Evoluţia şi distribuţia teritorială a grupurilor etno-confesionale

Evoluţia grupurilor etnice în mediul rural

Dacă politicile etnice şi demografice au determinat schimbări
fundamentale în anumite areale critice ale urbanului din Transilvania, evoluţia şi
distribuţia principalelor grupuri etnice a suferit schimbări nesemnificative în
mediul rural, chiar în condiţiile unui interval de timp apreciabil (aproape 150 de
ani) şi a modificărilor repetate de suveranitate asupra acestui teritoriu.
Toate grupurile etnice
majore din perioada actuală
(români, maghiari, ţigani) au
înregistrat pe ansamblu evoluţii
pozitive între 1850 şi 1992,
germanii şi evreii înscriindu-se
în situaţia de involuţie generală
a ponderii acestora la nivelul
întregii ţări, atât în urban cât şi
în rural, ca urmare a
emigraţiilor cunoscute de după
cel de-al doilea război mondial.
Populaţia românească a crescut
ca aport la ponderea din mediul rural cu 6,6% în 1992 faţă de 1850, cea maghiară
cu 1,8%, iar cea ţigănească cu 0,37%. Ponderea germanilor s-a redus de zece ori,
iar evreii au dispărut aproape în totalitate.
Ponderea românilor din satele Transilvaniei a avut o evoluţie descendentă
în perioada stăpânirii maghiare şi una ascendentă sub autoritatea Bucureştiului,
astfel că numărul acestora a crescut cu numai 154 116 persoane (de la 1 003 323 în
1850, la 1 157 439 în 1992), acest fapt datorându-se exodului rural înregistrat în
perioada de cooperativizare şi “mecanizare” a agriculturii. Perioada de creştere
numerică a românilor din rural a avut loc în primii 60 de ani analizaţi, iar scăderea
numărului acestora, în intervalele următoare, a fost asociată cu creşterea numerică
şi procentuală din oraşele Transilvaniei. Aceeaşi evoluţie a fost înregistrată şi în
cazul maghiarilor, cu creşteri accentuate în primii 60 de ani, atât în valori absolute
(peste 310 000 persoane), cât şi relative (peste 6%), urmate de reduceri cu câte
aproximativ 130 000 de persoane în intervalele următoare. Numărul germanilor s-a
redus de aproximativ 10 ori, iar al ţiganilor a crescut cu circa 10 000 pe durata
întregii perioade. Românii au deţinut tot timpul peste 60% din ruralul Transilvaniei
(numai în 1910 a scăzut la 59,2%), maghiarii peste 25% (cu maxima în 1910, de
31,6%), ţiganii între 2 şi 4%, restul grupurilor etnice suferind diminuări accentuate.
Majoritatea absolută românească din ultimul secol şi jumătate, precum şi
evoluţia uşor ascendentă a populaţiei rurale maghiare, contrazic tezele sau
ipotezele impunerii forţate a elementului etnic românesc în Transilvania. Ipoteza
unui spor demografic diferenţiat, în sensul unei fertilităţi mai ridicate a populaţiei
româneşti, a fost infirmată din punct de vedere ştiinţific (Rotaru, 1993), iar cea a
aportului de populaţie extraregional, din timpul administraţiei româneşti, ni se pare
reală în condiţiile în care acesta nu a depăşit valorile normale întâlnite în orice stat

47
Regionalismul cultural

european, în ceea ce priveşte migraţia internă. Acest fenomen nu s-a deosebit de

cel petrecut în timpul autorităţii de la Budapesta, când maghiarii au crescut
disproporţionat faţă de celelalte grupuri etnice (creşterea din mediul rural, în
intervalul 1850-1910, a fost de 75% la maghiari, 38% la români şi 14% la germani).

2.3.2 Răspândirea teritorială a grupurilor etnice

Delimitarea teritorială a grupurilor etnice componente ale regiunii analizate

şi prezentate la începutul acestui capitol poate fi uşor demonstrată prin
transpunerea pe hartă a numărului şi ponderii acestora rezultate din înregistrările de
populaţie efectuate de diferite autorităţi pe parcursul secolului XIX şi XX. De
asemenea, repartiţia teritorială a naţionalităţilor, în diferitele momente analizate,
poate fi verificată şi validată în funcţie de distribuţia voturilor partidelor etnice,
suprapunerea acestora dezvăluind o corespondenţă remarcabilă la nivel teritorial şi
înlăturând orice rezerve asupra subiectivităţii unor autorităţi de a prezenta denaturat
realitatea etnică din Transilvania.
Repartiţia grupurilor etnice confirmă rezultatele analizei statistice
evolutive prezentate anterior, modificări teritoriale semnificative având loc numai
în cazul arealelor minoritare germane şi evreieşti. Simplificarea modelului etnic s-a
realizat pe seama celor două grupuri menţionate anterior şi nu pe cea a maghiarilor,
arealele tradiţionale de locuire ale acestora rămânând aproape intacte, cu excepţia
celor care au fost supuse maghiarizării, în primii ani de după realizarea
dualismului, identificării subiective sau colonizării cu ţărani maghiari, pe diferite
domenii funciare în respectiva zonă de superimpunere etnică de la contactul
judeţelor Alba, Cluj, Bistriţa şi Mureş.
Populaţia românească a fost majoritară în toată perioada în partea sudică,
vestică şi nordică, cu excepţia părţii centrale şi estice şi a oraşelor mari. În 1850,
ponderile cele mai ridicate, de multe ori peste 90%, au corespuns arealelor montane
şi submontane ale Rodnei, Bârgăului, Călimanilor şi Gurghiului, celor din
interiorul Curburii, din Făgăraş, Sibiu şi Hunedoara, din bazinul superior al
Arieşului, din Munţii Gilău-Muntele Mare şi Platforma Someşană. Prezenţa masivă
a românilor pe cele trei laturi montane ale Transilvaniei, limitrofe celorlalte
provincii româneşti a determinat lansarea ipotezei emigraţiei de peste Carpaţi. Însă,
ponderi de peste 50% din populaţie s-au înregistrat pe areale mult mai largi ce au
cuprins toate unităţile administrative actuale ale Hunedoarei, Albei (cu excepţia
Jidveiului şi Rimetei), Sălajului până la Meseş, majoritatea celor din Cluj, Bistriţa
şi Sibiu, precum şi o bună parte dintre acestea în Mureş şi Braşov. De asemenea,
arealele nordice ale Harghitei şi sudice ale Covasnei au înregistrat majoritate
românească. În zonele secuieşti, ponderea românilor a fost deosebit de redusă, în
cele mai multe cazuri sub 10% din populaţie, lipsind în totalitate din aşezările
comunelor harghitene Zetea, Simioneşti şi Lunca de Jos.
În schimb, în arealele săseşti ale Districtului Militar Sibiu (ce includea
întreaga municipalitate), au existat foarte puţine situaţii în care ponderea românilor
să se situeze sub 25% (Dumitra 6%, Bistriţa, Livezile şi Lechinţa din zona Bistriţei,

