CAPITOLUL III

PROCESUL DE DEZVOLTARE
ÎN FOTBAL (10-14 ani)

3.1. PARTICULARITĂŢILE DE CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE ALE

PERIOADEI PUBERTARE
( 10 – 14 ANI )

A. Motricitatea în perioada pubertară

Tipul pregnant de activitate pentru perioada pubertară o reprezintă instruirea şcolară în

condiţiile diversificării motivaţiilor, a dezvoltării personalităţii, a mobilizării aptitudinilor şi a
întregului potenţial bio-motric.
Această etapă se caracterizează printr-un ritm accentuat al dezvoltării somatice (în special
între 12-14 ani), caracterizată prin dimorfism sexual, dezechilibre între proporţiile diferitelor
segmente şi între sferele morfologică şi vegetativă.
Musculatura scheletică se dezvoltă în special prin alungire, dar forţa relativă nu înregistrează
creşteri evidente. Accelerarea creşterii taliei rezultă în special din dezvoltarea în lungime a membrelor
faţă de trunchi, ceea ce conduce la un aspect aşa-zis caricatural al puberului.
Mobilitatea articulară înregistrează valori relativ scăzute atât la fete cât şi la băieţi.
Datele literaturii de specialitate evidenţiază o continuă îmbunătăţire a marilor funcţii, în
ciuda rezervelor funcţionale, încă reduse, ale aparatului cardio-vascular, aparatul respirator
marchează o „creştere” substanţială, indicii obiectivi de creştere demonstrând că rezistenţa
aerobă poate fi dezvoltată cu succes în perioada pubertară.
Tânărul trebuie să se adapteze unei existenţe diferite, pe care nu întotdeauna o stăpâneşte
uşor, dovadă fiind fluctuaţiile, inconsecvenţele în realizarea eficientă a diverselor sarcini motrice.
Puberul nu are o conduită motrică egală, ci una marcată de discontinuităţi, în care
mişcările sunt insuficient ajustate, uneori exaltate, alteori apatice.
Propria imagine (schema) corporală, insuficient conştientizată în copilărie, se focalizează
progresiv, reprezentând atât un nucleu al conştiinţei de sine, cât şi o instantă – reper în reglarea
acţiunilor motrice.
Integrarea în grupul social pare să fie o dominantă a vieţii psihice a puberului, acesta
având o mare disponibilitate pentru angajarea în relaţii şcolare, profesionale, familiale, de cartier,
etc. Conduitele ludice de până acum sunt treptat înlocuite prin conduite de inserţie socială, care
pot avea o componentă motrică importantă (în cazul unui anturaj care „promovează” activităţile
motrice sau sportive sistematice). Perioada pubertară reprezintă un interval optim pentru
învăţarea majorităţii deprinderilor motrice specifice ramurilor de sport, precum şi pentru
dezvoltarea calităţilor: viteză, rezistenţă, coordonare.
Pe lângă perfecţionarea deprinderilor motrice de bază, însuşite în etape anterioare,
iniţierea în practicarea unor ramuri şi probe sportive, prin însuşirea elementelor tehnico-tactice
specifice acestora, reprezintă unul din obiectivele importante ale acestei etape (perioade). Acesta
trebuie dublat şi de creşterea capacităţii de aplicare a sistemului de deprinderi şi priceperi
motrice în condiţii diversificate şi de timp liber.

B. Particularităţi fiziologice ale perioadei pubertare

Această etapă debutează la fete, la 10 ani, iar la băieţi, la 11-12 ani şi durează până la
13-14 ani şi fiind considerată a doua fază a maturizării morfologice. Pubertatea, evenimentul
major, esenţial, fiziologic şi psihic, aduce transformări psihofiziologice, cu repercusiuni adânci
în ceea ce priveşte constituţia fizică, determinând întreaga dezvoltare somato-funcţională şi
psihică a copilului.
Primele semne ale evoluţiei rapide a caracterelor sexuale secundare sunt: păr pubian, păr
axilar, dezvoltarea mamelonului, schimbarea vocii. Acestea se datorează declănşării
neurosecreţiilor hipotalamice (Releasing Factors) care, prin sistemul porthipotalamo-hipofizar,
ajung în hipofiza anterioară, stimulând secreţia hormonului de creştere şi a hormonilor glandulari
tropi (FSH şi LH) cu acţiune asupra glandelor sexuale.
Până la apariţia pubertăţii nu existau diferenţe de sex în ce priveşte secreţiile hormonale.
Cu puţin înaintea apariţiei pubertăţii, producţia de hormoni specifici (testosteron la băieţi şi
estrogeni la fete) se accentuează şi apar diferenţe în ce priveşte caracteristicile morfologice şi ale
capacităţii fizice, cunoscute sub numele de dimorfism sexual (aspect prezent şi analizat şi în
capitolul rezervat particularităţilor motrice).
În prima fază a pubertăţii se evidenţiază un puseu de creştere, ce modifică greutatea şi
statura mai rapid şi mai pregnant la fete faţă de băieţi. Astfel, la 10-13 ani, fetele sunt mai înalte
şi au greutatea corporală mai mare decât băieţii de aceeaşi vârstă, ca mai târziu băieţii să
depăşească definitiv fetele în înălţime şi greutate.
În perioada pubertară, secreţia de testosteron este mult marită la băieţi (de 10 ori faţă de
antepubertari) şi este responsabilă prin caracterul său puternic anabolizant proteic, de creşterea
masei musculare la această vârstă, de la 27% la 41-42%.
Ritmul accelerat de creştere, din această perioadă, priveşte atât creşterea şi dezvoltarea
organelor, aparatelor şi sistemelor din sfera somatică, cât şi a celor vegetative. Din acest punct de
vedere, toate organele şi aparatele pot fi împărţite în trei categorii:

organe şi aparate cu o creştere rapidă în perioada pubertară (aparat locomotor, respirator,

vase, etc.);
organe şi aparate cu dezvoltare explozivă (organele genitale);
organe care cresc până la pubertate şi apoi involuează (organe limfoide, timus, epifiză).

Creierul copiilor, la această vârstă, este de 1400-1500g faţă de 1100-1200 la 6 ani, iar, din
punct de vedere funcţional, sistemul nervos central se caracterizează prin plasticitate mare, care se
păstrează şi la această vârstă, cu dominanta excitaţiei şi tendinţa de iradiere a acesteia, datorită slabei
inhibiţii corticale, labilitate psihică alimentată şi de instabilitatea hormonală.
Aceste particularităţi ale S.N.C. influenţează, în mod direct, viteza de formare şi
stabilitate a deprinderilor motrice, favorizează apariţia oboselii, slăbeşte în oarecare masură
voinţa şi perseverenţa copiilor.
 Odată cu intrarea în pubertate, interesul pentru mişcare şi activităţi sportive scade
simţitor. De aceea, la unii copii, lipsa de mişcare dublată de o alimentaţie abundentă, duce la
instalarea obezităţii şi o evoluţie lentă a procesului de maturizare sexuală la puberi.
Detaşarea de influenţa părintească, care se accentuează, comportamentul critic, dorinţa de
autonomie şi asumarea propriilor responsabilităţi caracteristice copiilor din perioada pubertară,
trebuie înţelese de către educator (profesor, antrenor), care va coopera activ în organizarea
activităţii sportive cu aceşti copii, a căror antrenabilitate a factorilor determinanţi ai condiţiei
fizice, poate fi maximă la această vârstă. Orice greşeală referitoare la sarcinile de antrenament şi
la raportul antrenor-adolescent, poate constitui o primă cauză a abandonării activităţii sportive.

