Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” vă propune revista bibliografică „Mihai Sadoveanu, un

scriitor fără vârstă, un mag al tinereţii lieraturii” – 60 DE ANI DE LA TRECEREA ÎN NEFIINȚĂ A

PROZATORULUI ROMÂN – MIHAI SADOVEANU

„O bună lectură pe care nu ai digerat-o e ca un ospăț bun rău digerat.” (Mihai Sadoveanu)
În anul 1880 se naște, la Pașcani, în estul Moldovei, Mihai Ursachi (numele de Sadoveanu,
primindu-l legal, de-abia în 1891). Copil fiind începe să citească unele cărți din Biblioteca tatălui său,
în același timp fiind îndrumat și de învățătorul său. În mod deosebit este atras de povestirile cu
haiduci, extrem de răspândite în epocă. Debutează în revista umoristică din București „Dracu”
în 1897, cu schița „Domnișoara M din Fălticeni”, pe care îl semnează cu pseudonimul Mihai din
Pașcani. În 1898 începe să colaboreze la foaia „Viața nouă” a lui Ovid Densusianu, alături de Gala
Galaction, Tudor Arghezi ș.a., semnând cu numele său, dar și cu pseudonimul M.S. Cobuz, cu un alt
un poem. Publică ulterior o serie de Povestiri vânătorești, cronici, foiletoane și versuri, nuvele,
recenzii și traduceri, evocări istorice, romane. Colaborează la diferite reviste, printre care și: Albina,
Convorbiri literare, Editura tineretului, Lumea, Pagini literare, România literară, Sămănătorul, , Viața
nouă ș.a. Începe să scrie pentru reviste non-simboliste precum „Opinia” și „Pagini Literare”. În
paralel, a fondat și tipărit un manual pentru o scurtă perioadă un jurnal cunoscut sub numele
de „Aurora” sau „Lumea”.
A fost povestitor, scriitor ( nuvelist, romancier), academician și om politic român. Este
cunoscut mai ales pentru romanele sale istorice și de aventuri, deși autorul a creat pagini nemuritoare
despre lumea țărănească din Moldova, despre natura României și a scris, de asemenea, reportaje și
pagini memorialistice. Devine un scriitor profesionist între anii 1908-1909, după ce se alătură
Societății Scriitorilor din România, devenind și președintele acesteia la 2 septembrie 1909.

Depășind caracterizările larg acceptate și devenite loc comun, care-l prezintă drept maestru al
descrierilor de natură, sau de cele livrești, creator al unui stil original ce valorifică lexicul
cronicarilor, îl putem (re)descoperi pe Mihai Sadoveanu ca pe un mare prozator al secolului XX, care
poate fi citit cu plăcere și în secolul XXI. Se arată a fi un continuator al marilor clasici. Opera sa
primește întreaga prețuire în vremea noastră.

În anul 1901, care poate fi considerat unicul plin de activitate al scriitorului, Sadoveanu a
publicat în jurnalul „Contemporanul” povestirea „Ion Ursu”. Aici aflăm cum creștinul Ion Ursu intră
în faliment. El pleacă la oraș pentru a câștiga o bucată de pâine pentru familia sa. Însă el cade pradă
beției și se lasă în brațele desfrîului. Soția sa e lăsată singură. După ce se îmbolnăvește, el înearcă să
se întoarcă acasă în sat, însă acolo îl așteaptă mari neplăceri. N-are cale de scăpare. Este nevoit să se
întoarcă din nou la oraș. Însingurat, sleit de puteri, nu știe contra cui să lupte și unde să găsească
adevărul. Ceea ce aflăm de la doctorul care-l vindecă pe Ion Ursu, este că scriitorul își dezvăluie
propria-și suferință pentru propriul său popor.

În cele ce urmează, ne vom referi cartea sa „Frații jderi”, prefața aparținând fiicei scriitorului
Profira Sadoveanu. În opinia dumneaei, în această trilogie dimensiunile sunt de epopee, acest roman
fiind incontestabil adevăratul nostru epos eroic. Cartea cuprinde trei capitole de mari dimensiuni:
Ucenicia lui Ionuț, Izvorul Alb și Oamenii măriei sale. Scriitorul s-a servit atât de tehnica epopeii
clasice cât și de aceea a romanului de aventuri, izbutind să realizeze una dintre cele mai populare
cărți ale sale. Când Frații jderi va fi tradusă în limbi de mare circulație, figura lui Ionuț, va deveni tot
atât de cunoscută ca și aceea a lui Ahile și D᾿Artagnan. De la „Șoimii” și până la „Frații jderi și
„Nicoară Potcoavă”, romanul istoric sadovenian a parcurs o îndelungată, dar rodnică perioadă de
1
dezvoltare și de afirmare, a străbătut drumul de la evocarea poematică, de juvenilă incantație lirică, la
sublima armonie simfonică a capodoperei. „Neamul șoimăreștilor” înscrie cea dintâi realizare de
valoare în domeniul romanului isoric, atât în cadrul operei lui Mihai Sadoveanu, cât și în evoluția
literaturii române.

