Ghid Emotional Pierderea Separarea Si Transformarea Relatiilor Signed

Acest document este oferit de către psihoterapeuți Alina Porumboiu, Alina Tomșa, Mihaela-Leocadia Hartescu în scopul campaniei umanitare
LaPrimulBebe. Toate drepturile aparțin autorilor și este interzisă distribuirea fără acordul acestora.
PIERDERE , SEPARARE ȘI MENȚINEREA /
TRANSFORMAREA RELAȚIILOR
G hid emoțional pentru părinți și copii

CUPRINS
Premize p.3
Mituri p.4
Cum le vorbim copiilor despre moarte? p.6
Comunicarea despre moarte și a muri - despre mine, părintele p.8
Moartea - Între comuniune și izolare p.10
Când și cum vorbim despre moarte? p.11
Cum le vorbim copiilor despre moarte la diferite vârste? p.14
Cum ar putea reacționa copilul la vestea morții cuiva drag p.18
Întrebări frecvente ale copiilor și cum le răspundem p.19
Doliu și resemnificarea relației p.23
Pentru un doliu sănătos p.25
Cum le vorbim copiilor despre separarea părinților lor? p.29
Să mai rămân pentru copil? p.29
Divorțul la diferite vârste ale copilului p.32
8 momente cele mai vulnerabile la divorț p.37
Când copilul este anunțat de divorț p.38
Posibile formulări ale mesajului p.41
Semne că copilul este copleșit de veste p.42
Intervenție pentru a-l ajuta să iasă din starea de șoc p.43
Cum le comunicăm celorlalți? p.45
Când un părinte (și copilul) se mută din casă p.46
Când se stabilește custodia copilului și termenii de vizitare p.48
Când copilul începe să trăiască în două lumi separate p.50
Când unul dintre părinți sau amândoi încep să se vadă cu altcineva p.53
Menținerea și transformarea relațiilor p.55
Nevoile fundamentale ale copiilor și ce este esențial în menținerea relațiilor p.56
Bebelușul/copilul ca și ființă competentă și capabilă să comunice, încă din uter p.57
Cum le comunicăm copiilor schimbările care apar? p.58
Care pot fi reacțiile copiilor la separare? Și cum îi însoțim în procesul emoțional? p.59
Cum dezvoltăm modalități de a ne menține relația? p.60
Practică de mindfulness a locului sigur și pentru conștientizarea relațiilor p.63
semnificative
Exercițiu de conștientizare a relațiilor semnificative p.64
Resurse - cărți ilustrate pe tema pierderii, separării și transformării relațiilor p.65
Alte resurse - studii și articole p.68
Alte resurse - cărți despre divorț p.69
Despre noi p.70
Acest document este oferit de către psihoterapeuți Alina Porumboiu, Alina Tomșa, Mihaela-Leocadia Hartescu în scopul campaniei umanitare LaPrimulBebe. Toate drepturile aparțin autorilor și este interzisă distribuirea fără acordul acestora.
Premize
Încă din momentul concepției, inițial noi și mai apoi, copiii noștri, vom trece printr-o serie
de transformări, separări și reconectări.
Prima aventură prin care trecem împreună cu copilul nostru este nașterea, fie că are loc
prin naștere vaginală sau prin cezariană. Este de asemenea prima separare importantă și
totodată prima reconectare, prin stabilirea contactului vizual după naștere.
Cu cât copiii sunt mai mici, cu atât ceea ce contează sunt prezența, continuitatea și
capacitatea de sintonizare corporală și emoțională a caretaker-ilor principali: tonul vocii,
expresiile faciale, contactul piele pe piele. Diferite cercetări au demonstrat preferința
nou-născuților pentru vocile părinților (în special a mamei) și faptul că recunosc sunetul
bătăilor inimii mamei, acestea fiind elemente care îl reasigură și îl liniștesc. Din aceste
motive, rupturile / separările din perioada timpurie pot avea un impact profund și merită să
identificăm și susținem modalități de menținere a contactului sau de reconectare.
Totodată, merită să ne reamintim faptul că: 1. funcțiile parentale pot fi îndeplinite și de
către alte persoane sintonizate (personalul medical în cazul prematurilor, internării
copilului sau alți membrii ai familiei/caretakers/educatori, în cazul în care unul dintre
părinți este internat sau nu este prezent sau în cazul grădiniței/școlii); 2. pentru un
atașament sigur este suficient ca părintele/caretaker-ul să răspundă în mod sintonizat în
30% din timp.

Atât relația cu noi cât și cu alte persoane de referință, prieteni, animăluțe de companie sau
obiecte dragi, se vor transforma de-a lungul vieții sale.
Vor fi poate situații pe care le vom putea prevedea și pregăti, iar pe altele nu - merită să
conștientizăm faptul că funcțiile parentale pot fi îndeplinite și de către alte persoane și să
ne înconjurăm și să construim pe cât posibil rețele care să ne poată susține și îndeplini
acea funcție de părinte iubitor, hrănitor și protectiv, în cazul în care noi nu am putea fi
prezenți pentru o perioadă (mai scurtă sau mai lungă alături de copiii noștri).
Pot exista nenumărate situații de schimbări care să afecteze continuitatea și stabilitatea
relațiilor noastre și ale copiilor noștri. Principalele pe care am ales să le abordăm aici sunt:
moartea unei persoane dragi; separarea prin divorț a părinților; menținerea/transformarea
relației în cazul separării în primele momente ale vieții; mutarea, izolarea/carantina și
internarea.
În trecut, recomandările în cazul proceselor de doliu erau acelea de a ne separa și “a le
da drumul” celor dragi care au murit.
Cercetările / studiile recente despre creșterea post-traumatică au evidențiat că
transformarea relației cu persoana care a murit contribuie la recuperarea persoanei
/reziliența.
Principalele teme-cheie sunt:
cum să facilitez o continuitate a experienței copilului meu în lume, cu pendularea între
conectare (părintele ca baza sigură) și explorare
cum să (re)creez o activare neuroafectivă a siguranței și conexiunii, chiar și atunci când
vor mai fi fost întreruperi și turbulențe.
Mituri
Deseori, există credința că dacă copilul este mic, nu își va aminti, și din
dorința de a proteja copilul de suferință, părinții ar putea alege să nu comunice
copilului un eveniment, o pierdere sau o schimbare care a avut loc în familie. Însă,
aceste momente îi impactează oricum experiența de a fi în lume și în relație -

impactează și schimbă ordinea percepută de către copil până atunci și constelația
relațiilor din jurul său. Sau, va avea flash-uri și amintiri/imagini pe care nu va ști unde
să le colocheze și, despre care, părinții poate nu vor vrea să îi povestească, pentru
că probabil le este greu să se reconecteze cu experiența dureroasă (de aceea

merită să lucrăm cu noi ca și părinți, astfel încât să putem fii disponibili pentru
copii). Însă, riscul este de a rămâne fără o recunoaștere și validare a experienței
subiective sau a imaginilor amintite și fără a le putea elabora și da un sens împreună
cu un adult sincronizat emoțional. De exemplu: o intervenție chirurgicală avută de
copil sau o internare a cuiva apropiat (și deci separare) sau moartea cuiva din
familie.
Copilul "nu înțelege", așa că ori nu comunic ori îmi permit să discut în prezența lui
detalii, fără a le adapta etapei de dezvoltare - copilul oricât de mic, va resimți
impactul, fie și doar prin prisma felului în care sunt impactați părinții. Iar cu cât este
mai mic, cu atât impactul va fii la un nivel implicit, somatic, fără capacitatea de a-l
înțelege cognitiv și a-i da un sens.
Timpul va rezolva totul - nu, nu este timpul cel care va rezolva, ci a putea
procesa și integra experiența respectivă, dându-i pe cât posibil un sens.
Ca și indicații generice, merită să comunicăm cu copiii despre schimbările care
îi vor impacta, adecvat rolului lor de copii, în mod onest și adecvat etapei lor
de dezvoltare și în funcție de cum îi cunoaștem.
A le vorbi copiilor
despre moarte este
educa ie pentru ț
via ță.
I. Cum le vorbim copiilor despre moarte?
A îi învăța pe copii despre moarte este educație pentru viață
Din rolul de părinți, suntem dispuși să facem orice pentru a le asigura copiilor noștri o
copilărie cât mai frumoasă, ocrotiți de suferință și de griji. Ne dorim din toată inima să facem
totul cât mai bine și mai fluid în viață pentru ei. Totuși, imprevizibilitate și schimbarea sunt
parte integrantă din viață, independent de voința noastră. Evenimente precum moartea sau
pierderea prin separare a cuiva drag din familie (sau a unui animal de companie) se petrec
inevitabil în viața oricărei familii.
Pierderea unui om iubit prin moarte ne zdruncină, ne tulbură la nivel existențial și ne lasă
vulnerabili, îndurerați și cuprinși de emoții intense și de multe ori, contradictorii. Ne putem
simți trădați de Viață și la voia unui Univers abisal, care se sustrage înțelegerii noastre. Având
în vedere impactul uriaș pe care moartea îl poate avea, atât la nivel personal, căt și în
compoziția și dinamica unei familii, devine cu atât mai util și important să ne educăm copiii
din timp, în vederea înțelegerii și dezvoltării unor abilități care să îi pregătească (atât cât
este posibil) pentru a parcurge primele experiențe de pierdere prin moarte a cuiva drag, fie
că este vorba despre un om sau un animăluț iubit.
Prezentul conturează viitorul
Primele experiențe de pierdere prin moarte vor fi cele care, de regulă, au puterea de a
marca viața copilului, aducând anumite schimbări în relația cu sine, cu familia (atunci când
rolurile celor din familie se readaptează în urma unui deces) și cu lumea (este un loc de
încredere sau nu). În jurul acestor experiențe de pierdere se va construi o matrice ce va
dăinui și va continua să evolueze în viață, determinând, printre altele, gradul de reziliență pe
care viitorul adult îl va avea în fața viitoarelor separări prin moarte și a altor pierderi și
separări semnificative din viața sa.
Desigur, există și posibilitatea de a modifica în sens reparator, în procesul de psihoterapie
de exemplu, sau prin diferite relații și experiențe pozitive din viață, matricele existente și
dobândite în copilărie. Neuroplasticitaea creierului este un atribut caracteristic creierului
nostru pe tot parcursul vieții. Totuși, e mai bine să previi decât să tratezi, iar noi, ca părinți,
de regulă luăm acest lucru foarte în serios.
Ca exercițiu de imaginație, vă invit să reflectați la următoarele
întrebări:
Atât cât îmi cunosc eu copilul până astăzi:
Cum va face față el/ea emoțiilor negative intense legate de separare în viața sa de
adult?
Va fi genul de persoană care să se poată destăinui cuiva despre ceea ce simte sau mai
degrabă se va închide în el/ea în perioadele cele mai grele?
Va putea tolera suferința legată de moartea cuiva drag având o personalitate suficient
de puternică și de stabilă încât sa reziste dezintegrării pshice sau disocierii?
Va fugi din fața suferinței și se va izola sau se va simți integrat în comunitate și va
constitui un sprijin pentru cei din jur în preajma morții cuiva drag?
Va fi un adult care are încredere în viață și așteptări pozitive de la viitor sau mai
degrabă nu?
Va privi lumea ca un loc în care să poată fi fericit și încrezător, un loc în care să își
exprime pe deplin ființa?
Se va angaja în relații bazate pe încredere și intimitate sau nu, de teama conștientă sau
nu a separării/pierderii posibile?”
Deși moartea este un subiect de multe ori sensibil și dureros pentru
majoritatea dintre noi, ca părinți sau adulți de referință, avem o influență
uriașă asupra modului în care încep să se formeze gândurile și
sentimentele copilui despre moarte și, implicit despre viață.
Totodată, aceste întrebări pot constitui puncte de reflecție și de referință
pentru mine ca și părinte. Îmi pot indica cum îmi doresc să îmi însoțesc și
pregătesc copilul astfel încât să dezvolte acele competențe care să îi
permită să își conștientizeze și (co)regleze stările afective și să navigheze

bucuriile și provocările vieții, cu încredere în sine și în ceilalți și păstrând o
viziune pozitivă asupra vieții.
Despre mine, părintele
Este la fel de important ca și eu, ca părinte, să îmi adresez cu blândețe aceste întrebări și să
fiu deschis/ă în a observa cum anume mi-au modelat viața de adult întâlnirile cu separarea
prin moarte în copilărie sau în viața de tânăr adult.
Cred că, înainte să ne educăm copiii cu privire la moarte și să îi însoțim într-un proces natural
și complet de doliu, este important să reflectăm asupra modului în care am
experimentat noi primele întâlniri din viața noastră cu moartea. Poate că, în copilărie,
moartea unui bunic, asociată cu lipsa și neclaritatea explicațiilor adecvate vârstei, precum și
a sprijinului emoțional de care am fi avut nevoie, au făcut ca procesul nostru de doliu să fi
rămas înghețat în timp, incomplet.
Sau poate că nici măcar nu ni s-a spus la timp despre moartea unui membru din familie și am
fost anunțați cu mult timp după și drept consecință, nu am avut ocazia să ne luăm rămas bun.
Poate că, chiar și astăzi, când ne gândim la această pierdere din viața noastră, simțim un nod
în gât și urgența cu care lacrimilile vor să țâșnească afară. Sau poate simțim cum ni se
încleștează maxilarele, iar inima bate foarte repede, semn că încercâm să reprimăm niște
emoții foarte puternice și neprocesate.
Comunicare onestă despre moarte și a muri cu copiii noștri
Începând cu Elizabeth Kubler Ross, deschizătoarea de drumuri în conversația despre moarte
și a muri, și până la specialiștii Child Life din spitalele americane contemporane, vocile
specialiștilor sunt unanime din acest punct de vedere: păstrând onestitatea ca punct
central al explicațiilor noastre și permițând atât copilului cât și nouă înșine
exprimarea deschisă a sentimentor și emoțiilor, punem bazele dezvoltării unei relații
sănătoase cu conceptul de moarte.
Realitatea este că niciodată nu ne va fi ușor să ne anunțăm copilul despre moartea unui
membru drag din familie sau a animalului de companie. Și e firesc să fie așa. Ceea ce ne-ar
ajuta ar fi să aducem mai multă naturalețe și onestitate în discuțiile despre moarte cu copiii
noștri în viața de zi cu zi.
De ce ne este greu nouă, adulților, să le vorbim copiilor
despre moarte?
1.De cele mai multe ori, evităm să vorbim deschis cu copiii despre ceea ce ne supără
Uităm poate uneori că, prin natura lor, copiii sunt barometre emoționale exacte și deosebit
de senzitive. În plus, copiii sunt obervatori extraordinari. Ei știu când ceva nu este în regulă
pur și simplu prin observarea noastră. Limbajul corpului, al feței, gesturi, comportament,
energia și dispoziția noastră..toate acestea se traduc într-un mesaj clar pe care copilul
nostru îl primește și îl interpretează. Când evităm să le comunicăm deschis despre ceea ce
se întâmplă cu noi, atunci și ei vor ezita să ne întrebe.
“Dacă mama si tata sunt atât de supărați încât nu pot vorbi cu mine despre asta, ar fi bine să
nu aduc nici eu în discuție acest lucru..probabil s-a întâmplat ceva foarte rău !” Acest tip de
gânduri cauzează îngrijorare, stres și preconcepții greșite copiilor, care resimt din plin
încărcătura emoțională negativă, fără să li se comunice ce se petrece în fapt.
2. Ne simțim incomod în rolul de părinți atunci când nu avem toate răspunsurile.
Copiii se așteaptă de la noi să îi protejâm de orice pericol și să știm totul, chiar și atunci
când este vorba despre moarte. E în regulă să fim onești în comunicarea cu copilul nostru
atunci când pur și simplu nu avem un răspuns. “Nu sunt sigură”. “Nu știu răspunsul la
întrebarea asta.” Copiii pot răspunde cu grație la această sinceritate a noastră, simțindu-se
conectați în deschiderea noastră autentică către ei. Ba mai mult, propriul exemplu de
asumare deschisă a limitelor în privința a ceea ce cunoaștem și ce nu, îi ajută să tolereze mai
ușor faptul că nu cunosc încă multe lucruri.
3. Moartea - un subiect taboo
Observăm cum, în lumea în care trăim, discuțiile despre moarte și nici chiar moartea nu își
face mult loc. Este un fenomen care, deși cert și inevitabil, este redus la tăcere din mai
toate conversațiile importante acasă, la grădiniță, în școală, și mai apoi în viața de adult. Ne
simțim inconfortabil să vorbim despre asta, fiindcă ne duce cu gândul la o suferință foarte
greu de tolerat- despărțirea ireversibilă de copiii noștri sau de ceilalți dragi. Înmormântările
se întâmplă relativ repede după deces și, apoi, cei din jurul celui îndoliat nu mai aduc vorba
despre cel ce a murit, decât rar și scurt, de teama să nu supere mai mult sau să îi întristeze
pe cei îndoliați.
Moartea - Între comuniune și izolare
În unele culturi, moartea era o parte integrantă a vieții. Oamenii mureau în casele lor,
înconjurați de cei dragi (copii și adulți deopotrivă). Ei se alinau și se sprijineau reciproc,