C. Particularităţi psihice ale perioadei pubertare

Pe plan senzorial, în pubertate asistăm la o scădere a tuturor pragurilor senzoriale, ceea ce

evocă creşterea sensibilităţii sale. În plus, se produce o erotizare a tuturor simţurilor. Individul
are o capacitate suplimentară în a percepe culorile (mai ales galben şi albastru). Se dezvoltă
spiritul de observaţie (odată cu diversificarea consumurilor culturale), iluziile perceptive sunt
încă prezente (de exempu, la 12 ani - iluzia de greutate) şi se constată o capacitate mai bună de
verbalizare a trăirilor sale.
Pe plan intelectual, din punct de vedere al gândirii, în pubertate coexistă două stadii de
evoluţie a intelectului: stadiul operaţiilor concrete (acele operaţii ce invocă obiecte reale) şi stadiul
operaţiilor formale (operaţii care apelează la propoziţii). Cât priveşte operativitatea gândirii, este
prezentă, îndeosebi, operativitatea nespecifică (abstractizare, sinteză, generalizare, analiză,
comparaţie), dar se schiţează şi operativitatea specifică ( capacitatea de a utiliza algoritmi). Se
formează judecăţi şi raţionamente tot mai complexe, inclusiv de probabilitate.
În pubertate, se structurează şi un stil de gândire, adică un mod personal, prin care
individul acţionează intelectiv asupra unui aspect sau altul din realitate. Tot la această vârstă
apare o curiozitate intelectuală deosebită, iar pe fondul aspectului contestatar se structurează şi
caracterul critic al gândirii.
Memoria specifică puberilor este cea voluntară, logică şi mai ales, cea de scurtă durată,
deşi funcţionează şi cea de lungă durată. Aşa cum arată o cercetare realizată de U. Şchiopu şi E
Verza, 1989 , preadolescentul evocă, mai ales, evenimente şcolare, învăluind în mister (după 14
ani) întâmplările din familie.
Cât priveşte uitarea, apare o perioadă critică la 10-12 ani, dar puberul uită, în special,
pentru că tratează repetiţia ca pe o „toceală” demnă de dispreţ, fiind după opinia sa un simpton al
deficitului intelectual.
În perioada pubertăţii, limbajul prezintă următoarele particularităţi:

creşte debitul verbal oral (120 cuvinte/minut) şi cel scris (7-9 cuvinte/minut);
vocabularul se îmbogăţeşte prin termeni din ştiinţă, tehnică, literatură;
dispar expresiile fonematice parazite;
exprimarea devine mai fluentă, mai logică, mai elocventă;
vorbirea are un caracter situaţional (se modelează în funcţie de caracterul
concret);
este specifică vorbirea în jargou, populată cu expresii pitoreşti, teribilisme,
vulgarisme.
 Afectivitatea are un caracter vulcanic, debordant. Emotivitatea oscilează între extreme,
toată gama de stări afective fiind prezentă: anxietatea, teama, timiditatea. Faţă de stress, puberul
manifestă intoleranţă, reacţionând recalcitrant. În interiorul grupului, format din persoane de
acelaşi sex, relaţiile sunt calde, tandre, grupul securizându-l şi dându-i forţă.
Pubertatea şi adolescenţa se caracterizează prin definitivarea şi stabilizarea structurilor de
personalitate, fenomen care se produce la 14 ani. Psihismul are, în stadiul respectiv, un caracter
caleidoscopic, ceea ce va furniza materia primă necesară construcţiei personalităţii. Dincolo de
multitudinea transformărilor, ce invadează întreaga personalitate a puberului şi adolescentului,
există, după U. Şchiopu şi E. Verza (1995), trei dominante care dau culoare şi specificitate
acestei vârste:

cristalizarea conştiinţei de sine;

identitatea vocaţională;
debutul independenţei.

Conştiinţa de sine înregistrează, în pubertate şi adolescenţă, un salt calitativ remarcabil.

Fenomenul implică mai multe faţete: identificarea eului corporal, identificarea eului spiritual
(capacitatea individului de a-şi evalua corect propria activitate, precum şi nivelul de cunoştinţe şi
aptitudini pe care le posedă) şi a eului social (semnifică reputaţia socială a individului şi
conştientizarea statuturilor şi rolurilor pe care le îndeplineşte în prezent, sau cele pe care le
proiectează în viitor).
Identitatea vocaţională desemnează abilitatea persoanei de a-şi cunoaşte calităţile şi
defectele, ca, pe baza lor, să poată decide asupra opţiunii sale profesionale. Dacă puberul
manifestă abilitate, îndeosebi în cunoaşterea trăsăturilor de caracter şi al intereselor, în schimb, la
adolescent apare capacitatea de a-şi defini aptitudinile.
Dobândirea independenţei constituie un corolar firesc al inventarului minuţios şi sever pe
care individul şi l-a făcut pe plan interior. Pubertatea şi adolescenţa aduce doar o independenţă
pe plan valoric, întrucât, în pofida atitudinilor frecvente de bravare, dependenţa sa materială şi
afectivă, faţă de propria familie, rămâne activă încă un timp îndelungat. În dobândirea
independenţei, un loc important (care reverberează şi în planul responsabilităţii), îl reprezintă
dobândirea buletinului de identitate (la 14 ani) şi a majoratului civil (la 18 ani), acesta din urmă
marcând momentul când este investit cu o serie de drepturi şi datorii cetăţeneşti.

3.2. MODELUL DE JOC

Păstrarea mingii în cadrul echipei prin reţinerea cât mai puţin a acesteia de către
fiecare jucător în parte şi printr-un pronunţat spirit colectiv până la realizarea finalizării.
Întreaga echipă participă activ la desfăşurarea fazelor, acţionând ca un tot unitar
printr-o legătură armonioasă a jocului în atac cu jocul în apărare şi invers.
Un tempou susţinut la recuperarea mingii şi orientarea spre un joc cursiv cu ieşiri
organizate din propria jumătate de teren. Jocul este purtat în viteză, dublat de perseverenţa şi
dârzenia necesară impunerii jocului propriu.
Cu o tehnică, utilă în timp şi spaţiu, cu o capacitate în care efortul mixt
preponderent jocului trebuie să fie constructiv, colectiv, echilibrat şi elastic.
 Activizarea tuturor zonelor din teren, în atac şi apărare – margine – adâncime –
prin realizarea eforturilor susţinute pe traseele impuse de organizarea jocului, inclusiv prin
preluări temporare de sarcini şi supliniri.
Imprimarea convingerilor că performanţa se antrenează şi se obţine în competiţii
cu practicarea unui joc total, agresiv (în limitele regulamentului), viguros cu o prezenţă activă şi
permanentă.

În atac:

 folosirea zonelor libere şi a culoarelor pentru ajungerea în apropierea porţii adverse;

 crearea superiorităţii numerice prin asigurarea a cel puţin două posibilităţi de pasare
jucătorului cu mingea, inclusiv pasa finală pentru tras la poartă;
 sincronizarea mişcării jucătorilor pe grupe şi cupluri, cu schimbarea temporară a
funcţiilor, cu evitarea aglomerărilor, urmărindu-se în permanenţă ameninţarea porţii
adverse;
 orientarea acţiunilor spre marginea terenului şi, ulterior, revenirea lor pe zona centrală
pentru finalizare;
 combinaţii proprii la fazele fixe (lovitura de începere, aruncarea mingii de la margine,
lovitura de colţ, loviturile libere directe şi indirecte).

În apărare:

folosirea pressingului pentru ca adversarul să nu poată schimba direcţia de atac;

schimbarea rapidă şi simultană a plasamentului din atac în apărare şi urmărirea
adversarului până la recuperarea mingii;
organizarea pe linii în funcţie de minge cu marcaj şi dublaj agresiv, prompt şi
preocupat de recuperare.

