INTRODUCERE

Competiţia economică globală şi evoluţia rapidă a cerinţelor şi

preferinţelor consumatorilor au determinat, în ultimii aproximativ zece
ani, schimbări majore în metodele de producţie şi structura
organizaţională a sistemelor productive. Organizarea tradiţională,
bazată pe ierarhizarea şi ordonarea secvenţială a operaţiilor în cadrul
proceselor de aprovizionare-producţie-desfacere, s-a dovedit insuficient
de flexibilă pentru a putea răspunde în mod adecvat modificărilor
extrem de dinamice ale condiţiilor de desfăşurare a proceselor
economice complexe.
Devine tot mai clar că lumea viitorului va fi una caracterizată de
schimbări tehnologice rapide, de realizarea de produse şi servicii din ce
în ce mai diversificate pentru a răspunde unor nevoi şi cerinţe cât mai
personalizate ale consumatorilor şi de ferestre de oportunitate pe piaţă
din ce mai înguste. O întreprindere de succes în aceste condiţii va fi una
adaptivă, agilă şi care răspunde cât mai exact la nevoile clienţilor.
Treptat va creşte autonomia locală prin deplasarea responsabilităţii
decizionale către acei manageri care sunt cei mai apropiaţi de
consumator. Informatica şi telecomunicaţiile vor avea, în acest context,
un rol major în combinarea beneficiilor organizării întreprinderii sub
formă de unităţi de producţie autonome distribuite cu economiile de
scală pe care o infrastructură de producţie puternic integrată le poate
realiza.
Este destul de greu astăzi să ne imaginăm cum va arăta
întreprinderea secolului XXI. Dar devine tot mai clar faptul că
mecanismele de control, programare şi planificare în condiţiile unei
organizări a producţiei centralizate şi secvenţiale constituie încă de pe
acum şi într-o proporţie din ce în ce mai mare, o frână în dezvoltarea
unor noi metode de organizare flexibile, care să răspundă schimbărilor
 AGENŢI şi MODELAREA BAZATĂ pe AGENŢI în ECONOMIE

frecvente în procesul de producţie şi variaţiilor mari întâlnite în

cerinţele şi nevoile consumatorilor.
Metodele tradiţionale de organizare şi conducere a producţiei
limitează drastic extinderea şi reconfigurarea capacităţilor de producţie
datorită costurilor mari implicate de acestea. De asemenea, aceste
metode devin din ce în ce mai puţin adecvate complexităţii inerente a
sistemelor de producţie actuale care pot încorpora mii şi mii de
componente active (oameni, maşini, linii tehnologice, informaţie ş.a.) şi
între care se stabilesc miliarde de interdependenţe.
Care ar fi, însă, cerinţele de bază pe care ar trebui să le
îndeplinească întreprinderea secolului XXI pentru a putea răspunde în
mod adecvat la modificările continue pe care pieţele, noile tehnologii şi
competitorii le introduc continuu şi din ce în ce mai frecvent în mediul
său înconjurător? Shen şi Norrie (1999) au sintetizat aceste cerinţe
fundamentale pe care trebuie să le îndeplinească următoarea generaţie
de sisteme de producţie pentru a putea suporta competiţia globală,
inovarea continuă şi schimbarea rapidă a cererii pe piaţă.
Aceste cerinţe fundamentale, aşa cum sunt ele sintetizate în [60],
sunt următoarele:
• Integrarea întreprinderii: pentru a putea face faţă cât mai bine
competiţiei globale şi a răspunde rapid la cerinţele pieţei, o
întreprindere individuală sau colectivă va trebui să fie integrată cu toate
sistemele sale de management (de exemplu aprovizionare, desfacere,
producţie, planificare şi programare, control, transport, resurse,
personal, materiale, calitate etc.), precum şi cu partenerii săi, utilizând
reţele de tip Intranet şi Internet;
• Organizarea distribuită: pentru o integrare eficientă între
organizaţii distribuite, va fi necesară utilizarea sistemelor distribuite
bazate pe cunoaştere, care să facă legătura rapidă între cererile clienţilor
exprimate pe piaţă şi managementul resursele de producţie din cadrul
fiecărei componente a organizaţiei;
Introducere

