabricate, repartizarea pieţilor de desfacere, preţurile,
condiţiile de credite, rentabilitatea, nivelul de salarizare etc. Controlul asupra
activităţii acestor grupări era efectuat de către „Administraţia naţională pentru
restabilirea industriei (NIRA)”, Naţional Industrial Reestablishing Administration.
În domeniul agriculturii a fost creată „Administraţia de dirijare a
agriculturii” (AAA), care avea ca sarcină reducerea suprafeţelor însămînţate, a
numărului de vite şi majorarea preţurilor la producţia agricolă la nivelul celor din
1909-1914.
În scopul reducerii şomajului a fost creată „Administraţia pentru dezvoltarea
lucrărilor sociale”. Şomerii erau trimişi în „taberele de muncă”, special create,
unde se ocupau cu construcţiile, reparaţiile de drumuri, poduri, aerodromuri etc.
Au suferit schimbări serioase dreptul muncii şi legislaţia socială.
În anul 1935 a fost adoptată legea lui Vanger, care a legalizat activitatea
sindicatelor în întreaga ţară. A fost interzisă urmărirea penală a oamenilor muncii
pentru crearea sindicatelor şi participarea la greve. Întreprinzătorii erau obligaţi să
încheie cu sindicatele contracte colective şi să nu primească la lucru persoane care
nu erau membri ale sindicatului („Principiul atelierului închis”). Era recunoscut
dreptul la grevă în caz de încălcare a prevederilor legii. A fost creat
„Departamentul Naţional pentru relaţiile de muncă” care controla executarea legii.
Cei care încălcau legea erau supuşi urmăririi penale. Tot în anul 1935 a fost
adoptată legea federală cu privire la asigurarea socială. A fost stabilită plata
pensiilor de vîrstă pentru cetăţenii SUA de la 65 de ani, care aveau un anumit cenz
de trai stabil şi un anumit nivel de salarizare. În scopul formării fondului de pensii
au fost stabilite impozite pentru întreprinzători de 1% din suma de salarizare şi 1%
din venitul lucrătorilor. Impozitele (şi unul şi altul) trebuiau să fie majorate cu
0,5% la fiecare 3 ani. În 1938 a fost adoptată legea „Cu privire la angajarea forţelor
de muncă”, în care erau fixate durata maximă a timpului de muncă şi nivelul
minim de salarizare.
Perioada de după cel de-al doilea război mondial în SUA au fost întreprinse
încercări nenumărate de revizuire a „noului curs”, dar principiile de bază de
reglementare de stat a economiei şi a relaţiilor sociale nu numai că au fost păstrate
şi dezvoltate în continuare, dar au fost aplicate de mai multe ţări dezvoltate din
lume.Pe parcursul întregii istorii a SUA, dar mai ales începînd cu „noul curs” a lui
F. Roosevelt Congresul şi legislativul statelor au înfăptuit o activitate intensă de
elaborare a legilor (statutelor etc.). Anual Congresul adoptă de la 300-400 pînă la
900, iar legislativul statelor – de la 10 mii pînă la 30 de mii de acte legislative. În
sec. XX a apărut necesitatea de efectuare a codificării în domeniul dreptului
federal. În 1909 a fost adoptat Codul penal federal, care a cuprins un număr relativ
restrîns de probleme, transmise prin Constituţia SUA în competenţa Federaţiei
(trădare de stat, falsificarea banilor, pirateria etc.).
În 1926 a fost alcătuit Codul Federal de legi compus din 50 de despărţituri
care periodic este modificat şi odată în 6 ani este reeditat. Fiecare despărţitură ţine
de reglarea legislativă a anumitor sfere (exemplu „Industria şi comerţul”,
„Agricultura” etc.) sau de o ramură anumită ori instituţie de drept.
69
La sfîrşitul sec. XX în SUA existau peste 2 mln. de corporaţii de
întreprinzători (SA). În zilele noastre în fiecare stat funcţionează legile proprii cu
privire la corporaţii atît cu caracter general cît şi referitor la corporaţiile de
întreprinzători.
Chiar de la începutul sec. XX o dezvoltare deosebită printre alte institute de
drept civil din SUA l-a avut dreptul contracţional.
