LUCRAREA NR.12 Este mai uşor să fi înţelept pentru alţii decât pentru tine însuţi.

La Rochefoucauld

DETERMINAREA COEFICIENTULUI LIMITĂ DE AMBUTISARE

LA PIESELE CILINDRICE FĂRĂ FLANŞĂ

1. Consideraţii generale
Coeficientul de ambutisare este una din modalităţile cele mai comode de apreciere a stării i
de deformare a pieselor cilindrice şi se defineşte ca raport între diametrul d al piesei ambutisate
şi diametrul D al semifabricatului plan, conform relaţiei:

(1)

Fig.1 Variaţia forţei cu cursa poansonului Fig.2 Procesul de ambutisare

Acest coeficient caracterizează gradul de deformare a materialului în procesul de

transformare prin ambutisare a semifabricatului plan în piesa cavă. Cu cât „m” este mai mic, cu
atât gradul de ambutisare este mai mare.
Menţinând constanţi toţi ceilalţi factori constructivi şi tehnologici şi modificând
coeficientul de ambutisare, are loc o creştere a forţei de ambutisare, (fig.1).
În timpul procesului de ambutisare (fig.2), forţa este transmisă semifabricatului de către
poansonul matriţei şi preluată de peretele vertical al piesei. La un moment dat, această forţă
ajunge să fie egală cu forţa de rupere a peretelui piesei, ceea ce duce la întreruperea procesului
de ambutisare. Valoarea coeficientului „m” de la care nu se mai poate realiza ambutisarea, se
numeşte coeficient limită de ambutisare (cea mai mică valoare a coeficientului de ambutisare
pentru care materialul piesei nu s-a rupt).
Cunoaşterea coeficientului limită de ambutisare este necesară pentru aprecierea
posibilităţii de obţinere a piesei, cu dimensiunile date prin desenul de execuţie, într-o singură
sau mai multe operaţii de ambutisare.
 Coeficientul limită de ambutisare „m” este influenţat de proprietăţile fizico-mecanice ale
semifabricatului, de caracteristicile constructive ale părţilor active ale matriţei şi de condiţiile de
desfăşurare a procesului de ambutisare.

2. Scopul lucrării
În cadrul acestei lucrări, se urmăreşte determinarea coeficientului limită de ambutisare pe
cale experimentală prin măsurarea forţei de ambutisare în cazul pieselor cilindrice fără flanşă,
din tablă de oţel pentru ambutisare marca A3.

3. Exprimarea matematică a legăturii dintre forţa de ambutisare şi coeficientul de

ambutisare
Se consideră că legătura dintre forţa de ambutisare şi coeficientul de ambutisare este de
formă polinomială:

[daN] (2)

unde: - F- forţa de ambutisare;

- m - coeficientul de ambutisare;
- a, b, c – constante ce se vor determinată cu ajutorul datelor experimentale.

4. Stabilirea condiţiilor experimentale şi efectuarea experienţelor

Se foloseşte material cu grosimea g = 1,0 mm, din care s-au executat discuri de diferite
diametre, ale căror valori s-au determinat astfel încât coeficienţii de ambutisare (m = d / D) să
aibă valorile prezentate în tabelul 1, diametrul piesei fiind d=64 mm.
Forţa de reţinere Q s-a determinat cu relaţia:

[daN] (3)

astfel încât pentru fiecare diametru D al semifabricatului să se asigure o presiune de reţinere

q = 0,2 daN/mm². Raza de racordare a plăcii de ambutisare este rpl = 7,8mm.
Pentru fiecare coeficient de ambutisare (pentru fiecare experienţă) s-a asigurat forţa de
reţinere Q şi în urma prelucrării s-a citit forţa de ambutisare.
Standul experimental folosit pentru efectuarea experienţelor este alcătuit din presa
hidraulică PH40, matriţa dinamometrică cu elemente schimbabile rapid pentru ambutisarea
pieselor cilindrice mijlocii, traductorul inductiv de deplasări TIC100, tensometrul electronic cu
două canale N2321 şi oscilograful cu memorie S8 – 13.
Se ambutisează succesiv semifabricatele astfel încât să se obţină coeficienţi de ambutisare
între limitele , aşa cum rezultă din tabelul 1.
Ecuaţia de etalonare a captorului dinamometric este:

V [daN] (4)

în care: este deformaţia specifică citită la tensometrul electronic [μm/m]; V – tensiunea citită
la osciloscop [volţi].
Tabelul 1
m 0,5 0,55 0,6 0,65 0,7
D [mm] 128 116 106,5 98,2 91,5
 Q=Aq [daN] 1582,06 1122,13 790,10 523,22 323,57
[μm/m] 21,66 15,36 10,82 7,16 4,43
div [100μm/m] 10,83 7,68 5,41 3,58 2,22
V [volţi]
F [daN]

5. Determinarea coeficienţilor de regresie şi a coeficientului de corelaţie

Pentru determinarea coeficienţilor modelului (2) se foloseşte metoda celor mai mici pătrate.
Pentru ajustarea unui polinom de gradul doi cu ajutorul metodei celor mai mici pătrate se
efectuează „n” experienţe, dând variabilei independente x, diferite valori şi măsurând valorile
corespunzătoare ale variabilei dependente y.
Se consideră polinomul de aproximare:

(5)

care urmează să fie ajustat cu ajutorul datelor experimentale.

Considerând cunoscute valorile coeficienţilor modelului (5), pentru diferite valori ale
variabilei independente se obţin valorile variabilei dependente prezise de model . Diferenţa:

(6)

între răspunsul măsurat în fiecare punct experimental y şi cel prezis de model în acelaşi
punct experimental poartă numele de reziduu sau deviaţie de la regresie şi se notează cu .
Estimarea coeficienţilor modelului (5), prin metoda celor mai mici pătrate are la bază
minimizarea sumei pătratelor rezidualelor în fiecare punct experimental.

(7)

Înlocuind în expresia (7) pe din expresia (5) se obţine:

(8)

Ţinând cont că reprezintă forţa de ambutisare şi coeficientul de ambutisare ,

expresia (8) devine:
(9)

Expresia (9) este minimă atunci când:

(10)
 Se obţine un sistem de trei ecuaţii liniare în raport cu coeficienţii a, b, c, numit sistemul
ecuaţiilor normale, care, rezolvat, dă coeficienţii modelului de aproximare. Sistemul are forma:

(11)

Constantele a, b, c se determină cu relaţiile:

(12)

în care au expresiile:

(13)

Pentru uşurinţa calculelor este necesar să se completeze tabelul 2.

Tabelul 2
Nr. exp.
1
2
...
...
n

Pentru aprecierea intensităţii legăturii dintre „m” şi „F”, stabilită cu ajutorul datelor
experimentale, se foloseşte coeficientul de corelaţie R, care se determină cu relaţia:

(14)

Cu cât valoarea acestui coeficient este mai apropiată de unitate cu atât legătura dintre cele
două mărimi este mai strânsă.

6. Determinarea coeficientului limită de ambutisare

 În relaţia (2), obţinută cu ajutorul datelor experimentale, se pune condiţia ca forţa să fie
egală cu forţa la care piesa s-a rupt (fig. 3).
Relaţia (2) devine:

[daN] (15)

Din această relaţie se determină coeficientul corespunzător ruperii materialului, deci

coeficientul limită de ambutisare, ca o rădăcină a ecuaţiei, care îndeplineşte condiţia:

(16)

Fig.3 Variaţia forţei cu coeficientul de ambutisare

7. Observaţii şi concluzii
Pentru ca piesa să nu se rupă, deci procesul de ambutisare să nu se întrerupă, este
necesar ca ambutisarea să se realizeze cu un coeficient de ambutisare mai mare decât
coeficientul limită de ambutisare.
Se va compara valoarea coeficientului (admisibil) de ambutisare, găsită experimental, cu
cea recomandată în lucrările de specialitate şi se va încerca explicarea diferenţelor constatate.

Numai creaţia răscumpără toate suferinţele.

L. Blaga