48
 Evoluţia şi distribuţia teritorială a grupurilor etno-confesionale

fig.10 etnie 1850

49
Regionalismul cultural

Sibiu, Şura Mică, Cristian, Târnava, Hoghilag şi Iacobeni, din cea a Sibiului şi
Buneşti, Ghimbav şi Codlea, din cea a Braşovului), acestea corespunzând de fapt,
cu arealele lor de maximă frecvenţă. De asemenea, ponderi reduse s-au mai
înregistrat în centre izolate precum Huedin, Cluj, Turda, Rimetea sau Sic, cu
menţiunea că în această din urmă aşezare, ponderea românilor a fost superioară
(19.6%) celei actuale (4,8%).
Evoluţia spaţială a zonei de locuire maghiară respectă direcţiile de
expansiune sau de restrângere a celei româneşti prezentate anterior. Astfel, în 1850,
comunele cu majoritate maghiară erau dominante în cele trei judeţe secuieşti, unde
de altfel se înregistrau şi cele mai mari ponderi (marea majoritate peste 75%, sau
chiar peste 90%, precum şi acea parte a judeţului Mureş, care l-a vremea respectivă
făcea parte din Districtul Militar Odorhei). Excepţie în această zonă făcea
Malnaşul, unde satele Micfalău şi Valea Zălanului aveau majoritate românească,
dar cu o evoluţie etnică şi confesională contradictorie (tabelul 4). Izolat, Mica şi
Aluniş în Mureş, Braniştea în Bistriţa-Năsăud, Cluj, Huedin, Turda, Sâncraiu,
Izvoru Crişului, Aghireşu, Moldoveneşti, Călăraşi şi Sic în Cluj, Rimetea în Alba,
Apaţa, Teliu, Târlungeni şi Predeal (numai Timişu de Jos şi de Sus, în secolul XIX)
constituiau majorităţi ungureşti. Trebuie menţionat faptul că în circumscripţiile
Târgu Secuiesc, Odorheiu Secuiesc şi Miercurea Ciuc, majoritatea locuitorilor s-au
declarat secui. Corespunzător structurii administrative actuale, 134 de comune
aveau majoritate etnică maghiară, din care 58 secuiască. Un anumit număr de
aşezări din regiunea Miercurea Ciuc-Ghimeş erau locuite de ceangăi care s-au
declarat maghiari, ceea ce explică probabil discontinuitatea secuiască între Trei
Scaune şi Ciuc.
Populaţia declarată săsească şi germană la 1850 era răspândită cu
precădere în circumscripţiile ce constituiau la vremea respectivă Districtul Militar
Sibiu, mai ales în părţile centrale şi nordice ale Sibiului şi Braşovului, partea estică
a Hunedoarei şi sudul Bistriţei, concentrate în jurul oraşelor cetăţi fondate de
aceştia în primele secole ale mileniului doi. Majoritate relativă formau în 56 de
comune şi oraşe (oraşul Braşov şi Borsec germane, restul săseşti), iar cele mai
ridicate frecvenţe se înregistrau în Cisnădie şi Zagăr, peste 90% din populaţie,
Dumitra şi Batoş peste 80%, Ideciu de Jos, Hoghilag, Bistriţa şi Ghimbav peste
70%. Izolate de masa compactă săsească, comunităţi ce formau peste un sfert din
populaţie, mai existau în Orăştie, Borsec şi Bălan.
Aflându-se la începutul penetrării în Transilvania, evreii erau răspândiţi
într-un număr restrâns de aşezări din zona Năsăudului şi Someşului şi nu depăşeau
decât izolat (Năsăud şi Sâncraiu de Mureş) 10% din populaţie, iar ţiganii împărţeau
arealul de locuire cu saşii pe Pământul Crăiesc şi pe Mureş, peste 15% din
populaţie deţineau însă numai în câteva localităţi aparţinând comunelor Râu
Sadului, Roşia, Vurpăr, Târnava, Apold, Saschiz şi Ungra.
Armenii formau încă majoritate relativă în oraşul Gherla (43,5%) şi
deţineau de asemenea ponderi ridicate în celelalte areale atribuite de Apafi în
secolul XVII, mai precis în Gheorgheni (21%) şi Dumbrăveni (22%),

50
 Evoluţia şi distribuţia teritorială a grupurilor etno-confesionale

fig. 11 etnie1910

51
Regionalismul cultural

dar în perioada imediat următoare aceştia vor fi în mare parte asimilaţi,

astfel că la recensământul din 1880 apar numai sporadic.
Arealele majoritar româneşti încep să se restrângă începând cu
implementarea autorităţii ungare în Transilvania, astfel că situaţia din 1910 diferă
într-o oarecare măsură de cea înregistrată în 1850, datorită înregistrărilor subiective
şi a penetrărilor maghiare în aşezările româneşti, armeneşti şi săseşti, cu deosebire
în centrele urbane şi în satele din jurul acestora. Zonele cele mai afectate au fost
atât cele secuieşti, unde arealele fără populaţie românească s-a extins considerabil,
cuprinzând teritoriul administrativ al majorităţii comunelor din Trei Scaune,
Odorhei, Ciuc şi plaselor estice ale judeţului Mureş-Turda, cât şi cele din afara
acestuia, în Câmpia Transilvaniei, Depresiunea Braşovului şi Petroşani şi Culoarul
Orăştiei. Astfel, numărul de comune cu majoritate absolută românească a scăzut de
la 389 în 1850, la 366 în 1910, situaţie ce va fi însă remontată după unirea cu
regatul României.
Această perioadă prelungită până în 1918, corespunde şi cu apogeul
expansiunii teritoriale a maghiarilor în Transilvania, fără a cunoaşte însă realitatea
din momentul respectiv cu toate că înregistrări de populaţie s-au mai efectuat şi în
1917, rezultatele nefiind disponibile pentru noi. Creşterea ponderii populaţie
maghiare a avut loc în toată provincia, proces început chiar după instaurarea
dualismului în zonele limitrofe arealului tradiţional de locuire a acestora şi
continuând cu regiuni mai izolate din Hunedoara sau Sibiu. Numărul vorbitorilor
de limbă maghiară a crescut considerabil în aşezările de pe Mureş, Olt, Nadăş,
Someş, Arieş şi Jiu, încă 26 de comune devenind majoritar maghiare: Sânpaul,
Găneşti, Adămuş, Bichiş, Aiud, Lunca Mureşului, Bogata, Papiu Ilarian, Şincai,
Tulgheş şi Ormeniş până în 1880; Unguraş, Gherla, Suatu, Reghin, Band, Ernei,
Bahnea, Dumbrăveni, Târnăveni, Săcele, Braşov, Petroşani şi Deva până în 1900 şi
Beclean, Răstoliţa, Aghireşu, Luduş, Vărşag, Făgăraş, Lupeni şi Simeria până în
1910. Deci arealele vizate au fost culoarele de legătură între Cluj şi Târgu Mureş,
centrele urbane şi bazinul carbonifer al Petroşanilor.
Ponderea germanilor s-a redus în toate zonele lor de locuire, însă nu au
suferit modificări teritoriale importante, în 38 de comune înregistrând majoritate
absolută şi în alte 13 relativă. În schimb, arealul evreilor s-a lărgit considerabil în
toată partea nordică a Transilvaniei (Maier, 1999), cu deosebire în oraşe (Huedin,
Năsăud), ponderea maximă fiind caracteristică aşezărilor comunei Romuli (aproape
40%), aceasta scăzând de la nord la sud, adică spre regiunile în care comerţul era
dominat de germani (Mihăilescu, 1941). Ţiganii nu au mai fost recenzaţi, iar
vorbitorii de “alte limbi” s-au redus considerabil.
În perioada interbelică nu s-au înregistrat transformări notabile în ceea ce
priveşte distribuţia românilor, dar evenimentele începute în 1940 au fost urmate de
o serie de modificări etno-teritoriale care au condus în final la o situaţie
asemănătoare anului 1850, excepţii făcând restrângerea arealului de locuire şi a
ponderii germanilor pe Pământul Crăiesc, conducând la modificarea balanţei etnice
în favoarea românilor, maghiarilor sau ţiganilor, precum şi creşterea ponderii
românilor în mediul urban din Transilvania.

52
 Evoluţia şi distribuţia teritorială a grupurilor etno-confesionale

fig 12 etnie1930

53
Regionalismul cultural

În 10 ani de administraţie românească, numărul şi ponderea maghiarilor s-a

redus considerabil (aşa cum a şi crescut în perioada anterioară) dar nu şi extinderea
teritorială a acestora. Cele mai accentuate scăderi în rândul populaţiei maghiare a
avut loc în mediul urban şi mai puţin în cel rural. Numărul comunelor cu majoritate
(relativă) maghiară s-a redus la 141 (în 1850 erau 134), schimbarea balanţei etnice
având loc în Petroşani, Lupeni, Deva, Simeria, Făgăraş, Aiud, Lunca Mureşului,
Gârbău, Gherla, Dej, Unguraş, Beclean, Răstoliţa, Bahnea, Dumbrăveni, Bogata,
Ormeniş şi Hălchiu. În schimb, în Comandău şi Săvădisla schimbarea balanţei
etnice a avut loc în favoarea maghiarilor, de data aceasta prin decizii
administrative.

Modificări teritoriale nesemnificative au suferit şi ţiganii şi evreii, care şi-

au sporit prezenţa în mai toate centrele urbane din Transilvania, dar germanii (care
au sporit ca număr) au ajuns să domine în doar 38 de comune, din care în 30 prin
majoritate absolută.
Perioada de după cel de-al doilea război mondial a consemnat, pe
ansamblul acesteia, o diminuare lentă a ponderii grupurilor etnice în paralel cu
evoluţia pozitivă a majorităţii româneşti. Acest interval, de aproape 50 de ani, a
fost însă marcat la începutul şi la sfârşitul acestuia de fenomene mult mai
accentuate, care au afectat maghiarii şi evreii în primul caz, şi germanii în ultimele
decenii ale secolului XX.
Asemănător perioadei interbelice, diminuarea prezenţei maghiare nu a fost
completată de restrângerea de ansamblu a arealelor de locuire ale acestora, ci
numai de o reducere a ponderii lor în comunele şi oraşele din afara zonei
tradiţionale. Scăderea ponderii maghiarilor a avut loc astfel în teritoriul
administrativ al comunelor din Câmpia Transilvaniei, între Lechinţa şi Someş, în
culoarul Mureş-Arieş, în Dealurile Tânrnavei Mici şi în depresiunile Braşov şi
Petroşani, scăderile cele mai accentuate consemnându-se în trei oraşe situate la
marginea acestor areale: Turda, Braşov şi Hunedoara.