trăind împreună doliul. În zilele noastre și în societatea noastră, moartea e o experiență
solitară, care izolează mai mult decât să aducă împreună comunitatea, familia.
Atât de mulți oameni mor în izolare față de cei dragi, în mediul steril al spitalelor - în
decursul acestui ultim an de Pandemie, mii de oameni au murit singuri în spitale - celor dragi
fiindu-le răpit dreptul la a trăi neprețuitele ultime clipe de viață împreună cu cel iubit ce
moare. Acest lucru atât de nefiresc vieții devine pentru familie o trauma secundară, o
suferință uriașă ce se adaugă doliului și îl face mult mai greu de parcus și de încheiat.
Sentimente de vinovăție, furie și neputință se asociază morții, lăsând răni sufletești profunde
și greu de vindecat. În contextul în care moartea este un fenomen străin și rece ce se
petrece departe de casă, în izolare, sau în condiții de lipsă a îngrijirii medicale adecvate,
moartea a devenit ceva misterios și este trăită cu mai multă angoasă și teroare chiar uneori.
Cum ne putem pregăti copiii pentru înțelegerea morții ?
Incursiunile în natură se pot dovedi a fi adevărate oportunități de învățare, atât pentru
ei, cât și pentru noi, adulții. Putem începe prin a observa și a pune în cuvinte împreună
cu copiii, ce se întâmplă în ciclul natural al vieții și al morții în natură și în viața noastră.
De exemplu, observăm și punem în cuvinte ce s-a întâmplat cu planta din vază care s-a
uscat, un gândăcel din natură care a murit, un măr ce putrezește.
Îi putem îndemna pe copii să observe transformarea și schimbările din viața lor,
precum alternanța zi-noapte, trecerea anotimpurilor, trecerea anilor, căderea frunzelor
toamna și regenrararea lor primăvara.
La întâlnirea cu un animăluț sau insectă ce a murit, e important să folosim explicații clare
și simple, din care să nu omitem cuvântul moarte. “Acest gândăcel a murit. El nu mai
trăiește și asta înseamnă că nu se mai poate mișca sau hrăni, și nici nu mai poate crește.”
Putem folosi chiar și ocazii de joacă, cum ar fi umflarea și spargerea unui balon de
săpun, ca să ilustrăm cum totul are un început și un sfârșit.
Citim împreună
Dacă vă place să citiți împreună, puteți alege cărți special scrise pentru a ilustra și a
exemplifica caracterul ciclic și trecător al vieții pe pămănt. La finalul acestui document vă
propunem câteva recomandări. Literatura pentru copii internațională (mai ales) dar și
autohtonă abundă astăzi în povești duioase și pline de tâlc, ce explică atât în mod explicit,
cât și prin metafore și simboluri, ce înseamnă moartea și a muri, pe înțelesul copiilor. Să
parcurgeți asemenea lecturi împreună vă poate aduce împreună într-un mod profund și
semnificativ.
! Precauție: Citiți mai întâi voi înșivă, cărțile ilustrate, înainte de a le propune copiilor, astfel
încât să verificați dacă rezonați cu conținutul și dacă îl considertați adecvat etapei de
dezvoltare și cunoscându-vă copilul.
Când, cum și cât de mult să vorbim despre moarte?
Cu cât mai natural și mai frecvent le vorbim copiilor noștri despre moarte și a muri, cu
atât mai puțin confuzi și speriați vor fi atunci când moartea se petrece în familie sau în
cercul apropiaților. În plus, avem detașarea necesară să vorbim copilului despre moarte
atunci când nu suntem direct impactați.
Așadar, recomandarea specialiștilor în sănătate mentală este să nu așteptăm să se
întâmple un deces ca să îi explicăm copilului despre moarte și a muri. S-ar putea
ca atunci, șocul și suferința simțite, să ne împiedice să îi putem vorbi copilului cu liniște,
calm despre acest subiect sensibil. În plus, copilul are deja de procesat vestea în sine,
moartea- separarea finală de acea persoană dragă din viața lui, la care s-ar adaugă și
ceea ce nu știe și ar afla tot acum despre moarte.
Alte oportunități de a discuta despre moarte cu copiii apar atunci când mor persoane
publice cunoscute și înmormântarea lor primește o acoperire media importantă. Acesta
este un moment portivit pentru a clarifica orice neînțelegeri pe care le-ar putea avea
copiii despre moarte. Cu toate acestea, dacă moartea este violentă sau agresivă, e bine
să ne asigurăm copilul că este în siguranță și că majoritatea oamenilor nu se comportă
astfel unul față de celălalt.
Cum comunicam vestea morții unei ființe dragi și în ce
context/spațiu?
Mediul potrivit este cel în care copilul se simte în siguranță
Când ne pregătim pentru această discuție, e bine să avem în vedere ca încăperea în
care ne aflăm cu copilul să nu fie încărcată cu aparaturi electronice (tv, computer etc),
ce ar putea distrage atenția copilului de la conversație.
Este recomandabil să îi vorbim copilului mic (preșcolar sau școlar mic) într-un loc
familiar (de preferință acasă), acolo unde are la dispoziție jucăria/păturica preferată la
îndemână, cărți de colorat, mașinuțe, plastilină și alte jucărioare ce s-ar putea dovedi
utile în a-l sprjini pe copil să poată absorbi explicația oferită. Jocul are forța terapeutică
ce îl poate ajuta foarte mult să integreze informații cu încărcătură emoțională mare,
dificil de procesat.
Alternativ, pentru școlari mari sau adolescenți, și în funcție de personalitatea fiecăruia,
am putea opta pentru un loc deschis, în natura, pentru a evita asocierea spațiului
personal (acasă), cu vestea morții celui drag. La marginea unui lac sau într-o poieniță, pe
o plajă liberă etc. În orice caz, sunt indicate spațiile nepopulate, în care expresia
emoțiilor puternice să nu fie stingherită.
Nu suntem niciodată pregătiți pe deplin pentru moartea cuiva drag, nici măcar atunci
când aceasta survine în urma unei boli terminale. De aceea, este de așteptat că această
discuție sensibilă să putea să aibă loc într-un spital, pe holul școlii sau în orice altă
locație (cazuri în care căutăm un loc cât de cât liniștit). Important este ca cel mic să vă
simtă aproape, să îi asiguăm timpul necesar pentru a procesa această informație dificilă și
să îl asigurăm verbal și fizic că îi veți fi alături în perioada următoare.
I . Cum le vorbim copiilor despre moarte?
3 lucruri esențiale în momentul comunicării veștii
1. Suntem sinceri și încurajăm întrebările
În timp ce le oferim copiilor explicațiile despre moartea cuiva drag, e bine să îi încurajăm să
ne adreseze orice întrebări care ar putea să apară în mintea lor. S-ar putea să simțim că nu
avem toate răspunsurile, dar este în regulă să fie așa. Le putem răspunde cu sinceritate: “
Dragul meu/draga mea, nu știu să îți răspund la această întrebare./ Nu am răspunsul la
această întrebare.Tu ce crezi ?”
2. E ok să simtă orice
E important să se simtă în siguranță în această discuție și să știe că orice emoții ar avea, vor fi
întâmpinate cu iubire și acceptare din partea noastră. Moartea cuiva drag se numără printre
cele mai dureroase și dificile experiențe pe care le putem trăi. A exprima durerea și a
traversa conștient emoțiile dureroase nu înseamnă a fi slab - ci dimpotrivă, arată putere și
demonstrează abilitatea de a înțelege și de a face față experiențelor dificile.
3. Le spunem în cuvinte copiilor ce simțim
În spiritul împărtășirii emoțiilor, ne dăm permisiunea și nouă înșine să simțim și să le arătam
copiilor noștri emoțiile noastre. Copiii sunt foarte conștienți de modul în care adulții din viața
lor răspund diferitelor situații. Prin a ne da voie să fim contact cu emoțiile noastre în fața
copilului, le arătăm că adulții sănătoși, fericiți și puternici nu sunt temători să își exprime
emoțiile și gândurile, și că e absolut normal și firesc să fim triști în asemenea momente din
viață. De exemplu, dacă ne văd plângând, le putem explica ce simțim și de ce. Le putem
sugera inclusiv cum ar putea să ne răspundă. Mă simt tristă pentru că îmi e dor de bunica. M-
ar bucura o îmbrățișare.
*Totuși, atunci când expresiile emoțiilor noastre sau a celor din jurul nostru sunt atât de
intense încât devin greu de controlat, ele pot fi înspăimântătoare pentru copii. A fi văzuți în
abisul disperării, ca părinți, poate fi o experiență înfricoșătoare pentru copil, care își poate
imagina că nu mai putem avea grijă de el/ea sau că au pierdut părintele pe care se bizuiau în
orice moment. E recomandabil în aceste situații să ne retragem temporar din prezența
copilului, lăsându-l în grija cuiva mai puțin afectat, până ne liniștim.
Atunci când moartea este anticipată
Când pregătim copilul pentru moartea cuiva drag, în urma unei boli terminale de
exemplu, îi putem permite să ajute la îngrijirea persoanei dacă dorește (lucruri simple,
gesturi frumoase - cană de ceai, flori, citirea unei poezii). Îi oferim copilului multă
afecțiune și îi răspundem cu sinceritate și simplitate eventualelor întrebări. Dacă el/ea
dorește, îi oferim informații suplimentare despre starea fizică, emoțională și mentală a
bolnavului și i se oferă copilului opțiunea de a vizita bolnavul sau de a rămâne departe.
Cum le vorbim copiilor la diferite vârste?
E important să știm ce anume va fi capabil copilul să înțeleagă despre moarte la vârsta lui.
Astfel, îi putem vorbi despre moartea cuiva drag într-un mod adaptat capacității lui de
înțelegere.
Bebelușii pot simți atunci când adulții din viața lor sunt triști, supărați sau furioși, dar nu pot
înțelege conceptul de moarte și nici nu se pot exprima verbal. Însă, ei captează tot acest
amalgam de trăiri la nivel emoțional. Astfel, ei pot simți:
durerea fizică bruscă și distress în absența caretakerului care până atunci îi calma stările și
îndeplinea nevoile sau dacă caretakerul principal are dificultăți în a se acorda și calma
bebelușul, ca urmare a impactului unei pierderi asupra sa
dor de atingerea, vederea, mirosul și sunetele persoanei iubite decedate (dacă aceasta
era un caretaker principal)
anxietate de separare foarte intensă în relație cu alți adulți semnificativi (o dată ce a
obținut constanța obiectului (Piaget, 1954))
Este de asemenea obișnuit pentru copiii la această vârstă (1-2 ani) să caute persoana iubită
prin casă și să simtă anxietate continuă atunci când nu o pot găsi (dacă e vorba despre unul
dintre părinți decedat sau un bunic care a fost prezent în casă). Schimbarea bruscă pe care o
aduce moartea în viața lor poate să ducă la: insomnie, îmbolnăviri bruște, mușcături, plâns
constant.
Cum liniștim bebelușii îndurerați:
Contactul fizic prelungit, menținem rutina pe cât de mult posbil
Alintarea și comunicarea numai în tonuri calde și reconfortante
Răbdare și înțelegere față de plânsul prelungit al bebelușului
În același timp, și cel puțin la fel de important, este să avem grijă de noi înșine în
această perioadă grea. Putem și ar fi indicat să solicităm ajutorul familiei extinse sau
personalului specializat (bonă), pentru a ne sprijini în îngrijirea bebelușului.
Preșcolarii
De obicei, copiii preșcolari văd moartea ca pe ceva temporar, reversibil și impersonal.
În povești și desene animate, ei află despre personaje că, deodată, învie la loc după ce au
fost total distruse și nu o dată, ci de mai multe ori (vezi Tom și Jerry). Nu este o surpriză
faptul că înțeleg moartea în felul acesta, ca pe un joc. E adecvat dezvoltării lor cognitive să
gândească astfel.
Este recomandabil la această vârstă să folosim cuvinte simple, care descriu cât mai direct
realitatea morții și permenența sa. A adăuga detalii care nu sunt necesare sau a oferi
explicații lungi pot descuraja copilul din a mai adresa întrebări, pentru că pur și simplu nu
vor să asculte discursuri lungi.
Folosirea de exemple concrete și familiare ne poate ajuta. De exemplu, moartea poate fi
clarificată preșcolarilor prin explicarea în termeni de absență a funcțiilor familiare - atunci
când oamenii mor, nu mai respiră, nu mănâncă, nu vorbesc, nu gândesc sau nu mai simt;
când câinii mor, nu mai latră, nici nu mai fug; florile moarte nu mai cresc sau înfloresc.
Copiii învață prin repetare, deci este posibil să fie nevoie să îi oferim aceeași explicație de
mai multe ori.
Exemplu:
“Tot ceea ce trăiește, moare la un moment dat. Moartea este capătul vieții. Atunci când
cineva moare, corpul lor nu mai funcționează deloc. Ei nu mai au nevoie să mănânce, să bea
sau să respire. A muri nu e la fel cu a adormi. Odată ce un om moare, nu se mai poate
întoarce în viață.”
Încercăm să evităm eufemismele de genul: “Este într-un loc mai bun” sau “E în cer cu
îngerii” pentru că acestea pot cauza confuzie și teamă, mai ales preșcolarului și, uneori și
școlarului mic. Recomandarea specialiștilor este să ne păstrăm simplitatea în răspunsuri și
explicații, fără detalii ce ar putea îngreuna înțelegerea copiilor.
Astfel, păstrăm acest canal de comunicare deschis și pentru mai târziu copiilor, când, cu
siguranță vor avea întrebări în plus sau vor avea nevoie de lămuriri suplimentare pe măsură
ce cresc.
Copiii confundă uneori cu ceea ce aud, așa că este important să le verificăm înțelegerea
prin revizitarea subiectului la momentele potrivite. E uneori necesar să ne asigurăm că cel
mic știe că nu din vina lui s-a petrecut decesul. Preșcolarii au tendința de a crede că lumea
se învârte în jurul lor și este posibil să simtă vinovăție nejustificată. Îl asigurăm că nu e din
cauza lui și că nimeni nu ar fi putut împiedica moartea ce s-a petrecut.
Copiii din clasele primare
Copiii din clasele primare înțeleg deja că moartea este permanentă și înțeleg corelația
dintre evenimente care conduc către moartea cuiva . Totuși, moartea este adesea percepută
la această vârstă ca fiind un fenomen ce li se poate întâmpla doar altor oameni, niciodată
lor .
La această vărstă , ei pot asocia anumite elemente grafice cu moartea , cum ar fi un schelet .
Unii copii au coșmaruri cu aceste elemente grafice sau rămân cu anumite fixații legate de
anumite detalii legate de înmormântare , care le pot provoca repulsie mult timp după . De
exemplu , unii pot asocia coliva cu decesul unui bunic în asemenea măsură încât nu mai pot
mânca niciodată din ea , sau pot dobândi o frică irațuonală de oglinzi, de exemplu (obiceiuri
de la țară de acoperire a oglinzilor în timpul celor 3 zile de priveghi) și altele. Este indicat
să creăm între noi și copil un spațiu generos de ascultare, pentru exprimarea acestor frici.
Punem întrebări deschise și ascultăm activ.
Nu invalidăm emoțiile puternice de frică sau repulsie ale copiilor , ci facem spațiu pentru ca
el /ea să ni le poată explica și exprima prin diferite modalități. Asta în sine poate aduce
multă detensionare la nivel emoțional în copil : desenând sau modelând împreună pe acest
subiect și apoi clarificând ritualurile și ce înseamnă ele .
Copiii din clasele gimnaziale
Copiii din clasele gimnaziale au deja o înțelegere completă a aspectelor fizice legate de
moarte și de finalitatea sa . Totuși, anumite concepte abstracte din jurul morții și a muri pot fi
dificil de înțeles .
De la nouă ani și până la adolescență , ei vor începe să înțeleagă pe deplin că moartea este
ireversibilă și valabilă pentru toți oamenii. Cu toate acestea, este important să ne amintim că
toți copiii se dezvoltă în ritmuri diferite și că experimentează viața în modul lor unic. Au
propriile lor modalități personale de a face față și de a-și exprima emoțiile.
Adolescenții
Adolescenții au o înțelegere deplină a morții și a procesului de a muri, îi înțeleg finalitatea
precum și impactul morții asupra lor și a celor din jurulul lor. De multe ori, au nevoie de
respectarea intimității lor (camera lor ca spațiu de refugiu) în doliu și, să ne simtă alături
în cazul în care intenționează să vină către noi pentru a vorbi sau pentru a petrece timp
împreună. Dacă doresc să se implice în vreun fel în lucrurile practice ce țin de ceremonia
înmormântării, e ok să facă asta, dar e puțin probabil. Se vor refugia probabil în relațiile cu
prietenii foarte apropiați, cu care se simt în siguranță să împărtășească despre
sentimentele lor, sau pur și simplu își vor petrece timpul în normalitatea relațiilor lor, ceea
ce îi va distrage de la suferință temporar. E important să nu percepem ca pe o respingere
tendința lor de a se orienta către prieteni, mai degrabă decât spre noi în astfel de momente.
E bine să fim atenți la tendința de evadare a adolescenților în lumea ecranelor (jocuri
video etc) în astfel de momente de suferință și, să limităm accesul la acestea în acceași
măsură în care o facem și în restul timpului. Muzica îi va ajuta mult în această perioadă și, pe
cât posibil, ieșirile și plimbările în aer liber.
I . Cum le vorbim copiilor despre moarte?
Cum ar putea reacționa copilul la vestea morții cuiva drag
Pe măsură ce încep să proceseze informația primită despre moartea cuiva drag și/sau
despre moarte în sine, copiii pot reacționa în moduri diferite, fiecare reacție fiind tipică
tipului de personalitate și temperament ale copilului. Indiferent de reacție, e important să o
întâmpinăm cu acceptare, asigurându-i că e în regulă să simtă tristețe, furie și orice altceva.
1. Repetarea acelorași întrebări