• Medii eterogene: astfel de sisteme de management bazate pe

cunoaştere vor avea nevoie de software şi hardware eterogen, distribuit
atât în mediul de producţie cât şi cel informaţional;
• Interoperabilitatea: Medii informaţionale eterogene pot utiliza
diferite limbaje de programare, pot reprezenta datele utilizând diferite
limbaje şi modele de reprezentare şi pot opera pe diferite platforme de
calcul. Subsistemele şi componentele din aceste medii eterogene ar
trebui însă să funcţioneze împreună într-o manieră eficientă.
Translatarea şi alte modalităţi de comunicare între aceste medii
informaţionale vor fi necesare pentru a asigura interoperabilitatea sau
interacţiunea;
• Structură deschisă şi dinamică: trebuie să fie posibilă
integrarea dinamică a noi subsisteme (software, hardware, sau unităţi
de producţie) în cadrul sistemului sau deplasarea subsistemelor
existente fără oprirea şi reiniţializarea mediului de lucru;
• Cooperarea: întreprinderile vor trebui să coopereze total cu
furnizorii, partenerii şi clienţii lor pentru asigurarea cu materii prime şi
materiale, fabricarea anumitor componente, distribuţia produselor
finale pe pieţele pe care acestea sunt cerute, comercializarea produselor
şi serviciilor ş.a. O astfel de cooperare ar trebui să se realizeze într-o
manieră eficientă şi rapidă;
• Integrarea om-calculator: oamenii şi calculatoarele trebuie să
lucreze împreună în diferite etape ale dezvoltării produsului şi chiar pe
întregul ciclu de viaţă al produsului, ceea ce presupune un acces rapid
la informaţia şi cunoştinţele
necesare. Surse de informaţie eterogene trebuie să fie continuu integrate
pentru a susţine şi asigura necesarul de informaţie şi a mări în acest fel
capacitatea decizională a sistemului. Medii de comunicare bidirecţionale
sunt necesare pentru a asigura comunicarea rapidă şi eficientă între om
şi calculator şi a facilita interacţiunea cu procesele de producţie.
• Agilitatea: o atenţie considerabilă trebuie acordată reducerii
duratei ciclului de producţie pentru a putea răspunde cât mai rapid
dorinţelor şi cerinţelor consumatorului. Producţia agilă reprezintă
 AGENŢI şi MODELAREA BAZATĂ pe AGENŢI în ECONOMIE

abilitatea de adaptare a unui mediu de producţie la schimbarea

continuă şi neaşteptată a cerinţelor pieţei şi, în consecinţă, constituie o
componentă de bază a strategiei de producţie pentru competiţia globală.
Pentru a fi agile, facilităţile de producţie (maşini, linii tehnologice,
unităţi de producţie ş.a.) trebuie să fie capabile să se reconfigureze rapid
şi să interacţioneze cu sisteme şi parteneri eterogeni.
• Scalabilitatea: scalabilitatea înseamnă că resursele adiţionale
pot fi încorporate în organizaţie atunci când este necesar. Acest lucru ar
trebui să fie posibil pentru orice punct de lucru din sistem şi la orice
nivel din cadrul acestor puncte. Extinderea utilizării resurselor ar trebui
să fie posibilă fără a perturba interdependenţele organizaţionale şi
regulile de funcţionare anterior stabilite.
• Toleranţa la erori: sistemul de producţie – distribuţie –
aprovizionare ar trebui să aibă o toleranţă acceptabilă la erori atât la
nivelul întregului sistem cât şi la nivelul subsistemelor componente,
astfel încât abaterile semnificative de la parametrii şi programele de
producţie să poată fi detectate şi corectate, minimizând impactul lor
asupra mediului de lucru şi, mai ales, asupra produselor finale.
Desigur că aceste cerinţe sunt în prezent greu de satisfăcut şi
chiar de imaginat în condiţiile metodelor actuale de organizare şi
conducere a sistemelor de producţie. În principiu, metodele centralizate,
ierarhizate de conducere a producţiei, dominante astăzi, au avantaje
indiscutabile – toate informaţiile pot fi adunate într-un singur loc şi, la
un moment de timp dat, se poate formula o soluţie optimă de rezolvare
a unei probleme apărute, luând în considerare factori cunoscuţi, ceea ce
permite un control direct asupra diferitelor etape de rezolvare a
problemei. În realitate, însă, o astfel de modalitate de organizare şi
conducere este deosebit de complexă, deoarece este dificil să schimbi, să
adaptezi şi să inovezi procese conduse centralizat.
Modalitatea obişnuită de a rezolva problema într-o astfel de
situaţie este descompunerea acesteia în subprobleme slab conectate,
subprobleme care sunt luate în considerare individual în vederea
rezolvării şi apoi integrate din nou în sistemul complet. O astfel de
Introducere