54
 Evoluţia şi distribuţia teritorială a grupurilor etno-confesionale

fig. 14.etnie 1956

55
Regionalismul cultural

Dovada scăderii numai a ponderii maghiarilor constă în evoluţia numărului

de comune majoritare, care a fost de 137 în 1956 (din care 131 absolute, în creştere
faţă de 1930) şi de 132 la recensămintele din 1966 şi 1977.
Grupul etnic german a înregistrat diminuări considerabile datorită
urmărilor războiului şi instaurării perioadei de opresiune staliniste, concretizate
prin deportarea unui mare număr de saşi şi de şvabi. Asemănător maghiarilor, nici
arealul cu prezenţă germană nu a suferit modificări esenţiale, dar scăderi accentuate
au avut loc în primul rând în zona Bistriţei, Braşovului şi Hunedoarei, precum şi în
ceea ce priveşte cuantumul comunelor majoritare, acestea menţinându-se la 12-13
în toată perioada.
Înregistrările subiective efectuate sub autoritatea comunistă au fost
reflectate valoric şi din punct de vedere teritorial în ceea ce priveşte grupul
ţiganilor, în special la recensământul din 1966, când, atât numărul, cât şi ponderea
lor în cadrul comunelor transilvane (şi româneşti în general) a scăzut accentuat (cu
aproape jumătate în 1966 faţă de 1956). Arealul de concentrare s-a menţinut în
Podişul Târnavelor, cu o prezenţă mai accentuată în mediul urban, dar în nici unul
din cazuri nu s-a depăşit ponderea de 30-35%.
Repartiţia teritorială detaliată a evreilor nu a putut fi estimată datorită lipsei
statisticilor oficiale în toate cele trei recensăminte, însă scăderea numărului
acestora a fost continuă, datorită emigraţiei masive spre Israel încurajată de
guvernele României. Regiunile cu cea mai mare prezenţă a evreilor au fost cele
nordice şi central-nordice şi mai ales urbanul mare din Transilvania. La nivelul
unităţilor administrative majore din 1956, cei mai mulţi evrei erau înregistraţi în
regiunea Cluj, urmată de Braşov şi Autonomă Maghiară, însă vorbitorii de limbă
idiş, în ultimele două dintre acestea, era net inferior etniei respective. Astfel, în
regiunea Cluj trăiau 8 294 de evrei, din care 2 341 erau vorbitori de limbă idiş, în
Braşov 3 793 şi în Regiunea Autonomă Maghiară 3 439, dar ca limbă maternă au
fost doar 531 în prima, şi 706 în cea de-a doua regiune.
Realitatea existentă la ultimul recensământ ne conferă o imagine clară a
distribuţiei populaţiei româneşti majoritare în toate judeţele cu excepţia arealului
binecunoscut specific maghiarilor. Ponderile cele mai ridicate ale românilor, la
nivelul unităţilor administrative elementare s-au înregistrat aproximativ pe aceleaşi
areale ca şi în 1850, aceştia formând majoritatea populaţiei din toate comunele şi
oraşele hunedorene şi sălăjene şi cu mici excepţii, şi în celelalte judeţe (3 în Alba,
una în Bistriţa-Năsăud, 5 în Braşov, 7 în Cluj şi una în Sibiu). De asemenea, 6
unităţi administrative (Întorsura Buzăului, Sita Buzăului, Bărcani, Dobirlău,
Vâlcele şi Haghig) din Covasna erau dominate de români, 9 din Harghita
(Voşlăbeni, Bălan, Corbu, Tulgheş, Bilbor, Topliţa, Sărmaş, Subcetate şi Gălăuţaş,
toate cu majoritate absolută) şi 59 din Mureş.
Distribuţia teritorială contemporană a grupurilor etnice minoritare respectă
de asemenea modelele din perioadele anterioare, dar emigraţiile substanţiale din
ultimii ani ai perioadei ceauşiste şi primii ani de liberalizare a circulaţiei
internaţionale au afectat mult ponderea acestora.

56
 Evoluţia şi distribuţia teritorială a grupurilor etno-confesionale

fig.15. etnie 1977

57
Regionalismul cultural

Repartiţia maghiarilor s-a apropiat foarte mult de cea existentă în 1850, cu

câteva excepţii, cu precădere din mediul urban, suprapunerea este aproape perfectă.
Dacă luăm în considerare unităţile administrative (pe modelul actual) cu prezenţă
maghiară peste 10% din populaţie, 258 dintre ele şi-au menţinut această calitate pe
parcursul celor aproape 150 de ani analizaţi, 19 comune şi 11 oraşe şi-au pierdut-o
în 1992 faţă de 1850, dar tot atâtea comune şi 8 oraşe şi-au dobândit-o. Deci
schimbările notabile au avut loc în rândul oraşelor, şi cu toate acestea, cel puţin la
nivelul administrativ de analiză abordat de noi, nu se poate vorbi de o politică
etnică teritorială discriminatorie. Din totalul celor 612 de comune şi oraşe
suprapuse teritoriului analizat, 131 aveau în 1992 majoritate maghiară (din care
126 cu majoritate absolută, mai multe cu 5 faţă de anul de referinţă 1850 şi mai
puţine cu 24 faţă de 1910) în comparaţie cu cele 134 înregistrate în 1850 ca
majorităţi relative maghiare sau secuieşti. Arealul tradiţional de locuire s-a păstrat
în aceleaşi limite teritoriale, masa compactă de habitat a ungurilor cuprinzând
judeţele Covasna şi Harghita (cu excepţia celor 6 comune din sud şi 9 din nord),
partea estică corespunzătoare fostelor scaune secuieşti ale Nirajului şi Mureşului şi
unele areale limitrofe acesteia (Apaţa şi Racoş din Braşov). Areale izolate, pe lângă
Aluniş şi Bichiş din Mureş, corespund altor trei judeţe, Lopadea Nouă şi Rimetea
în Alba, Moldoveneşti, Săvădisla, Sâncraiu, Izvoru Crişului, Suatu, Sic şi Unguraş
în Cluj şi Braniştea în Bistriţa-Năsăud. Deci în zonele nemajoritar maghiare,
frecvenţe ridicate corespund comunelor situate pe importante artere de circulaţie ce
leagă zona tradiţională de celelalte areale izolate (între Cluj şi Huedin, Turda şi
Târgu Mureş, Braşov şi Sfântu Gheorghe).
Distribuţia teritorială a germanilor s-a restrâns în mod deosebit în cadrul
Pământului Crăiesc, Hunedoara şi Bistriţa nemaifiind reprezentate, frecvenţele
acestei populaţii situându-se aici sub 5%. Cele mai ridicate ponderi (între 15 şi
26%) corespund comunelor Ticuşu din Braşov, Laslea, Cârţa, Bruiu şi Merghindeal
din Sibiu.
Răspândiţi în aproape întreaga regiune, frecvenţe ridicate ale ţiganilor
corespund judeţelor Mureş, Sibiu, Braşov şi Cluj, în special în zona săsească, unde
pentru prima dată aceştia au reuşit să formeze majoritatea populaţiei în Ungra
(57,8%), Vurpăr (49,5%), Ormeniş (36,7%, pe lângă 32,4% români şi 30,7%
maghiari) şi Ticuşu (31,7%, alături de 25,8% germani, 23,3% români şi 19,3%
maghiari), acestea având şi cel mai mare indice de fragmentare etnică din
Transilvania şi probabil din toată România. Peste 30% ţigani s-au consemnat în
1992 în Brateiu şi Moşna din Sibiu, Comana şi Cincu din Braşov şi Petelea şi
Zagăr din Mureş. Prezenţa ţiganilor este aproape nulă în arealele montane din
Harghita, Covasna, Hunedoara şi Alba.
Cu excepţia comunei Zam de pe Mureş, unde 1,3% din populaţie este
formată din ucrainieni, sloveni, lipoveni, bulgari şi cehi, nici o altă unitate
administrativă nu înregistrează alte grupuri etnice peste 1%.