Anume acest institut, şi nu dreptul de proprietate a devenit pilonul sistemului
de drept al societăţii americane, bazată pe libertatea relaţiilor de piaţă şi a
concurenţei. În sec. XX sub influenţa diferitor factori de ordin ştiinţific, tehnic,
economic, de drept internaţional şi altele institutul contracţional a suferit schimbări
esenţiale. Se complică mult relaţiile contractuale, inclusiv şi sub influenţa creşterii
amestecului statului în relaţiile de piaţă. Apar şi primesc confirmarea legislativă
multe forme noi de contracte (contractul de leizing, care îmbină atît darea în arendă
cît şi vînzarea mărfii, contractul de transmitere a informaţiei tehnice ştiinţifice cu
caracter de valoare comercială, know-how (nou-hau)). În conformitate cu legea lui
Vagner din 1935 contractele colective au fost recunoscute în toate statele din SUA.
O semnificaţie deosebită în relaţiile contractuale în SUA o au normele
legislaţiei antitrest, incluse încă în legea Şerman din 1890 şi în legea Cleiton din
1914, precum şi în legea cu privire la Comisia Federală de comerţ, adoptată în
acelaşi an.
La dreptul antitrest a fost anexată şi legislaţia cu privire la apărarea
drepturilor consumatorului şi a producătorului. Conform legii Tafta-Hartli în SUA
în 1947 Preşedintele avea dreptul să sisteze pentru bazele orice grevă, care putea să
fie considerată periculoasă pentru economia naţională. Din 1967 s-a interzis pe
deplin grevele pentru funcţionarii de stat.
De legislaţia, care reglează activitatea întreprinzătorului este strîns legat şi
Dreptul mediului ambiant, Dreptul ecologic.
Schimbări calitative în dreptul muncii în SUA au început să se producă
numai începînd cu anii 30 ai secolului XX-lea. În rezultatul activizării politicii
federale în domeniul relaţiilor de muncă, politicii care se bazează pe principiile
păcii sociale şi creării condiţiilor decente de muncă (Vezi mai concret: „История
государства и права зарубежных стран” (часть 2, М. 1998)).
Dezvoltarea dreptului penal şi procesual-penal.
În anii 70 ai secolului al XIX-lea a fost întreprinsă încercarea de a codifica
legislaţia penală federală. Însă într-o formă mai completă sistematizarea legislaţiei
federale penale a fost efectuată în Codul penal din anul 1909. Ultimul act penal
codificat a fost inclus în despărţitura a 18-a a Codului de legi ale SUA în anul
1948.
Încă în anul 1984, în timpul preşedintelui R. Reigan (1981-1989), în toiul
luptei cu criminalitatea în creştere, în special cea organizată, Congresul a adoptat
„Legea complexă cu privire la controlul asupra infracţiunii”, care prevede
înăsprirea represiunilor penale pentru crimele deosebit de grave (terorism, traficul
de droguri, pirateria, electronica (computer)etc.).
70
Dualitatea legislaţiei (federal şi de state) s-a reflectat şi în istoria dreptului
penal-procesual. La nivelul federal procesul de consolidare a legislaţiei procesual-
penale a găsit exprimare în despărţitura a 18-a a Codului de legi ale SUA. În anul
1948 în această despărţitură a fost introdusă o parte specială – „procesul penal”.
Unele teze principale a procesului de procedură penală şi-a găsit expresia şi
în despărţitura 28 a Codului („Organizarea judiciară şi procedura de judecată”).
O trăsătură tradiţională a organizării judiciare americane o constituie faptul,
că acuzatul are dreptul la judecata juraţilor, dacă este ameninţat de mai mult de 6
luni de închisoare. Juraţii în majoritatea statelor americane sunt în număr de 12
persoane, selecţionaţi din reprezentanţii a diferitor pături ale societăţii.
Pe parcursul dezbaterilor judiciare în judecata americană acţionează
principiul prezumţiei de nevinovăţie a acuzatului. Această regulă are o importanţă
deosebită, deoarece, condamnarea acuzatului este posibilă numai pe baza probelor
dobîndite pe cale legislativă. Probele dobîndite în timpul percheziţiei, arestării, prin
încălcarea regulilor procesuale nu pot fi folosite de acuzaţie şi sunt respinse de
judecători.
75
dreptul penal din anul 1967, care a anulat împărţirea definitivă arhaică a tuturor
infracţiunilor în felonii şi misliminor.
Încă mai înainte în 1945 a fost anulată şi o aşa categorie medievală de
infracţiuni cum ar fi trădarea (trezn).
Pe cale legislativă a fost introdusă o nouă clasificare a infracţiunilor. În
rezultatul adoptării unui şir de acte, partea generală a Codului penal a fost
reformată.