metodă, numită şi decompoziţională, poate fi aplicată cu succes atunci

când în sistem pot fi detectate destul de uşor subsisteme care sunt într-o
măsură destul de mare independente, astfel încât interdependenţele
dintre acestea pot fi considerate ca perturbaţii cu efecte minore asupra
funcţiilor îndeplinite de subsistemele respective. Totuşi, această ipoteză
este deseori greu de realizat şi de aici rezultă probleme dificile de
corelare şi integrare a soluţiilor parţiale într-o soluţie generală. Toate
aceste dificultăţi sunt amplificate în condiţiile unor sisteme de
dimensiuni mari sau care sunt distribuite pe suprafeţe geografice
întinse. Există astăzi companii ale căror activităţi se desfăşoară la nivelul
unei întregi ţări sau chiar a mai multor ţări sau continente. În cazul
acestor companii este evident că metodele de conducere centralizate, ca
şi cele descentralizate de altfel, întâmpină dificultăţi similare, deşi din
motive diferite.
O metodă distribuită de rezolvare a problemelor este mai mult
constructivă decât decompoziţională. În loc să se pornească de la un
sistem complex şi apoi să se descompună acesta în subsisteme sau
subprobleme, metoda distribuită defineşte mai întâi componentele şi
interacţiunile dintre acestea. Comportamentul întregului sistem este
apoi urmărit prin studierea efectelor interacţiunilor dinamice care se
formează între componente, subsisteme sau elemente. Când acest
comportament este diferit calitativ de cel ce s-ar obţine prin simpla
agregare a componentelor considerate izolat, se spune că el este
emergent. Comportamente emergente extrem de complexe pot să rezulte
din comportamente foarte simple ale componentelor şi interacţiunilor
dintre ele.
Managementul sistemelor distribuite este impus de realitate, mai
ales atunci când diferitele părţi ale sistemului condus aparţin unor
organizaţii independente sau virtuale. Acesta este cazul, de exemplu, al
reţelelor de comerţ electronic, dar poate fi întâlnit şi în cazul sistemelor
componente ale unor unităţi organizaţionale diferite din cadrul unei
anumite companii, dacă aceasta îşi desfăşoară activitatea pe arii
 AGENŢI şi MODELAREA BAZATĂ pe AGENŢI în ECONOMIE