58
 Evoluţia şi distribuţia teritorială a grupurilor etno-confesionale

fig. 16. etnie 1992

59
Regionalismul cultural

2.3.3 Evoluţia numerică a structurilor confesionale

Analiza aspectelor confesionale în Transilvania urmăreşte îndeaproape

evoluţia şi repartiţia teritorială a grupurilor etnice datorită faptului că există o
corespondenţă religioasă specifică fiecărei comunităţi culturale. Este arhicunoscut
faptul că în Transilvania, românilor le sunt caracteristice religiile ortodoxă şi greco-
catolică, maghiarilor romano-catolică, calvină şi unitariană, germanilor (saşilor)
luterană, iar evreilor mozaică. Identificarea confesională a ţiganilor este mai greu
de realizat, datorită faptului că aceştia au îmbrăţişat în general religia grupului
dominant din arealul lor de locuire. Există şi excepţii de la această regulă: români
şi germani (mai ales şvabi) romano-catolici sau români şi maghiari evanghelici, dar
influenţa acestora asupra problematicii studiului de faţă este aproape nulă. Celelalte
grupuri etnice, fiind nesemnificative în regiune, au de asemenea importanţă redusă
pentru studiul de faţă: armenii, slovacii, cehii, slovenii şi croaţii sunt în general
catolici, lipovenii, bulgarii (o bună parte dintre ei sunt catolici, asemănători celor
din Banat), ucrainienii ortodocşi, iar rutenii greco-catolici.
Cu excepţia înregistrărilor din 1910, principala religie a Transilvaniei a
fost în toată perioada ortodoxia, cu o pondere de aproximativ 30% la fiecare
recensământ, până în 1948 când a depăşit majoritatea absolută. Chiar dacă numeric
adepţii Bisericii Ortodoxe au crescut în primii 60 de ani analizaţi, ponderea
acestora a scăzut la fiecare recensământ efectuat în această perioadă, de la 32,1% în
1850, la 28,3% în 1910, descreşterea fiind cauzată de evoluţia pozitivă, numerică şi
procentuală, a confesiunilor specifice etniei maghiare, iar în ultima perioadă şi de
creşterile înregistrate în rândul greco-catolicilor. Evoluţia moderată de dinainte şi
de după 1918 a fost urmată de dublarea numărului ortodocşilor în perioada
postbelică, credincioşii greco-catolici fiind nevoiţi să adere la Biserica Ortodoxă
odată cu instaurarea puterii comuniste în România. De la aproape 590 000 de
credincioşi în 1850, s-a ajuns la 785 162 în 1910 şi la peste 3 000 000 în 1992,
chiar dacă Biserica Română Unită cu Roma a fost reabilitată. Până la Unire, ritmul
creşterii uniţilor a fost superior ortodocşilor (51% creştere în 1910 faţă de 1850,
comparativ cu 33% în cazul ortodocşilor), de la 532 042 în 1850 la 804 603 în
1910, când a depăşit numărul ortodocşilor şi la 103 129 în 1992, “reconvertirea”
având loc în proporţii foarte reduse. Ponderea lor s-a menţinut în jurul valorii de
28% în prima sută de ani, iar la ultimul recensământ aceasta a fost de 2,4%.
O evoluţie mult mai spectaculoasă s-a înregistrat în cazul confesiunilor
maghiare, care în primii 50 de ani de autoritate a Budapestei au consemnat creşteri
de 80% în cazul romano-catolicilor, 76% în cel al reformaţilor şi 47% în cel al
unitarienilor. Descreşterile din perioada interbelică au apărut ca şi o consecinţă a
modificărilor etnice survenite după Trianon, iar evoluţia pozitivă din perioada
postbelică, cu creşteri de aproximativ 30%, 18% şi 10% corespunzător celor trei
confesiuni, s-a înscris în limitele evoluţiei etniei maghiarilor. Cu excepţia ultimului
recensământ, numărul reformaţilor calvini a fost mai mare decât al romano-
catolicilor cu aproximativ 40 000 de credincioşi, primii numărând 249 791 de
persoane în 1850 şi 484 565 în 1992, iar ultimii 209 529 şi 486 986 de persoane în

60
 Evoluţia şi distribuţia teritorială a grupurilor etno-confesionale

aceleaşi momente. Unitarienii au constituit o comunitate religioasă mult mai

redusă, dar au cunoscut o evoluţie pozitivă continuă, numărul acestora crescând de
la 46 002 în 1850, la 67 778 în 1910 şi 74 468 în 1992. Ponderea lor s-a situat în
jurul valorii de 2,5% cu excepţia celei înregistrate la ultimul recensământ (1,7%).
Numărul evanghelicilor a avut un trend pozitiv în prima sută de ani, de la
196 869 în 1850 la 243 583 în 1930, însă ponderea lor a scăzut continuu, de la
10,7%, la 8,5% în aceleaşi momente şi la 1,1% în 1992, acest proces fiind

determinat de emigraţia germanilor după război şi din ultimele decenii. Valoarea de

47 832 din 1992 este superioară numărului germanilor din Transilvania, diferenţa
fiind dată de acea comunitate restrânsă de maghiari şi slovaci (în general din zona
Braşovului) care au îmbrăţişat această religie (evanghelică sinodo-presbiteriană).
Religia mozaică a evoluat de asemenea strâns legată de numărul evreilor
din regiune, de imigraţia şi emigraţia acestora. Numărul israeliţilor a crescut
considerabil în a doua jumătate a secolului XIX, de la 11 437 în 1850, la peste
67 000 în 1910 şi în perioada interbelică, dar a scăzut brusc după ultimul război
mondial astfel că, în prezent, aceştia formează o comunitate restrânsă şi sporadică,
numărând doar 1123 de indivizi. Ponderea lor nu a depăşit 2,4% în nici unul din
momentele analizate.
Celelalte religii au avut un aport nesemnificativ în cadrul populaţiei
regiunii, acestea nefiind recenzate în 1850, numărând 3499 de persoane în 1880,
365 în 1900 şi 898 în 1910, toate valorile corespunzând categoriei “alte religii”.
La recensământul din 1930 au fost înregistrate pentru prima dată religiile
“lipovenească” (mai precis “creştini de rit vechi”), adventistă (apărută prima dată
în Transilvania şi răspândită ulterior în toată România, Tălângă, 1996), baptistă şi
mahomedană, cu un total de 14 791 de adepţi, iar la ultimul recensământ, această
categorie este mult mai nuanţată, cuprinzând un număr de 164 336 de persoane
(3,7%), aici incluzând şi cei fără religie, cei cu religia nedeclarată sau ateii. Dintre
aceştia 69 005 erau penticostali (care printr-o evoluţie spectaculoasă a devenit a
61
Regionalismul cultural

şasea religie din Transilvania şi a cincea în România), 25 611 baptişti, 17 233

adventişti, restul declarându-se în ordine, creştini după evanghelie, ortodocşi de stil
vechi, creştini de rit vechi, armeni, musulmani şi de “alte religii”.
Analiza pe medii a structurii confesionale urmăreşte de asemenea,
structura etnică a celor două tipuri de habitat, cu excepţia perioadei de după cel de-
al doilea război mondial când s-au produs modificări importante la nivelul
confesiunilor româneşti. În mediul urban ponderea diferitelor confesiuni a fost
influenţată de mutaţiile care au avut loc în structura etnică a oraşelor, de gradul de
urbanizare şi de zonalitate etno-teritorială.
În acest sens, deşi numărul şi ponderea uniţilor şi ortodocşilor au fost
relativ apropiate, aportul greco-catolicilor la populaţia urbană a fost mult inferior
celeilalte religii româneşti, chiar dacă unirea cu Biserica Romei a fost favorizată de
autorităţile austriece
sau maghiare. Acest
fapt se datorează
repartiţiei teritoriale a
uniţilor români în
zona cu frecvenţă
ridicată a maghiarilor,
mai precis în nordul
provinciei, unde
aproape întreg arealul
urban a fost dominat,
din considerentele
prezentate anterior, de
grupul etnic maghiar
sau german.
Atenuarea diferenţelor între ponderile ortodocşilor şi greco-catolicilor din
mediul urban s-a manifestat în toată perioada, chiar dacă ortodoxia a cunoscut o
revigorare accentuată în perioada interbelică, după o scădere asemănătoare în
timpul administraţiei de la Budapesta (de la 24,5% la 18,9%). De altfel, numărul
ortodocşilor din oraşele Transilvaniei a fost întotdeauna superior celorlalte religii
(cu excepţia perioadei amintite), în condiţiile eterogenităţii confesionale ale
urbanului. Cele două religii reunite au înregistrat valori de 36,7% în 1850, 33,2%
în 1910 şi 40% în 1930. În 1850, numai în Alba Iulia, Sebeş, Ocna Sibiului, Deva,
Hunedoara, Haţeg, Orăştie, Făgăraş şi Braşov ortodocşii reprezentau majoritatea
locuitorilor, toate acestea fiind situate în sudul românesc şi ortodox, favorizate şi de
prezenţa Mitropoliei de la Sibiu, în timp ce în partea centrală şi nordică un singur
oraş (Dej) înregistra majoritate relativă greco-catolică, restul fiind dominate de
celelalte confesiuni catolice şi protestante. În 1910, la oraşele cu majoritate
ortodoxă se adaugă Abrudul (în urma declarării acestuia ca centru urban), în
schimb numărul oraşelor cu majoritate greco-catolică a crescut la 6, prin declararea
de aşezări greco-catolice ca centre urbane (Aiud, Târnăveni şi Cojocna) sau prin
diminuarea ponderii saşilor în Reghin şi a armenilor în Gherla. În perioada

