I.

URGENŢE  MEDICALE  DETERMINATE 

DE  EXPUNEREA  LA  CĂLDURĂ

Temperatura medie normală a corpului este de 370 C. Expunerea

prelungită la căldură excesivă poate cauza una sau mai multe din îmbolnăvirile
de mai jos.

   1. Crampe calorice → afectează oamenii care transpiră masiv în timpul

unei activităţi fizice intense. Această transpiraţie duce la sărăcirea organismului
în apă şi săruri. Scăderea nivelului de sare în musculatură produce crampe
dureroase. Crampele calorice pot fi de asemenea un simptom de hipertermie.

Crampele calorice în mod obişnuit afectează oamenii care transpiră masiv

în timpul unei activităţi fizice intense. Această transpiraţie duce la sărăcirea
organismului în apă şi săruri. Scăderea nivelului de sare în musculatură produce
crampe dureroase. Crampele calorice pot fi de asemenea un simptom de
hipertermie.

Prim jutor: se oferă apa sărată spre băut ( 1 linguriţă de sare la 1L de

apă ). După 10 minute crampele ar trebui să dispară. Dacă nu, se va da încă un
pahar cu apa sărată.

   2. Şocul caloric → supraincalzirea generala a corpului datorita caldurii

excesive                        ( hipertermia ) produce soc caloric sau termic. Acest
fenomen poate avea doua cauze:

– sursa de caldura puternica, care depaseste puterea organismlui de a

elimina caldura prin transpiratie ( arsita produsa de soare in camp deschis,
caldura emanata de la motoare, de la diferite cuptoare, etc );

– organismul este impiedicat sa elimine caldura prin transipratie din cauza

imbracamintei prea calduroase, impermeabile ( mai ales la copii ), din cauza
lucrului intr-un mediu inchis, supraincalzit, fara curenti de aer, ori din cauza
umiditatii prea mari din mediul ambiant.

De cele mai multe ori cele doua cauze se combina.

CRAMPE ŞOC
SEMNE CALORICE CALORIC
 Normală Ridicată, peste
T0  CORPULUI 40 0 C

Slab şi Foarte slab şi

PULS regulat rapid

RESPIRAŢIE Normală Zgomotoasă

STAREA DE Dureri de cap,

ameţeli, agitaţie,
CONŞTIENTĂ Conştient inconstienta si coma

ASPECT AL Transpiraţie
PIELII în exces Rosie, fierbinte

REACŢIE Contracturi
extremităţi si
MUSCULARĂ abdomen Convulsii

   3. Insolaţia  → apare când o persoană a stat într-un mediu cald  pentru o
perioadă lungă de timp, când se depăşeşte capacitatea organismului de a elimina
căldură prin transpiraţie. Se instaleaza mai rapid atunci cand temperatura
ridicata a mediului inconjurator este insotita de umiditate crescuta, insolatia
fiind produsa de razele ultraviolete B.

Insolaţia apare atunci când organismul se supraîncălzeşte şi nu poate să îşi

scadă prin propriile metode temperatura. Persoana cu insolaţie are o temperatură
de până la 40,5  0 C şi nu mai transpira. De obicei pacientul prezintă roşeaţa,
piele uscată şi fierbinte. De asemenea pacientul poate fi semiconştient şi starea
de inconştienta se poate instala rapid. Aceşti pacienţi au temperatura centrală
( măsurată cu termometrul în esofag sau rect ) mai mare de 41°C .

Simptome
 →  Stare de: oboseala, epuizare, slăbiciune ;

→  Dureri de cap, ameţeli, greaţă, chiar vomă şi diaree ;

→  Confuzie, delir sau chiar pierderea stării de conştientă ;

→  Semne de respiraţie dificilă ;

→  Ritm accelerat al bătăilor inimii ;

→  Tegumente fierbinţi, uscate şi netranspirate sau, din contră, excesiv de

transpirate.

Toate aceste manifestari sunt expresia vasodilatatiei la nivel cerebral

produsa de caldura excesiva.

Dilatarea vaselor cerebrale poate avea ca urmare edemul cerebral sau

chiar hemoragia cerebrala ( complicatie extrem de redutabila ). Bolnavul
suferind de insolatie are fata congestionata ( rosie ), tegumetele acoperite de
transpiratie, poate chiar frisoane.

Persoanele mai sensibile la actiunea razelor de soare sunt cele cu pielea

deschisa la culoare; oamenii bruneti cu pielea creola fac mai greu insolatie decat
cei blonzi.

Măsuri de prim – ajutor

Persoana trebuie:

→  mutată de urgenţă de sub acţiunea directă a razelor solare într-un

spaţiu răcoros;

→  dezbrăcată în proporţie cât mai mare, astfel încât o cât mai mare
suprafaţă de corp să intre în contact direct cu aerul.
Scăderea temperaturii corporale se face astfel:

→  pe întregul corp se pulverizează apa rece ( dar nu extrem de rece ) sau

se fricţionează uşor cu un burete îmbibat în apă rece întregul corp;

→  se aplică pachete de gheaţă pe abdomen, pe gât şi în zona axilelor.

 Este vital să se reducă temperatura până la 39,1 o C  într-un timp cât mai
scurt, deoarece cu cât perioada de timp în care temperatură foarte ridicată a
acţionat asupra organismului e mai mare, cu atât viaţa pacientului este mai acut
în pericol sau complicaţiile ulterioare pot fi mai severe.