Un roman care-l scoate în relief, fără îndoială, Baltagul, este unul al existenței românești
ancestrale, vor spune unii. Alții vor pleda pentru-o altă valoare a sa, că este un roman baladesc, sau
un roman erotic, sau chiar roman polițist. „Baltagul” este, prin repeziciune şi desăvârşit echilibru al
expresiei, una din cele mai bune scrieri ale lui M. Sadoveanu. Mulţi preţuiesc această scurtă naraţiune
ca roman, vorbind de creaţia scriitorului, de posibilitatea psihologică a eroilor. Vitoria, eroina
principală, nu e o individualitate, ci un exponent al speţei. Cazul din Baltagul e, în punctul de plecare,
acela din Mioriţa. Vitoria e un Hamlet feminin, care bănuieşte cu metodă, cercetează cu disimulaţie,
pune la cale reprezentaţiuni trădătoare şi, când dovada s-a făcut, dă drum răzbunării. Acțiunea are loc
într-un ținut al oierilor, ca punct de plecare. Un cioban a fost ucis de alţi păstori spre a fi prădat de
turme. Scriitorul a depăşit însă cu mult această temă, mai mult lirică, construind un epic suprapus.
Nechifor Lipan nu se întoarce într-o toamnă acasă şi nevasta lui, Vitoria, cade la negre prepusuri.
După o criză de îndoială, Vitoria capătă încredinţarea că bărbatul a fost ucis. Durerea se descarcă în
certitudine şi dă naştere hotărârii pioase de a găsi trupul bărbatului şi a-l îngropa creştineşte. Într-o
societate de tip arhaic, rezolvarea zbuciumului în ritm e foarte normală şi îndârjirea femeii de a-şi
îndeplini ultimele îndatoriri de afecţiune faţă de soţ e mişcătoare. Tragedia greacă ne-a obişnuit cu
înmormântări pioase. Scriitorul complică această situaţie cosmică. În căutarea bărbatului, Vitoria
pune o aplicaţie de detectiv. O adevărată nuvelă poliţienească, în stil ţărănesc, bineînţeles, cu o artă
remarcabilă, Vitoria dovedind o luciditate excesivă.

În Sadoveanu se confesează sufletul colectiv printr-o povestire aparent liniştită ca apa mării
înainte de furtună, cu lungi tăceri pentru contemplarea decorului, lăsând loc liber sugestiei şi
încordând aşteptarea auditorului până la inevitabilul deznodământ.

Luat în totalitate, Mihai Sadoveanu e un mare povestitor, cu o capacitate de a vorbi autentic

enormă, asemănător lui Creangă şi lui Caragiale, mai inventiv decât cel dintâi, mai poet decât cel de
al doilea, deşi (o vom spune și pe aceasta!) fără echilibrul artistic al lui Caragiale. Sadoveanu creează
întâi un Univers pentru a-şi aşeza făpturile sale, care nu sunt însă mişcate ca la romanticul francez de
melancolii stilizate, ci de porniri instinctive, tăcute şi rituale. E un vrăjitor în faţa căruia lumea se
naşte şi trăieşte, într-o tinereţe veşnică. Mihail Sadoveanu este un poet tot atât de mare ca Mihai
Eminescu şi Lucian Blaga. Sadovenianismul înseamnă, poate, înainte de toate, poezie, dar o poezie
care-şi crează existenţa, durata, limbajul, inefabiul din memoria lumii arhaice şi vegetale. Literatura
sadoveniană este de o actualitate mai mult decât evidentă atât prin poezia care o invadează şi o
susţine cât şi prin viaţa personajelor, intense și durabilă.

În anul 1938, 6 februarie, i se îmânează, în cadrul unei solemnități, diploma de „doctor honoris
causa” al Universității din Iași. În acest an, la Editura Cartea Romanească, apare o nuvelă fantastică,
una dintre povestirile sale cele mai complexe, „Ochiu de urs”, creație care surprinde splendorile
naturii. În 1948 este ales vicepreședinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale. În 1956, la congresul
scriitorilor, este reales în funcție de președinte de onoare al Uniunii Scriitorilor. Îi apare volumul
Omagiu lui Mihail Sadoveanu, cuprinzând comunicări și articole prilejuite de a 75-a aniversare a
scriitorului. Călătorește în U.R.S.S. În 1961 este distins cu Premiul internațional Lenin pentru
întărirea păcii între popoare. În același an se stinge din viață, fiind înmormântat la Cimitirul Belu,
lângă Mihai Eminescu.
2