3.3. MODELUL JUCĂTORULUI

I. Jucător de câmp

Pregătire fizică:

segmente dezvoltate proporţional;

mobilitate în articulaţiile membrelor inferioare şi supleţe musculară;
coordonare cu şi fără minge;
viteză de reacţie, de deplasare şi de execuţie;
rezistenţă generală şi specifică;
forţă pentru efectuarea săriturilor şi a lovirii mingii cu piciorul.
Pregătire tehnico-tactică:

orientarea rapidă şi corectă în situaţiile de atac şi apărare;

corectitudine şi precizie în executarea acţiunilor tehnico-tactice, specifice postului, în
regim de viteză şi coordonare;
 realizarea în joc a sarcinilor pe posturi, a zonelor de activitate cât şi a organizării şi
desfăşurării acţiunilor individuale şi colective de apărare şi atac în cadrul sistemului.

Pregătire psihică:

disciplina şi conştiinciozitatea în antrenament şi meci;

agresivitate-personalitate;
capacitatea de a-şi concentra atenţia asupra acţiunilor de joc, mai ales asupra acelora cu
eficienţă maximă.

Pregătire teoretică:

cunoaşterea principalelor probleme legate de antrenament (principii şi cerinţe, forme

ale antrenamentului individual, recuperarea efortului);
sarcini pe posturi, zone de activitate şi dinamica jocului în cadrul sistemului;
cunoaşterea integrală a regulamentului de joc şi, mai ales, a regulii de ofssaid.

II. Portar
să ştie să adopte o bună poziţie de aşteptare (“pe vârfuri”, de exemplu);
să ştie să blocheze mingea în săritură, să o devieze din săritură (spre dreapta şi spre
stânga sa);
să ştie să execute procedee tehnice din mişcare (din diferite tipuri de deplasare);
să ştie să lanseze un contraatac;
să ştie să aprecieze şi să intervină la mingiile cu traiectorie înaltă, venite de la
distanţă medie şi lungă;
să ştie să aleagă momentul oportun pentru a efectua ieşirile din poartă şi “la minge”;
să ştie să acopere corect cadrul porţii la finalizarea adversarilor (“închiderea
unghiurilor de şut”);
să ştie să intervină cu picioarele la pasa unui coechipier;
să ştie să lanseze mingea cu mâna (ieşire din apărare, contraatac);
să îndeplinească rolul liberoului dacă situaţia de joc i-o cere.

3.4. OBIECTIVE

A. De pregătire

Încadrarea jucătorilor în sistemul 4-4-2 sau variantele sale şi învăţarea acţiunilor

tactice, colective, de atac şi de apărare.
Dezvoltarea fizică, multilaterală a organismului.
Dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi specifice.
Învăţarea procedeelor tehnice noi (deposedarea prin alunecare, mişcări înşelătoare
cu trunchiul şi privirea) şi aplicarea celor învăţate în condiţiile variate ale jocului.
Consolidarea şi perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice specifice jocului, în atac şi
apărare.
Educarea disciplinei şi conştiinciozităţii în antrenament şi jocuri, a dorinţei de
autodepăşire pentru măiestria sportivă.
 Formarea de cunoştinţe teoretice legate de concepţia şi sistemul de joc (zone,
sarcini, dinamica de funcţionare, de regulamentul de joc şi de recuperare de după
efort).
Formarea mentalităţii de învingător.

B. De performanţă

Îmbunătăţirea performanţelor la toate testele administrate.

Clasarea în primele locuri pe ţară la grupa de vârstă în campionat.
Selecţionarea în loturile naţionale a unu-doi jucători din grupă sau promovarea la
grupa de nivel superior (în cadrul clubului).
 3.5. SELECŢIA SECUNDARĂ (STADIUL II)

Acest stadiu corespunde promovării copiilor cu perspectivă de afirmare, odată cu

începerea treptată a pregătirii acestora, conform cerinţelor fotbalului de performanţă.
Se continuă selecţia iniţială (care corespunde copiilor şi juniorilor mici) şi începe selecţia
secundară (juniori II).
De selecţia iniţială se ocupă, în exclusivitate, antrenorii care pregătesc grupele de copii şi
juniori. Ei au ca obiectiv principal căutarea în permanenţă şi în orice situaţie a elementelor
talentate şi analizarea însuşirilor prin prisma modelului de selecţie şi orientare (criterii de selecţi,
teste, evaluare).
Măsurile organizatorice care facilitează selecţia iniţială şi secundară sunt:

Organizarea admiterii în grupele de începători (pe baza criteriilor de selecţie şi a

testelor) a tinerilor promovaţi în urma competiţiei finale, din cadrul grupelor de
pregătire şi a celor depistaţi în urma unor acţiuni speciale de selecţie (triale), la nivelul
cluburilor sau asociaţiilor sportive.
Acţiunile de selecţie iniţială şi secundară să se realizeze în condiţii organizatorice,
ireproşabile.
Constituirea grupelor de pregătire să reprezinte o acţiune desfăşurată cu mare exigenţă,
deoarece efectele sunt în măsură să asigure calitatea procesului de pregătire.
Promovarea jucătorilor la un nivel superior (condiţie esenţială a progresului şi a creşterii
măiestriei lor sportive), să aibă un caracter permanent, pe baza unor criterii obiective.
Stabilirea exactă a programului de selecţie şi popularizarea lui prin mass-media.
Pregătirea selecţiei în cele mai bune condiţii materiale (mingii şi alte accesorii).
Stabilirea colaboratorilor şi a sarcinilor care le revin.
 CRITERII BIOLOGICE (10-12 ANI)

Indice de nutriţie: 11 ani = 270 12 ani = 285

Vârsta Talie Greutatea

Criterii
11 ani 148 cm 40 kg
antropometrice
12 ani 153 cm 44 kg

Criterii fiziologice 11 ANI 12 ANI

Repaus 69 cm 73 cm
Inspiraţie 73 cm 81 cm
Expiraţie 66 cm 74 cm
Diametrul bitrohanterian 23,8 cm 25,9 cm
Capacitate vitală 2000-2300 ml 2300-2500 ml

Criterii motrice 11 ANI 12 ANI

Viteză pe 50m 8,5 sec 8,4 sec
Lungime de pe loc 168 cm 173 cm
Rezistenţă pe 1000m 3,30 min 2,50 min
Aruncare minge oină 29,7m 32m
Tracţiuni 4-6x 6-7x
Abdomen 23-24 x 24-25 x
Mobilitate coxo-femurală 55 cm 56 cm

CRITERII BIOLOGICE (12-14 ANI)

Indice de nutriţie: 13 ani = 334 14 ani = 335

Vârsta Talie Greutatea

Criterii 13 ani 161 cm 51 kg
antropometrice
14 ani 164,7 cm 51,6 kg

Criterii fiziologice 13 ANI 14 ANI

Repaus 75 cm 76 cm
Inspiraţie 85 cm 86 cm
Expiraţie 74 cm 75 cm
Capacitate vitală 2500-2800 ml 2800-3200 ml

Criterii motrice 13 ani 14 ani

 Viteza pe 50m 8,3 sec 8,1 sec
Lungime de pe loc 178 cm 200 cm
Rezistenţă pe 1000m 2,20 min 2 min
Aruncare minge oină 34,3 m 36 m
Tracţiuni 7-8x 8-10x
Abdomen 25-26x 30-35x

3.6. PRIORITĂŢI ÎN PREGĂTIRE

A. Aspecte metodice

În această etapă de pregătire, organismul copiilor suferă modificări importante, privind