geografice mari. În acest fel, autonomia devine o proprietate intrinsecă a

sistemului şi nu o caracteristică impusă prin proiectarea acestuia.
Problema care se cere rezolvară, în cazul acestor sisteme
distribuite, este să se atingă un grad de sinergie între subsisteme
componente având scopuri diferite, uneori contradictorii, fără să se
sacrifice autonomia acestora.
În cele ce urmează, vom prezenta unele dintre cele mai recente
modalităţi propuse pentru abordarea unor astfel de probleme
distribuite, apărute fie în sistemele de producţiei, în reţelele de
distribuţie, în comerţul electronic, în conducerea companiilor mari etc.
Este vorba despre agenţi şi sistemele multiagent. Agenţii reprezintă, în
esenţă, elemente sau componente ale unui sistem care pot funcţiona în
mod autonom în anumite condiţii de mediu şi pot interacţiona cu
celelalte componente pentru realizarea scopului propriu sau a unui scop
comun, definit la nivelul întregului sistem. Sistemele multiagent sunt
formate din agenţi eterogeni care interacţionează în vederea realizării
unor obiective comune anterior definite.
Evident că aceste definiţii sunt minimale, în sensul că ele nu
redau decât foarte pe larg noţiunile pe care le descriu, teoria şi metodele
referitoare la agenţi şi sistemele multiagent fiind astăzi într-o continuă şi
rapidă expansiune. La fel sunt şi aplicaţiile din ce în ce mai extinse şi
complexe pe care le au aceste metode. Printre cele mai dezvoltate
aplicaţii se numără şi cele legate de modelarea unor sisteme şi procese
economice complexe.
Modelarea-bazată-pe-agenţi, aşa cum se numeşte noua paradigmă
apărută la confluenţa dintre concepţia teoretică privind agenţii şi
sistemele multiagent şi aplicarea practică a metodelor derivate din
aceasta în studiul relaţiilor complexe dintre componentele şi elementele
unui sistem distribuit, indiferent de natura acestuia, reprezintă astăzi o
alternativă serioasă la modelarea-bazată-pe-ecuaţii, care domină de cel
puţin două secole ştiinţa. Modelul gravitaţional al lui Newton, modelul
regulatorului centrifugal al lui Maxwell, modelul echilibrului economic
al lui Pareto, precum şi alte modele de acest fel descriu, cu ajutorul
Introducere

uneia sau mai multor ecuaţii, un anumit proces fizic, chimic, mecanic,
biologic sau chiar economic. Caracteristic tuturor acestor modele este
faptul că sistemul sau fenomenul modelat are un comportament destul
de simplu, desfăşurat în condiţii deterministe, fără ca mediul
înconjurător să poată avea o influenţă determinantă asupra acestuia.
Este însă evident faptul că aceste condiţii, ce ar permite obţinerea unor
modele credibile, sunt cu totul particulare, poate chiar irealizabile în
cele mai multe dintre situaţiile întâlnite în realitate. Sistemele din lumea
reală au comportamente deosebit de complexe, acţionează în condiţii
puţin sau chiar deloc cunoscute şi asupra lor îşi exercită influenţa
nenumăraţi factori perturbatori, unii dintre aceştia putând chiar să
modifice în mod dramatic comportamentului sistemului respectiv.
Poate fi atunci considerat credibil un model care încearcă să surprindă
în câteva relaţii matematice o complexitate pe care de multe ori chiar şi
gândirii umane îi este greu să o exprime?
O cale urmată până acum a fost aceea prin care se încerca
dezvoltarea complexităţii modelului prin utilizarea unor tehnici şi
metode din ce în ce mai sofisticate. Metodele de modelare şi simulare s-
au dezvoltat foarte mult, obţinându-se anumite succese în încercarea de
a aborda sisteme reale dintre cele mai complicate. Dar şi aici există o
limită evidentă, şi anume aceea dată de pericolul ca modelul însuşi să
devină mai complicat decât însuşi sistemul modelat.
Modelarea-bazată-pe-agenţi propune o altă cale, şi anume cea
constructivă, prin care complexitatea să poată fi modelată asamblând
diferite elemente şi componente care au, fiecare în parte,
comportamente destul de simple, dar care, prin interacţiunile dintre ele,
să determine ajungerea la un comportament de ansamblu complicat.
Comportamentul emergent obţinut reprezintă, în condiţiile specificate
ce pot fi oricât de diversificate, comportamentul complex al sistemului
modelat.
Lucrarea de faţă încearcă să descrie câteva dintre modalităţile
prin care agenţii şi modelarea-bazată-pe-agenţi pot deveni instrumente
 AGENŢI şi MODELAREA BAZATĂ pe AGENŢI în ECONOMIE