Dacă pacientul este conştient şi în stare să înghită, trebuie să i se dea în

următoarele 2 ore lichide ( între 1 litru şi 2 litri ) pentru hidratare.

Este interzis să:

→  se introducă pacientul într-o baie de gheaţă;

→  se administreze aspirină sau paracetamol pentru scăderea temperaturii.

   4. Deshidratarea → este o formă de şoc care apare când corpul pierde
prea mult lichid şi elctroliti prin transpiraţii abundente în urma expunerii la
căldură.

 Ansamblu de tulburări consecutive unei pierderi excesive de apă din

organism. Într-un climat temperat, pierderile normale de lichid din organism,
cauzate de transpiraţie, respiraţie şi urină, sunt de aproximativ 1,5 până la 2 litri
pe zi. Ele sunt combinate cu o pierdere de substanţe dizolvate în lichidele
corporale, în special pierderea de clorura de sodiu (sare de bucătărie).
Deshidratarea este, în general, cauzate de consumul de lichide inuficient,
pierderi de prea mult lichid, sau o combinaţie a celor două. Acest lucru se poate
întâmpla când nu se bea suficientă apă sau când se pierde o mare cantitate de
lichide prin diaree, vomă, transpiraţie.

   Deshidratarea survine atunci când aceste pierderi nu sunt compensate cu

un aport echivalent sau în cursul pierderilor hidrice excesive, de origine
cutanată, digestiva, renala sau respiratorie.
Persoana care suferă de deshidratare rin căldura transpira profund (foarte intens)
şi prezintă alterarea stării de conştientă, stare delirantă, ameţeli şi greţuri.
Temperatura ambientală crescută reduce capacitatea organismului de a se răci
prin radiaţie.

Umiditatea crescută reduce capacitatea organismului de a pierde căldura

deoarecelimiteaza evaporarea transpiraţiei.

Prin urmare activităţile fizice în mediu cald au ca efect producerea unei

cantităţi mai mari de transpiraţie.
O stare de deshidratare se manifestă printr-o sete imensă, o uscăciune a gurii, a
limbii şi a pielii, o diminuare a rezistenţei globilor oculari la presiune, o
diminuare a volumului urinelor, o hipotensiune arterială, cu un puls rapid.
Pierderile de sare provoacă dureri de cap, crampe, chiar tulburări de conştientă
care agravează deshidratarea, subiectul devenind atunci incapabil să mai simtă
sau să-şi exprime senzaţia de sete.
Întotdeauna urgent, îndeosebi la vârstele extreme ale vieţii (sugar, subiectul
vârstnic), tratamentul consta în administrarea de soluţii ( apa asociată cu clorura
de sodiu ), fie pe cale digestivă, în caz de deshidratare uşoară, fie pe cale
venoasă atunci când deshidratarea este mai gravă.

II. URGENŢE  MEDICALE  PRIN  EXPUNEREA  LA  FRIG

Facorii de care depinde influenta frigului asupra organismului :

– temperatura mediului;                     – consumul de alcool;

– viteza vântului;                                  – imobilitatea şi ortostatismul

prelungit;

– umiditatea;                                         – încălţăminte şi îmbrăcăminte prea

strâmtă;

– gradul de oboseală;                            – vârsta şi starea fizică a persoanei;

Acţiunea vântului asupra temperaturii aerului amplifica efectul de

îngheţare asupra pielii expuse. Ex: o temperatură a aerului static de  – 100 C
constituie un pericol scăzut, dar aceeaşi temperatura în condiţiile unui vânt de 48
Km / h produce un efect de îngheţare de  – 330 C.

Reguli :

 Îmbrăcăminte care păstrează căldura corpului dar fără a da

naştere la transpiraţie. Câteva straturi de îmbrăcăminte uşoară dar
comodă asigura o protecţie mai bună decât un singur strat de haine
groase.

 Evitarea consumului de tutun ( nicotina afectează vasele de

sânge ) şi de alcool ( da o falsă impresie de reîncălzire ). Ambele
potenţează acţiunea frigului asupra organismului.

 Nu se aplică direct pe zona îngheţată o sursă de căldură şi

nici zăpadă sau apă rece.
 Dacă încălzirea se face brusc, bolnavul poate intra în stare de
şoc, prezintă frisoane, crampe, somnolenta până la inconştientă şi
deces.

 Nu se frecţionează zona îngheţată deoarece celulele ţesutului

îngheţat conţin cristale de gheaţă care pot tăia şi distruge acel ţesut.

   1. Hipotermia

O temperatură centrală mai mică de 350 C se numeşte hipotermie.

Valoarea normală a temperaturii corpului este cuprinsă între 360 – 370 C.

Hipotermia se produce când temperatura corpului scade sub valorile

normale de 35°C sau 95°F. Hipotermia apare când organismul unei persoane nu
este capabil să producă suficientă energie încât să păstreze temperatura internă
la un nivel satisfăcător.

La începutul perioadei de expunere organismul va încerca să conserve

căldura transmiţând-o de la extremităţi către interiorul corpului, pentru a-şi
proteja organele vitale. Tremuratul ( frisoanele ) constituie efortul corpului de a
genera căldură pentru a înlocui pe cea care s-a pierdut la suprafaţă corplui.