înălţimea şi greutatea, concomitent cu o dezvoltare şi perfecţionare a funcţiilor sale. Este etapa în
care copiii îşi schimbă esenţial calitatea diferitelor sisteme şi organe, prin apariţia de noi funcţii.
La această vârstă, dezvoltarea armonioasă a indicilor morfologici ai organismului trebuie
să stea în atenţia antrenorului care, prin mijloace adecvate, va acţiona sistematic asupra tuturor
grupelor musculare, atât analitic cât şi global. Recomandăm ca acest lucru să se facă în fiecare
antrenament, urmărindu-se asigurarea unei prelucrări calitative a musculaturii şi articulaţiilor.
Şi în această etapă se va continua dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi specifice a
coordonării, vitezei (sub toate formele de manifestare), rezistenţei şi se va începe lucrul şi pentru
dezvoltarea forţei generale şi specifice (mai ales prin folosirea unor mijloace analoage jocului şi
jocului). Detenta, mobilitatea, supleţea, echilibrul şi coordonarea trebuie să fie dezvoltate
corespunzător datorită contribuţiei lor la perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice solicitate de
condiţiile dificile ale jocului.
Atenţia antrenorului va fi îndreptată în mod deosebit asupra învăţării şi perfecţionării
acţiunilor tehnico-tactice cât mai corect şi în concordanţă cu cerinţele fotbalului contemporan. Se
va urmări, în mod deosebit, precizia şi utilitatea deprinderilor tehnico-tactice, în condiţiile variate
ale jocului.
Învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice trebuie să se facă în regimul
diferitelor calităţi motrice şi pe un fond sporit de însuşiri psihice, dintre care menţionăm
orientarea în spaţiu, gândirea, atenţia şi voinţa de a realiza obiectivele propuse.
Exerciţiile alese trebuie să fie efectuate prin intermediul unor jocuri, ştafete, întreceri,
aceasta neexcluzând exerciţiile special construite pentru învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor
tehnico-tactice, ca şi pentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi specifice. La selecţionarea
exerciţiilor trebuie să se ţină cont de:
procedeul tehnic sau conţinutul tactic care vizează exerciţiul respectiv;

înlănţuirea procedeului tehnic cu alte procedee;

numărul de executanţi;
dinamica exerciţiului;
prezenţa adversarilor;
utilizarea unor aparate ajutătoare;
crearea unor condiţii de întrecere etc.
 Deja, în această etapă de pregătire, mai ales în ultimul an, tinerii jucători trebuie să aibă
însuşite cunoştinţele şi deprinderile necesare acţionării (dinamicii jocului) în cadrul sistemului cu
patru fundaşi (variantele sale), ca o cerinţă a participării la competiţiile organizate pe plan local.
Competiţia ca şi jocurile amicale vor constitui, pe lângă teste, un excelent mijloc de verificare a
pregătirii. La 14 ani, avem de-a face cu o subordonare a pregătirii cerinţelor jocului, a sarcinilor
legate de post, în atac şi în apărare, a dinamicii jocului (echipa ca un tot unitar) în cele două
situaţii fundamentale ale jocului – atacul şi apărarea.

Planificarea efortului:

Efort aerob 55% puls 120-140

Efort mixt 30% puls 140-160
Efort anaerob 15% puls 160-180

Planificarea tipului de antrenament:

Dezvoltarea morfo-funcţională 30%

şi a calităţilor motrice
Dezvoltarea fizică specifică 20%
Exersare tehnică 15%
Acţiuni de joc tehnico-tactice 15%
Joc 20%

B. Formele de organizare a procesului de pregătire

Ca şi în pregătirea celorlalte categorii de jucători, forma de bază a organizării pregătirii

copiilor rămâne lecţia de antrenament, completată de activitatea independentă a tinerilor şi de
jocurile amicale şi oficiale.
În privinţa lecţiilor, a conceperii conţinutului şi desfăşurării acestora, antrenorii vor
acorda întreaga atenţie următoarelor cerinţe:

Conţinutul lecţiilor din aceeaşi săptămână (3 sau 4) să fie stabilit la începutul fiecărui
ciclu, astfel ca, prin înlănţuirea elementelor componente ale acestora (tehnică, tactică,
pregătire fizică, etc.) precum şi a obiectivelor respective, să constituie un sistem de
lecţii, cu o funcţionalitate bine definită.
În fiecare ciclu săptămânal de lecţii, chiar de-a lungul perioadei competiţionale, vor fi
repetate procedeele tehnice şi acţiunile tactice fundamentale şi, cu aceeaşi consecvenţă,
exerciţiile de bază pentru dezvoltarea calităţilor motrice şi a indicilor morfologici ai
corpului. Concomitent cu repetarea acestor elemente de bază, în sistemul de lecţii se va
cuprinde şi îmbogăţirea continuă a arsenalului tehnico-tactic, prin însuşirea de noi
execuţii şi acţiuni, precum şi perfecţionarea acelor procedee preferate ale jucătorilor
care le dau posibilitatea să-şi valorifice, în condiţii superioare de eficienţă, aptitudinile
lor individuale.
În toate ciclurile săptămânale de lecţii se va acorda prioritate însuşirii aprofundate şi
corecte a componentelor pregătirii şi, în nici un caz, limitării acestui proces numai la
cerinţele strâns legate, dar limitative, ale desfăşurării jocurilor de campionat. Aceeaşi
 interpretare se va acorda şi pregătirii copiilor corespunzător cerinţelor posturilor
îndeplinite în echipă. La această vârstă, specializarea strictă pe posturi constituie o
eroare metodică; ea nu poate fi situată înaintea necesităţii de a stăpâni temeinic
elementele fundamentale ale tehnicii şi ale jocului bilateral.

Cu privire la construirea fiecărei lecţii de antrenament, atenţia antrenorilor este îndreptată

spre respectarea următoarelor cerinţe:

Fiecare lecţie să precizeze cu claritate obiectivele ce urmează a fi îndeplinite de

componenţii echipei, stabilindu-se astfel aportul specific, independent al fiecărei lecţii,
la întregirea şi îmbogăţirea continuă a fondului pregătirii copiilor. Concomitent cu
stabilirea temelor şi în funcţie de posibilitatea oferită de caracterul desfăşurării
exerciţiilor respective se vor preciza şi obiective educative, strâns legate de cultivarea
în rândul copiilor a disciplinei, atenţiei, spiritul novator, a rapidităţii gândirii,
dârzeniei, etc.
Alegerea celor mai eficiente mijloace şi metode de îndeplinire a temelor lecţiei.
Această cerinţă implică programarea acelor exerciţii care prin structura şi efortul ce-l
solicită să influenţeze cât mai deplin necesităţile pregătirii. Cu alte cuvinte, esenţialul
constă în selectarea şi predarea exerciţiilor confirmate ca eficiente de practica avansată
a fotbalului contemporan şi nu a unei mari varietăţi de structuri, multe, dar fără
eficienţa necesară. În pregătirea copiilor se va porni, de asemenea, de la cerinţe ca
procedeele tehnice predate să corespundă cu execuţiile prezente în fotbalul modern şi
nu a celor care prin caracterul lor astăzi sunt depăşite.
Dozarea judicioasă a volumului şi intensităţii efortului. În această direcţie, antrenorii se
călăuzesc după cerinţa metodică, larg răspândită astăzi, corespunzător căreia volumului
mare de activitate trebuie să-i corespundă o intensitate scăzută şi invers. În general, se
poate reţine faptul că pregătirea copiilor, fiind dominată de cerinţa acumulărilor,
volumul de lucru sporit, are o mare însemnătate pentru obţinerea unor indici
corespunzători de progres.
Folosirea raţională a timpului alocat lecţiei. Îndeplinirea acestei cerinţe implică
organizarea judicioasă a activităţii elevilor, asigurându-se cantitatea de muncă precum
şi intensitatea de efort necesare formării şi perfecţionării deprinderilor şi calităţilor
motrice prevăzute pentru a fi realizate în lecţia respectivă. Organizarea lucrului pe
compartimente, individual sau cu întreaga echipă, alternarea acestor procedee de
organizare a colectivului, trebuie să optimizeze îndeplinirea obiectivelor urmărite,
înlăturarea irosirii timpului prin activităţi neeficiente.
Paralel cu organizarea lucrului cu tot colectivul trebuie să fie stimulată şi activitatea
individuală a copiilor.