Toate aceste informații noi despre moarte, a muri, pierderea cuiva drag reprezintă foarte
multă încărcătură informațională de procesat pentru copii și, de aceea, copiii mici, mai ales
preșcolarii, ne pot întreba același lucru din nou și din nou. Nu înseamnă că nu au înțeles
explicațiile noastre, ci că pur și simplu, sunt foarte greu de asimilat și de acceptat pentru ei
momentan. Nu înseamnă că trebuie să schimbăm explicațiile sau să adăugăm detalii. Este
nevoie să le răspundem în mod consistent, chiar dacă este foarte dureros pentru noi, pentru
că în felul acesta îi ajutăm să se adapteze și să asimileze mai complet informația primită.
2. O lipsă aparentă a emoțiilor

Această lipsă de reacție îi ajută pe copii să se distanțeze temporar de la durerea emoțională
a pierderii cuiva drag și de la realizarea faptului că, și ei, la un moment dat, vor muri. E
important să nu interpretăm această reacție ca fiind brutală sau o dovadă de cruzime din
partea copilului, ci mai degrabă ca fiind un răspuns automat de protecție în fața unor
vești/infomarmații foarte dificile.
Se întâmplă frecvent ca, în primă fază, cei mici să nu aibă nici un fel de întrebări. Nu e
nevoie să ne alarmăm sau să ne facem griji dacă par dezinteresați sau neafectați. E foarte
posibil ca preșcolarii să nu plângă, chiar dacă noi, părinții plângem. Copiii mici nu atașează
aceleași emoții morții precum adulții, pentru că ei încă nu înțeleg pe deplin ce înseamnă
moartea.
3. O răbufnire emoțională puternică

Copiii pot reacționa foarte puternic la vestea morții cuiva drag sau la gândul că moartea îi
poate afecta în mod direct pe ei sau pe toți cei dragi lor. Aceste reacții de răbufnire prin
plâns de tip hohot și chiar tantrum, sunt normale și servesc ca o eliberare emoțională prin
care copiii își pot exprima neputința, frustarea, furia și frica pe care le pot simți.
4. Regres comportamental
De multe ori, copiii par să se întoarcă temporar la stadii imature de comportament ulterior
confruntării cu vestea morții cuiva drag sau cu conceptul morții. Au nevoie să fie ținuți în
brațe, să doarmă cu părinții în același pat și le este greu să fie separați de părinți sau de
adulții față de care sunt atașați. Și este absolut în regulă și indicat să le îndeplinim aceste
nevoi. Nu înseamnă că, de acum înainte, așa se va comporta copilul, ci înseamnă că acestea
sunt doar simptome ale doliului trăit de copil.
A înțelege semnificația întrebărilor copiilor
Există momente în care nouă, adulților, ne este dificil „să interpretăm corect” ce anume vor
să afle copiii în discuțiile despre moarte. O întrebare care poate părea deosebit de dură
unui adult poate reprezenta de fapt, nevoia unui copil de siguranță fizică și emoțională. De
exemplu, o întrebare precum „Tu când vei muri?” trebuie înțeleasă cu luarea în considerare
a faptului că cel mic percepe moartea ca fiind temporară. Deși permanența morții nu este
încă pe deplin înțeleasă, un copil înțelege că moartea înseamnă separare, iar
separarea de părinți și pierderea îngrijirii implicate sunt înspăimântătoare și provoacă
anxietate crescută copiilor. A fi îngrijit este o preocupare realistă și practică pentru un
copil și, de aceea, îi oferim întotdeauna liniștirea de care are nevoie.
Probabil, cel mai bun mod de a răspunde la o întrebare de acest tip, este prin a adresa o
întrebare clarificatoare în schimb: „Ești îngrijorat că nu voi mai fi aici pentru a avea grijă de
tine?” Dacă acesta este cazul, răspunsul liniștitor și potrivit ar fi ceva de genul: „Nu mă
aștept să mor pentru mult, mult timp de acum încolo. Mă aștept să fiu aici pentru a avea
grijă de tine atâta timp cât ai nevoie de mine, dar, chiar dacă aș muri, există mulți oameni în
familie care să aibă grijă de tine. Sunt tati, mătușa X și unchiul Y sau Z.
Întrebări frecvente pe care copiii le pot avea despre moarte și
cum le răspundem:
Este posibil ca, în timpul explicațiilor pe care le oferim copiilor, să apară și întrebări din
partea lor despre moarte, despre procesul de a muri, și despre cum anume îi va afecta
pierderea persoanei dragi. Iată câteva dintre cele mai frecvente întrebări și sugestii de
răspunsuri, pe care le adaptăm desigur după propriul stil de comunicare.
“Voi muri și eu?
Toate ființele care au viață, mor - animale, plante, chiar și oameni - însă copiii sunt în mod
normal foarte sănătoși și trăiesc mult, foarte mult timp.”
“Și tu o să mori, mami/tati?
Da, sunt o ființă vie și voi muri și eu într-o zi. În mod normal, adulții trăiesc foarte mult timp și
își văd copiii crescând și devenind adulți. Mereu va fi cineva lângă tine, care să aibă grijă de
tine.”
“De ce mor oamenii?
Sunt foarte multe motive pentru care oamenii mor. Ei pot muri pentru că sunt foarte bătrâni,
din cauza unui accident sau din cauză că se îmbolnăvesc foarte grav. O dorință sau un gând
ale cuiva nu pot niciodată cauza moartea unui om.”
“Ce se întâmplă după moarte?
După ce un om moare, ne luăm rămas bun de la el. El nu își mai poate lua rămas bun de la
noi odată ce a murit. În schimb, familia și prietenii celui ce a murit se întâlnesc pentru a-și lua
rămas bun împreună, la înmormântare.”
“Unde se duc oamenii, după ce mor?
Atunci când cineva moare, corpul lor nu mai funcționează și nu mai poate să funcționeze
vreodată. Însă, mulți oameni cred că o parte specială din cei ce au murit - parte ce nu face
parte din corpul lor- continuă sa existe chiar și după moarte. Această parte specială trăiește
în amintirile noastre despre acea persoană și ne permite să să îi avem cu noi pentru a-i iubi și
pentru a ne aminti de ei chiar și după ce au murit.”
Nu este neobișnuit ca un copil de trei ani să pună întrebări despre moarte sau ca un copil să
nu pară preocupat de moartea unui bunic, dar să fie devastat de moartea unui animal de
companie.
Indiferent de modul în care copiii se confruntă cu moartea sau își exprimă sentimentele, au
nevoie de răspunsuri pline de empatie și de acceptare din partea adulților.
Includem credințe reliogioase sau culturale în explicațiile
despre moarte?
Mulți dintre noi ne conectăm la forță interioară și prin credința noastră, în momente cele
mai grele, mai ales după moartea cuiva iubit.
Dacă face parte din valorile familiie noastre, le putem vorbi copiilor despre
Dumnezeu, despre decizii pe care noi oamenii nu le putem controla și despre ce anume
e important în familia noastră. Le putem explica cum oameni din culturi diferite au
credințe diferite despre moarte și le putem oferi și câteva exemple în acest sens. Spre
exemplu, unii oameni cred în viața de după moarte, iar alții nu. Copiii se pot simți alinați
și sprijiniți de credințele pe care le avem în familie despre moarte și îi putem îndemna să
le aleagă pe cele mai potrivite lui.
Este totuși de avut în vedere că, atunci când religia nu a reprezentat un factor puternic și
consistent în viața copilului, ea poate aduce mai multă confuzie și teamă în explicațiile
despre moarte. Dacă hotărâm să includem în discuțiile despre moarte credințe
religioase, e bine să ne concentrăm pe înțelegerea și percepția păcii interioare și a
alinării pe care credința le face posibile în aceste clipe de suferință.
Chiar dacă includem sau nu explicații de ordin cultural sau religios, moartea cuiva drag
este un timp pentru doliu, tristețe, pentru a jeli și în cele din urmă pentru acceptarea
realității morții.
""What we have once enjoyed, we can never lose. All that we deeply love becomes
part of us."
Hellen Keller
Câteva zile de la deces
În primele zile după pierdere, încercăm să păstrăm pe cât de mult posibil rutina copilului
(chiar dacă asta înseamnă să apelăm la prieteni pentru a duce copilul la lecțiile de balet
etc). Prin acest lucru, putem minimiza schimbările comportamentale ce pot apărea, cum ar
fi un comportament infantil, suptul degetului mare, întoarcerea în patul părinților la somn,
comportamente regresate.
Este foarte posibil ca preșcolarii să pună în jocul lor zilnic refacerea imaginativă a morții
petrecute. Puteți observa cum animăluțele lor de jucărie sau mașinile pățesc ceva, în urma
căruia mor și se dezvoltă apoi întregi scenarii în jurul acestui tip de joc. E normal și sănătos să
facă acest lucru, chiar dacă am prefara să îi vedem jucându-se cu veselie si abordând
subiecte mai plăcute. Prin joc, copiii dau sens lucrurilor grele ce se petrec în viața lor. În
joc, ei lucrează activ pentru a integra experiențele din fiecare zi. Pentru noi, părinții,
poate fi revelator să observăm jocul copiilor pe subiectul morții. Avem acces direct către
interiorul psihologic al copilului, unde putem evalua dacă există credințe greșite sau
confuzii în modul copilului de înțelegere a evenimentelor. De exemplu, dacă cel mic își
hrănește păpușa cu înghețată și apoi aceasta se îmbolnăvește grav și moare, putem interveni
cu blândețe “Știi draga mea, inima Unchiului nu a mai funcționat pentru că era foarte
bolnavă, iar doctorii nu au mai putut face nimic ca să îl ajute. Nu a murit din cauză că a
mâncat ceva anume.”
Înmormântare
Dacă sau nu este potrivit ca cel mic să participe la înmormântare, este întrebarea cea mai
frecventă din partea părinților ce se confruntă cu un deces în familie. Specialiștii, în voce
aproape unanimă, spun că da, este recomadat să participe, dacă copilul își exprimă dorința
de a participa. Însă, este foarte important să pregătim copilul pentru acest eveniment cu
atât de multă încărcătura emoțională. Este important să îi explicăm la ce se poate aștepta,
ce anume va vedea acolo și de ce: oamenii ce participă vor plânge, va exista un sicriu, flori,
lumânări aprinse etc.
Da asemenea, e important să ne asigurăm că avem un prieten/o prietenă pe care copilul
îl/o îndrăgește sau o rudă mai îndepărtată cu care copilul are o relație bună, pentru a avea
grijă de copil. Când este nevoie, această persoană îl poate scoate afară pe cel mic sau îi
poate oferi momente de joc. În felul acesta, putem trăi propriile momente de despărțire și
doliu. S-ar putea să ne ajute chiar să avem copilul aproape în aceste clipe pentru că simpla
lui prezență poate aduce alinare și un strop de detașare de la suferință.
"For life and death are one, even as the river and the sea are one."
Kalil Gibran
Doliu și resemnificarea relației
După înmormântare, în perioada de doliu ce urmează, ne amintim de cel drag și de
momente petrecute împreună.
Avem întotdeauna la îndemână mijloace simbolice pentru a spune ce nu a fost spus, pentru
a aduce pace și iertare dacă este cazul, pentru a exprima regretele pentru acele lucruri din
viață pe care nu vom avea niciodată ocazia să le mai trăim împreună.
Putem picta sau desena împreună, putem scrie în proza sau în versuri, putem sta de vorbă
pur si simplu în familie despre toate aceste lucruri, invocând astfel prezența simbolică a
Bunicului (de exemplu). În felul acesta, în timp, el re-devine parte integrantă din familia
noastră ca sistem și din viața noastră interioară sub această nouă formă. Aproape
esențializată. Bunicul din interior.
Putem desena împreună cele mai frumoase momente cu bunicul; putem istori povești din
viața bunicului înainte de culcare; putem răsfoi împreună albumele cu poze când suntem
pregățiți.
O altă activitate inspirată este de a crea împreună cu copilul o cutie cu amintiri speciale
despre Bunicul, în care să includem obiecte mici ce ne amintesc de el, scrisori pe care să i
le scriem, poze, desene. Alternativ, putem construi împreună cu copilul în interiorul cutiei
un spațiu de armonie și de conectare, în care să includem elemente ale naturii (pietricele,
scoici, conuri de brad etc). Această cutie va deveni în timp, prin accesare și în mod
simbolic, un spațiu de întâlnire simblică cu Bunicul.
De asemenea, a scrie scrisori poate fi eliberator și cathartic uneori. În scrisori putem invoca
amintiri specifice, cum ar fi felul în care ne făcea să ne simțim, aroma merelor pe care ni le
decojea, vorbe amuzante sau cu tâlc ale lui, adică toate acele mici detalii care îl făceau
unic pentru noi.
“Love allows understanding to dawn, and understanding is precious. Where you are
understood, you are at home. Understanding nourishes belonging. When you really feel
understood, you feel free to release yourself into the trust and shelter of the other person's
soul.”
John O'Donohue, Anam Cara: A Book of Celtic Wisdom
Scrisori în doliu:
Cele mai frumoase amintiri petrecute împreună
Ce mi-ar fi plăcut ca bunicul/bunica/unchiul să știe despre mine
O scrisoare de rămas bun
Ce regrete am în relație cu Bunicul
Ce aventuri am petrecut împreună
Dacă emoțiile copilului devin prea intense în timp ce scrie sau lucrează la un
asemenea proiect creativ în doliu, îi suntem alături fizic și emoțional. Dacă e
preșcolar, putem redacta noi scrisoarea, în timp ce el ne-o dictează și adaugă
desenele dorite. El/ea poate alege să citească scrisoarea cu voce tare într-un
moment aparte creat pentru această ocazie. A citi cu voce tare în prezența noastră
înseamnă a se face auzit și înțeles, iar asta în sine e reconfortant și vindecător. E
posibil totuși, ca emoțiile să fie prea intense și copleșitoare. Împreună, sub forma unei
mici ceremonii, puteți da foc scrisorii undeva în natură sau o puteți păstra în cutia cu
amintiri. Alegerea este a copilului.
Toate aceste activități descrise mai sus și altele asemenea, pot fi deosebit de
importante în procesul de integrare a doliului și de "relocare emoțională" a Bunicului.
Pe lângă pierderea ireversibilă a celui drag, ceea ce e foarte greu de procesat în
doliu sunt acele lucruri ce au rămas neterminate în relație cu cel decedat. Ele
adâncesc sentimentele de vinovăție, de dezamăgire și de neputință. Poate a fost o
relație încordată, poate că există lucruri importante pe care noi sau copilul am fi
dorit din tot sufletul ca celălalt să le audă înainte de moarte. Poate că însăși relația
conflictuală, lipsa comunicării deschise, conflicte neexprimate liber sau nefinalizate
prin împăcare, atârnă greu în sufletul celor mici și mari, rămași în viață.
Doliul e în mare măsură un pasaj de trecere, nu ceva de depăsit sau reparat.
În timp și cu sprijin, atât pentru copii cât și pentru adulți, relația cu Bunicul se transferă
din spațiul fizic și concret, într-un spațiu interior, subiectiv. Chiar dacă omul moare,
iubirea și recunoștința noastră pentru acesta continuă să dăinuie și, odată cu acestea,
relația noastră continuă, transformată în forul intim al sufletului.
Pentru un doliu sănătos și finalizat, recomandarea specialiștilor
este să evităm:
Încercarea de a înlocui pierderea unei ființe iubite cu o alta la scurt timp (fie că
este vorba despre o persoană sau un animal de companie)
Să nu îi mai vorbim copilului despre persoana care a murit de teama sentimentelor de
tristețe ale copilului.
Să confudăm reacțiile de doliu dificil cu probleme comportamentale sau de învățare
Să asociem lacrimile sau momentele de tristețe cu slăbiciune și să le interzicem sau
să le descurajăm
Sprijin specializat
Dacă simțim în orice moment că profunzimea emoțiilor sau lipsa emoțiilor este nepotrivită
sau prelungită la copil, poate fi necesară consultarea a unui specialist în sănătate mentală
(psihoterapeut de regulă). Copiii regresează, sar și se deplasează prin procesul de doliu în
ritmul lor, care poate fi diferit de al nostru.
Pierderea traumatică
Pierderile traumatice la copii se manifestă diferit decât la adulți.
Bebelușii și copiii mici care nu au abilitățile de a verbaliza ceea ce simt, pot avea frici
generalizate, anxietate de separare, tulburări de somn sau preocupare obsesivă față de
anumite cuvinte sau simboluri legate de tulburarea lor. Jocul lor poate include jocul
repetitiv al traumei în care se repetă temele traumei (moartea prin accident de ex).
În plus, ei pot deveni hipervigilenți la semne de avertizare cu privire la orice traume
viitoare posibile. Copiii de vârstă școlară pot readuce în scenă trauma prin joc, desen sau
verbalizare. Unii copii pot de asemenea să repete compulsiv (necontrolat) un aspect al
traumei, dar acest lucru nu îi va ajuta în reducerea anxietății.
Deși aceste simptome pot apărea la scurtă perioadă după deces, de cele mai multe ori
tulburarea de stres post-traumatică apare la câteva luni după sau chiar după câtiva ani de la
eveniment.
Pentru a preveni tulburarea de stres post-traumatic la copii, e
recomandabil să fim atenți la următoarele semne:
Refuzul de a reveni la școală și comportamentul de „agățare”, inclusiv urmărirea mamei
sau a tatălui prin casă
Frici persistente catastrofice (cum ar fi frica de a fi separat definitiv de părinți)
Tulburări de somn, cum ar fi coșmaruri, țipete în timpul somnului și udarea patului,
persistând mai mult de câteva zile după eveniment
Pierderea concentrării și iritabilitate generală
Copilul tresare și se sperie foarte tare din orice
Probleme de comportament, de exemplu, comportament modificat și problematic la
școală sau acasă în moduri care nu sunt tipice pentru copil
Acuze de dureri fizice (dureri de stomac, dureri de cap, amețeli) pentru care nu se
poate găsi o cauză medicală
Retragerea din familie și prietenii, tristețe, lipsă de activitate, activitate scăzută și
preocupare pentru evenimente catastrofice.
O perioadă extinsă de depresie în care copilul își pierde interesul pentru activitățile și
evenimentele zilnice.
Pierderea poftei de mâncare, frica prelungită de a fi singur
Comportament regresat pentru o perioadă îndelungată
Imitarea excesivă a persoanei moarte
Declarații repetate privind dorința de a se alătura persoanei moarte
Scăderea puternică a performanței școlare sau refuzul de a merge la școală.
Este indicat să solicităm sprijin specializat mai ales pentru copiii afectați de un
dezastru, în special pentru cei care au fost martori ai distrugerii, rănirii sau decesului cuiva.
Depresia și anxietatea (privite ca anxietate de separare, tulburare de panică, tulburare de
anxietate generalizată sau retragere) însoțesc adesea tulburarea de stres post traumatic.
În încheiere:
“How do these geese know when to fly to the sun? Who tells them the seasons? How do
we, humans, know when it is time to move on? How do we know when to go? As with the
migrant birds, so surely with us, there is a voice within, if only we would listen to it, that tells
us so certainly when to go forth into the unknown.” Elizabeth Kubler Ross
Tot ce am povestit în această broșură despre moarte și a muri din prisma copiilor, nu se
intenționează a fi atât de mult un ghid informativ, cât, mai degrabă o re-amintire; o
întoarcere la ce este firesc, sănătos, transparent și deja înscris în ființa noastră de părinți.
Știm deja cum să concepem, să naștem și să creștem copii sănătoși.
Apele noastre interioare știu dintotdeauna cum să își conducă spre sănătate și împlinire copiii
(exteriori și interiori :) ).
Divor ul este un ț
proces, iar modul în
care îi înso im pe ț
copii este parte
important ă din el.
II. Cum le vorbim copiilor despre separarea părinților lor și
transformarea imaginii familiei?
Să mai rămân pentru copil?
Decizia de a divorța atunci când sunt implicați copii este cea mai delicată . “Ce este mai
dăunător pentru dezvoltarea copilului tău ? o relație de cuplu toxică sau urmările unui
divorț ?” Este o întrebare mult prea generală pentru particularitățile fiecărei familii . Cum
măsori gradul de toxicitate și reziliență a cuplului tău ? Ba mai mult, cum le poți compara cu
efectele divorțului asupra copilului tău ?
Decizia în sine este un proces anevoios , dureros și de multe ori , plin de îndoială sau și /
vinovăție. Pe de altă parte, confruntarea cu decizia partenerului în această direcție, poate fi
tulburătoare, și traumatizantă. În ambele situații, starea ta emoțională va fi impactată, și, așa
cum știi deja, înainte de a oferi ajutor copilului tău, e nevoie să iți oferi ție ce ai mare nevoie.
Ai cu siguranță în tine un instinct mobilizator de “supraviețuire” ce îți va oferi energia de care