62
 Evoluţia şi distribuţia teritorială a grupurilor etno-confesionale

interbelică Petroşani apare ca centru ortodox, Blaj şi Năsăud ca greco-catolice, iar

Reghin reformat.
Confesiunile specifice maghiarilor au dominat populaţia urbanului din
Transilvania până la impunerea comunismului în regiune, cea mai importantă fiind
cea romano-catolică, urmată îndeaproape de cea reformată şi la mare distanţă de
cea unitariană. Chiar dacă în 1850 romano-catolicii au fost uşor depăşiţi de
evanghelici, ponderea acestora a crescut deosebit în următorii 60 de ani, mai mult
decât cea a reformaţilor în condiţiile în care calvinii erau superiori în mediul rural.
Aceste procese ne pot conduce la concluzia sporirii numărului de maghiari în
urbanul din Transilvania pe seama secuilor catolici sau a celor veniţi din restul
Ungariei, preponderent romano-catolică. După maximele înregistrate de cele trei
religii în 1910 (24,5% romano-catolici, 20,5% reformaţi şi 2,2% unitarieni)
ponderea acestora a scăzut asemenea maghiarilor după 1918. Oraşe romano-
catolice au fost în toată această perioadă, cele din secuime: Miercurea-Ciuc,
Odorheiu Secuiesc, Târgu Secuiesc şi Gheorgheni, la care se adaugă Gherla şi
Dumbrăveni, cu ponderi ridicate ale armenilor catolici. Cu majoritate reformată au
fost oraşele Cluj (cu excepţia recensământului din 1880, când catolicii au depăşit
numărul calvinilor), Turda, Târgu Mureş şi Sfântu-Gheorghe, la acestea
adăugându-se Huedin şi Reghin în 1930. Cele mai mari frecvenţe ale unitarienilor
s-au înregistrat în oraşele Cluj, Turda, Târgu Mureş şi Braşov, toate localizate în
arealele de răspândire ale acestora.
Confesiunea augustană a cunoscut un declin accentuat (cu excepţia
primului deceniu interbelic), de la a doua religie urbană în 1850 (21,2%), la a
cincea în intervalele următoare, cea mai bruscă scădere având loc în primii 60 de
ani. Oraşele cu majoritate evanghelică au fost cele săseşti: Sibiu, Mediaş,
Sighişoara şi Bistriţa în aproape toată perioada, Dumbrăveni în 1910, iar frecvenţe
ridicate s-au mai înregistrat şi în Braşov, Sebeş şi Reghin, unde au fost însă
depăşiţi de ortodocşi sau reformaţi.
Religia mozaică a avut o evoluţie spectaculoasă până la cel de-al doilea
război mondial, cu precădere în mediul urban, unde evreii îşi exercitau profesiile
specifice, cel mai mare număr fiind întâlnit în oraşele mari Cluj şi Târgu-Mureş şi
mai ales în Dej, unde deţineau peste 14% din populaţie. Celelalte religii au
cunoscut o creştere a aderenţei mult superioară religiilor principale, în special
religiile neoprotestante (penticostală, baptistă, adventistă), odată cu legiferarea şi
recunoaşterea lor în primele decenii ale secolului XX.
Ca şi în cazul etniei, modificările intervenite după război au simplificat
decisiv modelul confesional al Transilvaniei, religia ortodoxă şi cele neoprotestante
fiind singurele care au înregistrat creşteri ale ponderii acestora, chiar dacă în valori
absolute acelaşi fenomen a caracterizat şi toate confesiunile specifice maghiarilor.
Scăderi bruşte au avut loc în cazul populaţiei urbane evanghelice, israelite şi greco-
catolice.
Aproape 71% din populaţia actuală a oraşelor este de confesiune ortodoxă,
10,3% romano-catolică, 10% reformată, 2,7% greco-catolică, 1,4% evanghelică,
1,1% unitariană şi 3,5 de alte sau fără religie (din care 1,3 penticostală). Ca număr

63
Regionalismul cultural

de oraşe, 59 sunt cu majoritate ortodoxă, 8 romano-catolice (Miercurea-Ciuc,

Târgu Secuiesc, Borsec, Gheorgheni, Sovata, Băile Tuşnad, Odorheiu Secuiesc şi
Vlăhiţa, aproape toate cu majoritate absolută) şi 4 reformate (Sfântu-Gheorghe,
Covasna, Baraolt şi Cristuru-Secuiesc, toate cu majoritate relativă). Şi în 1992,
ponderi de peste 80% ortodocşi s-au înregistrat în aceleaşi oraşe din sudul
Transilvaniei, iar cele cu frecvenţă mai ridicată ale greco-catolicilor în vechile
areale de răspândire ale acestora: Blaj (cu maxima 14,3%), Ocna Mureş, Cluj,
Gherla, Dej, Turda, Târnăveni şi Mediaş (între 5 şi 9%). Frecvenţe foarte ridicate
ale unitarienilor se înregistrează în Cristuru Secuiesc (34,1%), Baraolt (17,7%) şi
Odorheiu Secuiesc (14,6%). Săcele se detaşează net în privinţa prezenţei urbane a
evanghelicilor, numai că de data aceasta majoritatea sunt sinodo-presbiteriali şi
Cisnădie cu 5,5% augustani. În privinţa neoprotestanţilor, se detaşează oraşul
Haţeg cu 5,7% baptişti, Sângeorz-Băi şi Beclean, cu 15,2 şi respectiv 5,1%
penticostali.
Evoluţia confesională din rural este aproape identică cu cea naţională,
acest areal fiind mult mai puţin afectat de transformările survenite în oraşele din
Transilvania. Până la desfiinţarea Bisericii Unite, ponderile specifice celor două
religii româneşti au fost apropiate, valorile fiind cuprinse între 30 şi 33% pentru
fiecare. Ortodocşii au
fost superiori greco-
catolicilor cu excepţia
ultimului recensământ
efectuat de maghiari.
Religiile
specifice maghiarilor
au înregistrat variaţii
minime ale ponderilor
pe parcursul celor 150
de ani, de câte 2
procente la romano-
catolici şi reformaţi şi
aproape nulă la
unitarieni. În schimb confesiunile evanghelică şi mozaică au înregistrat scăderi
bruşte conform scăderii etniilor corespondente. Până în ultimele decenii ponderile
confesiunilor româneşti în mediul urban au fost mult inferioare celor din rural, iar
în cazul celor specifice maghiarilor, germanilor şi evreilor, balanţa a înclinat în
favoarea urbanului. Situaţia s-a schimbat în ultimii ani, atât ortodocşii, cât şi greco-
catolicii au ponderi mai mari în urban iar romano-catolicii, reformaţii şi unitarienii,
mai mari în rural. Acest fapt se datorează pierderii majorităţii etnice ale maghiarilor în
oraşele mari din Transilvania şi relativei stabilităţi din arealul rural tradiţional al
acestora.