Direcţia principală în reformarea dreptului penal a fost umanizarea şi
modernizarea pedepsei. Aceasta se exprimă şi prin faptul că în anul 1969 a fost
anulată pedeapsa capitală, cu toate că în Anglia s-a păstrat puterea ei în caz de
trădare de stat, piraterie sau incendierea locurilor (depozitelor) ce aparţin Coroanei.
Însă un timp îndelungat nimeni n-a fost condamnat pentru aceste infracţiuni.
Creşterea infracţiunilor, mărimea numărului de cazuri judiciare a cerut în a
doua jumătate a secolului XX-lea reformarea continuă a întregului sistem judiciar
şi a procesului penal în particular.
Un rol important în modernizarea sistemului judiciar l-a jucat Legea cu
privire la Judecată din anul 1971, care a lichidat un şir de instanţe judiciare, a
unificat activitatea judecăţilor a circumscripţiilor corespunzătoare, a creat o nouă
Judecată a Coroanei, care intră în sistemul judecăţilor supreme ale ţării.
Legea cu privire la Judecăţi şi serviciul judiciar din anul 1990 a democratizat
procesul judiciar, a introdus o nouă categorie numită apărători ai dreptului
(avocaţii), necunoscută anterior în dreptul judiciar englez. Din anul 1985, de rînd
cu acuzatorii din partea poliţiei şi a victimei, a început să funcţioneze sistemul
acuzatorilor de stat în cele mai importante cazuri penale.
79
Schimbări esenţiale au avut loc şi în cartea a treia a Codului, care exprimă
tendinţe de dezvoltare a dreptului civil în secolul al XX-lea; limitarea dreptului de
proprietate, la fel şi libertatea contractelor.
În ultimul deceniu schimbări în Codul civil Francez au loc nu numai prin
introducerea noilor concretizări în textul Codului propriu zis, dar şi articole
legislative, care reglementează unele sau alte domenii de relaţii patrimoniale.
În Franţa, ca şi în alte ţări occidentale, scade importanţa proprietăţii private,
individuale, creşte rolul proprietăţii asociate şi de stat.
În secolul al XX-lea, mai ales după cel de-al doilea război mondial, în
fruntea statului singur este un proprietar foarte mare, ca investitor de capital, şi ca
proprietar.
Schimbări esenţiale au avut loc în Franţa în domeniul dreptului
contracţional. În ultimul deceniu în Franţa de rînd cu contractele civile o răspîndire
largă au căpătat şi contractele administrative, unde una din părţi sunt organele de
stat.
La o revedere şi mai amănunţită, în secolul al XX-lea, a fost supus codul de
drept comercial Francez.
În timpul de faţă în codul Comercial de Drept Francez s-au păstrat numai
20% din articole iniţiale juristă.
Francezii nu fără temei primesc codul comercial Francez ca o „ruină”. Codul
de drept Comercial francez a primit o dezvoltare mai amplă în a doua jumătate a
secolului al XX-lea în legătură cu complicarea mecanismului de reglementare de
drept a vieţii economice. Multe schimbări din legislaţia comercială Franceză au
fost efectuate în legătura cu aderarea la convenţiile internaţionale sub influenţa
dreptului Comunităţii Europene.
Dezvoltarea legislaţiei de muncă şi sociale. În esenţa legislaţiei sociale şi cea
a muncii ca parte a sistemului de drept francez a apărut doar în secolul al XX-lea.
Un rol important în crearea legislaţiei iniţiale de reglare a litigiilor de muncă şi a
condiţiilor de lucru a fost Codul Muncii adoptat în 1910. Încă sistemul de drept
social şi cel al muncii s-au format în perioada postbelică şi în ultimele decenii ale
secolului al XX-lea. Un reprezentant important în formarea dreptului muncii şi
social contemporan a devenit Constituţia Republicii a IV (1946). Preambulul la
această Constituţie este o adevărată Carte a muncii. Aici era recunoscut nu numai
dreptul la muncă (al muncitorilor), de creare a sindicatelor, al grevei etc., dar era
prevăzut un program de stat cu privire la susţinerea şi protecţia socială a mamelor,
copiilor, invalizilor, bătrînilor, şomerilor.
Constituţia de la 1958 nu conţinea regulamente noi cu privire la politica
muncii şi cea socială. Ea însă a păstrat Preambulul Constituţiei din 1946 în calitate
de document legislativ în acţiune.
Din acesta erau deduse şi obligaţiunile guvernului Republicii a Cincea în
domeniul asigurării sociale şi a muncii.