utile în demersul de a obţine modele mai performante pentru

înţelegerea proceselor şi fenomenelor complexe din economie.
Vom arăta, astfel, în primul capitol, că teoria şi metodele-bazate-
pe-agenţi şi sistemele multiagent reprezintă o modalitate naturală de a
depăşi limitele metodelor tradiţionale de a conduce şi controla procesele
de producţie şi activităţile aferente acestora, mai ales dacă ele se
desfăşoară pe spaţii largi, ajungând la nivelul teritoriului unei ţări sau
chiar al mai multor ţări în condiţiile companiilor transnaţionale. Vom
defini agenţii, vom introduce diferite categorii de agenţi şi vom arăta
modul în care ei pot fi interconectaţi unul cu altul şi cu mediul
înconjurător.
În cel de-al doilea capitol vom trece în revistă principalele
aplicaţii ale sistemelor multiagent în domeniul economic. De la prima
aplicaţie a acestora din 1987, când s-a realizat un sistem de urmărire a
contractelor, şi până în prezent, s-a ajuns să fie active sau în faza de
experiment un mare număr de sisteme multiagent, unele dintre ele de
tip inteligent, care realizează funcţii legate de conducerea proceselor
industriale distribuite, e-comerţ, e-banking, negocierea şi derularea
contractelor ş.a.
Datorită creşterii numărului de aplicaţii în economie, dar şi a
interesului acordat de economişti aspectelor teoretice şi practice ale
agenţilor şi sistemelor multiagent, s-a constituit un domeniu de
cercetare nou, denumit economia bazată pe agenţi. Principalul scop
urmărit în cadrul acestui domeniu este crearea de economii artificiale
(virtuale), pornind de la interacţiuni economice şi de altă natură între
agenţi care, la început, nu au cunoştinţe despre mediul înconjurător, dar
au abilitatea de a învăţa şi decide, ca apoi să se observe ce tipuri de
pieţe, instituţii şi tehnologii dezvoltă agenţii respectivi, cum îşi
coordonează acţiunile şi se organizează ei înşişi într-o economie.
Economiile de piaţă pot fi astfel analizate ca sisteme adaptive complexe,
constând dintr-un mare număr de agenţi adaptivi între care există
interacţiuni paralele locale. Aceste interacţiuni locale dau naştere
anumitor regularităţi macroeconomice cum ar fi protocoale de împărţire
Introducere