Corespunzător acestei cerinţe, antrenorii alternează efectuarea exerciţiilor cuprinse în

planurile de lecţii dinainte stabilite cu cele preferate de copii sau cu “variaţiuni pe aceeaşi temă”,
dar executate individual, fără controlul nemijlocit al antrenorilor. Crearea unor momente în care
activitatea copiilor în cadrul lecţiei se desfăşoară la iniţiativa lor, răspunde cerinţei de creştere a
răspunderii personale faţă de pregătirea lor proprie şi totodată, constituie un bun prilej de
stimulare a orientării independente a spiritului novator.
 Jocurile amicale şi oficiale, ca altă formă de organizare a pregătirii copiilor, amplifică
posibilitatea pregătirii superioare a tinerilor fotbalişti, deoarece, prin intermediul lor, se
îmbogăţeşte mereu capacitatea de a concura, cerinţă specifică activităţii sportive.
După felul jocurilor, mai ales a celor amicale, ele pot căpăta un caracter preponderent de
pregătire (denumite jocuri şcoală, jocuri cu temă, etc.), de verificare (omogenizarea echipei,
încercarea unei noi formule a competenţei acesteia) şi de competiţie, în care ponderea cade
asupra aplicării diferitelor acţiuni tehnico-tactice şi perfecţionării acestora.
Cu privire la cealaltă formă a organizării pregătirii, activitatea independentă a copiilor se
referă la practicarea de către jucători, în timpul lor liber, a unor exerciţii suplimentare, capabile
să le întregească pregătirea. Ea se desfăşoară sub forma gimnasticii zilnice, a exersării unor
procedee tehnice deficitare sau în scopul obţinerii, în execuţia lor, a unei remarcabile virtuozităţi,
etc. Toate formele folosite în activitatea independentă a copiilor, mai ales dacă sunt frecvent
exersate, pot contribui la dezvoltarea indicilor morfologici şi funcţionali ai organismului, la
perfecţionarea execuţiilor tehnico-tactice şi a nivelului calităţilor motrice, componente de mare
însemnătate pentru realizarea randamentului superior.
 Conţinutul tactic al principalelor procedee
de lovire a mingii cu piciorul

Lovirea mingii cu şiretul plin se foloseşte, cu precădere, în cazul:

 paselor;
 degajărilor;
 schimbării direcţiei de atac;
 lansărilor;
 trasului la poartă;
 deschiderilor.

Lovirea mingii cu latul se foloseşte, cu precădere, în cazul:

 paselor scurte;
 finalizării din imediata apropiere a porţii.

Lovirea mingii cu şiretul interior – se foloseşte în cazul:

 trasului la poartă;
 degajărilor;
 lansărilor;
 schimbării direcţiei de atac.

Lovirea mingii cu şiretul exterior – se foloseşte în cazul:

 paselor scurte şi surprinzătoare;

 trasului la poartă;
 devierilor.

Lovirea mingii cu călcâiul se foloseşte în cazul:

 paselor surprinzătoare trimise coechipierilor plasaţi în spatele celui ce execută.

Lovirea mingii cu şiretul interior şi exterior, în general, dezvăluie, cu o anumită

întârziere, direcţia spre care va fi trimisă mingea şi, din acest motiv, pasele efectuate prin aceste
procedee capătă denumirea „marcate”.

Exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea

lovirii mingii cu piciorul

Lovirea mingii cu unul sau ambele picioare (alternativ stângul, dreptul), la zid, panou,
individual sau în doi. Lovirea se va efectua cu şiretul, exteriorul, cu latul, la punct fix
etc. La grupele de începători, lovirea mingii se recomandă a fi efectuată după oprirea
acesteia şi de la distanţe mici (3-4m).
 Trimiterea mingii cu boltă şi la distanţe variabile (15 – 20 – 25 m), aceasta încheindu-şi
traiectoria în cercuri de diferite diametre, trasate pe sol sau depăşind anumite obstacole
amplasate în diferite părţi ale terenului.
Pasarea mingii între doi parteneri, situaţi la diferite distanţe (3 – 5 – 8 m). Pe parcursul
exerciţiului mingea este lovită folosindu-se procedeele de bază (cu ristul, latul,
exteriorul etc.), cu şi fără oprirea mingii, corespunzător indicaţiilor date de antrenor. Se
recomandă, de asemenea, ca execuţiile să aibă loc din mişcare.
Varianta 1

Figura nr. 1

Se marchează un triunghi. Doi jucători, A şi B, sunt situaţi pe două colţuri ale

triunghiului. Jucătorul A, fiind în posesia mingii, o pasează spre colţul liber, spre care se
deplasează jucătorul B, devenind B’. - Acesta retransmite mingea lui A, care are o poziţie fixă. A
pasează pe poziţia iniţială a lui B, care prin deplasările ce le efectuează, la revenire este notat cu
B’.
Lovirea mingii se face direct, fără preluare.
După 30 secunde sau 4-6 pase, se schimbă rolurile jucătorilor.

Varianta 2

Figura nr. 2
 Se marchează un triunghi cu laturile de 5-8m. Cei doi jucători, A şi B, sunt situaţi pe
două colţuri ale triunghiului. Jucătorul B, fiind în posesia mingii, o pasează spre colţul liber spre
care se deplasează jucătorul A, devenind A’, efectuează o preluare în întoarcere, pasând imediat
spre colţul terenului, devenind liber. Spre acesta se deplasează, de data aceasta, jucătorul B,
devenind B’. La fel, B’ efectuează o preluare cu întoarcere, pasează mingea spre colţul
triunghiului de unde a plecat. Jucătorii se deplasează într-un sens, mingea fiind pasată în sens
contrar.
Pase în 3, în dreptunghi:

Figura nr.3
Se marchează un dreptunghi. Trei jucători, A, B şi C, sunt situaţi pe 3 colţuri ale
dreptunghiului. Jucătorul A, fiind în posesia mingii, pasează pe colţul liber spre care se
deplasează jucătorul C. În continuare, fiecare jucător se deplasează în sensul în care s-a început
exerciţiul, dar pasează pe locul de unde a plecat. Pentru început, pasarea mingii se efectuează
după preluare. Ulterior, se efectuează direct din întoarcere.
Exerciţiile d şi e pot fi efectuate atât de pe loc (jucătorii nedeplasându-se în timpul
efectuării paselor pe alte zone ale terenului), cât şi din mişcare, în final având drept scop, de
exemplu, trasul la poartă de la diferite distanţe.

Tras la poartă prin toate procedeele, şuturile fiind expediate de la diferite distanţe şi
unghiuri, mingea fiind condusă sau pasată în prealabil între 2-3 jucători. În timpul
execuţiei, se va acorda o deosebită atenţie dezvoltării la copii a preciziei loviturilor
precum şi a capacităţii de diferenţiere, după caz, a tăriei şutului.
Fotografie: Set 3-3 poziţii – pase în doi cu depăşire.
Tras la poartă din mingi venite din anumite unghiuri, traiectorii şi cu diferite intensităţi.
Jocuri: 2 ¿1,3×2,4×2 , în special, pentru dezvoltarea capacităţii de manevrare
multilaterală şi cu fineţe a mingii. În desfăşurarea acestor jocuri va fi larg stimulată
imaginaţia creatoare a copiilor, concretizarea acesteia în variate execuţii.

Caracterul tactic al principalelor procedee

de lovire a mingii cu capul

Lovirea mingii cu fruntea se foloseşte în cazul:

trasului la poartă din săritură şi plonjon;

duelului aerian;
 paselor înainte;
degajărilor.