Un izvor important al dreptului muncii în Franţa este Codul Muncii, care
acţionează în prezenta în redacţia din 1973 cu amendamentele din 1981-1982.
80
Codul prezintă o încorporare de multiple acte legislative ale muncii adoptate de
către parlament şi guvern în diferite perioade.
În Franţa lucrătorii întreprinderilor particulare şi a celor de stat se bucură de
aceleaşi normative legislative ale muncii în mod egal. Însă nu este exclusă emiterea
de normative speciale de reglare a muncii la întreprinderile naţionalizate.
În ultimul timp s-au produs schimbări democratice importante în sfera
dreptului social la baza cărora stă codul asigurării sociale din 1956 cu completările
ulterioare.
Codul asigurărilor sociale conţine în esenţă două grupuri de norme, care în
ansamblu constituie dreptul social; acestea sunt în primul rînd dreptul la asigurarea
socială, iar în al doilea – dreptul familiei şi a asistenţei sociale. Sistemul de
asigurare socială de stat în Franţa se bazează pe depunerile băneşti ale
întreprinzătorilor şi cotizaţiile lucrătorilor înşişi, de asemenea şi pe mijloacele
defalcate de stat.
Dezvoltarea dreptului penal şi procesual în secolul al XX-lea.
În prima jumătate a secolului al XX-lea, mai ales în timpul Republicii a treia
a guvernelor nestabile, înfăptuirea reformelor serioase de drept penal se lovea de
greutăţile politice.
Schimbări în Codul penal se propuneau în trei probleme specifice (fraudele
din timpul diferitor examene de stat şi concursuri, din Casino, prostituţia,
distrugerea monumentelor istorice etc.).
În a doua jumătate a secolului al XX-lea necesitatea intensificării luptei cu
criminalitatea, care lua forme noi (terorism, infracţiuni ecologice), solicitat
schimbări esenţiale în legislaţia penală, care timp de aproape două secole de
acţiune a codului penal Napoleonian s-a învechit esenţial.
Condiţii favorabile de înfăptuire a reformelor radicale de drept penal sau
format în timpul Republicii a cincea, cînd formarea statului de drept a devenit
necesară o luptă mai efectivă şi determinată cu criminalitatea. De acum în anii 60-
70 ai secolului al XX-lea a fost revăzută o parte considerabilă a textului Codului
penal din anul 1910 (interzicerea de a se ocupa cu anumite genuri de activitate,
confiscarea automobililor etc.).
În anul 1981 în rezultatul luptei îndelungate a forţelor democratice din
pedepsele penale a fost exclusă pedeapsa capitală. Concomitent pentru asigurarea
luptei efective cu cele mai periculoase infracţiuni a fost înfăptuită criminalizarea şi
penalizarea terorismului, încălcarea din domeniul mediului ambiant, securitatea
muncii.
A fost supus liberalizarii esenţiale sistemul de înfăptuire a pedepselor
(limitarea domeniului de folosire a privaţiunii de libertate, crearea regimului „de
semilibertate”, mai ales la închisoarea pe termen scurt), cînd ţinerea condamnatului
la închisoare se combină cu aflarea lui la domiciliu.
În iulie anul 1992 în rezultatul reformării lărgite a dreptului penal a fost
adoptat noul Cod penal Francez, care a fost pus în vigoare în anul 1994 şipe deplin
a înlocuit Codul penal din anul 1908.
81
Legislaţia procesului-penal din Franţa în secolul al XX-lea de asemenea a
suferit schimbări esenţiale.
În anul 1958 a fost adoptat noul Cod procesual-penal, care a pus începutul
revizuirii întregii codificări Napoleoniene. Codul procesual penal din anul 1958, la
fel şi un şir de legi din anii 1971 şi 1972 au democratizat considerabil procesul, au
intensificat garanţiile individuale de drept ale cetăţenilor, au simplificat procesul
judiciar, au reglementat activitatea organelor de conducere, a judecăţii şi a
juraţilor.
Un şir de legi, adoptate de guvernul blocului de stînga în anii 80, au întărit
schimbările progresiste în legislaţia procesual-penală. Bunăoară, legile din anii
1981-1983 au întărit securitatea şi garanţiile de drept şi de libertate, s-a prevăzut
procedura, aplicată în caz de admitere a unei greşeli mari profesionale a avocatului.
Procesul penal include trei trepte: investigarea prealabilă, examinarea
judiciară, executarea sentinţei.