. Însă, nu te baza doar pe el pe termen lung și nu ezita să
ai nevoie pentru tine și copilul tău
ceri ajutorul atunci când “e prea mult”.
Evident și societatea are rolul său aici.
Două perspective opuse sunt des vehiculate : “Părinții ar trebui să rămână împreună pentru
copil, deoarece divorțul lasă rani permanente în viața sa de adult.” Sau “Părinții nu ar trebui
să rămână împreună atunci când căsnicia devine un model nesănătos pentru copil”.
Nu consider că o perspectivă este mai bună decât cealaltă, dar este important să știi ce
principii interioare îți ghidează viață și, apoi, să nu te lași ușor dezechilibrată de susținătorii
taberei opuse (chiar și atunci când ei au intenții bune). Daca ai nevoie să înțelegi mai pe larg
cele două perspective, iată aici un articol cuprinzător: “2 portraits of children of divorce:
Rosy and Dark”
Am să pornesc , astfel , de la punctul ce face divorțul vostru inevitabil , specificând că orice
/
tip de divorț separare a părinților (chiar și cel asumat din ambele părți , civilizat și cu multă
cooperare ) are un impact în viața copilului tău . Și nu spun eu asta , ci ani de cercetare în
acest domeniu .
Perspective diferite
Unii specialiști sunt ceva mai optimiști cu privire la acest impact:
Dr. E. Hetherington “Divorțul este o situație cu un risc înalt, dar mulți copii sunt capabili să se
adapteze, devenind rezilienți pe termen lung.”
Studiile sale din ultimii 30 de ani arată că doar 20-25% dintre copiii ce trec prin divorțul
părinților pot dezvolta un dezechilibru emoțional sau comportamental, comparativ cu 10%
dintre copiii din familii ce rămân împreună. Asta nu înseamnă că trebuie să ne relaxăm, însă,
ne arată că 75 – 80 % dintre copiii din prima categorie vor depăși acest moment cu bine.
La polul opus se poziționează Dr. Judith S. Wallerstein, co-autorul cărții: ''The Unexpected
Legacy of Divorce: A 25-Year Landmark Study'' (Hyperion, 2000).
Ea susține faptul că, în timp ce copilul dezvoltă strategii de a face față divorțului, pierde
resurse importante necesare în dezvoltarea unor relații de cuplu echilibrate în viața sa de
adult. Dr Judith ilustrează într-un mod sensibil cum copiii din familii divorțate vor simți
propriile relații de cuplu predispuse eșecului, vor evita conflictul sau vor dezvolta o teamă
de angajament. Astfel că, în timp ce unii specialiști vorbesc despre experiența divorțului ce
conduce către reziliență pe termen lung, alții vorbesc despre “supraviețuirea” în fața
divorțului și “procese de recuperare”.
"O să fie bine"
Și da , realitatea este că ambele variante pot fi perfect valide . Chiar dacă nimic nu ne
garantează un final optimist , există lucruri ce stau în puterea noastră pentru a ne sprijini copiii
și a minimiza riscurile acestei perioade.
Indiferent de argumentarea unei poziții , toți specialiștii în domeniu au căzut de acord asupra
faptului că “divorțul doare”, fie că este unul ostil sau mutual, și că părintele are nevoie să se
pregătească pentru a-și însoți copilul cât mai bine.
Dr . Kyle D. Pruett, psihiatru în cadrul Yale Child Study Center: ''Nu cred că una dintre cele
două perspective este greșită sau corectă, dar cred că este încurajator să ne uitam la lucruri
și astfel: `Divorțul este un proces, și ai un oarecare control asupra modului în care lucrurile
vor decurge.` Există moduri bune sau rele de a-l gestiona, dar nu este în nici un caz o
sentință la moarte a vieții relaționale pentru copil.”
Pe de altă parte , “copiii sunt rezilienti și vor face față” este doar un fel de “o să fie bine” care
nu te ajută în mod special. Acestea pot fi doar cele două extreme între care ne mișcăm
nehotărâți .
Privind acest conflict de sus , întrebările ce pot ajuta sunt : Cum ar putea să îl afecteze pe
copil? Cum pot preîntâmpina unele dezechilibre? Cum pot identifica simptomele și ce este
de făcut apoi?
Majoritatea cărților de specialitate în acest domeniu încep cu o lista lungă de riscuri , efecte,
simptome , ceea ce te poate dezarma ca și părinte. Iți propun totuși, să o luam pas cu pas în
următoarele pagini, urmând apoi să te ghidez spre alte materiale care să te ajute pe mai
departe.
Ceea ce impacteaza experiența copilului în jurul divorțului , la nivel macro , sunt de fapt 3
lucruri importante : conflictul dintre părinți, stresul parental și multiplele schimbări în
structura familiei (nucleu dar și a familiei extinse) . Văzută mai în detaliu , în experiența
divorțului exista multe momente cheie în care poți interveni pentru a diminua efectele : când
anunțam copilul , când un părinte se mută , când apar schimbări în casă , când le comunicăm
celor din jur (prieteni, profesori), când apare un alt partener de cuplu, etc.
II . Cum le vorbim copiilor despre separarea părinților lor și
Ce impact poate avea divorțul asupra copilului la diferite
vârste ?
0 - 3 ani
Circulă foarte mult mitul despre copilul sub 3 ani care , oricum nu își va mai aduce aminte .
Neuroștiințele ne demonstrează contrariul , copiii de orice vârstă simt experiența separării
părinților la nivel profund . Fie întipărită la nivelul memoriei explicite sau implicite , amintirea
părinților care se ceartă de la 2 anișori e foarte posibil să îi influențeze mai tărziu modul în
care reacționează la anumiți stimuli(un ton al vocii, un ritm de vorbire, un anumit gest).
Deoarece abilitățile sale cognitive sunt încă în plină dezvoltare, capacitatea de a “înțelege”
este redusă, ceea ce înseamnă că va fi pus mai mult accent pe capacitatea sa de a simți,
făcând mari eforturi să înțeleagă de ce unul dintre părinți nu este prezent.
Se poate observa :
• Dezechilibru în rutina sa zilnică
• Iritabilitate crescută sau explozii emoționale
• Dificultăți în rutina de somn
• Se liniștește cu mai multă dificultate
• Mai dependent sau nesigur în relație cu figura de atașament
• Mai sensibil în relație cu persoanele noi
• Poate apărea o întârziere în dezvoltare sau un regres
Pentru a ușura această tranziție : , în mod special

Menține pe cât posibil rutina sa zilnică
somnul și mesele. În măsura în care este posibil, ambii părinți pot fi implicați. Oferă-i un timp
special pentru confortul său fizic, în brațele tale mai mult timp decât înainte. Cere ajutorul
cât mai multor persoane din jur (prieteni familie) pentru lucrurile practice, astfel încât să ai
parte de o odihnă calitativă și să rămâi alertă la nevoile bebelușului sau ale copilului tău.
vârste ?
3 – 5 ani
În acest interval de vârstă copiii încep să aibă vocabularul necesar pentru a pune întrebări și
a purta dialoguri despre lucrurile din jurul lor. Însă, acest lucru nu înseamnă că pot înțelege
concepte complexe ca “divorț”. Depind foarte mult de siguranța și stabilitatea prezenței
părinților. De aceea, conflictul părinților poate să zguduie sentimentul lor de siguranță,
creând anxietăți puternice manifestate prin plâns, frici sau reacții emoționale explozive. Fiind
într-o fază egocentrică, vor internaliza conflictul, crezând că ceea ce se întâmplă este din
cauza lor. Se confruntă cu un val de emoții pe care nu reușesc să le exprime.
Se poate observa :
• Dificultăți în rutina de somn
• Rezistență la implementarea unor rutine noi (toaleta)
• Frici legate de pierdere, verbalizate
• Reacții emoționale explozive
• Nevoie excesivă de control asupra mediului, sunt un fel de "control freaks"
• Retragere în relațiile sociale
• Dificultăți în menținerea autocontrolului
• Reflectă cu ușurință stările emoționale fluctuante ale părinților
Pentru a ușura această tranziție : Chiar daca devine obositor la un moment dat, oferă-i
reasigurare continuă cu privire la menținerea relației cu ambii părinți. Stabilește un program
împreună cu celalalt părinte și asigurați-vă că îl respectați în mod constant. Oferă atenție
specială jocului liber, prin care copilul la această vârstă se exprimă cel mai bine și cere
prietenilor și rudelor să facă același lucru. Creați un moment special în zi în care emoțiile
pot fi abordate prin desen, citit, discuții, dans, etc.
vârste?
6 – 12 ani
Chiar dacă mediul în care copilul a crescut până în acest moment a fost unul hrănitor, cel
mai probabil acum se poate declanșa frica de a fi abandonat în perioada divorțului. Copilul
face cu greu diferența între rolul de părinte și cel de partener de cuplu, de aceea, poate
apărea confuzia că un părinte divorțează chiar de el. Atât îngrijorările cât și speranțele pot fi
exacerbate (frica de a-l pierde pe tata sau speranțacă părinții săi se vor împacă). Ba mai
mult, își imagineazăcă poate salva căsnicia părinților săi. Fiind într-o fază în care personajul
bun și cel rău sunt dihotomizate, va avea tendința să se alieze cu unul dintre părinți șisă îl
respingă pe celălalt (ceea ce va crea multă confuzie și durere).
Se poate observa:
• Reacții puternic impulsive în relație cu un părinte
• Își acuză părinții că “nu le pasă” sau că “oricum nu îl iubesc”
• Provoacă conflicte la școală (cu precădere băieții)
• Devin anxioase, retrase, deprimate (cu precădere fetele)
• Diverse forme de somatizare (dureri de stomac, dureri de cap, șchiopătat, ticuri) pentru a
rămâne acasă.
• Refuza să exploreze activități noi și se poate adânci în jocuri pe calculator sau social
media.
• Resimte foarte intens pierderea și exacerbează “respingerea” unor colegi
• Performanța școlară poate fi afectată
Pentru a ușura această tranziție:
Menține un discurs încurajator și optimist cu privire la reușitele sale (în plan școlar sau
extrașcolar) astfel încât copilul să continue să își hrănească stima de sine. Comunică cu alți
adulți din jurul său (dar nu înainte de a te sfătui cu propriul copil când este momentul)
despre dificultățile prin care trece și ajuta-i să înțeleagă rolul lor în această perioadă
(profesori, prieteni de familie, familia extinsă). Atribuie un moment special în zi conectării
tale cu el și, creează astfel un spațiu de descărcare emoțională, fară a pune presiune. Chiar
dacă pare să înțeleagă acest aspect, reasigură-l de faptul că nici un părinte nu îl va
abandona. Un program previzibil de vizită este foarte important. Ajuta-l să își creeze/
consolideze relații cu prieteni de aceeași vârstă implicându-l în activități extrașcolare sau
propunând întâlniri sociale.
vârste?
Adolescenți
Copilul tău poate înțelege mult mai bine complexitatea emoțională ce poate duce la un
divorț. În funcție de cum a perceput toată tensiunea din casă, e posibil chiar să își dorească
această separare. Nu mai are tendința să se pună în mijlocul cauzei divorțului și nici să
încerce să salveze căsnicia. Însă, poate deveni suportul emoțional al unuia dintre părinți, în
detrimentul propriului proces de doliu. În această etapă de vârstă are deja, sau începe să își
construiască, multe ancore sociale în afara casei, acestea devenind atât refugii emoționale
cât și medii sănătoase în care să își continue propria creștere. Îngrijorarea este în jurul
schimbărilor ce pot apărea în mediul său (dacă trebuie sau nu să se mute, să schimbe școala
sau să locuiască cu partenerul părintelui său). Chiar dacă pare că acceptă mult mai ușor, nu
putem supraestima nivelul său de maturitate emoțională și capacitatea de a lua decizii
sănătoase pentru el. De aici, riscul de a se implica în acțiuni periculoase sau dăunătoare
începe să crească.
Se poate observa:
• Încercarea de a-și consola unul dintre părinți
• Tendința de a acuza unul dintre părinți
• Reacții impulsive în relație cu un părinte
• Refuzul de a continua să vadă părintele pe care îl consideră vinovat
• Refuzul de a vorbi despre propriile sale emoții
• Retragere excesivă din mediul social
• Tendința de a intra în interacțiuni sociale problematice
• Performanță școlară scăzută
• Dezinteres față de activitățile desfășurate înainte
• Risc de dezvoltare a unor dependențe (jocuri pe calculator, fumat, etc)
• Risc de a dezvolta depresie și comportamente de automutilare
Pentru a ușura această tranziție:
Caută în jur un adult în care să ai încredere și care să îi poată fi alături adolescentului tău în
această perioadă. Indiferent cât de bună este relația voastră, ia în calcul faptul că vor fi
multe lucruri pe care ți le vă ascunde și din această perspectivă, este bine să faci echipă cu
un profesor, o rudă, un prieten de familie în care copilul tău are încredere. Odată câștigată
această încredere, aveți grijă să nu îl dezamăgiți. Pastrati-vă pe cât posibil un obicei / o
activitate / un moment în care există spațiu pentru a împărtăși emoțiile, fară să îl sufoci cu
nevoia ta de a cunoaște sau a controla. Vor fi tot timpul lucruri accesibile ție și lucruri
ascunse, asigura-te că cele ascunse nu sunt periculoase pentru el/ ea și respectă-i dreptul la
intimitate. Cere ajutorul unui consilier / terapeut dacă observi că unele simptome se
adâncesc.
În recomandările propuse mai sus, am luat în calcul situația cea mai des întâlnită, cea
în care ambii părinți continuă să se implice în creșterea copilului. Situația în care unul
dintre părinți dispare din lumea copilului, necesită o abordare diferită care implică
gestionarea pierderii părintelui și resemificarea relației. (vezi pierderea unui părinte
sau resemnificarea relației).
Oare cum îl va afecta divorțul nostru?
Va fi sau nu traumatizat?
8 momente cele mai vulnerabile pentru copil atunci când părinții