Categoriile de persoane cu risc la hipotermie sunt: bătrâni, copii mici,

traumatizaţii, alcoolicii, drogaţii, înecaţii. Temperatura corpului se pierde mai
repede în apă decât în aer. În funcţie de severitatea hipotermiei semnele pot fi:
puls slab palpabil, bradicardie, tensiunea arterială scăzută sau nemăsurabila,
nivelul de conştientă alterată sau comă.

Primul ajutor în aceste situaţii respecta principiile de evaluare şi ABC.

Specific cazului este atenţia deosebită ce trebuie acordată la mobilizarea
hipotermicului. Orice mişcare mai bruscă sau necoordonata poate agrava situaţia
sau poate duce la stop cardiac. În cazul pacienţilor aflaţi în stop cardiac masajul
cardiac este mai dificil de efectuat deoarece toracele hipotermicului este mai
rigid.

Tipuri :

   A. Hipotermia uşoară → 35 – 32 0 C

– puls normal şi respiraţie normală;

– aspect şi comportament caracterizat prin frisoane şi vorbire uşor

incoerentă;
 – persoana costienta dar retrasă.

E utilă folosirea căldurii corpului → contactul pielii în zona toracelui,

gâtului, braţelor şi bazinului constituie modul cel mai eficient de a furniza
căldură.

Se oferă băuturi calde şi dulci pentru menţinerea nivelului de zahăr în

sânge ( sursa de energie ).

Nu se recomanda aplicarea unei surse directe de căldură pe piele.

   B. Hipotermia moderată → 32 – 300 C

– puls slab şi respiraţie superficială;

– victima pierde coordonarea mişcărilor, se împiedică, tremura violent,

senzaţie de greutate în membre, furnicături;

– stare de confuzie şi somnolenţă;

   C. Hipotermia gravă → sub 300 C

– puls slab şi chiar absent, respiraţia la fel;

– încetarea tremuratului, pierderea cunoştinţei, comă.

   Nu se considera victima moartă. Victimele pot fi readuse la viaţă cu

succes după perioade lungi în care nu prezentau aparent nici un semn de
respiraţie sau puls.

! HIPOTERMICUL  NU  POATE  FI  DECLARAT  DECEDAT

PÂNĂ CE  NU  ESTE  REÎNCĂLZIT !

Dacă temperatura corpului scade sub 28°C ( 83°F ) inima se poate opri şi
trebuie să începeţi resuscitarea cardiorespiratorie. Pare ciudat, dar hipotermia
poate de fapt proteja pacienţii de instalarea decesului în anumite cazuri. Astfel
începeţi întotdeauna resuscitarea cardiorespiratorie la un pacient hipotermic
chiar dacă aveţi impresia că este decedat de câteva ore.

Pacienţii hipotermici nu trebuie niciodată consideraţi decedaţi până nu au

fost încălziţi într-o unitate medicală. Reîncălzirea hipotermicilor se face lent,
10C / oră. Din acest motiv resuscitarea acestor pacienţi este de durată mai lungă,
până la atingerea temperaturii normale a corpului.

Masajul cardiac este mai dificil de efectuat deoarece toracele

hipotermicului este mai rigid. Defibrilarea nu poate fi folosită decât după ce
temperatura corpului este peste 30 C.

Reîncălzirea hipotermicilor se face lent, 10 C / h. Din acest motiv

resuscitarea acestor pacienţi este de durată mai lungă, până la atingerea
temperaturii normale a corpului. Defibrilarea nu poate fi folosită decât după ce
temperatura corpului este peste 30 de grade C.

Metode cunoscute şi folosite pentru reîncălzire sunt:

•    reîncălzire externă pasivă, consta din învelirea pacientului cu pături şi

păstrarea lui în mediu ambiant cald. Acest tip de reîncălzire se foloseşte pentru
pacienţii cu hipotermii uşoare sau eventual medii cu temperatura centrală de
peste 32 grade C.

•    reîncălzirea externă activă, se efectuează prin imersia totală a

pacientului în baie cu apă încălzită la 40 grade C sau prin folosirea de paturi
încălzite sau pungi cu apă caldă. Această tehnică este potrivită pentru pacienţii
aflaţi în hipotermie medie cu o temperatură centrală până la 31 grade C sau cel
mult 30 grade C. Imersia în apă caldă se foloseşte atunci când dorim să
reîncălzim pacientul rapid, acest lucru fiind aplicabil la cei care au pierdut
temperatura în mod rapid.

•    reîncălzirea activa centrală – folosită în unităţi spitaliceşti.

2. Degerăturile

   Degerăturile sunt leziuni tisulare consecutive expunerii la temperaturi

scăzute (frig) întâlnite de obicei în sezonul rece sau în cazul unor incidente
turistice pe munte. De obicei afectează extremităţile: degetele de la mâini sau
picioare, nasul şi urechile.

Creşterea vitezei vântului poate fi la fel de periculoasă ca şi scăderea

temperaturii. Combinaţia dintre viteza vântului şi temperatură are ca efect
răcirea mai puternică. Când temperatura ambientală este relativ bună 2°C dar
este însoţită de vânt cu viteza de 32 km/h se produce un curent de răcire care
este echivalent cu temperatura de – 11°C.