La examinarea judiciară participă ambele părţi. Procesul în judecată are loc
în formă orală, publică, competiţională.
Sentinţa intră în vigoare odată cu expirarea termenului oferit pentru recurs.
83
În Constituţie a fost prevăzut un mecanism special menit să garanteze
securitatea Constituţiei. Erau prevăzute posibilitatea de a lipsi în anumite cazuri
anumite persoane de drepturi constituţionale, interzicerea partidelor politice cu
tendinţe „anticonstituţionale”, în Constituţie era confirmată inadmisibilitatea
modificării anumitor constatări de bază din Constituţie.
Organele principale de stat erau: Bundestagul, Bundesratul, preşedintele
federal, guvernul federal în frunte cu cancelarul, curtea constituţională federală.
Bundestagul este camera inferioară a Parlamentului şi este ales pe o perioadă
de 4 ani, prin vot, general, direct, secret prin sistem electoral mixt cu un bagaj de
acumulare a voturilor de 5%, care permiteau înlăturarea celor mai radicale
formaţiuni politice, atât de dreapta, cât şi de stânga. . Bundestagul este organul
legislativ principal.
Bundesratul , camera superioară a Parlamentului era formată din
reprezentanţii landurilor. Acordul Bundesratului este necesar la adoptarea legilor
care modifică Constituţia, hotarele teritoriale a landurilor, structura organelor
funciare din landuri, etc.
Preşedintele federal este ales pe un termen de 5 ani de către adunarea
federală. Împuternicirile lui sunt limitate. Preşedintele prezintă spre confirmare
conducătorul guvernului, desemnează şi eliberează judecătorii şi funcţionarii
federali, prezintă ţara pe arena internaţională.
Guvernul federal în frunte cu cancelarul este organule care efectuează
dirijarea reală a puterii executive. Cancelar ca regulă devine conducătorul
partidului care a învins în alegeri prin confirmarea de către parlament. El are drept
de iniţiativă legislativă.
Curtea constituţională a RFG are un rol exclusiv în viaţa politică a ţării.
Acest organ efectuează controlul asupra constituţionalităţii actelor normative,
examinează litigiile privind drepturile şi obligaţiunile organelor federale supreme,
a organelor din landuri, emite decizii privind sistarea activităţii partidelor politice
dacă activitatea lor este anticonstituţională:
Judecătorii Curţii Constituţionale sunt aleşi pe viaţă: 50% de către Bundestag şi
50% de către Bundesrat.
În paralel cu formarea RFG avea loc şi formarea statală a Germaniei de Est. În
1948 a fost proclamată formarea RDG cu centrul în Berlin. (Mai detaliat despre
organizarea statală a RDG vezi: Jacques Droz. Istoria Germaniei. Traducere din
limba franceză, Ecaterina Creţescu. Bucureşti 2000; Petrencu A. Istoria Universală.
Epoca Contemporană(1914-1995), Prelegeri, Chişinău, 1995, pag.105-133)
Din 1949 şi până în 1990 poporul german trăieşte în două state separate,
distincte, cvasi-inamice). Evoluând în condiţiile de piaţă în cadrul unei democraţii
parlamentare (cancelar între 1949-63 este Konrad Adenauer), RFG intră în
deceniile 7-8 în primul eşalon al statelor puternic industrializate din lume,
dezvoltarea postbelică fiind înregistrată îndeobşte sub termenul de „miracol
economic vest-german”. RDG se dezvoltă în condiţiile unei economii centralizate,
edificând societatea socialistă după modelul sovietic şi urmărind consecvent o
distanţare, apoi separarea pe toate planurile de cealaltă Germanie. După ce între
84
1949-61 peste 3,5 mil. cetăţeni est-germani se refugiază în RFG, autorităţile
comuniste construiesc în 1961 zidul Berlinului, frontiera intergermană devenind
una din cele mai păzite graniţe din lume. RFG este integrată în sistemul economic-
politic şi militar al Occidentului, fiind primită în NATO (1955) şi devenind în 1957
membru fondator al CEE, în timp ce RDG intră în CAER (1950) şi Pactul de la
Varşovia (1955). În cadrul noii politici răsăritene iniţiate de cancelarul Willy
Brandt (1969-1974), guvernul vest-german încheie în 1970 tratatele cu URSS şi
Polonia, considerând frontierele europene ca inviolabile, inclusiv linia Oder-
Neisse, iar la 21 decembrie 1972 este semnat tratatul privind relaţiile reciproce
dintre RDG şi RFG, cele două state fiind admise în 1973 ca membre ale ONU.