a pieţei şi norme de comportament care, la rândul lor, au o reacţie

inversă asupra tipului şi intensităţii interacţiunilor locale. Rezultatul ce
se obţine este o economie virtuală înţeleasă ca un sistem dinamic
complicat de lanţuri cazuale recurente, conectând comportamente ale
agenţilor individuali, reţele de agenţi interdependenţi şi rezultate
sociale.
În capitolul al treilea vom integra conceptele şi metodele bazate
pe agenţi inteligenţi şi sisteme multiagent cu procesele de
aprovizionare-producţie-desfacere. Aceste din urmă constituie un
domeniu de maxim interes în aplicarea metodelor de modelare-bazată-
pe-agenţi în economie. Totuşi, ca orice tehnologie, şi aceste metode au
anumite limite, care le fac mai mult sau mai puţin adecvate aplicării
practice. De aceea, în conceperea şi implementarea în practică a unor noi
sisteme economice, trebuie să se ţină cont de faptul că există cinci
caracteristici principale ce determină ca problema respectivă să se
dovedească mai mult sau mai puţin adecvată pentru utilizarea
sistemelor multiagent: modularitatea, descentralizarea,
substituibilitatea, slaba structurare şi complexitatea. În unele cazuri
practice, o problemă economică ce trebuie rezolvată poate să aibă în
mod natural aceste caracteristici. Dar, în cele mai multe situaţii,
caracteristicile respective pot fi realizate prin reproiectarea sau
regândirea situaţiei respective. Acest lucru sugerează un fapt ce trebuie
subliniat de fiecare dată: metodele bazate pe agenţi şi sistemele
multiagent, şi cu atât mai mult sistemele formate din agenţi inteligenţi,
nu reprezintă un panaceu universal pentru problemele nerezolvate din
economie şi nu înlocuiesc alte metode decât în măsura în care se
dovedesc în mod real adecvate caracteristicilor principale ale proceselor
sau sistemelor economice avute în vedere.
Aplicarea metodelor bazate pe agenţi în domeniul economic a
înregistrat, în mod clar, un succes deosebit în două domenii în care
aceste metode s-au dovedit deosebit de adecvate: managementul
lanţurilor de ofertă (supply chains) şi proiectarea şi realizarea de
întreprinderi virtuale.
 AGENŢI şi MODELAREA BAZATĂ pe AGENŢI în ECONOMIE

Scurtarea ciclului de viaţă al produselor, creşterea competiţiei pe

piaţă şi aşteptările din ce în ce mai mari ale clienţilor au făcut ca multe
companii să-şi reorienteze interesul de la managementul sistemelor de
producţie către managementul lanţurilor de ofertă. În plus, în ultimii
ani, a devenit clar faptul că multe companii şi-au redus costurile de
producţie cât de mult a fost posibil. De aceea, în aceste cazuri, singura
modalitate de reducere în continuare a acestor costuri este trecerea la o
nouă filozofie de a gândi producţia şi scopurile acesteia, în conexiune
strânsă cu piaţa şi nevoile cât mai individualizate ale clienţilor. Lanţurile
de ofertă constituie un posibil răspuns la cerinţa de a îmbunătăţi
permanent serviciile adresate clienţilor, în strânsă corelaţie cu scăderea
costurilor de producţie.
Agenţii inteligenţi şi sistemele multiagent sunt modalităţi
deosebit de utile şi pentru conceperea şi realizarea de întreprinderi
virtuale. Acestea reprezintă un mod de a privi procese de producţie sau
companii diferite ca pe o singură întreprindere. O întreprindere virtuală
apare ca un lanţ al ofertei interconectat în care diferitele activităţi
realizate de mai multe companii sunt orientate către realizarea în comun
a unui produs sau serviciu cerut pe piaţă. Atunci când piaţa nu mai cere
produsul respectiv, întreprinderea virtuală dispare sau se orientează
către alte produse sau serviciu. Conceptul de întreprindere virtuală
combină, deci, avantajele întreprinderilor integrate (putere financiară,
disponibil de resurse, costuri de producţie reduse etc.) cu avantajele
întreprinderilor distribuite (flexibilitate în a răspunde cerinţelor pieţei,
uşurinţa conducerii / coordonării etc.).
Din perspectiva agenţilor şi sistemelor multiagent,
întreprinderea virtuală constituie un grup de agenţi (agenţie) dispuşi să
coopereze pentru realizarea unui scop comun. Odată ce piaţa unui
produs este identificată sau o comandă a unui client este primită, agenţii
interesaţi formează o întreprindere virtuală, care lucrează pentru acea
piaţă sau acel client. Agenţia combină deci potenţialul de cooperare şi
expertiza agenţilor individuali pentru realizarea anumitor scopuri sau
obiective comune.
Introducere