64
 Evoluţia şi distribuţia teritorială a grupurilor etno-confesionale

fig.20 religie 1850

65
Regionalismul cultural

2.3.4 Distribuţia teritorială a grupurilor confesionale

Zonele locuite de români au fost foarte clar tranşate din punct de vedere
teritorial de ortodocşi şi greco-catolici. Cu câteva excepţii, sudul Transilvaniei a
fost dominat de religia ortodoxă, iar partea central-nordică de cea greco-catolică.
Astfel în 1850, arealul continuu cu majoritate ortodoxă cuprindea aşezările
corespunzătoare unităţilor administrative din depresiunile Braşov şi Întorsurii, de
pe toată ramura submontan-depresionară a Meridionalilor şi Occidentalilor, precum
şi câteva areale izolate din Cluj, Sălaj, Bistriţa şi de pe Mureşul Superior, în zona
Călimani-Gurghiu. Excepţii de la acest areal compact au fost reprezentate de Şinca,
Hârseni şi Recea, de la poalele Făgăraşului şi mai ales de sudul şi vestul
Hunedoarei, în bazinul Jiului Superior, Bistrei, Streiului şi în culoarul Mureşului
(Zam, Burjuc şi Gurasada), toate cu majorităţi greco-catolice.
Cea mai mare parte a aşezărilor suprapuse judeţelor Cluj, Sălaj, Bistriţa,
Mureş şi Alba (pe Valea Arieşului şi în Podişul Târnavelor) înregistrau majoritate
greco-catolică, în această din urmă regiune fiind localizată şi Mitropolia Greco-
catolică de la Blaj. Prezenţa masivă a uniţilor în acest areal din centrul şi nordul
Transilvaniei se datorează şi compoziţiei etnice mixte, românii care coabitau cu
ungurii au trecut în cea mai mare parte la catolicism, din considerente prezentate
deja în capitolul introductiv. Convertirea românilor de pe Jiu şi Strei a fost
planificată pentru a se interpune o masă greco-catolică între arealele dominant
ortodoxe ale Gorjului şi Hunedoarei, comunele din vestul judeţului au fost sub
influenţa episcopiei Hălmagiului, iar cele din Braşov sub influenţa centrului
episcopal ce a funcţionat la Făgăraş. Frecvenţele maxime (peste 76%) ale
ortodocşilor corespundeau unor areale limitrofe, situate pe importante axe de
comunicaţie cu Muntenia majoritar ortodoxă, sau arealelor româneşti de pe
Mureşul superior la contactul depresiunii cu lanţul vulcanic. Cu foarte puţine
excepţii, ponderea ortodocşilor din judeţele Harghita, Covasna, Mureş, Bistriţa şi
Cluj a fost sub 25%, lipsind aproape în totalitate din aşezările harghitene. Regiunile
româneşti neînscrise în acest areal au prezentat ponderi ridicate ale greco-
catolicilor, cu maxime în bazinul Jiului Superior, în zona Năsăudului, Sălajului şi
în Câmpia Transilvaniei, pe Valea Lechinţei şi Someşului Mic.
Nici intervalul 1910-1930 nu a consemnat modificări substanţiale în
evoluţia celor două religii, sporirea numărului de comune majoritar ortodoxe având
loc din considerente administrative (10 noi comune corespunzătoare diviziunii
administrative actuale au apărut în 1930 faţă de 1910) şi mai puţin prin mutaţii în
defavoarea altor confesiuni. De altfel, numărul majorităţilor greco-catolice a fost
tot timpul superior majorităţii teritoriale ortodoxe.
Chiar dacă la nivelul întregii provincii ponderea ortodocşilor a scăzut în
favoarea catolicilor şi calvinilor, modificările teritoriale au fost nesemnificative în
comparaţie cu cele înregistrate la majoritatea etnică. Schimbări în ceea ce priveşte
majoritatea religioasă au avut loc în arealele de contact dintre principalele
confesiuni, acolo unde exista şi o eterogenitate etnică mai pronunţată. Stabilitatea
hărţii religioase în anii de dinainte de al doilea război mondial, în comparaţie cu

66
 Evoluţia şi distribuţia teritorială a grupurilor etno-confesionale

fig.21 religie 1910

67
Regionalismul cultural

cea etnică, pune sub semnul întrebării sporul real al maghiarilor în primii 60 de ani
analizaţi, acest proces bazându-se mai mult pe declararea limbii vorbite curent,
care în cele mai multe cazuri nu corespundea cu originea etnică.
Confesiunile specifice populaţiei maghiare au cunoscut de asemenea o
remarcabilă stabilitate teritorială în arealul tradiţional de locuire. Doar numărul şi
ponderea calvinilor au înregistrat o evoluţie relativ fluctuantă într-un context etno-
teritorial de importanţă ridicată în ceea ce priveşte comunicarea dintre majorităţile
ungureşti din vestul şi estul Transilvaniei, “expansiunea” teritorială a reformaţilor
având loc pe Mureş şi Arieş (între Târgu Mureş şi Turda) şi în arealele adiacente
masei compacte de maghiari calvini. Asemănător românilor expresia teritorială a
confesiunilor acestora este destul de clară. Romano-catolicii formează majoritatea
populaţiei în depresiunile intramontane şi submontane Târgu Secuiesc, Caşin, Ciuc,
Giurgeu şi Odorhei, conform delimitării administrative a judeţului Ciuc, plaselor
Târgu Secuiesc din Trei Scaune şi Odorhei din judeţul cu acelaşi nume. Aparte de
acest areal compact, aşezările corespunzătoare a trei comune mureşene, Veţca,
Eremitu şi Hodoşa, au înregistrat tot timpul majoritate absolută romano-catolică,
acestea fiind situate la contactul religiei reformate cu religiile specifice româneşti.
Locuitorii maghiari din celelalte aşezări apropiate sau izolate de acest areal au
adoptat reforma după Calvin, situaţie mai puţin specifică secuilor. Ponderi de peste
75% populaţie reformată corespund unor grupări de aşezări de pe Valea Nirajului,
depresiunile Cristuru Secuiesc şi Praid precum şi spaţiului rural adiacent oraşului
Târgu Mureş, iar de cea romano-catolică aproape întregului areal secuiesc
prezentat anterior, unul din cele mai omogene din punct de vedere cultural.
Cea mai mare stabilitate teritorială a fost consemnată în cazul ultimei
religii reformate recunoscută de Dieta de la Turda, numărul comunelor cu
majoritate unitariană fiind de 14-15 în toate momentele surprinse în analiză,
acestea corespunzând celor din bazinul Arieşului (Moldoveneşti, Mihai Viteazu şi
Rimetea), Nirajului (Vărgata şi Găleşti), din cel superior al Târnavei Mari
(Avrămeşti, Şimoneşti şi Dârjiu), din depresiunea Homoroadelor (Mărtiniş, Mereşti
şi Ocland), Baraolt (Vârghiş) şi de pe Olt (Belin şi Valea Crişului), de o parte şi de
alta a Munţilor Baraolt. La acestea, s-au adăugat în anumite momente Băgaciu din
Mureş (în 1880), Săcel din Harghita (în 1910) şi Suatu din Cluj (în 1992). Aceste
comune, împreună cu cele învecinate constituie un areal constant de locuire a
unitarienilor, în coabitare cu cel al calvinilor. Stabilitatea teritorială a unitarienilor
şi romano-catolicilor, menţinută şi în ziua de astăzi, a fost cea mai îndelungată , în
cadrul unui areal omogen din punct de vedere teritorial.
Cultul evanghelic, corespunde din punct de vedere teritorial cu arealul de
habitat compact şi izolat al populaţiei săseşti de pe Pământul Crăiesc,
corespunzător Districtului Militar Sibiu din timpul administraţiei austriece.
Frecvenţele maxime ale acestei confesiuni concordă cu cele înregistrate de
populaţia germană, arealul de răspândire reducându-se treptat conform emigraţiei
acestora de după cel de-al doilea război mondial. De la 50-60 de majorităţi
augustane în prima sută de ani, o singură comună (Apaţa) mai îndeplineşte aceasta
calitate la ultimul recensământ.

68
 Evoluţia şi distribuţia teritorială a grupurilor etno-confesionale

fig. 22 religie 1930

69
Regionalismul cultural

Religia mozaică a cunoscut o extindere teritorială evolutivă, pe măsura

imigraţiei evreilor în Transilvania. Arealul de răspândire corespunde părţilor
nordice a judeţelor Harghita, Mureş, Cluj şi Sălaj, cu cea mai mare frecvenţă în
Năsăud şi Someş, precum şi în arealele izolate corespunzătoare urbanului. Cele mai
reduse ponderi coincid arealelor montane, a celor locuite de saşi şi secui.
Situaţia răspândirii confesiunilor la ultimul recensământ relevă o
simplificare accentuată a hărţii religioase. Acest fapt se datorează uniformizării
forţate a confesiunilor la români după 1948 şi reducerii masive a luteranilor şi
israeliţilor. Totalitatea comunelor şi oraşelor din Hunedoara, Sibiu şi Sălaj,
majoritatea covârşitoare din Braşov (fără Racoş şi Apaţa), Alba (fără Lopadea
Nouă şi Rimetea), Cluj (fără Sic, Suatu, Unguraş, Sâncraiu, Săvădisla şi Izvoru
Crişului) şi Bistriţa (fără Braniştea), precum şi arealele sudice ale Covasnei,
nordice ale Harghitei şi periferice ale judeţului Mureş, corespund zonelor de
locuire majoritar ortodoxă. Revenirea la credinţa greco-catolică după 1990 a avut
loc în proporţii ceva mai substanţiale în aşezările tradiţionale din vecinătatea
Blajului şi Făgăraşului, de pe Valea Arieşului, Ierii şi Hăşdatelor, a vestului
Câmpiei Transilvaniei şi la confluenţa Someşelor.

Tabelul 3. Evoluţia confesională sub raportul comunelor majoritare

Majoritate religioasă 1850 1880 1900 1910 1930 1992

ortodoxă 191 194 188 186 201 487
greco-catolică 223 211 215 217 216 -
romano-catolică 50 50 48 49 49 51
reformată 63 70 72 67 71 59
unitariană 14 15 14 15 14 14
evanghelică 59 57 58 60 54 1

Regiunile de răspândire a romano-catolicilor, reformaţilor şi unitarienilor

corespund aceluiaşi tipar ante şi interbelic, toate acestea suprapunându-se aproape
perfect peste modelul teritorial-etnic. Cultul evanghelic a înregistrat o scădere
bruscă, numai Apaţa din Braşov potrivindu-se în prezent majorităţii confesionale,
iar celelalte religii nu au contribuit la policromia hărţii majorităţii.
Baptiştii prezintă o relativă concentrare în Depresiunea Haţeg (Răchitova,
Râu de Mori), la confluenţa Târnavei cu Mureşul, a Someşelor, pe Valea
Căpuşului, maxima înregistrându-se în cazul comunei sălăjene Creaca cu 13,9%.
Penticostalii cunosc o distribuţie teritorială însemnată în partea vestică a judeţului
Hunedoara (cu ponderea maximă de 26% în Lăpugiul de Jos), în Dealurile
Năsăudului, Suplaiului şi Ciceului, precum şi în Depresiunea Baraolt (Belin, Apaţa,
Racoş). Adventiştii sunt concentraţi în Câmpia Transilvaniei (maxima la Căianu,
15,5%), în hinterlandul oraşului Târgu Mureş, în Depresiunea Făgăraş şi Haţeg.
Valea Largă, din judeţul Mureş, se remarcă cu o pondere de 22,2% “alte religii”,
iar Păuca din Sibiu, cu 7,2% creştini după evanghelie, restul religiilor neavând
semnificaţie teritorială.

