11 elegii - volum de versuri de Nichita Stănescu - analiza referat

11 ELEGII - Volum de versuri de Nichita Stanescu, aparut la Editura Tineretului.

Este volumul prin care Stănescu se afirma ca un poet de prima marime al generatiei. Daca
primele trei carti publicate anterior, „Sensul iubirii”, „O viziune a sentimentelor”, „Dreptul la
timp”, sufereau de o anumita imprecizie a imaginilor si a sensurilor (poetul se afla „in cautarea
tonului”), cu „11 Elegii Stănescu” isi gaseste registrul propriu, prin care va impune un nou stil
liric.

El trece de la o poetica dominata de metafore, cu certe valente expresive, dar oarecum lipsita de
personalitate, la o poetica a simbolurilor, capabile sa exprime cele -mai intime nuante ale vietii
sufletesti. Noutatea si originalitatea demersului au trebuit de altfel sa plateasca un tribut cenzurii,
care a cerut scoaterea din volum a Elegiei a noua (aceasta va aparea impreuna cu corpul
celorlalte elegii un an mai tarziu, in antologia Alfa).

Volumul este conceput ca un microcosmos, cele unsprezece elegii, impreuna cu „antielegia”

Omul/anta, alcatuind o cifra rotunda, care trimite la cele douasprezece figuri ale zodiacului
(cerul, ca totalitate spatiala), la cele douasprezece luni ale anului (anul, ca totalitate temporala)
sau la cei doisprezece apostoli. „11 Elegii” este „o carte a rupturii existentiale, chiar a eposului
existential, daca vrem sa-l numim asa, starea galbenusului si a albusului, in situatia de a alege alt
ou de var”, va marturisi scriitorul in Antimetafizica. „Bunavestire” pe care o anunta aceste
poeme este nasterea universului poetic al lui Stănescu, autorul Ordinii cuvintelor fiind probabil
cel de-al patrulea poet vizionar roman, dupa M. Eminescu. Lucian Blaga si Ion Barbu, care a
construit o adevarata cosmologic lirica.

De-a lungul intregii sale opere, Stănescu a dezvoltat arhitectura unui cronotop simbolic, care are
natura unui model cosmologic, cu nastere, evolutie si moarte. Precum in unele viziuni mitice,
geneza este imaginata ca o iesire dintr-un mare Ou cosmic, iar distrugerea ca o Apocalipsa de
foc. Intre aceste doua limite se desfasoara un univers pulsatoriu, care oscileaza intre doua "stari"
fundamentale ale poetului, "una materiala, senzoriala, configurata in comportamentul autarhic al
elementelor anatomice (organe, respectiv, simturi); alta, mai abstracta, sensibila si ganditoare"
(St. Aug. Doinas).

Poetul se arata succesiv atras de o dispozitie abstractizanta, rationala, speculativa, care se

constituie intr-un regim intelectiv al imaginarului, si, ca o contrareactie la acesta, de o dispozitie
"realista", concretizanta, "materialista", care functioneaza ca un regim senzorial al imaginarului.
Prin "filtrul" acestor doua regimuri complementare, lumea ii apare poetului fie ca un univers
inteligibil (ceea ce Stănescu numeste metafizica), alcatuit din esente si idei platoniciene, fie ca un
univers sensibil (antimetafizica), alcatuit din materii si indivizi concreti. Schema aceasta
cosmologica (In creatul Metafizica - Antimetafizica Apocalipsa) se regaseste in intreaga opera,
fiecare volum si poem gnomic adaugand noi module si nuante Ia universul imaginar. Cele
douasprezece elegii anunta si acopera, cu o mare putere de sinteza, toata aceasta evolutie poetica.
Astfel, Elegia intaia este dedicata Increatului, cel ce "incepe cu sine si sfarseste cu sine".

Folosind sugestii din cosmologiilc relativiste contemporane, Stănescu incearca sa imagineze

haosul originar, de dinainte de aparitia materiei si a formelor. Ion Pop vede aici un cronotop
divin, raonadic, suficient lui insusi, o totalitate de virtualitati, un timp si un spatiu plasmatic, un
"germene al unitatilor spatiale ce urmeaza a se constitui in multiplicitatea lor concreta".

Aflat in afara categoriilor spatiului si timpului, ale manifestarii si individuatiei, Increatul este
"inlauntrul desavarsit, interiorul punctului, mai inghesuit in sine decat insusi punctul".