Criza societăţii est-germane se accentuează în anii 80, decalajul faţă de statul vest-
german se adânceşte, în condiţiile în care conducerea de stat şi de partid a RDG
respinge ferm programul reformator al liderului sovietic Mihail Gorbaciov. În
condiţiile deschiderii de către Ungaria şi apoi de către Cehoslovacia, în 1989, a
graniţelor lor cu Austria, sute de mii de cetăţeni est-germani se refugiază în RFG,
paralel fiind organizate în marile oraşe ale RDG manifestaţii de masă în favoarea
democraţiei şi libertăţii. Transformări radicale se succed vertiginos în toamna
anului 1989. Erich Honecker se retrage din funcţia de şef al partidului şi statului,
succesorul său Egon Krenz, procedând identic 7 săptămâni mai târziu, zidul
Berlinului cade la 9 noiembrie 1989, se constituie un guvern al „înnoirii
democratice” condus de Hans Modrow, PSUG renunţă la monopolul puterii. În
urma primelor alegeri libere de la 18 martie 1990 este alcătuit un guvern al marii
coaliţii, condus de Lothar de Maiziere, care negociază o uniune monetară,
economică şi socială a celor două state germane (1 iunie 1990) şi semnează cu
Helmut Kohl, cancelarul RFG, tratatul de reunificare intergerman. După ce cele
patru puteri învingătoare din 1945 acceptă procesul de reunificare şi semnează la
12 septembrie 1990 un tratat prin care renunţă la toate vechile drepturi ce le
reveniseră în această calitate, Germania îşi redobândeşte deplina suveranitate de
stat. La 3 octombrie 1990 au loc festivităţile oficiale care marchează reunificarea
Germaniei. Bundestagul constituit în urma primelor alegeri pangermanice (2
decembrie 1990) proclamă Berlinul ca noul sediu al parlamentului şi guvernului.
Costurile tranziţiei celor 5 landuri est-germane de la societatea socialistă
centralizată la lumea economiei de piaţă (restructurarea întreprinderilor, rata
ridicată a şomajului, depăşirea distrugerilor din sistemul ecologic, problemele
transferului de proprietate şi adaptarea la un nou mental) se dovedesc mult mai
ridicate pe plan financiar şi mult mai dureroase pe plan uman decât se apreciase
iniţial.
Dreptul civil În secolul al XX-lea în Codul Civil German (C.C.G.) a fost introdus
un şir de modificări, dintre care o parte au fost perfectate în formă de articole
suplimentare, o altă parte în formă de legi şi norme, completate prin creativitatea
85
de drept a judecătorilor, care în perioada dată s-a intensificat, mai ales în sfera
dreptului privat.
În anii 50 ai sec. XX în cadrul legislaţiei judecătoreşti s-a confirmat practica din
care reieşea că contractele şi acordurile dintre două părţi nu trebuie să lezeze
drepturile terţelor persoane. Juriştii germani au elaborat concepţia relaţiilor
contractuale „de facto” şi ca urmare s-a intensificat rolul responsabilităţii
cvazicontractuale (fără încheiere de contracte/acorduri). Aceste relaţii contractuale
„de facto” au fost ulterior recunoscute drept „expresie a funcţiei sociale schimbate
a institutului de drept privat”.
Particularitate a dezvoltării dreptului german contemporan a devenit de
asemenea şi conceptul despre pierderile, care trebuie compensate, introducerea
concepţiei „pierderi fictive”. Astfel, proprietarului unui vehicul avariat i se va
compensa nu numai preţul reparării automobilului, dar i se vor plăti cheltuielile
legate de alt mijloc de transport pe timpul reparaţiei chiar dacă dânsul (mergea pe
jos) nu folosea mijloace de transport.
În domeniile dreptului real schimbările esenţiale s-au referit la însăţi definiţia
dreptului de proprietate. „Proprietatea obligă. Executarea dreptului de proprietate
trebuie să servească pentru prosperitatea generală” – se spune în Constituţia de la
Veimar din 1919. Legea de bază a RFG din 1949 confirmând în articolul 14
principiul clasic a proprietăţii liber, în cel de-al doilea aliniat, însă reproduce acest
regulament din constituţia de la Veimar. Astfel direcţia principală de dezvoltare a
dreptului de proprietate în Germania în secolul XX, ca şi dreptul german în genere
devine socializarea lui
Au fost introduse modificări şi la regulamentele codului, consacrate
reglementării dreptului de proprietate funciară. În 1960 a fost adoptată legea cu
privire la construcţii, în 1961 – o lege specială cu privire la tranzacţii funciare, care
a stabilit dreptul obligatoriu a proprietarului de a folosi raţional pământul.