70
 Evoluţia şi distribuţia teritorială a grupurilor etno-confesionale

fig. 23 religie 1992

71
Regionalismul cultural

2.3.5 Concordanţă şi discordanţă între etnie şi religie

Chiar dacă la nivelul întregii regiuni, corelaţia dintre valorile înregistrate în

cazul fiecărui grup etnic şi confesiunile specifice ale acestora nu au prezentat valori
spectaculoase, exista anumite areale sau aşezări izolate cu situaţii deosebite în ceea
ce priveşte această concordanţă, de multe ori coloratura etnică reieşită fiind total
diferită. Astfel de situaţii au fost caracteristice cu precădere în ultimele decenii ale
perioadei dualiste, în arealele afectate de alterarea fondului etnic preexistent.
Este bine cunoscut faptul că românii sunt în marea majoritate ortodocşi şi
greco-catolici, maghiarii romano-catolici, calvini şi unitarieni, germanii luterani şi
evreii mozaici, aşa cum au fost identificaţi şi analizaţi anterior. Cu toate acestea, au
existat cazuri izolate de români evanghelici sau romano-catolici, maghiari
evanghelici (în jurul
Braşovului: Săcele,
Târlungeni, Apaţa
etc.) sau greco-
catolici sau germani
romano-catoici, mai
ales în acele areale
urbane izolate de
Pământul Crăiesc şi
care ulterior au fost
maghiarizaţi ca
urmare a ruperii
legăturilor cu saşii
luterani. Identificarea confesionala a ţiganilor a fost mult mai dificilă, aceştia
adoptând de cele mai multe ori religia grupului dominant. De asemenea,
identificarea etnică a neoprotestanţilor este mai puţin definită, penticostali, baptişi
sau adventişti pot fi atât românii, cât şi maghiarii sau ţiganii.
Discordanţele amintite în ceea ce priveşte înregistrarea etno-confesională a
populaţiei din ultimele decenii ale secolului XIX şi începutul secolului XX se
datorează, aşa cum am mai precizat, identificării etnice pe baza limbii materne,
care de cele mai multe ori a fost limba vorbita curent, sau subiectivismului celor
care au efectuat recenzia populaţiei din Transilvania. Este de asemenea
binecunoscută omiterea limbii idiş sau ebraice şi înregistrarea sau declararea
“voluntară” a evreilor ca maghiari (Kocsis, 1998).
În 1850, ponderea ortodocşilor şi greco-catolicilor a fost de 61,1 % iar cea
a românilor 57,9%, diferenţa în valori absolute fiind de 58 696 de persoane. Una
din posibilele explicaţii ale acestei diferenţe constă în existenţa a peste 76 de mii de
ţigani în anul respectiv, mare parte dintre ei ortodocşi, mai ales cei situaţi în partea
sudică a provinciei. Confesiunile specifice maghiarilor au întrunit un număr
superior vorbitorilor de maghiară cu 22 081 de persoane, însă 7227 dintre aceştia
erau armeni catolici, restul fiind ţigani sau de alte etnii (cehi, slovaci etc.). În 1910,
enoriaşii celor două biserici româneşti erau cu 71 791 de indivizi mai mulţi decât

72
 Evoluţia şi distribuţia teritorială a grupurilor etno-confesionale

vorbitorii de limba română în timp ce religiile specific maghiare au adunat cu 79

665 mai puţini adepţi (aproximativ 8%) decât vorbitorii de maghiară, realitate care
explică parţial creşterea ponderii maghiarilor în cadrul populaţiei Transilvaniei în
intervalul 1850-1910. Această creştere s-a realizat pe seama evreilor (peste 67 de
mii), a greco-catolicilor şi ţiganilor. În 1930, corespondenţa dintre etnie şi religie
este mult mai exactă, datorită recenziei atât a “neamului”, cât şi a limbii materne şi
religiei. În 1992, diferenţele dintre cele două aspecte ale identificării culturale se
datorează apariţiei şi înregistrării oficiale a numeroase religii neoprotestante aflate
în plină expansiune (mai ales cea penticostală). Aceste interpretări relevă faptul că
modificările etnice care au avut loc în perioada premergătoare şi ulterioară
schimbării de suveranitate (1910-1930) a avut loc mai mult pe hârtie şi mai puţin în
realitate, modificările ponderii maghiarilor realizându-se pe seama evreilor sau
greco-catolicilor, fiind mult mai uşor în circumstanţele date să declari o altă limbă
decât să renunţi la propria credinţă.
Faţă de aceste situaţii generale, au existat şi cazuri de neconcordanţă
evidentă, realităţile confesionale schimbând radical modelul etnic. Astfel, în 1910
populaţia oraşului Cluj cuprindea 51 192 vorbitori de limbă maghiară (81,6% din
total), însă credincioşii romano-catolici, reformaţi şi unitarieni erau numai 42 104,
valoare ce ar corespunde unei ponderi de 67,1%, apropiată celei înregistrate în
1850 (62,8%). La acelaşi recensământ, românii reprezentau 14,2% iar ortodocşii şi
greco-catolicii 18,3% şi cea israelită 11,3%. Această situaţie s-a înregistrat în mai
toate oraşele Transilvaniei, ponderi ale maghiarilor mult mai apropiate de realitate
ar rezulta din scăderea israeliţilor şi a diferenţei dintre români şi religiile specifice
din numărul vorbitorilor de maghiară. Aceste diferenţe, toate în defavoarea cifrelor
oficiale ale celor cu maghiara limbă maternă au fost de peste 15% în Cluj, Târgu
Mureş, Gherla şi Dej şi de peste 10% în Deva, Alba Iulia, Reghin şi Dumbrăveni.
Astfel, oraşele Făgăraş, Aiud şi Târnăveni ar fi avut majoritate etnică românească
iar în multe altele situaţia a fost mult mai echilibrată. Înregistrări asemănătoare au
avut loc în aproape tot ruralul Transilvaniei, cu deosebire în fâşiile de contact ale
judeţelor Trei Scaune, Braşov, Odorhei şi Ciuc (într-un areal compact,
corespunzător aşezărilor din Plăieşii de Jos, Malnaş, Băţani, Aita Mare, Belin,
Ormeniş, Homorod, Vârghiş, Mereşti, Ilieşi, Chichiş, Ozun) diferenţa fiind aici de
peste 10% între numărul vorbitorilor de limba română şi credincioşii ortodocşi şi
greco-catolici. Au existat şi cazuri extreme (Malnaş, Ozun, Plăieşii de Jos), unde
românii lipsesc în totalitate sau sunt de ordinul zecilor, însă confesiunile specifice
acestora prezintă valori de ordinul sutelor sau miilor.
Această situaţie corespunde recensămintelor din 1900 şi 1910, diferenţa
dintre numărul vorbitorilor de limba română şi cei de confesiune ortodoxă şi greco-
catolică este aproape perfect similară cu diferenţa dintre vorbitorii de maghiară şi
cele trei confesiuni specifice ale acestora. Astfel de exemple sunt caracteristice
întregului areal de la periferia secuimii, precum şi Câmpiei Transilvaniei.
Excepţiile constau în aşezările cu frecvenţă ridicată ale ţiganilor ortodocşi şi mai
puţin greco-catolici: Ungra, Târnava, Buneşti, Hoghilag, Rupea, Zau de Câmpie,

73
Regionalismul cultural

Caţa, Daneş, Petelea, Băgaciu, Jidvei, Grebenişu de Câmpie, Bazna, Ticuşu,

Brateiu, etc.