Lovirea mingii cu creştetul se foloseşte în cazul:

duelului aerian pentru pasarea peste adversari;

paselor, coechipierii fiind plasaţi în spatele executantului;
depăşirii adversarului, prin conducerea în continuare a mingilor ce sar din terenul de
joc.

Lovirea mingii cu una din părţile laterale ale capului, se foloseşte în cazul:

paselor laterale (stânga-dreapta);

trasului la poartă din centrări;
degajării mingilor centrate de adversari.

Exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea loviturilor cu capul

Exerciţii efectuate individual:

Jucătorul îşi aruncă mingea (cu mâna), uşor deasupra capului. Prin îndoirea şi întinderea
uşoară a genunchilor, trunchiul fiind uşor lăsat pe spate, privirea în sus, se loveşte mingea cu
fruntea, trimiţând-o în sus, de 2-3 ori sau numai o singură dată, după care o prinde în mâini şi
continuă exerciţiul.

Exerciţii la mingea suspendată:

Mingea, suspendată la înălţimea capului, este lovită cu fruntea urmărindu-se, în special,

pendularea trunchiului dinapoi – înainte.
Variante:
 după fiecare lovire mingea se opreşte;
 mingea se loveşte din mişcare;
 se măreşte înălţimea, dar fără a depăşi talia jucătorului cu peste 30 cm şi se execută
din săritură.

Exerciţii în doi:

Un jucător aruncă mingea, celălalt o loveşte, căutând s-o retrimită cât mai precis.
Variante:
 se aruncă mingea la diferite înălţimi şi în lateral, obligând jucătorul să o retrimită
din mişcare;
 cel ce aruncă mingea se deplasează în diferite direcţii, iar cel ce efectuează lovitura
trebuie să o retrimită în poziţia nouă în care se va afla coechipierul care o aruncă;
 amândoi lovesc mingea cu capul, traiectoria fiind din ce în ce mai razantă;
 exerciţii cu portarul, care aruncă mingea. Portarul aruncă mingea iar jucătorul caută
să o plaseze cu capul în diferite părţi, obligând portarul să se deplaseze şi să
plonjeze.
  tras la poartă cu capul din centrări (în combinaţie cu alte elemente);
 concurs de menţinut mingea în aer cu capul;
 exerciţiu cu adversar pasiv. Jucătorul care trebuie să lovească mingea se găseşte în
spatele unui adversar pasiv. Al treilea jucător aruncă mingea, apărătorul fiind
obligat să iasă în întâmpinarea acesteia, respingând-o (cu şi fără săritură).

Caracterul tactic al principalelor procedee de preluare a mingii

a) Preluarea cu latul sau cu exteriorul labei piciorului se foloseşte în cazul:

 intrării în posesia mingii;

 schimbarea direcţiei de acţionare cu mingea (spre stânga sau dreapta);
 opririi temporare a mingii;
 depăşirii adversarului, mai ales când preluarea se combină cu fente, driblinguri;
 construirii atacului şi contraatacului;
 element intermediar de asigurare a combinaţiilor între coechipieri.

b) Preluarea cu pieptul – se foloseşte cu deosebire în cazul:

 readucerii mingilor cu traiectorii înalte şi semiînalte pe sol, în vederea continuării

acţiunii;
 schimbării direcţiei de acţionare, trunchiul răsucindu-se în sensul respectiv;
 opririi mingilor ce sar din sol, în vederea continuării acţiunii;
 depăşirii adversarilor la mingile cu traiectorie semiînaltă ce sar în apropierea
acestora.

c) Preluarea cu capul – se foloseşte cu deosebire în cazul:

 readucerii mingilor cu traiectorii înalte şi semi-înalte pe sol, în vederea continuării

acţiunii;
 schimbării direcţiei de acţionare, trunchiul răsucindu-se în sensul respectiv;
 depăşirii adversarului la mingile ce sar în apropierea acestuia.

d) Preluarea cu coapsa – se foloseşte cu deosebire în cazul:

 readucerii mingilor cu traiectorii înalte şi semiînalte pe sol, în vederea continuării

acţiunii;
 depăşirii adversarului la mingile ce sar în apropierea acestuia.

Procedeele indicate mai sus sunt cele mai frecvent folosite, dar ele nu epuizează gama largă
a preluărilor, acestea putându-se efectua şi cu talpa, cu vârful labei piciorului (îndeosebi a mingilor
ce cad pe verticală) etc.
Prin conţinutul lor tactic preluările au o mare însemnătate, dar cu toate acestea, abuzul de
astfel de execuţii poate avea şi un caracter negativ, deoarece creează pericolul temporizării
excesive a jocului.
 Dinamica jocului modern se caracterizează printr-o deosebită cursivitate a jocului –
realizată prin pase directe – şi, în acest sens, preluările trebuie folosite judicios, cu deosebire a
celor ce frânează nejustificat fluxul partidei. Pasele directe, fără preluări prealabile, mai ales când
fazele de joc permit efectuarea acestora, îşi păstrează întâietatea, dar totuşi, din sfera instruirii,
preluările nu pot fi excluse.

Exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea preluărilor

Doi jucători faţă în faţă, la distanţa de 5-6m, îşi aruncă reciproc mingea, efectuând
preluarea cu latul, cu exteriorul, cu pieptul. Traiectoria mingii, în punctul său maxim, nu trebuie
să depăşească înălţimea jucătorilor, să fie de intensitate redusă, iar balonul să fie orientat, cât mai
mult, spre segmentul cu care urmează a se efectua preluarea.
Sporirea gradului de dificultate a preluării se poate face prin:

- mărirea distanţei dintre jucători;

- mărirea intensităţii aruncării;
- traiectorii variate, urmărindu-se deplasarea celui ce execută atât lateral cât şi înainte-
înapoi, în scopul dezvoltării simţului plasamentului.

Suveici simple
Două şiruri de jucători, faţă în faţă, la distanţă de 10-20m. Jucătorul, din capul unuia din
şiruri, pasează mingea spre primul, din celălalt şir, pe jos, la semiînălţime sau pe sus, iar acesta
din urmă, după efectuarea preluării (cu latul, exteriorul, coapsa, pieptul sau capul), retrimite
mingea, printr-o pasă, spre capul şirului din faţă. După efectuarea preluării şi pasei jucătorii,
aflaţi în capul fiecărui şir, se deplasează în spatele acestuia, dând astfel posibilitatea executării
exerciţiului de către toţi componenţii celor două şiruri.
Indicaţie metodică:
Preluarea se face pe piciorul drept sau stâng, pasa urmând a fi efectuată pe pasul imediat
următor (se preia de exemplu cu dreptul, se mai face încă un pas şi apoi se pasează spre celălalt
şir tot cu dreptul sau cu stângul).
Variante:
- distanţa dintre şiruri, intensitatea transmiterii mingii devin variabile;
- se efectueză cu două mingi (fiecare pornind de la un şir spre celălalt);
- în stea.

Suveica compusă
Trei şiruri formate din câte 3-4 jucători şi dispuse, unul faţă de celălalt, la o distanţă de
10-12m, sub forma unui triunghi, pasează mingia între ele, după o prealabilă preluare a pasei,
trimisă de unul din componenţii altui şir.
Variante:
- primul jucător al unui şir, aflat în posesia mingii, pasează primului dintr-alt şir şi se
deplasează;
- înapoia ultimului jucător din şirul spre care a pasat
- înapoia ultimului jucător din şirul său;
- înapoia ultimului jucător din şirul opus pasei;
- concomitent cu execuţia preluării şi pasei mai poate interveni şi conducerea şi fenta.
 Figura nr. 4

5-6 jucători, dispuşi la diferite intervale pe cercul de la mijlocul terenului şi cu faţa spre
centrul acestuia (sau într-un dreptunghi marcat, cu latura de 20-25m). Mingea, aflată la unul din
jucători, este pasată spre altul după care, cel care a efectuat pasa, se deplasează rapid spre locul
deţinut de cel ce o primeşte. Acesta din urmă, efectuează preluarea şi pasează mingea unui alt
jucător, deplasându-se pe locul acestuia ş.a.m.d.