Datorita lipsei de insusiri si trasaturi care sa-l caracterizeze, Increatul nu poate ii imaginat si
descris decat prin imagini si concepte negative, apofatice, prin ne-cuvinte. Simbolul nenascutului
este utilizat de Stănescu pentru a concretiza intuitia pe care poetul o are asupra propriei sale stari
de gestatie creatoare, de introversiune ce precede marea creatie, geneza universului imaginar.
Nasterea simbolica a cului poetic este narata in Elegia oului, a noua. Descriind interiorul oului
cosmic, Stănescu parc a incerca sa surprinda starile crepusculare ale creierului unui fat aflat in
pantecul matern. Privit din interior, din perspectiva embrionului, oul cosmic este o "coaja", o
"bolta", un "negru concav", un "tavan" limitativ.

Atunci cand naratorul simte ca a sosit momentul sa paraseasca "rotunda caldura", el se

transforma, simbolic vorbind, intr-un obiect perforant, capabil sa sparga cerul interior. Asemeni
unui "plisc", unui "obelisc", unei "pene de os", unei "stalactite" sau unei sageti, poetul iese din
pantecul cosmic si intra in lume printr-un zbor maiestuos. Prima miscare in universul imaginar
va fi asadar una ascensionala, de afirmare si luare in posesie a existentei.

Cu o nelimitata pofta de cunoastere, poetul doreste sa urce intr-un zbor simbolic spre bolta
cerului care se intinde deasupra sa. Iar arunci cand, purtai de clanul metafizic, va alingc cerul
insusi, poetul il va sparge si pe acesta, ca pe un nou ou cosmic, de o dimensiune superioara, care
se cere depasit la randul lui. Ia astfel nastere imaginea unui univers alcatuit din sfere concentrice,
tot mai mari, pe caic cui poetic le strabate succesiv, asemeni personajului Iona al lui Marin
Sorescu, care, iesind din chit, descopera ca acesta fusese inghitit de un chit mai mare, si asa mai
departe. Vectorul intelectiv care orienteaza asemenea reverii se concretizeaza in cateva scheme
dinamice fundamentale, cum ar fi zborul (transformarea in pasare, in vultur, in cal inaripai, in
inger) sau pelerinajul in Nord. In Elegia a opta, Stănescu imagineaza o calatorie in Hiperborcca,
tara "maimarilor mintii, loc al nasterilor de copii de piatra, din care sculptati suni doar sfintii".

Nordul, lumea gheturilor, este un simbol al ratiunii, al Intelectului cosmic. Dorind sa fie nascut
in I Iiperborcea, poetul exprima fascinatia pe care o exercita asupra sa universul ideilor
platoniciene, al esentelor metafizice. Ca si in poezia lui Ion Barbu, gerul, zapada, gheata sunt
materii care congeleaza pasiunile si emotiile trupului ("La frig cu noi si la gheata! imi voi
dezbraca trupul si voi plonja in ape") si stimuleaza activitatea cerebrala. Pentru a putea
contempla arhetipurile ultime ale lumii, poetul are nevoie sa "dezbrace" corpul si organele sale
de simt. Situate dincolo de substantele concrete si de indivizii particulari, Ideile nu pol fi
cunoscute decat cu ajutorul unui organ spiritual, inefabil, si anume "Invizibilul organ
cel fara nume fiind, neauzul, nevazul, nemirosul, negustul, nepipaitul cel dintre ochi si timpan,
cel dintre degel si limba".

Elegia a zecea este dedicata suferintei provocate de transmutarea poetului din cunoasterea
senzoriala intr-o stare contemplativa, de boala metafizica a aparitiei unui organ cognitiv abstract
("Suni bolnav de ceva intre auz si vedere, de un fel de ochi, de un fel de ureche neinvenlata de
ere"), de o rana astrala. Maladia abstractizarii este denuntata si in Elegia a doua, getica, unde
poetul deplange faptul ca toate rupturile existentiale se soldeaza eu nasterea unui zeu. Simbolul
poate fi inteles daca tinem cont ca, pentru Stănescu, ruptura (scorbura, crapatura, groapa, golul,
rana etc.) semnifica despartirea de tine insuti, abandonarea naturii tale fizice, contingente,
corporale si migratia intr-un eu spiritual, metafizic. Prin zborul spre inaltimi sau prin pelerinajul
in Nord, poetul se metamorfozeaza dintr-un om de carne intr-o liinta spirituala, intr-un inger sau
intr-un zeu. "Contemplarile" din Elegia a treia sugereaza seria de iranscendcri succesive prin care
eul poetic atinge cunoasterea absoluta, intra in punctul divin Aleph, devine una cu intregul.

Poemul este strabatut de amintirile fulgurante ale momentului de contopire cu Marele Tot, de
extaza mistica prin care naratorul a atins conditia divinitatii:

"Astfel ma incordam sa-mi aduc aminte

lumea pe care am inteles-o fulgerator,
si care m-a pedepsit zvarlin-du-ma-n trupul
acesta, lent vorbitor.