Tabelul 4. Evoluţia etnică şi confesională a comunei Malnaş, judeţul Covasna

Evanghelici
Unitarieni
Reformaţi
Ortodocşi
Maghiari

Romano-
Germani
Români

Israeliţi
catolici

catolici
Greco-
Ţigani
Anul

Alţii
1850 1196 1326 3 170 1 166 1044 896 583 4 3 0
1880 15 3431 38 170 18 1513 213 1412 671 11 34 13
1900 0 4284 5 0 13 1522 193 1675 873 14 4 19
1910 16 4690 13 0 20 1618 147 1963 952 25 13 16
1930 2011 2627 151 158 115 1611 210 2229 938 29 15 19
1956 302 5629 46 197 10 - - - - - - -
1966 237 5839 4 48 4 - - - - - - -
1977 194 5619 4 35 1 - - - - - - -
1992 88 5039 0 6 0 201 35 3795 1040 16 4 0

Alte discordanţe corespund comunelor Cergău şi Şura Mică, unde

evanghelicii formau majoritatea locuitorilor, dar limba vorbită era cea românească
sau aşezărilor din nordul Bistriţei: Rodna, Lechinţa, Galaţii Bistriţei, Cetate,
Dumitra, Sângeorz-Băi, Telciu, Şieu-Măgherăuş, unde supraevaluarea religiilor
orientale se datorează prezenţei în regiune a rutenilor.

Concluzii. Constituirea modelului etno-lingvistic şi religios transilvan s-a

desfăşurat într-o lungă perioadă de timp şi a implicat fenomene demografice şi
politice cu o amploare deosebită în anumite momente critice ale istoriei, spre
deosebire de teritoriile de la sud şi est de Carpaţi, unde impactul redus al acestora
este dovedit de omogenitatea etnică pronunţată (Bodocan, 1995). Modificările de
suveranitate, colonizările şi migraţiile, reforma şi convertirea religioasă şi nu în
ultimul rând, politicile etnice, au avut ca rezultat un model teritorial şi cultural
cvadrietnic, în prima perioadă analizată, şi unul bietnic contemporan. Principalii
actori ai acestor procese demografice şi politice au fost românii şi maghiarii, la
aceştia adăugându-se germanii, evreii şi ţiganii în anumite intervale ale edificării şi
funcţionării acestui sistem etno-politic şi teritorial. Evoluţia numerică a celor două
grupuri a fost constant ascendentă la nivelul întregii regiuni, dar oscilantă în
anumite areale sau medii de habitat.
Ponderea germanilor a scăzut lent în prima sută de ani şi brusc în ultimele
decenii, iar cea a evreilor a crescut spectaculos începând cu sfârşitul secolului XIX
şi până la cel de-al doilea război mondial, când numărul acestora s-a redus
74
 Evoluţia şi distribuţia teritorială a grupurilor etno-confesionale

fig.25crestere-descresteremaghiari1992-1850

75
Regionalismul cultural

semnificativ, ca urmare a deportărilor şi emigrărilor în noul stat Israel.

Autoidentificarea contradictorie şi heteroidentificarea subiectivă a relevat o
evoluţie demografică oscilantă a ţiganilor din Transilvania.
Formarea unei naţiuni presupune o intensificare a comunicării, comerţului
şi afectivităţii între grupuri culturale identice sau similare, iar expansiunea
teritorială a acesteia are loc în acele areale unde aceste procese au loc. Polii de
creştere ai naţiunii maghiare din Transilvania au fost reprezentaţi de regiunea
compactă secuiască, dezvoltată în depresiunile intracarpatice şi subcarpatice, unde
aceştia au fost colonizaţi cu un anume scop şi pe care l-au îndeplinit într-un mod
remarcabil, şi de centrele urbane preexistente sau întemeiate în timpul autorităţii
regatului ungar. Aceste centre au reclamat o prezenţă maghiară hotărâtoare datorită
rolului jucat de oraşe în conducerea şi administrarea teritoriului. Procesele
desfăşurate din punct de vedere teritorial, între arealul secuiesc şi centrele de
comandă, au determinat apariţia de aşezări ungureşti sau schimbarea balanţei etnice
a celor existente. Dezvoltarea teritorială a acestora a avut loc fie de-a lungul
principalelor axe de comunicaţie, între centrele urbane (Cluj-Huedin-Oradea pe
Nadăş şi Criş, Cluj-Dej-Beclean în culoarul Someşului, Turda-Aiud-Luduş-Târgu
Mureş-Reghin-Topliţa pe Arieş şi Mureş, pe Târnava Mică şi Târnava Mare etc.),
fie radiar-concentric în jurul oraşelor (Deva, Braşov, bazinul Petroşani). Aceste
procese au avut loc atât înainte de 1850, cât şi ulterior, până la unirea Transilvaniei
cu România, într-o anumită măsură continuând şi în prezent în arealele majoritar
maghiare. În perioada analizată au existat două etape de colonizare sau
maghiarizare: una înainte de dualism, când sporirea numărului de maghiari şi
expansiunea teritorială a acestora a avut loc între Ţara Secuilor şi principalele
centre comerciale de la periferia acesteia (Târgu Mureş, Braşov), precum şi între
oraşele situate pe axele principale de comunicaţie (pe Nadăş, Crişul Repede,
Someş, Mureş şi Arieş), deci o dezvoltare liniară şi una după dualism, când s-a
trecut la “maghiarizarea” decisivă a oraşelor româneşti, săseşti sau armeneşti, dar şi
a celor cu populaţie maghiară preexistentă, în bazine carbonifere, în oraşe cetăţi sau
centre comerciale şi în ruralul adiacent, dezvoltarea fiind radiară, în jurul unor poli
de creştere izolaţi. Perioada interbelică şi contemporană a marcat, de asemenea, o
creştere a ponderii maghiarilor în interiorul ţinuturilor secuieşti şi la marginea
acestuia.
“Românizarea” care a avut loc în regiune nu s-a realizat pe seama scăderii
numărului maghiarilor, ponderea lor fiind aproximativ egală în 1850 (26,3%) şi
1992 (23,6%), ci prin atragerea elementului românesc în noile centre urbane sau
industriale şi prin emigrarea germanilor şi evreilor.
Religiile specifice fiecărui grup au cunoscut o evoluţie oarecum
asemănătoare, cu modificări nesemnificative în rândul romano-catolicilor,
calvinilor şi unitarienilor, dar importante în cazul greco-catolicilor, luteranilor şi
mozaicilor.
Lipsa musulmanilor în Transilvania scoate în evidenţă caracterul efemer şi
superficial al dominaţiei otomane şi faptul că, cel puţin în această parte a Europei,
turcii nu au condus acţiuni de convertire religioasă forţată, aşa cum au procedat

76
 Evoluţia şi distribuţia teritorială a grupurilor etno-confesionale

fig.26 evolutia comunelor cu majoritate maghiara

77
Regionalismul cultural

catolicii, demonstrând, pe de altă parte, originea vest-europeană a conceptului de

stat naţional.
Discordanţa dintre etnie şi religie, în general nesemnificativă, se bazează
pe o recenzare a populaţiei în funcţie de limba maternă, deseori confundată cu
limba vorbită sau oficială. Reprezentativă este înregistrarea din 1910, când
suprareprezentarea maghiarilor, în raport cu religiile specifice, s-a bazat pe această
modalitate de recenzare.
Comparativ, harta majorităţii etnice şi religioase, de la începutul şi sfârşitul
perioadei, a suferit modificări mai puţin importante în raportul români-maghiari
(fig. 26), cu excepţia unor areale urbane, şi decisive în cazul populaţiei germane, a
confesiunii luterane şi greco-catolice. În schimb, într-o serie de regiuni,
transformările etnice au fost accentuate de procesele geodemografice şi politice
amintite. Arealele cu modificări etnice importante au corespuns Depresiunii
Braşov, Podişului Hârtibaciu, Depresiunii Petroşani, Câmpiei Transilvaniei,
Dealurilor Bistriţei, axei Reghin-Topliţa-Borsec-Tulgheş etc, centrelor urbane
(Cluj, Turda, Gherla, Dej, Deva, Hunedoara, Sibiu, Mediaş, Cisnădie, Dumbrăveni,
Târnăveni, Braşov, Săcele, Făgăraş ş.a.), bazinelor miniere (Petroşani, Lupeni,
Petrila, Brad, Bălan ş.a.) şi de-a lungul axelor de comunicaţie. Aceste procese au
implicat, într-o primă fază, creşterea exagerată a ponderii maghiarilor în raport cu
românii, armenii şi saşii şi ulterior, o sporire asemănătoare a românilor în raport cu
maghiarii, saşii şi evreii. Modificări în structura confesională a populaţiei au avut
loc în arealul nordic, greco-catolic şi mozaic, şi în cel sudic, luteran. Arealele
stabile din punct de vedere etnic au corespuns teritoriilor marginale montane,
submontane şi depresionare din Meridionali, Poiana Ruscă, Apuseni şi Grupa
Nordică a Orientalilor, în cazul populaţiei româneşti, şi depresiunilor intramontane
şi marginale ale Orientalilor, în cel al populaţiei maghiare (fig. 27).

78
 Evoluţia şi distribuţia teritorială a grupurilor etno-confesionale

fig. 27modificari romanesti

79