divorțează:
1. Când copilul este anunțat de separarea părinților

2. Când un părinte se mută din casă (sau chiar el se mută împreună cu unul dintre
părinți)
3. Când se stabilește custodia copilului și termenii de vizitare

4. Când se definitivează divorțul cu toate astectele incluse (partaj, pensie
alimentară…etc)
5. Când copilul începe să trăiască în două lumi separate (acasă la mama și acasă la
tata)
6. Când unul dintre părinți sau amândoi încep să se vadă cu altcineva

7. Când un părinte decide să se mute la o distanță mare de copil
8. Când părinții hotărăsc să se recăsătorească și apar noi familii
1. Când copilul este anunțat de separarea părinților
Când copilul află că infrastructura vieții lor la nivel practic și emoțional este pe
punctul de a se schimba în mod decisiv:
De foarte multe ori, copiii își pot imagina că acest lucru s-ar putea întâmplă datorită
frecvenței cu care își aud părinții certându-se, însă, acest lucru nu îi pregătește
pentru momentul real în care le este comunicată separarea. Divorțul poate însă, lua
prin surprindere toate părțile implicate, mai ales atunci când părintele este la rândul
său confuz cu privire la separare și nu știe ce și cum să comunice copilului.
De asemenea, chiar dacă unii copii au acest lucru în gând, nu stiu cum să întrebe
lămuriri și de aici părintele crede că “nu știe nimic” sau “nu și-a dat seama”.
Chiar și în cazul certurilor cu ușile închise, anumite informații pot să transpară, în
ciuda efortului de a proteja copilul. Atunci când separarea părinților pare să fie
produsa de un eveniment singular (o ceartă mai puternică / plecarea unui părinte de

acasă), șocul resimțit de copil este și mai mare. De asemenea, daca un părinte se
confesează copilului cu privire la separare, poate deveni mult mai traumatic decât
dacă îi este comunicat ca și concluzie a ambilor părinți.
Metode de a reduce șocul:
• Comunică cu copilul înainte ca schimbarea să se fi produs (înainte de mutarea unui
părinte, de inițierea divorțului la nivel legal, înainte de comunicarea către familia
extinsă…)
• Implică copilul mai mare în aranjamentul programului cu părintele non-rezidențial.
După ce ați stabilit o structură, oferă-i și lui șansa să vină cu ajustări în program,
activități.
• În primul rând, asigură-te că nu te afli chiar tu în șocul acestei realizări, și că ți-ai
luat ceva timp între momentul propriei realizări și comunicarea ei către copil.
• Alege un moment al zilei în care copilul este la maximul său de control emoțional
(nu seara înainte de culcare), având astfel posibilitatea să “digere” emoțional ceea
ce tocmai a aflat.
• Alege o zi de weekend sau de vacanță, fară să existe presiunea de a merge la
școală a doua zi.
• Alege o locație neutră dar intimă pe care copilul nu o va asocia apoi cu această
veste dureroasă, dar un spațiu în care să nu trebuiască să se abțină din reacția
emoțională (nu restaurant sau spații publice cu oameni, ci un loc retras în natură)
• Este ideal ca ambii părinți să fie de față atunci când i se comunică decizia. Astfel
copilul va primi o variantă unică și nu va pune la îndoială sinceritatea părinților săi.
• Pregătiți împreună un plan care să ia în calcul toate eventualele frici și pregătiți
răspunsuri la întrebările ce vor apărea pentru a păstra o senzație de stabilitate și
continuitate: "Îmi voi mai vedea prietenii? Cu cine voi merge învacanță? Cu cine
rămâne câinele?" etc. Nu lăsa mult spațiu pentru “nu știu ce se va întâmpla” chiar
dacă unele aranjamente vor fi pe termen scurt. Previzibilitatea poate regla nivelul
său de anxietate din acel moment.
• Formulează mesajul simplu și direct și nu te pierde în multe detalii inutile pentru
început.
• Nu încerca să pozitivezi mesajul și să scoți în evidență avantajele copilului din
acest nou aranjament.
• Nu dramatiza mesajul mai mult decât este deja, și oferă-i lui spatiu să manifeste
emoțiile care apar.
• Punctează faptul că divorțul nu este din vina sa
• Reasigură-l, indiferent de vârstă, că divorțul apare doar între partenerii de cuplu și
că relația părinte - copil nu se rupe niciodată. Dacă este mai mic îi poți reprezenta
relațiile diferite prin joc.
• Nu discutați despre vina unuia dintre voi (părinții) cu privire la divorț și, încercați să
vă referiți la o dificultate comună în a “comunica”, “vedea lucrurile la fel”, “de a vă
înțelege cu privire la unele lucruri importante”
Dincolo de a spune sau a face lucrurile într-un mod perfect, importantă
este starea ta de siguranță interioară. Îmi dau seama că te poți confrunta
cu propria confuzie, frică, nesiguranță, disperare, iar presiunea de a face
totul bine în relație cu copilul este mare. Poate te ajută sa simți că lângă
tine stau acum toate mamele ce au parcurs momente asemănatoare și că
ai acces la o întreaga forță feminină gata sa îți întindă o mână, să te
prindă atunci când va fi greu sau să îți împărtășească din înțelepciunea
acumulată.
Posibile formulări ale mesajului:
• Pentru un copil mic (0-5 ani): folosește numele voastre și nu apelativul de “mami?” și “tati”,
pentru că nu ei divorțează ci partenerii de cuplu. “Mami” și “tati” nu pot divorța niciodată.
“Maria și Dan se pregătesc să se separe, adică vor locui în căsuțe diferite și vor face lucrurile
separat. Vor dormi separat, vor merge la plimbare separat și se vor întâlni cu prietenii
separat. Însă vor continuasă fie mami și tati pentru tine, să aibă grijă împreună de tine și să
discute despre tine.” Îi puteți reprezenta acest lucru cu ajutorul unor figurine, aducând în
scenă rolurile de partener de cuplu și cele de părinți și rolul său, al copilului. Arată-i că doar
cei doi parteneri de cuplu se îndepărtează și pleacă, în nici un caz cele două roluri de
părinți. “Stiu că poate să fie greu și extrem de supărător acest lucru, însă eu și tăticul tău ne
vom folosi toată puterea noastră pentru a te proteja de orice.”
• Pentru un copil școlar (6 – 13 ani): Continuă se te referi la “voi” din perspectiva cuplului și
nu din rolurile de părinți. Chiar dacă copilul știe deja termenul de divorț, nu te lăsa păcălită
că îl înțelege în complexitatea lui. “Eu, împreună cu Cosmin (soțul), ne pregătim să divorțăm
/ să ne separăm, ceea ce înseamnă că vom locui separat și vom începe să facem lucrurile
separat. Vom continua să iți fim alături și să te iubim și nu ne vom despărți niciodată de
rolurile noastre de părinți, chiar dacă unele lucruri se vor schimba pentru fiecare dintre noi.
Ca de exemplu, tatăl tău vă locui într-o altă casă/ ne vom muta într-o altă casă, vei avea un
timp special cu mine și un timp special cu tatăl tău, etc.” Încearcă să nu oferi nici prea multe
informații aici pentru a nu-l copleși. Lasă-l pe el să vină cu întrebări către tine. “Stiu că poate
să fie greu și extrem de supărătoare această schimbare, însă eu și tatăl tău ne vom folosi
toată puterea pentru a găsi cele mai bune soluții. Ceea ce se întâmplă nu este în nici un caz
din vina ta! ”
• Pentru un adolescent (14 – 18 ani): Continuă se te referi la “voi” din perspectiva cuplului și
nu din rolurile de părinți. Chiar dacă adolescentul înțelege destul de bine semnificația
acestui cuvânt, “divorț”, la nivel emoțional tot poate fi copleșit de frica față de ceea ce va
urma. “Eu, împreună cu Cosmin (soțul), ne pregătim să divorțăm / să ne separăm. Vom
continua să iți fim alaturi și să te iubim și nu ne vom despărți niciodată de rolurile noastre de
părinți, chiar dacă unele lucruri se vor schimba pentru fiecare dintre noi. Tatăl tău vă locui
într-o altă casă/ ne vom muta într-o altă casă, însă, vom decide împreună când vei petrece
timp cu tata și când cu mine, etc.” Încearcă să nu oferi prea multe informații nici aici, pentru
a nu-l copleși. Lasă-l pe el să vină cu întrebări către tine și dă timp tuturor fricilor să iasă la
lumină. “Nu este în nici un caz vina ta pentru această situație. Stiu că poate să fie grea și
extrem de supărătoare această schimbare, însă eu și tatăl tău te iubim mult și vom face tot
ce ne stă în putință pentru a te sprijini în această perioadă. “
Semne de urmărit atunci când copilul este copleșit de
eveniment:
1. Expresia facială de șoc, ochi larg deschiși și privire pierdută, pupile dilatate.
2. Respirația și bătăile inimii – Respirație rapidă și superficială. Bătăile inimii foarte rapide sau
imperceptibile la atingere.
3. Absența unei reacții emoționale sau cognitive.