Cele mai esenţiale schimbări în Cod priveau normele de drept a obligaţiunilor, a
căsătoriei şi familiei. Au fost revăzute regulamentele Codului civil german cu
privire la contractele patrimoniale, mai ales în ceea ce priveşte închirierea
locuinţelor, care au mărit considerabil dreptul chiriaşilor. Prin schimbările în
paragraful 611 (1 – 3) al codului au fost egalaţi în drepturi soţul şi soţia: la
angajarea, la eliberarea din lucru şi la remunerarea muncii. Prima lege cu privire la
egalitatea soţului şi soţiei în relaţiile familiale a fost adoptată numai în 1957. legea
din 1974 a stabilit vârsta generală cu privire la căsătorie dintre bărbaţi şi femei de
18 ani, a exclus dreptul părinţilor de a da acord la căsătoria copiilor săi. În 1946 a
fost recunoscut dreptul la divorţ, la iniţiativa unuia din soţi în caz că ei „ timp de 3
ani nu trăiesc împreună şi relaţiile familiale nu se pot restabili.”
O reformă de amploare cu privire la liberalizarea continuă a normelor cu privire
la legislaţia de căsătorie şi familie a fost înfăptuită în 1976 (în privinţa desfacerii
căsătoriei).
Dreptul comercial. Schimbările esenţiale care au avut loc în dreptul comercial
german în secolul XX au fost legate de limitarea sferei de acţiune a normelor
Codului Comercial în legătură cu adoptarea unui şir de legi speciale cu privire la
86
reglementarea unor instituţii de drept comercial, în temei a institutului societăţilor
pe acţiuni. Legea acţionarilor din 1931 consta în stabilirea unui control financiar
riguros în sfera antreprenoriatului de acţionari. Ulterior aceste reglementări au fost
dezvoltate în Legea acţionarilor din 1965.
Anumite schimbări în Codul comercial din 1897 au fost introduse de asemenea
datorită adoptării Legii cu privire la concurenţa indecentă din 1909, Legii privind
contribuirea la stabilitatea şi creşterea economiei din 1967, Legii privind termenii
generali de vânzare – cumpărare din 1976, etc.
Dreptul penal. Dezvoltarea ulterioară a legislaţiei penale în Germania avea loc
sub drapelul direcţiei noi – „sociologice” – în ştiinţa de drept penal fondatorul
căreia a fost profesorul de la Universitatea din Berlin E. List. În perioada din 1912
până în 1933 au fost create un număr mare de comisii în scopul revizuirii unor
articole a Codului Penal din 1871, au apărut 8 noi proiecte de Coduri penale, însă
nici unul din ele n-a fost adoptat. Cele mai esenţiale schimbări în dreptul penal
german au fost introduse în anii 50-60 ai sec. XX.
În 1954 Bundestagul a creat o comisie ce trebuia să se ocupe de „marea
reformă” a dreptului penal. S-a convenit să fie reformată numai partea generală.
Noutatea a fost în aceea că crimele nu mai erau clasificate în trei categorii. De
acum ele se împărţeau în crime (pedepsite cu privaţiune de liberate de la un an şi
mai mult) şi delicte (care erau pedepsite cu privaţiune de libertate pe termen de
până la un an sau sancţionate cu amendă). Alte acţiuni mai puţin grave erau
considerate încălcări administrative reglementate prin Legea cu privire la
contravenţiile administrative din 1968. Ca rezultat al reformei a fost apariţia de la 1
ianuarie 1975 a noului Cod Penal al RFG. Partea generală a Codului a fost
elaborată în anii 60 ai sec. XX , iar partea specială era alcătuită din normele
Codului penal din 1871 cu modificări, dar în care erau respectate sistemul,
numerotarea şi formulările precedente. În partea specială au fost introduse
modificări esenţiale odată cu adoptarea legilor Cu privire la lupta cu crima
economică (1976 şi 1986), Cu privire la lupta cu terorismul (1986), Cu privire la
delictele contra mediului ambiant (1980), Cu privire la infracţiunile funcţionale
(1980) etc. După apariţia acestor legi în 1987 a fost adoptat Codul Penal în redacţie
nouă.