Variante:
 preluarea cu piciorul drept; pasă cu piciorul stâng;
 preluare cu piciorul drept; pasă tot cu piciorul drept;
 preluare spre partea dreaptă şi pasare spre stânga;
 se introduce conducerea şi „fenta”.
3 jucători, dispuşi în linie, mingia fiind la unul din extremităţile acesteia. Jucătorul din
mijloc, cu faţa spre cel ce are mingea, în urma pasei primite, execută preluare cu întoarcere şi
pasează spre al treilea.
Exerciţiul se repetă de 5-6 ori, după care jucătorul din mijloc este schimbat alternativ cu
unul din ceilalţi doi.
Exerciţiu de combinare a preluării cu pasarea şi finalizarea.
Doi jucători, pe posturi alăturate, se deplasează pe direcţia porţii, pasându-şi mingea
reciproc, după o prealabilă preluare. Exerciţiul se termină cu tras la poartă.

Variante:
 deplasarea se efectuează de la mers la alergare;
 din uşoară alergare, după pasă, urmează sprint;
 se foloseşte cu schimb de lovituri;
 se măreşte şi se micşorează distanţa;
 acelaşi exerciţiu, în trei jucători, cu aceleaşi teme;
 triunghi mobil.

Caracterul tactic al principalelor procedee de conducere a mingii

 a) Conducerea mingii la nivelul solului, fără vreo stingherire de către adversar – se
foloseşte cu deosebire în cazul:

 câştigării de teren pentru a iniţia atacuri;

 favorizării coechipierilor de a scăpa de marcajul strict al adversarilor;
 dislocării unui jucător din dispozitivul liniilor echipei adverse şi odată cu aceasta
sporirea şansei de a acţiona cu mai multă eficienţă.

b) Conducerea mingii la nivelul solului, jucătorul fiind stingherit îndeaproape de către

adversar – acţiunea are un caracter determinat şi se foloseşte cu deosebire în cazul:

deposedării adversarului de minge, iar acesta urmăreşte jucătorul pentru recuperare;

depăşirii unuia sau multor adversari;
atragerea adversarului pentru a permite o nouă grupare a coechipierilor;
iniţierii unui atac sau contraatac pe cont propriu;
combinaţiilor cu alţi coechipieri.

În conducerea mingii cu piciorul o deosebită atenţie se acordă obişnuirii tinerilor jucători

cu protejarea acesteia, nu numai în sensul menţinerii ei la o distanţă apropiată de cel ce o
efectuează, ci şi a interpunerii între minge şi adversar a corpului jucătorului respectiv. La un
adversar aflat în partea stângă, conducerea mingii se recomandă a fi efectuată cu piciorul drept şi
invers;
c) Conducerea mingii prin aer cu piciorul – se foloseşte cu deosebire în cazul depăşirii
adversarilor prin săltarea mingii peste aceştia; potrivirii mingii pentru a fi degajată, şutată,
centrată, lansată etc. cu un picior sau altul;
d) Conducerea mingii prin aer cu capul – se foloseşte cu deosebire în cazul: câştigării de
teren, în condiţiile în care, în momentul respectiv, mingea fiind prin aer, nu poate fi manevrată cu
unul din picioare; depăşirii adversarilor prin săltarea mingii peste aceştia; înaintării prin pase cu
capul între coechipieri.
În încheierea consideraţiilor asupra caracterului tactic al conducerii mingii, este necesar
a fi subliniată ideea că acest gen de execuţii îmbogăţeşte tezaurul tehnic al jucătorului, dar
cunoscând adevărul elementar că mingea „aleargă” mai repede decât fotbalistul, conducerea ei
poate folosită numai atunci când se doreşte să se creeze un real avantaj tactic. Orice abuz în
conducerea mingii, mai ales la copii, poartă în el germenul nociv al frânării repetate a jocului,
meteahnă inadmisibilă într-o şcoală a fotbalului modern.

Caracterul tactic al mişcărilor înşelătoare (a fentelor)

mişcările înşelătoare (fentele) – se folosesc cu deosebire în cazul:

- depăşirii adversarului;
- creării superiorităţii numerice în atac;
- mişcării acţiunilor reale ce urmează a fi întreprinse;
- creării unor poziţii favorabile de tras la poartă;
- surprinderii adversarilor prin acţiuni neaşteptate;
 - evitării luptei directe cu adversarii.

Principii de bază ale antrenamentului

Jocul – capacitate individuală crescută şi jocul colectiv 7:7; aplicarea de reguli

modificate; satisfacţia eforturilor de integrare în club.
Jucătorul – ataşat faţă de grup; dezvoltarea spiritului autocritic; imitarea modelului.
Echipa – nevoia de disciplină.
Antrenorul – sensibil, entuziasm pentru fotbal; bun organizator; capacitatea de a fi un
exemplu.
Antrenamentul – dezvoltarea capacităţilor de bază; introducerea concepţiei cheie; jocuri
în grupuri mici; aspecte amuzante de antrenament viteză şi mobilitate.
Mediul – preocupare pentru legătura şcoală-grup, condiţii bune de antrenament şi joc.

3.7. PLANIFICAREA ŞI EVIDENŢA PROCESULUI

DE PREGĂTIRE

Pentru această perioadă a pregătirii se utilizează, ca forme de planificare a procesului de

antrenament, programa analitică, calendarul competiţional şi rezultatele analizei tuturor
evidenţelor înregistrate.
Evidenţa este înregistrată în caietul antrenorului care cuprinde, pe lângă documentele
specifice vârstei 6-10 ani, următoarele:

evidenţa meciurilor jucate şi comportarea (caracterizări plus note);

evidenţa accidentărilor.

Se vor regăsi, în caietul antrenorului, şi următoarele planuri de pregătire:

 planul de perspectivă;
 planul annual;
 planul de etapă;
 ciclul săptămânal;
 planul de antrenament.

Stabilind calendarul competiţional, alcătuind caracterizarea fiecărui jucător şi precizând

obiectivele de pregătire, ca şi periodizarea antrenamentului, antrenorii elaborează elementele de
conţinut ale planificării pregătirii anuale care, în forma sa definitivă, poate căpăta următoarea
formă de prezentare:

A) Planul de pregătire annual;

B) Planul de pregătire pe etapă.
 Aspecte generale

Dacă planul de pregătire anual cuprinde elementele de bază ale prefaţării pregătirii
echipei şi a componenţilor acesteia pentru noul an competiţional, planul de etapă include
conţinutul concret al activităţii jucătorilor, de obicei pentru intervalele de timp între două – cinci
săptămâni. Durata intervalelor respective este stabilită de antrenori în funcţie de specificul
ponderii pregătirii jucătorilor pentru competiţie (caracteristică perioadelor pregătitoare), de
pregătirea pentru un joc important, aflat în finalul unui interval de timp care cuprinde mai multe
meciuri (particularitate a perioadei competiţionale), de specificul obiectivelor urmărite într-o
anumită perioadă caracterizată de odihna activă etc.. Intervalele 1 şi 2 de exemplu din planul de
pregătire anual, corespund cu durata a două planuri pe etapă care concură la pregătirea
jucătorilor pentru începerea competiţiei; cele numerotate cu 3 şi 4 exprimă eşalonarea pregătirii
în condiţiile unor meciuri, în care ultimul este considerat ca fiind foarte important, iar cel notat
cu 13 se referă la durata perioadei de odihnă activă.
Ca urmare, planul de pregătire pe etapă cuprinde un interval de mai multe săptămâni,
fiecare cu particularităţile sale de conţinut, determinate de obiectivele urmărite în perioada
respectivă. El nu poate fi limitat la o singură săptămână şi, ca atare, identificat cu intervalul unei
etape propriu-zise de campionat, aceasta deoarece formarea stereotipurilor motrice ce stau la
baza execuţiilor tehnice, a acţiunilor tactice, a dezvoltării calităţilor motrice implică eşalonarea
unor mijloace adecvate pentru o perioadă mai lungă şi nicidecum improvizarea lor de la o zi la
alta.
Înţeles în acest context, planul de pregătire pe etape concretizează, într-o anumită masură,
cerinţa îmbinării planificării de perspectivă cu activitatea curentă.