   În funcţie de profunzimea leziunilor provocate de îngheţ,

degerăturile se pot clasifica în patru grade:
– gradul I: leziuni superficiale, când pielea este roşie, inflamata şi poate apare o
descuamare;
– gradul II: când afectarea e profundă, pielea fiind roşie, inflamata şi acoperită
de flictene cu conţinut clar;
– gradul III: edem important, pielea având o culoare gri-albastruie, flictenele au
conţinut hemoragic şi poate apare necroza şi gangrena în câteva zile;
– gradul IV: când sunt afectaţi inclusiv muşchii, tendoanele, oasele şi apare
necroza şi gangrena în câteva ore.

Urmaţi procedura clasică de evaluare a zonei şi a pacientului. Îndepărtaţi

bijuteriile ce pot comprima ţesuturile şi acoperiţi extremităţile cu haine uscate.
Să nu rupeţi veziculele, să nu frecaţi zonele afectate, să nu aplicaţi căldura local
şi să nu permiteţi pacientului să meargă folosindu-şi piciorul afectat.

Primul ajutor:

– se introduce victima într-un mediu încălzit: dacă este afară se aduce în

casa ;
– se înfăşură zonele degerate în haine groase sau paturi;
– se poate introduce extremitatea degerată în apă cu o temperatură de 34 – 37
grade celsius;
– dacă victima e conştientă şi nu vărsa, i se pot oferi lichide calde ( nu fierbinţi );
– se transporta victima la spital.

NU este recomandat:
– să se maseze zonele degerate;
– să se expună la temperaturi crescute: calorifere, sobe, apă fierbinte etc.
– să se dea băuturi alcoolice victimei.

III. Înecul

   Orice pacient înnecat este suspicionat de existenţa leziunii de coloană

cervicală, victima se păstrează în poziţie orizontală, fără a începe manevrele de
resuscitare înaintea scoaterii victimei din apă. Indiferent cărui fapt se datorează
înecul, din punct de vedere fiziologic întâi se instalează stopul respirator apoi
apare stopul cardiac. Acest lucru apare ca urmare a închiderii cailor aeriene
( spasm laringian ) ceea ce duce la stop respirator şi ca urmare a hipoxiei se
instalează stopul cardiac.

Ca urmare a acestui mecanism plămânii pacienţilor nu sunt inundaţi de

apă. Din punct de vedere al primului ajutor nu are importanţă faptul că înecul
este în apă dulce sau în apă sărată. În cazul în care victima revine complet la
starea de conştientă după scoaterea ei din apă, ea trebuie să fie transportată la
spital, indiferent dacă la momentul respectiv este fără simptomatologie
semnificativă, aici se ţine sub observaţie pentru minimum 6 ore.

   După eliberarea şi verificarea cailor aeriene se administrează

O2 timp de 1 minut ( 14 – 18 ventilaţii ) apoi se începe RCP.

IV. Crizele convulsive

Crizele convulsive se caracterizează prin mişcări dezordonate de tremor

care implică tot corpul. Cele mai multe atacuri convulsive durează mai puţin de
5 min. Pacienţii sunt de obicei inconştienţi în timpul convulsiilor şi nu-şi mai
aduc aminte ce s-a întâmplat în timpul crizei. Pacientul poate pierde controlul
sfincterelor de la nivelul anusului şi al vezicii urinare, udându-şi hainele.

De multe ori nu veţi putea determina cauza convulsiilor. După o criză

convulsivă, pacientul poate fi somnoros, confuz, supărat, ostil sau desprins de
realitate timp de aproape 1 oră.

De obicei, criza convulsivă este terminată până ajungeţi la locul respectiv.

Dacă nu s-a terminat, tratamentul trebuie să vizeze protejarea pacientului de a nu
se răni. Nu trebuie să restrângeţi mişcările pacientului. Dacă încercaţi să-l
imobilizaţi puteţi cauza rănirea pacientului.

În timpul crizei, pacientul în general nu respira şi se poate cianoza

(învineţi). Nu puteţi face nimic pentru căile aeriene ale pacientului în timpul
crizei, dar după ce s-a terminat criza convulsivă, este esenţial să asiguraţi
libertatea cailor aeriene. Aceasta se face cel mai bine prin extensia capului şi
ridicarea bărbiei, dacă a fost exclus riscul de traumatism al coloanei cervicale.

Tratamentul convulsiilor:

1. Staţi calm, nu puteţi opri o criză odată ce aceasta a început;

2. Nu imobilizaţi pacientul;

3. Eliberaţi zona de obiecte dure, ascuţite sau fierbinţi pentru a proteja

pacientul de leziuni suplimentare;

4. Nu introduceţi nimic forţat în gura pacientului;

5. Nu vă neliniştiţi dacă pacientul nu respira temporar în timpul crizei

convulsive;
 6. După încetarea crizei întoarceţi pacientul pe o parte şi asiguraţi-vă că
respiră;

7. Dacă pacientul nu respira după încetarea crizei, începeţi resuscitarea

respiratorie;

8. Administraţi oxigen pe mască;

9. Evaluaţi, măsuraţi funcţiile vitale.

V. Intoxicaţii

   Intoxicatia reprezinta starea patologica determinata de actiunea unei

substante toxice ce a patruns in organism si de reactia organismului la prezenta
toxicului. Prin substanta „toxica” se intelege orice substanta care patrunsa in
organism pe diverse cai, provoaca tulburari functionale si/sau alterari
structurale, avand ca rezultat o stare patologica. Intoxicatiile pot fi voluntare – in
cazul tentativelor de suicid, sau involuntare – accidentale.