4. O stare de amețeală sau confuzie.
5. Discurs din afara contextului.
6. Emoții foarte intense, plâns isteric.
7. Extrem de calm, fară expresie facială, ca și cum nimic nu s-a întâmplat.
Intervenție pentru a-l ajuta să iasă din starea de șoc:
1. Observă-ți propria reacție și, înainte de a interveni respiră de câteva ori adânc și expiră
lung observând senzațiile din corp până ce starea ta este calmă.
2. Ajută-l să rămână tăcut și nemișcat folosind o voce caldă și fermă și transmițându-i mesajul
că este în siguranță iar tu vei avea grijă de el.
3. Oferă-i destul de mult timp pentru a se odihni. Copiii au tendința de a se orienta către
mișcări sau joacă ca formă de deconectare de la evenimentul dureros. Ajută-l cu o voce și o
atingere fermă să rămână încă puțin acolo.
4. Oferă-i suport prin a-l ține în brațe: indiferent cât de mic sau de mare este. Evită orice
mișcare de liniștire ce vine din partea ta și lasă-i lui spațiu să se miște cum are nevoie.
5. Pe măsură ce șocul dispare, ajută-l să își ducă atenția către propriile senzații din corp, cu
ajutorul întrebărilor.
6. Lasă un minut sau două între întrebări și observă dacă apare orice fel de eliberare a
excesului de energie acumulat în corp prin tremur, întindere, căscat, puseu de plâns,
reconectarea sau deconectarea privirii.
7. Nu reveni la discuția despre divorț în această fază, mai tărziu îl poți invita să îți spună ce
crede el despre acest lucru, să deseneze sau să continue să iți adreseze întrebări. Acest
moment este doar despre renormalizarea reacțiilor sale fizice și fiziologice.
8. Continuă să validezi reacțiile sale fizice și rezistă pe cât posibil impulsului de a-l opri pe
copil din plâns. Așa cum ai văzut și mai sus, emoțiile ce însoțesc acest moment nu pot fi
evitate, însă complicațiile ce pot apărea în urma șocului traumatic pot fi cu siguranță
prevenite
*După cum probabil că ai observat, recomandările de mai sus pleacă de la premiza unei
înțelegeri între voi ca și părinți. Este, evident, situația ideală. Însă, chiar și în situația în care
aceste intervenții nu pot fi făcute împreună, iar dezacordul ori conflictul sunt mult prea mari
pentru a putea coopera, nu uita că ai puterea de a face partea ta de muncă, indiferent de
abordarea celuilalt părinte.
În situația în care mesajul e mult diferit, momentul este nepotrivit ales sau nu este bine
gestionat șocul traumatic atunci când celalalt părinte comunică acest lucru, rămâi conectată
la starea emoțională a copilului și încearcă să il sprijini acolo unde este, și nu te pierde în
furia că lucrurile nu au fost făcute corect. Copilul tău are nevoie de tine ca și suport
emoțional și nu ca și apărător al dreptății în acest moment. Alege înțelept către ce este
prioritar să iți duci atenția.
*După traversarea acestui moment dificil, majoritatea copiilor povestesc că au trăit un
amalgam de emoții: uneori o ușurare că tensiunea s-a terminat dar și o senzație continuă de
pierdere, tristețe și nesiguranță cu privire la viitor, îngrijorare pentru viitorul lor sau al
familiei, însingurare (toți adulții sunt preocupați de cei doi părinți care se separă), sentiment
profund de pierdere, supărare, furie, confuzie, tulburarea somnului, etc.
E nevoie să dai spațiu acestor emoții să se manifeste până ce treceți la următoarea etapă
(mutarea unui părinte din casă). Rolul tău nu este să îi schimbi realitatea trăită, ci să îl ajuți să
îi facă față.
Cum le comunicăm celorlalți?
*Imediat ce ideea separării se instalează, gândul că acest lucru îi va impacta viața socială
poate să apară, cu precădere la copiii școlari și la adolescenți. De multe ori părinții sunt
mult prea concentrați pe aranjamentele din familie pentru a lua în calcul și acest aspect al
exteriorului, ori nu reușesc să îl înțeleagă în totalitate din perspectiva copilului: rușine,
teamă de respingere, vulnerabilitate, frica de a fi bullyed, respingerea sentimentului
de milă arătat de ceilalți, etc.
În ciuda faptului că ei nu și-au clarificat în totalitate noua structură de viață, vor trebui foarte
repede să decidă ce și cum vor spune altora despre schimbare. Și aici este important să nu îi
lăsăm singuri într-o realitate deformată sau fară mecanisme de a face față. În momentul în
care copilul află despre separarea părinților, el devine “parte din ea”. Iar orice schimbare
survine în viață lui, este important să fie comunicată și poate chiar discutată în prealabil.
“Cu cine te simți în siguranță să afle acest lucru?”
“Când crezi că unii oameni ar putea sesiza o diferență în familia noastră?”
“Ce crezi că își vor imagina?”
“Ce ți-ar placea să le poți spune?”
“Unde ai nevoie de ajutor pentru a comunica această veste?”
“Ești de acord să vorbesc cu învățătoarea ta pentru a înțelege de ce va veni uneori
mami și alteori tati să te ia de la școală?”
“Ce putem face dacă unii oameni/ colegi află fară ca tu să îți dorești?” etc…
*Cei mai mulți copii se vor îndreptă către prietenii cei mai buni pentru a le comunica,
aproape compulsiv. Este un mod de a-și ușura puțin sufletul și de a caută alte puncte de
sprijin în afara familiei. Din acest motiv, a le cere să păstreze secret ar putea deveni
disturbator la nivel emoțional și le-ai răpi un mod sănătos de autoreglaj în această perioadă.
Nu, nu este de ajuns să discute cu tine, are nevoie să își normalizeze experiența în relații cu
mai mulți oameni, mai ales cu alți copii ce au traversat aceeași experiență.
Atunci când vorbesc cu un prieten care a mai trecut prin asta, are acces la un context mai
larg în care să își așeze propria experiență și să recâștige un sentiment de “normalitate” Pe
de altă parte, ar putea fi în situația în care un alt copil îi cere explicații în mod intruziv “Tatăl
tău de ce nu locuiește cu tine?” Daca îi observi nervozitatea și dificultatea de a oferi un
răspuns, poți interveni prin a-i pune limită acelui copil “Cred că ești foarte curios cu
privire la cum trăiesc alti copii și asta e un lucru minunat, însă unele întrebări ni le
putem adresa în gând pâna când și ceilalți își doresc să ne povestească. Iar asta se
numește răbdare și intimitate. Și tu ai dreptul să nu răspunzi la unele întrebări dacă
nu iți dorești." Chiar dacă majoritatea copiilor ar putea avea în jur și adulți către care să se
îndrepte în această perioadă, e nevoie de multă senzitivitate din partea lor pentru a ști cum
să îi asculte și să le ofere ajutor. Rude sau prieteni apropiați de familie pot juca acest rol, așa
că nu ezita să îi implici.
2. Când un părinte se mută din casă (sau chiar copilul se mută
împreună cu unul dintre părinți )
Cel de-al doilea moment dificil pentru copil în procesul divorțului este mutarea de acasă a
unui părinte. Aici există riscul de a dezvolta o teamă de abandon în raport cu acel părinte
sau chiar față de cel cu care rămâne. “Dacă tata a plecat, poate vei pleca și tu într-o zi.”
• Pregătește-l pentru această mutare din timp, arată-i unde va locui celalalt părinte și
amintește-i că vă avea și el un spațiu acolo (o camera, un pat, o zonă doar a lui).
• De cele mai multe ori, este multă emoție în jurul acestei plecări, atât pentru adulți cât și
pentru copii. Încercați să anticipați și să vă pregătiți emoțional (inclusiv solicitând ajutor),
astfel încât să nu fie copleșitor pentru voi, adulții, și să îi puteți rămâne aproape copilului
dacă este nevoie.
• A face orice pe ascuns (când copilul nu este în casă) vă salvează de la câteva lacrimi
acum, dar poate să îl lase cu un sentiment puternic de lipsă de control și neîncredere.
(evident, există și situații excepționale în care acest lucru nu poate fi evitat)
• De îndată ce părintele s-a stabilit în noua locuință, vizite cât de scurte ale copilului acolo
sunt bine venite. Este important să rămână în contact cu realitatea și să nu lase loc
interpretărilor (în funcție de vârstă poate să creadă că: părintele său a dispărut de tot, a
plecat foarte departe, nu este într-un loc sigur, este pe stradă, are un spațiu pe care nu vrea
să îl împartă cu el, etc.)
Când copilul trebuie să își părăsească casa și să se mute împreună cu
unul dintre părinți.
De această dată vorbim despre două pierderi importante: pierderea celuilalt părinte
(dacă relația era semnificativă) și pierderea cuibului său (dezrădăcinare). Chiar dacă sunt
multe practicalitati și emoții intense de rezolvat pentru voi părinții în această perioadă, nu
uitați să acordați timp și spatiu și suferinței (la vedere sau ascunsă) trăită de copil.
Pregatește-l cu privire la mutare cu mult timp înainte
Povestește-i despre noul spațiu și dacă este posibil permite-i să îl vadă în avans
Implică-l în alegerea lucrurilor pe care le va lua cu el (cel puțin pentru început), pentru
a nu trăi senzația de panică atunci când nu își găsește lucruri importante
Nu îi minimiza atașamentul față de obiectele cu care vrea să plece din casă ( nu este
despre aceste obiecte ci despre atașamentul său față de ceva deja cunoscut și sigur)
Nu face această tranziție în absența lui (cât el este la bunici), deoarece poate trăi un
sentiment puternic de lipsă de control.
Odată ajunși în noua casă, lasă-l să trăiască emoțiile în ordinea în care vin, nu încerca să îi
pozitivezi experiența și să îi arăți avantajele noii locuințe.
Nu încercasă compensezi lipsa trăită de copil cu obiecte sau decorațiuni deosebite. E
posibil la început să nu îi placă nimic, dar nu este despre spațiu, ci despre experiența
mutării.
Atunci când spune “eu vreau să plec înapoi acasă, nu îmi place aici!” este un mod de a
spune “Am nevoie ca lucrurile să fie ca înainte.” Poți doar să îi confirmi suferința și să îi
amintești că vei fi aproape de fiecare dată când îi este greu.
Nu îl distrage de la nemulțumirile cu privire la spațiu arătându-i alte avantaje ale mutării.
Este mai mult ca sigur un moment în care acumulează supărare și e posibil să urmeze un
moment de descărcareemoțională.
Indiferent de locul fizic, tu ești ancora lui cea mai importantă acum, fă din orice moment
împreună un “acasă plăcut și cald”.
3. Când se stabilește custodia copilului și termenii de vizitare

Un punct cheie în relația copilului cu fiecare dintre părinți în parte îl reprezintă aranjamentul
dintre cei doi adulți cu privire la custodie și termenii de vizitare. Acesta este considerat
procesul cel mai dificil în majoritatea cazurilor de divorț. Și nu pentru că cei doi părinți nu au
interese commune, sau nu își iubesc copilul la fel de mult ori nu sunt capabili să îl îngrijească,
ci pentru că atunci când suntem cuprinși de emoții intense, partea rațională poate fi afectată
și brusc realitatea este mai periculoasă, nesigură, deformată. Char și atunci când ați ajuns la
un oarecare echilibru în decizia de divorț, aranjamentele de locuit sau vizitare au potențialul
de a redeschide răni vechi și tensiuni.
Mesajul cheie, prin care majoritatea părinților riscă să deschidă aceste răni, este “Tu nu ești
”
un părinte destul de bun . Chiar dacă nu este comunicat direct, sunt nenumărate forme
prin care îl pot transmite, lucru care îl va pune pe celălalt în poziție de defensivă, se va
active frica că ar putea să “își piardă copilul”. Acest lucru îl poate face să devină mult mai
rigid și nerezonabil în negocierea acestor aranjamente. De foarte multe ori, ambii părinți sunt
"suficient de buni”, însă, la acel moment sunt “oameni răniți și speriați”.
La nivel teoretic, există acum multă literatură de specialitate cu privire la subiectul custodie
și program de vizită, însă răspunsul la întrebarea “Care este decizia ce îi poate aduce
copilului tău cele mai multe beneficii ?”, este dificil de găsit în cărți. De multe ori, părinții
se îndreaptă către specialiști, psihologi, pentru a-i îndrumă cu privire la această decizie,
înainte de mediere sau chiar instanță. Dar calculul nu este unul matematic, iar această
decizie nu este una statică. Chiar și separați, continuați să fiți un sistem în care fiecare are
anumite resurse și anumite nevoi.
Plecând de la nevoile copilului de contact cu ambii părinți (care diferă în funcție de vârsta
lui), care crezi că ar putea fi un punct de start din care copilul să fie cât mai mulțumit
iar ambii părinți să fie minim defavorizați și răniți ? Astfel încât, în timp, să rămână o
portiță deschisă pentru renegociere și rearanjare a acestui sistem în funcție de creșterea și
dezvoltarea copilului. De multe ori părinții abordează această decizie ca fiind ceva definitiv
și asta duce mult la rigiditate.
Aș vrea să îti ofer o metaforă aici: Imaginează-ți situația în care copilul tău are nevoie
de o tijă la picior cu care va trebui să traiască toată copilaria. Iar voi, parinții, trebuie
sa decideți dimensiunile ei. Este aceasta o decizie definitivă sau progresivă în funcție
de creșterea piciorului? Cât de des va trebui să reveniți asupra acestei decizii? Care
este relația de care aveți nevoie pentru a lua mereu si mereu deciziile cele mai
bune? Ce se întamplă cu copilul în timp ce voi vă contraziceți asupra dimensiunilor?
Este unica miză dimnesiunea tijei sau și relația de co-parenting pe care o construiți
căramidă cu caramidă?
Te las să reflectezi puțin acum, fiind conștientă de faptul că nici unul dintre
răspunsuri nu este ușor de oferit.
Lucrurile sunt simple : În momentul în care un părinte “căștiga” în detrimental celuilalt , cel
care pierde este de fapt copilul . Aceasta este o perioada ce testează mult capacitatea de
sacrificiu a fiecărui părinte în parte , iar resursele pentru acest sacrificiu sunt deja reduse .
Acest subiect nu este despre “ce vreau”, “cum îmi e mai bine”, “ce am nevoie” “ce meriți sau
nu” ci despre “care este nevoia reală a copilului tău” și reprezintă cel mai mare test de
onestitate cu tine însăți în a separa propriile nevoi de ale copilului.
În ciuda unor termeni legali, nu există nici o prescripție cu privire la programul de vizitare al
copilului. Însă, nu uita că și copilul tăupoate lua parte la această decizie. Copiii, de cele mai
multe ori, se simt excluși, însă s-a dovedit că atunci când sunt incluși în decizie într-un mod
neutru, ei pot lua în calcul limitările legate de programul părinților și pot contribui în mod
rezonabil la această decizie.
Sunt 3 puncte asupra cărora copilul, în funcție de vârstă, poate fi consultat: Cu cine va
locui? Când și cât va sta cu celălalt părinte? Când și cât se va vedea cu celălalt părinte?
De cele mai multe ori sunt constrângeri practice care determină aceste aranjamente . Iar
copiii pot înțelege aceste limite , însă nevoia de a fi consultați, de a lua parte la decizie și de
, le oferă un sentiment mai mare de putere și control față de situația în care nu are
a fi incluși
nici un control asupra relației cu părintele nonrezidential. De asemenea, îi conferă libertatea
de a reveni asupra aranjamentului pe măsură ce crește și unele lucruri se schimbă. Totodată,
pentru a nu le pune această povară a deciziei în spate sau sentimentul vinovăției în împărțirea
loialității între cei doi părinți , copilului i se poate oferi o structură deja pregătită de cei doi
părinți în care și el să poată modifica unele lucruri .
Este important să ne manifestam cât mai puțin propriile dorințe atunci când
exprimăm variantele copilului: “Mie mi-ar plăcea…dar tu hotărăști cum e mai bine
pentru tine…” Ci să rămânem cât mai neutri în opțiunile oferite: “Există posibilitatea
să facem așa….sau așa…tu cum ai prefer?”
4. Când copilul începe să trăiască în două lumi separate (acasă

la mama și acasă la tata)
Pentru majoritatea copiilor, cea mai relevantă schimbare din această perioadă este
reorganizarea relațiilor sale cu proprii părinți. Este esențial ca lucrurile să rămână “la fel” în
viața de zi cu zi și în relația cu ei. Cele mai dureroase emoții în această perioadă sunt legate
de faptul că trebuie să își petreacă bucăți separate din viață cu fiecare părinte în parte. Din
acest motiv, ei vor experimenta un carusel de emoții înalte (entuziasmul regăsirii) și joase
(tristețea separării).
Totodată, până ce lucrurile se așează, pentru unii copii poate să însemne faptul că nu își pot
vedea părintele non-rezidențial pe o perioada lungă sau nedeterminată, lucru care
adâncește anxietatea și nesiguranța. În această situație, păstrarea relației sub orice formă
(Telefonică, scris) este esențială. După ce lucrurile se așează, copiii învață să trăiască între
două case. Iar aici, fiecare pas pe care îl faceți împreună este foarte important.
• Asigurați-vă că are un spațiu al lui (un pat / un colț/ o cameră) în ambele case.
• Nu faceți schimbări majore în casă în absența lui.
• Nu îi reorganizați spațiul personal în absența lui – poate contribui la sentimentul puternic
de lipsă de control.
• Permiteți-i să își ia cu el mereu lucrurile dragi, chiar dacă pare impractic, este un mod de a
se păstra unit în interior și de a nu se scinda.
• Dacă este posibil, permiteți-i să o “ia cu el pe mama”, în mod simbolic, o brățară, un
obiect mic, atunci când merge la tata și invers. Nu criticați și nu bagatelizați aceste obiecte.
• Aveți grijă la limbajul folosit, acesta poate contribui treptat la un sentiment de familie
pentru copil sau îl poate distruge. Copilul nu merge “în vizită” la tatăl lui ci merge “la tatăl
lui”. Copilul nu “locuiește cu mama” ci are doua case și, uneori “petrece timp cu mama” și
alteori “cu tata”, chiar dacă legal se numește părinte nonrezidential. Pentru senzația
interioara a copilului de unitate și familie, are nevoie să simtă apartenența la ambele case.
• Luând în calcul vârste diferite ale copiilor și nevoi diferite, atunci când vorbim despre frați,
timpul petrecut cu părintele non-rezidențial ar trebui să difere între frați și, în măsură în care
se poate, să aibă parte și de activități individuale cu acel părinte.
• Pune mult accent pe starea ta în momentul în care copilul face tranziția de la un părinte la
altul, astfel încât să nu te lași atrasă în dinamici conflictuale, să nu provoci sau să manifești
ostilitate. Este esențial pentru modul în care copilul tău se vă simți. Chiar daca pare obositor
și nu sunt puține de făcut, pregătește-te pentru acest moment din timp ca pentru un
“examen de grație și calm.”
• Dacă este absolut imposibil să faceți această tranziție fară tensiunea adiacenta dintre voi,
încercați să preluați copilul în spații publice, neutre și să lăsați ceva timp pentru joaca fizică,
în natură, pentru copil să se poată descărca.
• În această perioadă, munca ta interioară poate fi de a reduce conflictul exterior cu celălalt
părinte la minimum și a începe să cauți rezoluții pentru conflictul interior rămas, inevitabil
după o separare (apelând inclusiv la ajutor de specialitate)
• Oricât de mare este curiozitatea, nu îl întreba pe copil nimic despre ce “a făcut” cu
celălalt părinte. Îl poți întreba însă despre cum s-a simțit, daca au fost momente mai dificile
pentru el sau mai grele.
• Se poate întâmpla ca, însuși copilul să încerce să provoace emoții intense povestind
despre celălalt părinte sau despre activități cu care tu nu ești de acord. Încearcă să
reacționezi cât mai neutru și să întorci discuția către el. “Și pentru tine cum a fost?” Dacă
este destul de mare, puteți chiar vorbi despre intenția sa de a provoca emoții intense la tine.
• Indiferent cât de dificilă este comunicarea dintre tine și celalalt părinte, rămâne în
continuare responsabilitatea voastră și este important să nu implicați copilul într-un rol de
mesager, chiar și atunci când el o face cu plăcere. O face din dorința de a vă scuti pe voi
de suferința, din multă iubire.
• Ce puteți face, în schimb, este să mențineți un canal cât mai obiectiv și controlat (mesaje,
mail) în care să vă rezumați la informații despre copil fară încărcătură emoțională. Pentru că
este aproape imposibil să nu existe și descărcări emoționale, mutați-vă pentru asta pe alt
canal de comunicare și astfel le puteți păstra separate.
Copiii au demonstrat mereu o disponibilitate în a-și compromite propriile nevoi în favoarea
relației cu cei doi părinți. Acest lucru poate duce în timp la creșterea rezilienței, însă poate
să se transforme și în supra-adaptabilitate, ceea ce îi va servi mai puțin.
Chiar și atunci când ți se pare că ai reușit să îndeplinești toate lucrurile de mai sus, este
posibil să existe puncte oarbe. Iar acolo unde părintele nu poate face un compromis,
copilul îi vă lua locul.
Păstrează legătura cu o prietenă/ un prieten care să rămână în aceasta perioada “avocatul
copilului tău” și să pună sub semnul întrebării anumite acțiuni și decizii pe care le iei “pentru
binele copilului”.
De cele mai multe ori persoanele apropiate vor încerca să te consoleze și să te liniștească
spunandu-ți că “faci tot ce îți stă în putere” și așa și este. Însă, rămâi vigilentă cu privire la
sacrificiile pe care copilul tău le va face pentru ca "tu să fii mai bine".
Casa bunicilor sau a altor prieteni poate deveni de asemenea un loc neutru și de siguranță în
care copiii să se poată refugia în această perioadă. Dacă aceste locuri există, îl poți
încurajasă meargă acolo, amintindu-i că nu trebuie să stea cu tine și să te îngrijească, că te
descurci și singură în această perioadă și că este liber să meargă oricând acolo pentru a-și
reîncarcă bateriile.
Gândul că "nu este totul doar pe umerii tăi" valorează enorm în această perioadă, de aceea,
orice mic aliat contează. Fie că sunt lucruri practice sau emoționale, nu ezita să le împarți cu
ceilalți.
5.Când unul dintre părinți sau amândoi încep să se vadă cu
altcineva
Într-un timp mai lung sau mai scurt de la divorțul părinților, copiii trebuie să se adapteze și la
alte relații ce le vor influența viața, relațiile cu partenerii părinților. Mulți părinți au dficultăți
în a le prezenta noul partener și cu atât mai puțin în a stabili un cadru sigur pentru toată
lumea, pornind de la copil.
• Secretele față de proprii copii sunt cam greu de ținut, ei fiind cei mai dibaci observatori ai
tăi, iar ideea de a le ascunde și de a nega atunci când te întreabă nu poate decât să surpe
partea de încredere reciprocă.
• Chiar și așa, dreptul tău la intimitate continuă să existe și nu este nevoie să răspunzi la
întrebări ce nu influențează sub nici o formă dinamica voastră de familie. De exemplu, ii poti
spune că a sesizat bine unele schimbări în viața ta, dar îi vei povesti la timpul potrivit.
• Prezintă-i copilului tău noul partener abia atunci cand este o oarecare stabilitate între voi și
ești pregătită sa îi spui adevarul și nu că este "un prieten".
• Momentul în care noul partener este prezentat copilului e bine să fie într-un spatiu neutru,
să îi lăsați spațiu copilului să facă ce își dorește el și să nu i se impună o anumită interacțiune
cu acest "străin" pentru el
• Copiii apreciază mai mult atunci când partenerul părintelui său este doar un prieten adult
pentru ei și nu se străduiește să joace nici un alt rol.
• Copilul are nevoie de mult timp și spatiu în care să capete încredere în această persoană și
are nevoie de o interacțiune cu cineva matur, capabil să deosebească eventuale
“comportamente obraznice” ale copilului de “lupta interioară” pe care copilul o duce.
• Uneori, are nevoie să i se spună direct din partea părintelui că nu se va supăra daca va
avea o relație de prietenie cu partenerul celuilalt părinte. Încearcă să păstrezi totul în acord
cu starea ta autentică și nu exagera nici prea mult în partea pozitivă.
• În momentul în care un nou partener apare, copilul trebuie să își reorganizeze inclusiv
interacțiunea cu propriul părinte și asta poate aduce ceva stres. Cu cât îi clarifici mai mult
aceste roluri (ce vor putea face, ce nu vor putea face) cu atât nu rămâne în propriile frici
legate de viitor.
• Orice comportament al partenerului care seamănă cu rolul celuilalt părinte poate
declanșa două reacții opuse: ostilitate sau confuzie de roluri. Pentru începutul relației nici
una nu este benefică. Cel mai bine este ca partenerul să nu intreîn aceste comportamente
(de îngrijire sau de corectare comportamentală)