Bazându-se pe principiile democratice şi pe ideile unui stat social şi de drept
Codul Penal german nu prevede aplicarea pedepsei capitale (interzisă prin articolul
102 al Constituţiei RFG) chiar şi pentru cele mai grave crime sunt pedepsite cu
închisoarea pe viaţă.
Dreptul Muncii şi legislaţia socială. Formarea Republicii Veimar de la 1918 a
pus începutul unei etape noi în constituirea dreptului muncii în Germania. Această
legislaţie continuă să se bazez pe acordurile tarifare şi pe principiul de „autonomie
tarifară”. Toate condiţiile de organizare şi remunerare a muncii erau incluse în
acordurile colective dintre întreprinzători şi sindicate – astfel apare acordul
tarifelor drept unicul act de drept ce reglează relaţiile patron – muncitor.
87
Procedura de examinare a litigiilor de muncă era reglementată de hotărârea din
30.10.1923 potrivit căreia toate litigiile trebuie examinate de comisia în fruntea
căreia stă un preşedinte independent.
În articolul 9 al Legii de Bază a RFG este stipulat dreptul cetăţenilor la „crearea
de uniuni în scopul protecţiei muncii şi al îmbunătăţirii condiţiilor de muncă şi a
celor economice”.
Bibliografie
Smochină A., Istoria universală a statului şi dreptului. Vol. I, II, Chişinău, 2002.
Smochină A., Teme de seminar la Istoria statului şi dreptului, Chişinău, 1996.
Guştiuc A., Chirtoacă L., Roşca V., Istoria universală a statului şi dreptului. Vol. I, II,III,IV. Chişinău,
2001/03
Hanga V., Istoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1958.
Istoria Orientului Antic, Chişinău, 2000.
Istoria Romei Antice, Chişinău, 1992.
Istoria Greciei Antice, Chişinău, 1994.
Istoria Evului Mediu. Vol.I-II, Chişinău, 1991.
E. Baidaus, M. Rotaru, Istoria Universală a Statului şi Dreptului. Ghid pentru studenţi. Chişinău, 2003
E. Baidaus,Din istoricul modalităţilor de sancţionare penală în Orientul antic: studiu de caz -
China, în Rolul pedepsei în societatea de tranziţie. Chişinău, 2002, p.63-67;
Baidaus E., Un imperativ al Tranziţiei – problema periodizării Istoriei Universale Medii şi Moderne, în
Făclia, 16 februarie 2002, pag. 6.
Baidaus E., Raţionamente privind predarea Istoriei Evului Mediu în Republica Moldova, în Făclia, 20
aprilie 2002, pag. 3.
Tadeusz Maciejwski, Historia powszechna ustroju i prava. Warszawa, 2000,
Katarzyna Sójka-Zielińska, Historia prawa. Warszawa, 2000,
Michał Sczaniecki, Powszechna historia państwa i prawa. Warszawa, 2000
Early Modern Europe. An Oxford Hystory. Edited by Euan Cameron. Oxford University Press. Inc.
NewYork, 2001
Jacques Le Goff, Jean-Claude Schmitt, Dicţionar tematic al Evului Mediu Occidental. Iaşi, 2002
O. A. Oмельченко, Всеобщая история государства и права.Учебник в 2 т. Том I-II. Москва, 2001,
В. Г. Графский, Всеобщая история государства и права: Учебник для Вузов. Moсква,
2000,
Рабовладельческое и феодальное государство и право стран Азии и Африки/ Под ред. А.И.
Рогожина, Н.Н. Страхова. Харьков, 1981.
Черниловский З., Всеобщая история государства и права, Moscova, 1996.
Жидков О.А., История буржуазного права, Moscova, 1974, 1994.
История государства и права России, Moscova, 1997.
Всеобщая история государства и права, учебник под ред. Батыра К.И., Moscova, 1999.
История государства и права зарубежных стран. Учебник, часть 1, 2, издание 2, под общей
редакцией Жидкова О.А., Крашенинниковой Н.А., Moscova, 2001.
Пономарѐв М.Б., Смирнова С.Ю., Новая и Новейшая история стран Европы и Америки. Часть
1(Предмет и периодизация. Европейская цивилизация в XVI – XVIII вв.). Часть 2 (Европейская
индустриальная цивилизация в XIX вeke), Moscova, 2000.
И. Я. Емельянова, Всеобщая история права в русском дореволюционном правоведении (XIX в).
Казань, 1981,
88
89