Toxicitatea unei substante – proprietatea unei substante chimice de a

produce modificari patologice in organism si de a declansa reactii patologice din
partea organismului – depinde de mai multi factori:
– proprietatile fizice si chimice ale substantei;
– concentratia substantei;
– viteza de raspandire in organism;
– calea de patrundere in organism a toxicului;
– timpul de actiune al toxicului;
– varsta intoxicatului ( varstnicii sunt mai sensibili );
– greutatea;
– starea de sanatate: afectiunile hepatice, renale si alte conditii patologice cresc
toxicitatea unei substante;
– toleranta individuala.

Agentul toxic poate pătrunde în corp prin 4 cai principale :

1. Ingestia → pătrunde oral şi este absorbit de sistemul digestiv

( medicamente, ciuperci );

2. Inhalarea → substanţa este absorbită la nivelul mucoasei din sistemul

respirator ( CO2, fum );

3. Injectarea → muşcătura de insectă, şarpe sau o seringă;

 4. Absorbţia → agentul toxic pătrunde prin pielea intactă şi se răspândeşte
prin sistemul circulator.

1. Intoxicaţia prin ingestie

A. Intoxicaţiile cu medicamente

Apar în două circumstanţe: accidental mai ales la vârstele extreme şi

voluntar cel mai frecvent fiind intoxicaţii polimedicamentoase.

Semne generale prezentate: agitaţie sau somnolenţa, tulbari de conştientă,

poate exista o halena specifică, dureri abdominale, vărsături, diaree.

Conduita de urmat → protocolul de evaluare cu ABC. Totdeauna se cauta

cutiile cu medicamente, flacoane sau folii din jurul pacientului şi se transporta
cu pacientul. Dacă pacientul este conştient se poate tenta vărsătura. Sunt 3
metode de tratament :

– diluţia agentului toxic → prin administrarea de cantităţi mari de apă;

– administrarea de cărbune activat → cărbunele activat este o pudră fină

ce este amestecată cu apă pentru o înghiţire mai uşoară. Acţionează prin fixarea
agentului toxic şi previne absorbţia acestui în sistemul digestiv. Doza pentru
adult este de 25 – 50 g iar la copil de 12 – 25 g.

– voma → poate fi indusă dacă intoxicaţia a avut loc la mai puţin de 1 oră
şi dacă este deplin conştient. NU se induce voma dacă pacientul a ingerat o
substanţă corozivă, un acid puternic ( produs pentru curăţire, baterii,etc. ).
Pentru inducerea vomei se foloseşte sirop de ippeca. Se administrează 2 linguri
la adult după are se bea multă apă călduţă.

B. Intoxicaţia cu ciuperci

Apare cel mai frecvent în mod accidental.

Manifestări clinice: colici abdominale, greţuri, vărsături, stare generală

alterată.

Conduita de urmat:
 Prezentare cât mai rapid la medic. Cu cât se întârzie începerea
tratamentului adecvat situaţiei, cu atât urmările pot fi mai grave. Se tentează
provocarea de vărsături, se administrează substanţe purgative (sare amară).

2. Intoxicaţia prin inhalare

   A. Intoxicaţiile cu CO2 ( bioxidul sau dioxidul de de carbon ) → gaz

incolor şi inodor, NU arde şi  NU întreţine focul. Gazul e mai greu decât aerul,
de aceea se lasa jos, la suprafaţa solului, unde se formează în concentraţii mari.
În atmosferă, apare, în special, în urma arderii compuşilor organici şi a
respiraţiei fiinţelor vii ori a vegetaţiei şi în gazele pe care le elimină vulcanii.

Omul se intoxica cu bioxid de carbon, respirând acest gaz în locurile unde

el se degaja şi se acumulează: pivinite, butii, silozuri de cereale, depozite de
fructe, guri de canale şi fântâni vechi, peşteri, prin crăpăturile sobelor şi
coşurilor, ies din sobele fără uşiţă şi cu tiraj necorespunzător. Se administeaza
oxigen.

   B. Intoxicaţia cu fum

Deseori integrate într-un tablou asociat cu arsuri şi traumatisme,

intoxicaţia cu fum de incendiu este cauza cea mai frecvenţa de mortalitate şi
morbiditate a victimelor de incendiu.

Manifestări clinice: cefalee, agitaţie, tulburări de conştientă, depozite de

funingine la nivelul orificiilor nazale, a gurii şi a faringelui, tuse, dispnee, voce
răguşită.

Conduita de urmat:

Transportul cât mai urgent la spital cu administrare de oxigen precoce, în

concentraţii crescute. Pacienţii inconştienţi se transporta în poziţia laterală de
siguranţă.