Îmi dau seama că toate sugestiile de mai sus pot fi generale, iar situația voastră este
una particulară, de aceea, îți reamintesc faptul că acest kit are rolul de a te ghida
prin subiecte complexe și cu ramificații profunde, însă poate fi și un punct de
pornire în a-ți găsi drumul tău unic si creativ în însoțirea propriului tău copil.
"Să nu crezi că doar pentru că nu mă vezi eu nu sunt cu tine. Voi veni să
te vizitez duminica viitoare. Așteaptă-mă!" Tata
Dintr-o dată, inima lui Rose este un soare.
Ilustrație din
La Piccola Tessitrice di Nebbia, de Agnes de Lestrade și Valeria
Docampo
Men inerea ț și
transformarea
rela iilor ț
III. Menținerea relațiilor la distanță cu persoane dragi
Nevoile fundamentale ale copiilor și ce este esențial în procese
de menținere și transformare a relațiilor
În premize am împărtășit despre nevoile copiilor de siguranță și conectare,
continuitate și explorare.
Moartea unei ființe dragi sau întreruperea unei/unor relații (cauzată de separarea
părinților, mutare, internare, carantină etc.), impactează ordinea și
prevedibilitatea lumii pentru copil.
Astfel încât, focusul principal merită să fie pus pe ceea ce ne permite să
restabilim un sens de siguranță, continuitate a relațiilor și de agency/de a
avea impact asupra propriei lumi și de a recăpăta contrulul măcar asupra
unor anumite aspecte. În secțiunile anteriore și în Kitul de prim ajutor emoțional
am inclus mai multe recomandări legat de păstrarea - pe cat posibil - a unor
rutine și recăpătarea siguranței în propriul spațiu, prin interacțiuni, activități
expresive și jocuri simbolice direcționate de către copil.
„Atașamentul este o relație în serviciul nevoilor de reglare
emoțională și de explorare ale unui bebeluș. Este încrederea
profundă și permanentă pe care un copil o are în disponibilitatea și
capacitatea de răspuns a caregiver-ului. "
- Alan Sroufe -
Bebelușul/copilul ca și ființă competentă și capabilă să
comunice, încă din uter
Atât experiența noastră personală și clinică, cât și studiile recente, susțin importanța și
impactul comunicării cu propriul copil, încă din perioada prenatală și prima perioadă
după naștere (Infant Research: Trevarthen, 1979, 1998; Stern, 1985; Brazelton, 1992,
2001). Din perspectiva acestor autori și a multor altora, bebelușul este o ființă
competentă, capabilă dpdv neurobiologic de interacțiuni socio-emoționale precoce și
de reciprocitate.
Uneori, ca și părinte putem simți o povară uriașă a responsabilității alegerilor, emoțiilor și
comportamentelor în relația cu proprii copii. Însă dacă vedem copilul ca și ființă
competentă, ne putem deschide către a îl vedea ca și parte activă, a asculta și primi
ceea ce vine din partea lui. Astfel încât la întrebarea frecventă ca și părinte "Cum știu că
am făcut bine?", Tony Brazelton ne invită să ne observăm propriul copil, să îl întrebăm și
să îl lăsăm pe el să ne spună și să ne indice calea.
Cum le comunicăm copiilor schimbările care apar?
În mod direct , cât mai natural cu putință , menținănd principiile onestității emoționale și
adaptând mesajele în funcție de etapa de dezvoltare a copilului și de rolul lui .
De exemplu , bebelușilor în uter le putem spune, în cuvinte simple, când suntem bucuroase
sau îngrijorate legat de ceva anume, reasigurându-i că ne putem ocupa ca și adulți de acele
situații, în timp ce ei rămân în siguranță, în pântecul și lângă inima noastră - în acest fel,
aducem deja o claritate și o diferențiere legat de emoțiile noastre. Le putem comunica
despre diferitele vizite și analize pe care le facem. Sau îi putem pregăti pentru naștere și
vizualiza împreună pașii nașterii vaginale sau prin cezariană, pregătind această tranziție.
Karen Melton (psiholog perinatal), recomandă trei lucruri importante pe care le putem
spune bebelușului, în cazul unui eveniment stresant / traumatic sau chiar înainte, dacă știm că
urmează să ne confruntăm cu un astfel de eveniment:
Nu tu ai provocat asta.
Nu este vina ta.
Nu este vorba despre tine /nu are legătură cu tine (doar dacă acest lucru este adevărat) și
nu trebuie să faci nimic în acest sens.
Pentru nou născuți - , se aplică indicațiile din slide ul de mai sus - , cu diferența că acum îți
vei putea vedea copilul și primi feedback de la el și prin intermediul contactului vizual ,
al vocii , tipului de plâns . Recomand explorarea metodei Dunstan pentru înțelegerea
(sunetelor asociate cu anumite reflexe - somn, foame, discomfort) bebelușilor:

limbajului
https://www.youtube.com/watch?v=IQ2a98A03VY
Pentru etapele succesive , se pot aplica recomandările din prima parte a ghidului legat
de elementele cărora merită să le dăm atenție .
Cu cât copiii sunt mai mici , cu atât schimbările care îi pot impacta sunt cele care vizează
relația cu principalii caretakeri (moartea sau separarea de unul dintre părinți) sau cele
care îi impactează pe caretakeri, interferând cu capacitatea acestora de a se sintoniza
cu copilul și a-i răspunde nevoilor de reglare emoțională și explorare.
Pe măsură ce vor crește , copiii vor fii impactați de schimbările care afectează
continuitatea în celelalte relații importante - bunici, familia extinsă, contextul gradiniței/

școlii și prieteni .
Care pot fi reacțiile copiilor la separare? Și cum îi însoțim în
procesul emoțional?
Reacțiile copiilor pot varia de la regresii din punct de vedere al achizițiilor de
dezvoltare, la dis-regulare emoțională (hiperactivare sau hipoactivare - apatie).
Funcțiile de somn, nutriție pot fii impactate. Este normal să apară în prima
perioadă, iar în măsura în care nu sunt persistente, nu trebuie să ne îngrijorăm.
Altfel, în cazul în care reacțiile persistă, devin invalidante, se transformă în
somatizări, este recomandat să consultați un specialist.
În Kitul de Prim Ajutor emoțional puteți găsi mai multe resurse atât pentru a ne
aduce în primul rând pe noi într-o stare de disponibilitate, pentru a putea sta cu
orice trăiri ar experimenta copilul, cât și pentru a-l însoți pe copil în procesul său
emoțional.
Cum dezvoltăm modalități de a ne menține relația?
Principiile care ne pot ajuta în identificarea acestor modalități sunt: siguranță, conectare și
continuitate. În spiritul campaniei #MamaEAici, vrem să oferim câteva resurse pentru
menținerea relației cu propriul bebeluș atunci când acesta trebuie să rămână în terapie
intensivă.
Studiile care stau la baza NINO (Neuroscience for Improved Neonatal Outcomes)
recomandă prezența și implicarea mamei (ca și spațiu SIGUR și capabilă de a co-regla
bebelușul) în îngrijirea bebelușului în NICU, cu ajutorul unor tehnologii care să permită
contactul piele pe piele, alăptarea timpurie și suport pentru diada mamă-bebeluș. Aceste
elemente contribuie consolidarea legăturii dintre mamă și bebeluș, facilitând procesele
hormonale și neuronale care o ajută pe mamă să se sintonizeze la copilul ei, iar pe el să se
simtă în siguranță.
Această nouă înțelegere a creierului și a dezvoltării sale poate îmbunătăți profund îngrijirea
neonatală. Prezența mamei este o condiție absolută pentru dezvoltarea OPTIMALĂ.
Aceasta este rațiunea științifică de bază pentru Kangaroo Mother Care - definită ca fiind
contactul continuu sau prelungit materno-infantil piele pe piele (împreună cu tatăl sau altă
figură de atașament). Chiar și cu mama prezentă, senzațiile din mediu nu trebuie să fie
intruzive sau stresante. Lumina puternică și zgomotul sunt factorii de stres cei mai frecvenți.
Atunci când nu este posibil ca părinții să fie prezenți, mediul ar trebui să fie cât mai
asemănător uterului.
Aici puteți explora mai multe resurse despre Neuroscience for Improved Neonatal
Outcomes:
https://ninobirth.org/
http://kangaroomothercare.com/articles/nils-articles/
În cazul în care nu sunt posibile indicațiile de mai sus, se poate consolida și menține o
legătură cu bebelușul prin sisteme audio-video care permit mamei și părinților să își formeze
o imagine despre copilul "real", așa cum este el și să dezvolte treptat atașamentul față de
el. Iar bebelușului îi permite să audă vocile părinților (cântându-i, citindu-i, povestind) sau
înregistrari cu bătăile inimii mamei, pe care le recunoaște și de către care poate fi reasigurat,
creând totodată o continuitate a relației.
Dacă este posibil, în acord cu echipa NICU, mama poate lăsa o batistuță pe care și-a ținut-o
aproape de sân, pentru ca bebelușul să îi simtă mirosul.
Între timp, părinții pot crea un jurnal în care să îi scrie bebelușului (sau în care să își noteze
reflecțiile) și îi pot povesti bebelușului când îl vizitează. Iar când va mai crește, i-l veți putea
citi.
Unul dintre cele mai dificile lucruri pentru părinți este să nu își poată ține copilul în brațe și
teama de a nu se putea conecta cu propriul copil. Meditațiile de vizualizare și conectare cu
propriul bebeluș pot ajuta mult. De asemenea, a avea grijă de sine și a primi suportul celor
din jur, vă poate ajuta ca și părinți să navigați această perioadă dificilă, și să rămâneți
disponibili pentru bebelușul vostru.
Pentru copii mai mari, legăturile în cazul relațiilor la distanță se pot menține
asigurându-ne că le oferim ocazii regulate să vorbească la telefon sau video-audio cu
bunicii, membrii familiei extinse, prietenii.
Sau pot fi create diferite activități și jocuri, în funcție de preferințele copilului și ale
adultului/prietenului:
citit povești la telefon sau video (în direct sau înregistrate și trimise copilului)
inventat jocuri (fetița mea și bunica ei creat un joc de rol în care ele erau două
animăluțe prietene trecând printr-o serie de aventuri)
cu prietenii își pot trimite mesaje vocale sau emoticon, desene sau scrisori -
cartea ilustrata In A Jar și articolul oferit ca și resursă pot fi folosite ca și inspirație
pentru a menține relația în mod jucăuș.
Și poate cea mai importantă modalitate de menținere a relațiilor este de a le cultiva
în interiorul nostru și a le ține prezente în mintea, inima și în conversațiile noastre cu
copiii.
În cazul morții unei ființe dragi, relația continuă grație amintirii acelei persoane, însă
trebuie să fim clari cu copilul în a-i explica că nu vor mai revedea fizic acea
persoană, însă puteți crea împreună activități și ritualuri pentru a resemnifica relația: a
vorbi despre ea, poze puse într-un spațiu dedicat, mesaje/desene, sau elemente
naturale aduse la mormânt sau puse în acel spațiu dedicat. De asemenea, tradițiile (a
face activități sau a pregăti anumite rețete "moștenite") și valorile și mesajele
principale pe care le păstrăm și onorăm din relația cu ființa respectivă, sunt modalități
de a da continuitate și a resemnifica relația.
"To have been loved so deeply, even though the person who loved us is gone, will
give us some protection forever." Dumbledore, n Harry Potter
Practică de mindfulness a locului sigur și pentru conștientizarea
relațiilor semnificative
Ca resursă, aici poți accesa o practică de mindfulness creată pentru a stimula interior
conștientizarea faptului că nu suntem singuri - deși fizic ne putem afla în situații în care cei
dragi să nu poată fii lângă noi: https://drive.google.com/file/d/11inhkUCEvp99-
C4kQX_0DClmP3k0R_9q/view?usp=sharing
În măsura în care putem accesa această rețea de relații semnificative bune, iubitoare,
susținătoare, nu suntem niciodată singuri.
“Piglet sidled up to Pooh from behind. “Pooh!” he whispered.
”Yes, Piglet?”
”Nothing,” said Piglet, taking Pooh’s paw. “I just wanted to be sure of you.”
— A. A. Milne
Exercițiu de conștientizare a relațiilor semnificative
Te invit ca pe o foaie de hârtie A 4 să desenezi un cerc cu circumferința de circa 20 cm.