Cooperarea în cadrul întreprinderii virtuale este bazată pe

schimbul permanent de informaţie, dar şi pe capacitatea de învăţare a
agenţilor în raport cu cerinţele dinamice ale pieţei. Este, de aceea,
necesară o nouă abordare în ceea ce priveşte realizarea unui model de
arhitectură pentru dezvoltarea sistemului multiagent care îl constituie
întreprinderea virtuală. În acest scop, modelarea-bazată-pe-agenţi
(capitolul patru al lucrării) integrează toate mijloacele necesare
reprezentării adecvate a agenţiei din care va emerge întreprinderea
virtuală. O astfel de metodologie de rezolvare a problemei de proiectare
şi realizare a unei întreprinderi virtuale prezintă o serie de avantaje cum
ar fi: un singur spaţiu virtual (platforma pentru întreprinderea virtuală
conţine un singur punct de intrare pentru a accesa toate informaţiile
necesare identificării şi comunicării oportunităţilor de piaţă sau
comenzilor clienţilor); integrarea conţinutului informaţional şi
comunicaţiilor (stocarea şi reprezentarea informaţiilor necesare şi
utilizarea unui protocol intern de comunicare între agenţi); eficienţa
operaţională şi inovativă (agenţii inteligenţi cu dorinţa de a coopera
facilitează atingerea unei eficienţe funcţionale maxime şi au capacitatea
de a formula noi scopuri, cum ar fi, de exemplu, noi produse); suport
procesual (având toate mijloacele necesare realizării scopurilor,
platforma permite integrarea tuturor operaţiilor necesare de-a lungul
lanţului ofertei).
În capitolul al cincilea se prezintă pe larg modalităţile de
modelare-bazată-pe-agenţi utilizate în proiectarea arhitecturilor
întreprinderilor virtuale şi lanţurilor ofertei. Metodele dezvoltate în
cadrul acesteia sunt orientate către identificarea comportamentelor
individuale ale indivizilor şi încorporarea acestora în programe prin
care se reprezintă agenţi având diferite funcţii sau scopuri. Aceşti agenţi
au autonomie decizională, cooperează, negociază şi conlucrează în
vederea atingerii propriilor obiective sau a unor obiective comune
anterior definite.
Sistemele multiagent sunt larg utilizate în diferite domenii,
dintre care proiectarea întreprinderilor virtuale reprezintă, evident,
 AGENŢI şi MODELAREA BAZATĂ pe AGENŢI în ECONOMIE

unul dintre cele mai interesante şi productive. De aceea, vom prezenta

în cadrul acestui capitol şi câteva concluzii desprinse din studiul
diferitelor modalităţi de proiectare şi realizare a întreprinderilor virtuale
utilizând agenţi inteligenţi.
În capitolul şase vom prezenta proiectul unei noi arhitecturi de
întreprindere virtuală, obţinut prin utilizarea teoriei privind agenţii şi
sistemele multiagent, accentuând aspectele legate de realizarea
activităţilor de producţie-aprovizionare-desfacere distribuite şi a
lanţurilor ofertei.
În capitolul final vom prezenta câteva dintre concluziile şi
direcţiile de dezvoltare viitoare ale metodelor expuse în lucrare. Evident
că ne aflăm abia la începutul aplicării lor practice, fiind necesară o
perioadă mai lungă în care ele să fie studiate şi experimentate. Cu toate
acestea, rezultatele obţinute până acum ne îndreptăţesc să credem că ne
aflăm în faţa uneia dintre cele mai radicale transformări a concepţiei şi
metodelor de abordare ale fenomenelor şi proceselor economice în
vederea modelării şi simulării acestora. Îmbinarea naturală dintre forma
reală a procesului sau fenomenului respectiv şi modelul acestuia,
posibilă în modelarea-bazată-pe-agenţi, dă posibilitatea obţinerii unui
grad mult mai înalt de înţelegere şi explicitare a comportamentului
emergent al unui sistem economic distribuit. Şi cum numărul unor astfel
de sisteme este din ce în ce mai mare, iar extinderea lor la scară globală
este un fapt cert, metodele şi conceptele expuse în lucrarea de faţă vor
deveni destul de curând instrumente fireşti de abordare a unor
probleme pe care astăzi încă le considerăm foarte greu de rezolvat.