   C. Intoxcatia cu monoxid de carbon ( CO ) → gaz asfixiant, toxic,

incolor şi inodor care ia naştere printr-o ardere incompletă a substanţelor de
conţin carbon. Gaz ce arde cu flacăra albastră. Monoxidul de carbon este un gaz,
incolor, inodor, insipid. Acest gaz invizibil, otrăvitor, provine din arderea unor
gaze precum gazul natural, motorina, petrolul sau a lemnelor ( de exemplu în
sistemul de încălzire casnic, în motoarele maşinilor, în sistemele de gătit sau
focuri ). Monoxidul de carbon, sau CO, este un gaz obtinut din arderea
diferitelor substante: lemn, gaze, carbune. Dupa ce este inhalat in plamani,
monoxidul de carbon trece in sange pentru a se fixa pe hemoglobina globulelor
rosii, in detrimentul oxigenului, pe care il va inlocui.

Afinitatea monoxidului pentru hemoglobina este de 230 de ori mai mare

decat afinitatea oxigenului! Mai pe intelesul tuturor, chiar si o cantitate mica de
CO in aerul ambiant poate provoca asfixierea.

Surse uzuale de monoxid de carbon pot include:

– surse uzuale de încălzire ( cum ar fi cele pe bază de gaz, lemne sau sobe
pe cărbune );  – gaze de maşină ( gaze de eşapament );

– gazele emise de aparatura casnică;

– fumul de la o maşină în flăcări sau de la o clădire.

Semne şi simptome : cefalee, ameţeli şi greţuri, vărsături, tulburări de

vedere, dezorientare şi obnubilare ( tulburare de conştientă în care funcţiile
psihice sunt încetinite, pragul percepţiei este crescut, ducând la ingreunarea
percepţiilor şi în general a contactului şi posibilităţilor de orientare în mediul
ambiant, neurmata de amnezie ). Frecvent pacienţii acuza semne şi simptome 
asemănătoare gripei sau răcelii.

   3. Intoxicaţia prin injectare

Sunt două cauze majore : muşcăturile sau înţepăturile ale animalelor şi

injectile cu substanţe toxice.

   A. Muşcătură de şarpe. Tratament : dezinfecţia locală a plăgii,

aplicarea unui garou, membrul afectat se ţine în poziţie procliva ( mai jos ),
pungi de gheaţă pe zona muşcată, oxignoterapie.

O persoană ce a fost muscata sau înţepată de o insectă trebuie să stea

liniştită şi nemişcată. Aceasta va ajuta la încetinirea împrăştierii otrăvii în
organism. Pungi de gheaţă ar putea ajuta la reducerea inflamaţiei locale sau
durerii.

Solicitare de sprijin medical, monitorizarea şi evaluarea permanentă a

funcţiilor vitale. Organizarea transportului la cea mai apropiată unitate
spitalicească. Există persoane care sunt foarte sensibile la înţepături, muşcături
şi mulţi pot dezvolta şoc anafilactic. În şocul anafilactic tensiunea arterială
scade, este afectată respiraţia şi se poate ajunge la stop cardio-respirator. Şocul
anafilactic reprezintă o formă de şoc cauzată de o reacţie alergică la alimente,
medicamente , înţepături de insecte sau orice substanţa străină organismului.

B. Abuzul de substanţe injectabile → heroină.

4. Intoxicaţii prin absorbţii → cele mai frecvente cauze sunt

insecticidele. Substanţa se periază uscat de pe piele, nu se spala căci poate
determina reacţii caustice. Abia după ce s-a indeprtat prin periere substanţa de
pe corp se spala îndelungat ( 20 min ).

VI. Electrocutarea

Accidentele datorate curentului electric apar în urma trecerii acestuia prin

corpul uman sau ca urmare a producerii unui arc electric. În raport cu
intensitatea curentului pot apare următoarele manifestări:

•    senzaţie de tremurătura a corpului;

•    contracturi musculare generalizate;

•    pierderea conştientei şi chiar moartea.

Curent alternativ ( AC ) →  în casă ( 220 V ), industrial ( 380 V ).

Curent continuu ( DC ) → fulgere, linii de inalta tensiune.

La locul de contact al curentului, victima prezintă arsură, a cărei

întindere , profunzime şi gravitate se datoresc transformării la exteriorul său
interiorul corpului a energiei electrice în energie calorică. Voltajul arde şi
intensitatea omoară.

Conduita de urmat:

Siguranţa salvatorului. Nu atingeţi victima înainte de a întrerupe curentul

electric. Se întrerupe sursa de curent. Se îndepărtează victima de sursa de curent
utilizând un obiect uscat ca de exemplu o coadă de mătură, haine uscate, având
grijă să vă plasaţi pe o zonă uscată. Evaluarea nivelului de conştientă şi a
funcţiilor vitale (ABC) este pasul următor cu menţiunea că se considera
posibilitatea existenţei leziunii de coloană cervicală.
 Dacă victima nu respira şi nu are puls se încep imediat manevrele de
resuscitare cardio-pulmonara după ce a fost solicitat ajutorul unui echipaj
calificat.

VII. Anafilaxia

Stare de hipersensibilitate specifică organismului de tip imediat, prin

introducerea unui alergen în organism. Persoana este susceptibila să reacţioneze
violent la introducerea ulterioară a unei noi doze, chiar minime, din acest
alergen.

Şocul anafilactic, reacţia alergică acută şi adesea mortală constituie

manifestarea cea mai gravă. Subiectul care manifestă o asemenea sensibilitate la
un alergen trebuie să evite orice contact cu alergenul în cauză sau să aibă în
vedere un tratament de desensibilizare, în cursul căruia vă fi obişnuit în mod
treptat să suporte contactul cu alergenul.