Acesta reprezintă spațiul tău .
Alege un simbol pentru a te reprezenta ( X, un punct , etc .) și poziționează te în acest -

spațiu .
În interiorul sau în jurul acestui spațiu - unde simți mai potrivit - poți reprezenta printr un -
simbol (adăugând și numele) persoanele care îți vor binele și care simți că te pot susține
pe tine sau pe tine și familia ta (în general, sau legat de o experiență anume prin care
treci - pierderea cuiva, o separare, mutare, carantină, momentul nașterii și a deveni
părinte etc.).
Pot fi persoane care încă sunt în viață sau nu , pe care le cunoști personal sau nu... pot fi
și diferite figuri de inspirație (spiritual, activism... ).
Acest exercițiu poate fii făcut de sine stătător . Sau îl poți face în urma practicii de
mindfulness a locului sigur și a relațiilor semnificative - în acest caz , poți pune pe hârtie
ceea ce a apărut pentru tine în cadrul practicii , și poți de asemenea să adaugi și alte
persoane .
Variație : Poți face acest exercițiu și ca un colaj cu poza ta pozele voastre și pozele /
persoanelor dragi . Poate fii o activitate minunată de făcut împreună cu copilul/copiii, iar
colajul poate fii pus la vedere astfel încât să reamintească continuitatea legăturilor
importante , chiar și atunci când nu suntem fizic unii lângă ceilalți.
Resurse - cărți ilustrate pe tema pierderii, separării și
transformării relațiilor
Curând vei Dormi și Tu, de Haddy Njie - un cântec de noapte buna care celebreaza
fiecare anotimp și tranzitia de la un anotimp la altul. Atât ciclurile zi-noapte, cât și
ciclurile naturii și succesiunea anotimpurilor, subt prilej pentru a observa împreuna cu
copiii procesele de transformare. Detalii: https://edituraunivers.ro/carte/copii/curand-
vei-dormi-si-tu/
Fantasticele cărți zburătoare ale dlui Morris Lessmore, de William Joyce,
Ed.Arthur. Este o poveste despre iubire, pierdere, transformarea relațiilor şi (re)găsirea
unui sens. Prezintă minunat curgerea timpului. Detalii: https://www.editura-
arthur.ro/info/carte/fantasticele-carti-zburatoare-ale-dlui-morris-lessmore
Fabuloasele ore ale lui Jacominus Gainsborough, de Rebecca Dautremer - o
poveste care parcurge cu delicatețe momentele vieții lui Jacominus (un iepuraș), oferind
o perspectivă de ansamblu și reamintindu-ne de lucrurile care contează cu adevărat.
Detalii: http://www.vellant.ro/carte/fabuloasele-ore-ale-lui-jacominus-gainsborough-
959562801
Pandora, de Victoria Turnbull, Ed.Humanitas. Este o poveste emoţionantă despre
prietenie, speranţă şi reziliență, despre forţa regeneratoare a naturii și a vieții. Detalii și
pagini din carte: https://humanitas.ro/humanitas/carte/pandora
Dragostea e Fără Sfârșit, de Simona Copil, Ed.Signatura - mesajul înduioșător și
dincolo de timp al unei mame către fetița ei. Detalii:
https://www.signatura.ro/carti/dragostea-e-fara-sfarsit/
Mara și Esența Vieții, de Tine Mortier, Ed.Signatura - O poveste emoționantă despre
boală și moarte, receptate cu acceptare și ca firești prin ochii unei copile. Detalii și
pagini din carte: https://www.signatura.ro/carti/mara-si-esenta-vietii/
Între Cer și Mare, de Frații Fan, Ed.Humanitas. Este o poveste înduioșătoare despre
menținerea și transformarea relației cu bunicul, după moartea acestuia. Bunicul este
păstrat in memoria celor din familie comemorând anumite momente semnificative.
Detalii: https://humanitas.ro/humanitas/carte/%C3%AEntre-cer-%C8%99i-mare
Tu și cu mine, de Synne Lea, Ed.Univers - o poveste despre cum e să-ți fie teamă să-i
pierzi pe cei pe care îi iubești. Detalii: https://edituraunivers.ro/carte/copii/tu-si-cu-
mine/
transformării relațiilor
Cyparissus, de Marta Sanmamed, Ed. Signatura - O poveste care ilustrează
experiențele trăite de copii atunci când pierd animalul de companie atât de drag
fiecăruia. Mesajul cărții ne reamintește că atât timp cât vom purta amintirea celui pe
care îl iubim in inimi, acesta va trăi alături de noi. Pagini din carte și alte detalii:
https://www.signatura.ro/carti/cyparissus/
The Void, de Anna Llenas - o poveste despre pierdere, strategii de a face față durerii,
a sta cu durerea și de aici puterea de a ne reconecta cu noi înșine, cu ceilalți și cu viața.
Povestea animată: https://www.youtube.com/watch?v=K9-zJO7jGCI
The Heart and The Bottle, de Oliver Jeffers - ilustrează cu gingășie impactul pe care
strategiile de supravietuire adoptate in urma pierderii cuiva drag îl pot avea in timp,
indicând totodata o posibila direcție pebtru a ne reconecta cu bucuria de a trai.
https://www.brainpickings.org/2015/05/14/oliver-jeffers-the-heart-and-the-bottle/
In a Jar, de Deborah Marcero, Ed.Penguin Young Readers. Este povestea a doi
prieteni care împărtășesc experiențe, conservându-le în borcanele, continuând această
tradiție chiar și după ce unul dintre ei se muta. Poze din carte și o activitate:
https://thispicturebooklife.com/in-a-jar-memory-jar-story-craft/
Povestea absolut adevarata despre cum a fost creat cel mai minunat lucru din tot
universul, de Maja Lunde, Ed.Univers. Când cel mai bun prieten al ei, Choco, se mută,
Ninon e atât de tristă încât e sigură că nu va mai fi fericită niciodată. Dar, într-o zi, cei mai
buni bucătari din lume vin în satul ei să se întreacă, iar Ninon primeşte prin poştă un plic
misterios… Detalii: https://edituraunivers.ro/carte/copii/cel-mai-minunat-lucru/
The Invisible Leash: A Story Celebrating Love After the Loss of a Pet, de Patrice
Karst
transformării relațiilor - despre separarea părinților
The Invisible String, de Patrice Karst
The Invisible String Workbook: Creative Activities to Comfort, Calm, and
Connect, de Patrice Karst
Missing Daddy, de Mariame Kaba
Dinosaurs Divorce (Dino Tales: Life Guides for Families) – de Marc Brown, Laurie
Krasny Brown
Two Homes, de Claire Masurel
Why Do Families Change?: Our First Talk About Separation and Divorce, de Dr. Jillian
Roberts, Cindy Revell
You Weren't with Me, de Chandra Ghosh Ippen
Standing on My Own Two Feet: A Child's Affirmation of Love in the Midst of
Divorce, deTamara Schmitz
Living with Mom and Living with Dad, de Melanie Walsh
My Family Is Changing: A Drawing and Activity Book for Kids of Divorce, de
Tracy McConaghie LCSW
Pentru adolescenti:
The divorce workbook for teens – Activities to help you move beyond the
breakup, Lisa M. Schab, LCSW
Alte resurse - studii și articole
Studii despre Post Traumatic Growth - -

https://www.sciencedirect.com/topics/psychology/posttraumatic-growth
Growth After Trauma - https://hbr.org/2020/07/growth-after-trauma
What is a Secure Attachment ? And Why Doesn’t "Attachment Parenting" Get You
There ? https://www.developmentalscience.com/blog/2017/3/31/what-is-a-secure-
attachmentand-why-doesnt-attachment-parenting-get-you-there
https://connectedbaby.net/the-science/
The Soothing Effect of the Mother s Heart '

https://www.childresearch.net/aboutCS/mediscience/24.html
The Competence of Babies -
https://www.theatlantic.com/magazine/archive/1982/01/the-competence-of-
babies/305128/
The Connected Baby - https://connectedbaby.net/the-science/
Prenatal Parenting - http://karenmelton.com/articles/prenatal-parenting-bonding-with-
your-unborn-child/
Neuroscience Improved Neonatal Outcomes - https://ninobirth.org/
Kangaroo Mother Care - http://kangaroomothercare.com/articles/nils-articles/
Understanding Separation Anxiety in Children and Young People -

https://osse.dc.gov/sites/default/files/dc/sites/osse/publication/attachments/DEL_Ment
al%20Health_Social%20Emotional%20Development_Understanding%20Separation%20Anxi
ety.pdf?
fbclid=IwAR3RVhQ6uDk2tBfiO8EEdw7ZaH_S03Bw_IoKT6zB6tZadPL3frRa5TrgmLU
Alte resurse - cărți despre divorț
Co-parenting 101 - Helping your kids thrive in two households after divorce, de
Deesha Philyaw, Michael D. Thomas
For Better or For Worse: Divorce Reconsidered, de E. Mavis Hetherington Ph.D.,
John Kelly
The Unexpected Legacy of Divorce: The 25 Year Landmark Study, de Julia M. Lewis,
Sandra Blakeslee
The Art of Healing Childhood Grief: A School-Based Expressive Arts Program
Promoting Social and Emotional Literacy, de Anne Black
It's Ok That You're Not Ok: Meeting Grief and Loss in a Culture That Doesn't
Understand, de Megan Devine
Healing a Child's Heart After Divorce, de Wolfelt Alan D.Ph.D.
Good Parenting Through Your Divorce: The Essential Guidebook to Helping Your
Children Adjust and Thrive Based on the Leading National Program, de Mary Ellen
Hannibal
Acasa la mami, acasa la tati - Cartea copiilor. Cum sa te simti acasa intr-un camin sau
in doua de Isolina Ricci
The Coparenting Toolkit: The Essential Supplement for Mom's House, Dad's House,
de Isolina Ricci Phd
High- conflict custody battle, Protect youself and your kids from a toxic divorce,
False accusations and parental alienation, de Amy J. L. Baker, PhD, Michael Bone,
PhD and Brian Ludmer, BComm, LLB
Pentru tine:
The Grief Recovery Handbook: The Action Program for Moving Beyond Death,
Divorce, and Other Losses Including Health, Career, and Faith, de John W. James
Despre noi
ALINA PORUMBOIU
Psihoterapeut si consilier educațional. Mama unui baiețel de 6 ani și jumătate, Luca.
"Am petrecut ultimii 12 ani în preajma copiilor, din diferite roluri, și este o călatorie continuă
catre sufletul lor, către a înțelege încă o bucățica din acest proces numit "a crește mare"
indiferent de perioadele pe care le traversează și provocările pe care viața le aduce.
îmi doresc sa pot sprijini si alți părinți prin a oferi un zâmbet de acceptare, o perspectivă
diferită, sau consultanță în situație de criză și să le amintesc mamelor că nu sunt singure, chiar
și atunci când pare `prea mult` ".
alinaporumboiu@yahoo.com
website: www.alinaporumboiu.com
FB: https://www.facebook.com/EmbodiedParents
ALINA TOMȘA
Psihoterapeut cu formare în terapie prin Arte Expresive și psihoterapie Experiențială.
Sunt mămica lui Andrei, un băiețel de 3 ani, alături de care exersez în fiecare zi limbajul
iubirii. Lucrez în mediul organizațional non-guvernamental de 10 ani. Am învățat cele mai
importante lecții despre răbdare, speranță, frumusețe și drumul către vindecare de la copiii
bolnavi cu afecțiuni oncologice pe care i-am însoțit, și de la familiile lor. În cabinetul de
psihoterapie, Artele Expresive îmi sunt parteneri de încredere în explorare și vindecare, atât
în lucrul cu copii, adolescenți cât și cu adulți.
alina.tomsa2013@gmail.com
website personal în lucru / www.inocenti.ro
FB: https://www.facebook.com/Terapie-prin-Arte-Expresive-Intermodale-
109384657587688
MIHAELA - LEOCADIA HARTESCU

Psiholog-psihoterapeut, mama Atenei Sofia (4 ani), trainer, emotional intelligence și
mindfulness practitioner, leadership și life coach PCC. În ultimii 15 ani am lucrat în domeniul
consultanței în resurse umane pe zona de leadership development și ca și psiholog clinic, în
sectorul public (Protecția Copilului) și în practica privată. De 9 ani locuiesc și profesez în
Italia și mă simt privilegiată să însoțesc persoanele înspre o mai bună armonie intrapersonală
și interpersonală, reziliență și (auto)compasiune. Mă pasionează felul în care (venim pe lume,
cărțile ilustrate și susținerea proceselor vitale și de tranziție (eg: emigrare, naștere și a
deveni părinte).
mihaela.hartescu@gmail.com
website: https://intelligenza-emotiva.com/
FB: https://www.facebook.com/CoachPsicologoMilano

Ghid Emotional Pierderea Separarea Si Transformarea Relatiilor Signed

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ghid Emotional Pierderea Separarea Si Transformarea Relatiilor Signed

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Acest document este oferit de către psihoterapeuți Alina Porumboiu, Alina Tomșa, Mihaela-Leocadia Hartescu în scopul campaniei umanitare

G hid emoțional pentru părinți și copii

Cum le vorbim copiilor despre moarte? p.6

Comunicarea despre moarte și a muri - despre mine, părintele p.8

Moartea - Între comuniune și izolare p.10

Când și cum vorbim despre moarte? p.11

Cum le vorbim copiilor despre moarte la diferite vârste? p.14

Cum ar putea reacționa copilul la vestea morții cuiva drag p.18

Întrebări frecvente ale copiilor și cum le răspundem p.19

Doliu și resemnificarea relației p.23

Pentru un doliu sănătos p.25

Cum le vorbim copiilor despre separarea părinților lor? p.29

Să mai rămân pentru copil? p.29

Divorțul la diferite vârste ale copilului p.32

8 momente cele mai vulnerabile la divorț p.37

Când copilul este anunțat de divorț p.38

Posibile formulări ale mesajului p.41

Semne că copilul este copleșit de veste p.42

Intervenție pentru a-l ajuta să iasă din starea de șoc p.43

Cum le comunicăm celorlalți? p.45

Când un părinte (și copilul) se mută din casă p.46

Când se stabilește custodia copilului și termenii de vizitare p.48

Când copilul începe să trăiască în două lumi separate p.50

Menținerea și transformarea relațiilor p.55

Nevoile fundamentale ale copiilor și ce este esențial în menținerea relațiilor p.56

Bebelușul/copilul ca și ființă competentă și capabilă să comunice, încă din uter p.57

Cum le comunicăm copiilor schimbările care apar? p.58

Cum dezvoltăm modalități de a ne menține relația? p.60

Practică de mindfulness a locului sigur și pentru conștientizarea relațiilor p.63

Exercițiu de conștientizare a relațiilor semnificative p.64

Resurse - cărți ilustrate pe tema pierderii, separării și transformării relațiilor p.65

Alte resurse - studii și articole p.68

Alte resurse - cărți despre divorț p.69

Despre noi p.70

de transformări, separări și reconectări.

totodată prima reconectare, prin stabilirea contactului vizual după naștere.

capacitatea de sintonizare corporală și emoțională a caretaker-ilor principali: tonul vocii,

expresiile faciale, contactul piele pe piele. Diferite cercetări au demonstrat preferința

identificăm și susținem modalități de menținere a contactului sau de reconectare.

Totodată, merită să ne reamintim faptul că: 1. funcțiile parentale pot fi îndeplinite și de

către alte persoane sintonizate (personalul medical în cazul prematurilor, internării

copilului sau alți membrii ai familiei/caretakers/educatori, în cazul în care unul dintre

30% din timp.

obiecte dragi, se vor transforma de-a lungul vieții sale.

conștientizăm faptul că funcțiile parentale pot fi îndeplinite și de către alte persoane și să

ne înconjurăm și să construim pe cât posibil rețele care să ne poată susține și îndeplini

Pot exista nenumărate situații de schimbări care să afecteze continuitatea și stabilitatea

moartea unei persoane dragi; separarea prin divorț a părinților; menținerea/transformarea

relației în cazul separării în primele momente ale vieții; mutarea, izolarea/carantina și

În trecut, recomandările în cazul proceselor de doliu erau acelea de a ne separa și “a le

da drumul” celor dragi care au murit.

Cercetările / studiile recente despre creșterea post-traumatică au evidențiat că

transformarea relației cu persoana care a murit contribuie la recuperarea persoanei

cum să facilitez o continuitate a experienței copilului meu în lume, cu pendularea între

conectare (părintele ca baza sigură) și explorare

cum să (re)creez o activare neuroafectivă a siguranței și conexiunii, chiar și atunci când

vor mai fi fost întreruperi și turbulențe.

dorința de a proteja copilul de suferință, părinții ar putea alege să nu comunice

aceste momente îi impactează oricum experiența de a fi în lume și în relație -

că probabil le este greu să se reconecteze cu experiența dureroasă (de aceea

copii). Însă, riscul este de a rămâne fără o recunoaștere și validare a experienței

subiective sau a imaginilor amintite și fără a le putea elabora și da un sens împreună

cu un adult sincronizat emoțional. De exemplu: o intervenție chirurgicală avută de

înțelege cognitiv și a-i da un sens.