Dar nu-mi puteam aminti nimic.

Doar atat - ca am atins
pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde,
care, stiindu-ma, m-au respins".

In lumea Iui Stănescu, divinizarea nu inseamna de altfel o imortalizare, ci mai degraba ea

implica distrugerea, neantizarea. Ajuns in centrul cerului Ideilor, poetul simte ca, prin contopire
cu intregul, nodul fiintei sale risca sa se transforme in lumina pura si sa se spulbere in retelele de
energie ale cosmosului. De aceea, in metafizica lui Stănescu, fiinta absoluta este indisolubil
legata de neanl, intregul cosmic este "o bula de viata intr-un bloc total numit neanl", o "enclava
in nimic" (Antimetafizica).

Relatia paradoxala dintre tot si nimic este surprinsa in Omul-fanta, elegia care joaca, dupa poet,
rolul lui Iuda intre apostoli, fiindca, in timp ce celelalte elegii reflecta fiinta, aceasta descrie
neantul. Daca Increatul este "inlaunlnil desavarsit", fiinta in starea de maxima concentrare in
sine, Omul-fanta este exteriorul absolut, alteritatea in starea pura, tot ceea ce exista in afara
intregului, adica nimicul: "Omul-fanta are indepartate origini. El vine din afara: din afara
frunzelor, din afara luminii protecloarc si chiar din afara lui insusi".
El este fanta prin care fiinta se transforma in neanl; el nu are o existenta proprie, ci exista doar in
masura in care neantizeaza lucrurile din jurul sau ("azvarle mari piramide de vid peste mari
deserturi").

Desfasurand in subliminar speculatii de filosofie fenomenologica si existentialista, Stănescu

concepe Omul-fanta ca pe un simbol al constiintei abstractizante, care, asemeni unei oglinzi,
transforma lucrurile concrete in imagini fara consistenta, in dubluri imateriale. Pentru a combate
aceasta maladie a abstractizarii, care trezeste spaima de neant, intr-o alta serie de poeme
Stănescu propune fuga din metafizica si refugierea in universul concret, al materiilor, unde
individul nu mai este amenintat sa se topeasca in constiinta cosmica. Prin aceasta miscare
"antimetafizica" ia nastere cel de-al doilea segment al cosmosului stanescian, universul sensibil.
Organul care, printr-un efect contrar celui exercitat de creier, reatrage eul poetic din cerul ideilor
in campul obiectelor fizice este inima. Segmentele complementare Contemplatiilor, Crizele de
timp, din Elegia a treia, se refera la aceasta cadere din metafizic provocata de campul
gravitational al inimii.

Poetul redescopera bogatia senzatiilor si a sentimenelor, pe care, in zborul sau intelectiv, le

congelase in sine. De aceea, descinderea in lumea simturilor este, cum se arata in A unsprezecea
elegie, o "Intrare-n muncile de primavara".

Opusa simbolic iernii intelective, primavara este anotimpul caldurii corporale, al vietii naturii.
"Optiunea la real" (A saptea elegie) inseamna identificarea poetului cu frunzele, cu pietrele, cu
merele, cu caramizile, cu copacii. Sincronizandu-si imaginatia cu ritmurile infinitului mic,
Stănescu poate afirma, din interiorul acestei stari poetice: "Niciodata n-am sa fiu sacru. Mult,
prea mult am imaginatia celorlalte forme concrete".

A cincea elegie sau "Tentatia realului" imagineaza chiar un tribunal al "obiectelor concrete"
(merele, frunzele, umbrele, pasarile) care il judeca pe narator pentru ca s-a lasat tentat de zborul
metafizic. Pe de alta parte, este adevarat ca nici in universul sensibil poetul nu este ocolit de
spaima de neant. Retras in "chiliile rosii si albe ale sangelui meu" {A patra elegie), el nu poate
evita degradarea treptata, erodarea provocata de timp trupului sau. Asa cum cunoasterea
metafizica era amenintata de neantizare prin contopirea cu Marele Tot, la fel existenta fizica
sfarseste printr-o combustie a trupului, in care se aprind .jugurile Evului Mediu", ale marii
treceri. Solutia la aceasta dubla amenintare a mortii va fi gasita de poet in insasi arta sa: prin
poezie ("scrierea cu sine insusi"), scriitorul se transforma dintr-un om de carne intr-un om de
cuvinte. Imorlalitatea pe care o propune Stănescu prin intreaga aventura mistica pe care o
nareaza aceasta epica magna care este poezia sa este imortalitatea artei.