Conduita : îndepărtarea agentului alergic, eliberarea şi asigurarea cailor

aeriene, oxigen în flux mare.

VIII. Astmul

Astmul este o boală care afectează bronsiile. Bronsiile sunt ramificaţii ale
traheei ce conduc aerul spre alveolele pulmonare. La astmatici, bronsiile se
îngustează astfel încât apar dificultăţi în circulaţia aerului atât la inspiraţie cât şi
la expiraţie.

Caracteristic astmului este rolul important jucat de contracţia musculaturii

bronsiilor. Spasmul dispare în câteva minute după inhalarea medicamentelor
specifice, iar circulaţia aerului în bronsii este net ameliorata. Acest fapt confirma
diagnosticul de astm alături de alte teste funcţionale pulmonare.

SIMPTOME:
 Astmaticii se plâng de crize de sufocare ( dispnee ) deseori asociate cu o
tuse iritantă, care, foarte rar poate fi singurul simptom al astmului. Respiraţia
poate fi uneori uşor şuierătoare ( weezing ).

Se administrează O2 în flux mare.

Persoanele care au astm sau emfizem pot de regul sa inspire bine, dar
expira insuficient. Cei care sufera de aceste afectiuni folosesc o thenica speciala
de respiratie numita pursed-lip ( respiratie prin buzele incretite ), in cadrul
careia se expira pe buzele incretite sau stranse. Acest lucru ii ajuta sa expire mai
bine, deoarece ajuta caile respiratorii mici sa nu cedeze in timpul unei expirari
fortate, atunci cand trebuie sa impina pentru a expira.

IX. Sarcina

Cauze de stop cardio – respirator la gravide :

1. Hemoragie;

2. Embolie pulmonară  → obstrurare brutală a uneia dintre ramurile

arterei pulmonare. Embolia pulmonară este o afecţiune frecvenţă şi o cauză
importantă de mortalitate. Ea este cauzată de formarea unui cheag pe peretele
unei vene, aproape întotdeauna într-o venă profundă a unui membru inferior,
uneori într-o venă a micului bazin sau chiar a abdomenului ( vena cavă
inferioară ), cheag care, eliberat în circulaţia sangvină, migrează şi se opreşte
într-o artera pulmonară.

Acest fapt poate fi consecutiv unei naşteri sau unui avort, unei operaţii ( în
particular, osoasă sau articulara ), unei imobilizări prelungite ( şezut la pat,
fractură ), unei insuficienţe cardiace, unui cancer, unei poliglobulii ( creşterea
volumului total al globulelor roşii ale organismului ).

 3.  Eclampsie → Afecţiune gravă care survine, în general, la sfârşitul

sarcinii, caracterizată prin convulsii asociate unei hipertensiuni arteriale. a se
manifesta mai întâi printr-o hipertensiune arterială, o prezenţă excesivă de
proteine în urină şi edeme.

   Aceste semne se accentuează astfel că apar dureri de cap, vertije,

zbârnâituri în urechi, fulgere vizuale şi o durere în bară la înălţimea stomacului.
În cele din urmă survine eclampsia propriu-zisă, asemănătoare cu o criză de
epilepsie: pierderea stării de conştientă, redoarea membrelor urmată de
convulsii. Ea se declanşează uneori în timpul naşterii sau imediat după ea.
 Există risc crescut de regurgitare şi presiune cricondiana ( obstruarea
vaselor de sânge ca urmare a deplasării uterului ). Se aşează în semidecubit
lateral stâng → se pune o pătură sub ea pe partea dreaptă.

X. Atacul de panica

Atacul de panica este un acces brusc de frica intensa sau anxietate (stare

afectiva caracterizata prin neliniste psihomotorie, teama nedeslusita, fara obiect)
care cauzeaza simptome ingrijoratoare, dar care nu ameninta viata: batai
accentuate ale inimii, dificultatea respiratiei, sentimente de pierdere a
controlului sau de moarte iminenta. In mod obisnuit, dureaza de la 5 la 20
minute si poate fi cauzat de circumstante stresante sau poate aparea pe
nesteptate.

Desi atacurile de panica sunt relative asemanatoare intre ele, acestea pot
avea loc in urmatoarele trei tipuri de situatii:

 Neasteptate- un atac de panica ce are loc fara avertisment si

fara motiv aparent.

 Situational- un atac de panica ce apare intr-un set anume de

circumstante. De exemplu, persoana manifesta simptomele cand se
afla intr-o multime de oameni.

 Predispuse situational- – persoana poate manifesta atacuri de

panica intr-o anumita situatie sau in acelasi context situational, nu
manifesta manifesta atacuri de panica.

Cauze:

 Exista teoria ca sitemul de alarma al organismului se declanseza fara a fi

necesar. Cauza exacta a tulburarilor legate de panica nu este cunoscuta. Se crede
ca este rezultatul unui dezechilibru intre substantele chimice ale creierului
(neurotransmitatori) sau poate fi datorat unui cumul de factori dintre care cel
mental nu este de neglijat.

Atacul de panica poate fi declansat de:

 folosirea drogurilor, cocaina sau marihuana;

 o operatie cu anestezie generala;

 folosirea unor medicamente ( ca cele pentru tratamentul

astmului si bolilor de inima ); sau intreruperea brusca a unui tratament
medicamentos (pentru anxietate si insomnie);
  ingestia unor cantitati mari de bauturi cofeinizate;

ingestia unei cantitati mari de alcool sau intreruperea brusca a

consumului de alcool;

 o nastere in trecutul apropiat;

 un nivel mare al stresului timp indelungat  (stres cronic );

 fumatul excesiv (creste mult cantitatea de nicotina din sange).

Atacurile de panica se pot asocia sau pot fi favorizate si de o anumita

conditie medicala:

 disfunctii tiroidiene ( hipertiroidism – exces de hormoni

tiroidieni );

 afectiuni cardiace, prolapsul de valva mitrala ( valva mitrala

prezinta un defect care ii deterioreaza functionarea normala );

 tulburari neurologice ( epilepsie );

 astm bronsic ( stare patologica in care exista o nevoie intensa

de aer, evacuarea acestuia din plamani facandu-se cu greutate );

 afectiuni pulmonare ( bronhopneumonia obstructiva

cronica );

 intreruperea medicatiei pentru bolile cardiace;

 depresia;

 anxietate, stres post-traumatic sau tulburare obsesiv-

compulsiva.

Simptome

Un atac de panica debuteaza cu fenomene ingrijoratoare pentru subiect

dar in fond nepericuloase. Aceste manifestari ale atacului de panica dureza de
obicei cateva minute (10 – 30 minute) si pot mima un infarct.

Sunt insa boli care pot avea simptome asemanatoare cu cele ale atacului
de panica, cum ar fi schizofrenia, consumul de droguri, abuzul de alcool sau
medicamente, stresul post traumatic.
 Un atac de panica debuteza brusc si fara nici un motiv aparent.
Principalele manifestari sunt:

 respiratii rapide ( hiperventilatie ), dispnee ( dificultati de

respiratie ) sau senzatie de sufocare;

 batai rapide, puternice sau neregulate ale inimii – palpitatii;

 angina pectorala ( durere in piept );

 transpiratie;

 spasmofilie ( lipsa mare de calciu si magneziu );

 greata sau epigastralgii ( dureri de stomac );

 vertij ( ameteala ), tremor, nesiguranta;

 acufene ( tiuituri in urechi );

 frisoane sau valuri de caldura;

 frica de moarte si pierderea controlului;

 senzatie de detasare de propria persoana sau de realitate.

Tratament

Tulburarile cauzate de panica pot fi controlate medicamentos

(antidepresive) si prin consiliere (terapia comportamentala). Tratamentul eficace
reduce numarul si frecventa atacurilor de panica, scade anxietatea si
imbunatateste calitatea vietii.

In general, tratamentul initial include: 

1. Consiliere: 
– terapie comportamentala, care se concentreaza pe modificarea tiparului de
gandire si comportament ( este cea mai eficienta terapie pentru tulburarile
cauzate de panica ); 
– terapie de demascare, un tip de terapie comportamentala, ce se bazeaza pe
confruntarea cu obiectul sau situatia care cauzeaza frica. Este eficienta in
tratarea agorafobiei sau anxietatii legate de un anumit loc sau situatie. 

2. Tratament medicamentos 
Cele mai utilizate medicamente folosite in tratamentul tulburarilor cauzate de
panica sunt: 
– inhibitori selectivi ai recaptarii serotoninei: Fluoxetina ( Prozac ), Sestralin,
Paroxetina. Daca aceste medicamente sunt ineficiente sau nu pot fi administrate
din cauza efectelor secundare se pot incerca alte antidepresive. 
– antidrepresive cu efecte neurotransmitatoare combinate, cum ar fi Venlafaxin; 
– benzodiazepine: Alprazolam (Xanax), Diazepam (Valium), Lorazepam,
Clonazepam sunt prescrise singure sau combinate cu un antidepresiv. 
Benzodiazepinele sunt folosite pentru combaterea rapida si pe termen scurt a
simptomelor si pot face parte din tratamentul de intretinere singure sau
combinate cu antidepresive. 

Medicamentele folosite pentru tratarea tulburarilor cauzate de panica

pot preveni atacurile de panica, dar nu inlatura frica de un posibil nou atac.
Consilierea este cea mai buna pentru inlaturarea fricii. Frica in sine poate
cauza un nou atac de panica. 

Pacientul poate sa reduca numarul atacurilor de panica in cazul tulburarilor

cauzate de panica si poate reduce severitatea simptomelor cand chiar se produce
un atac prin:
– reducerea anxietatii prin activitati de scadere a tensiunii nervoase si prin
scaderea nivelului de stres din viata zilnica;
– efectuarea de exercitii de relaxare care implica 10-20 minute de respiratii
profunde si exercitii de relaxare musculara efectuate in fiecare zi;
– exercitii fizice care imbunatatesc respiratia si rata cardiaca de cateva ori pe
saptamana;
– restrictii la alcool si cofeina ( sau eliminarea lor );
– inscrierea la terapie de grup, precum sunt cele organizate de asociatii de
specialitate;
– o alimentatie echilibrata care include alimente proaspete, hranitoare si evitarea
celor cu continut mare in zahar si grasime.