Componentele planului de pregătire pe etapă:

 obiectivele de performanţă şi de pregătire;

 principalele grupe de exerciţii;
 teste;
 ciclurile săptămânale de lecţii;
 activităţi cultural-educative;
 aprecierile antrenorului privind îndeplinirea obiectivelor etapei.

Obiectivele de performanţă, proprii diferitelor planuri pe etape, se referă la rezultatele

propuse pentru a fi obţinute în jocurile incluse în intervalul respectiv. Aceasta se poate face prin
obţinerea unui joc egal, a unei victorii sau a unei înfrângeri, în funcţie de valoarea adversarilor ce
urmează a fi întâlniţi. Măsura scontării rezultatului din jocul următor este întemeiată pentru
munca antrenorului, care işi verifică, în acest fel, eficienţa metodelor şi mijloacelor folosite,
reuşeşte să îşi dea seama de valoarea echipei în raport cu celelalte, de calitatea pregătirii
jucătorilor. Cunoaşterea obiectivelor de performanţă este binevenită şi pentru copii, dar
semnificaţia acesteia, indiferent din ce etapă ar face parte jocurile respective, nu trebuie să limiteze
nicidecum bogăţia jocului, a desfăşurării în flux continuu a acţiunilor de atac şi a celor de apărare.
Imprimarea unui permanent joc decisiv, cu renunţarea la tendinţele de închistare într-un joc ofensiv
trebuie să constituie atributele de seamă al oricărui meci susţinut de echipele de copii.
În privinţa obiectivelor de pregătire, acestea sunt stabilite atât pentru echipă cât şi pentru
fiecare jucător în parte, fiind corelate cu cele precizate în planul de pregătire anual. Ca urmare,
deosebirea dintre cele două tipuri de obiective (ale planului anual şi cele ale planului pe etapă,
denumite general şi respectiv intermediare) nu constă într-o diferenţiere de fond, întrucât prin cele
intermediare, prin ponderea lor în succesiunea etapei, se realizează atât obiectivele anuale stabilite
pentru echipă, ca şi pentru fiecare jucător în parte.
În diferitele etape ale perioadei pregătitoare, de exemplu, ponderea obiectivelor
intermediare poate cădea asupra dezvoltării calităţilor motrice, după cum în altele, proprii
perioadei pregătitoare sau competiţionale, asupra unor laturi ale pregătirii tehnice, tactice, etc. în
funcţie de cerinţele stabilite de antrenori. Corespunzător acestei stări de lucruri, de altfel
justificate din punct de vedere metodic, rezultă că de-a lungul anului competiţional conţinutul
etapelor se găseşte în continuă modificare, acesta axându-se pe una sau alta din componentele
antrenamentului, îmbinând două sau mai multe din acestea. De exemplu, pregătirea tehnică cu
cea tactică, pregătirea fizică cu cea tehnică, etc.
Principalele grupe de exerciţii, ca altă componentă a planului de pregătire pe etapă, se
referă la stabilirea acelor structuri de exerciţii, efectuate într-un anumit regim de efort (volum şi
intensitate), prin care antrenorii programează realizarea eficientă a obiectivelor de pregătire
precizate pentru echipă şi jucători. Precizarea acestui gen de exerciţii nu se referă la întreaga
gamă a acestora; ea nu epuizează sistemul de exerciţii tehnice, tactice, de pregătire fizică ce va fi
folosit în intervalul respectiv, ci menţioneaza numai pe cele mai importante, pe cele care asigură
cel mai eficient îndeplinirea obiectivelor de pregătire caracteristice etapei respective. Astfel, dacă
unul din obiectivele de pregătire ale echipei este precizat ca fiind îmbunătăţirea capacităţii de
finalizare a acţiunilor de atac, antrenorii, după caz, pot prevedea efectuarea mai ales a
următoarelor exerciţii:

 tras la poartă din toate unghiurile şi cu precădere din un-doi-uri;

 tras la poartă de la distanţă;
 tras la poartă din centrări executate de fundaşii laterali care pătrund pe extreme.

Asemenea exerciţii, dar corespunzător unor obiective ce se referă la pregătirea

individuală a jucătorilor, pot fi stabilite şi pentru fiecare component al echipei, ca de exemplu
pentru un mijlocaş: preluările urmate de lansări ale extremei drepte; punerea atacantului central
în poziţii de finalizare, recurgând frecvent la pase în adâncime, etc.
Din exemplele de mai sus rezultă cerinţa ca stabilirea obiectivelor de pregătire să fie
însoţită şi de precizarea principalelor grupe de exerciţii (tehnico-tactice, de pregătire fizică)
asigurându-se astfel concordanţa dintre scopul metodic urmărit (obiectivele de pregătire) şi
mijloacele realizării acestuia (structurile de exerciţii).
Testele nu trebuie neapărat să facă parte din fiecare plan de pregătire pe etapă. De regulă,
la începutul anului se stabilesc testele, performanţele realizate de jucători, la fiecare din acestea,
înregistrându-se periodic, de obicei la următoarele termene: începutul perioadei pregătitoare,
începutul şi la încheierea primei şi celei de-a doua perioade competiţionale.
Uneori, testările pot fi programate şi în alte intervale ale perioadelor competiţionale, în
scopul verificării randamentului jucătorilor.
Din cele menţionate mai sus rezultă că, testele sunt individualizate, ele nefiind aceleaşi
pentru toţi componenţii lotului echipei. Această masură corespunde integral cerinţelor metodice
ale pregătirii tinerilor fotbalişti deoarece jocul impune o anumită structură a cerinţelor ce pot fi
manifestate faţă de copii, atât în privinţa posturilor ce le îndeplinesc aceştia în echipă, cât şi a
particularităţilor lor individuale.
 În general, în ansamblul testelor se recomandă a avea prioritate structuri de exerciţii care
să implice verificarea posibilităţilor tehnico-tactice ale copiilor, a dinamicii dezvoltării formelor
de manifestare a vitezei şi coordonării şi, mai puţin, a rezistenţei şi forţei. Stabilirea concretă a
testelor, precum şi a baremurilor intră în sarcina antrenorilor, iar dinamica performanţelor
obţinute de fiecare jucător cu ocazia trecerii testelor respective indică în bună masură evoluţia
gradului de antrenament al fiecărui component al echipei.
Corespunzător acestei înţelegeri, a conţinutului şi semnificaţiei testelor se creează
impresia că acestea au un caracter permanent şi, odată stabilite, ele nu mai pot fi modificate. O
astfel de interpretare ar fi desigur greşită, ea ar transforma testele într-un scop în sine şi, de
aceea, este bine să fie reţinut faptul că ele îşi justifică prezenţa în sistemul mijloacelor de
verificare a evoluţiei pregătirii copiilor numai în măsura în care corespund unei cerinţe concrete.
Dacă antrenorul apreciază că, din testele nu mai este cazul să facă parte săritura de pe loc în
lungime, întrucât jucătorul respectiv şi-a dezvoltat corespunzător detenta musculară şi forţa de
impuls a membrelor inferioare, acest test îşi pierde raţiunea de a mai fi menţinută. În astfel de
cazuri, antrenorii construiesc alte teste, introducând o altă structură de exerciţii, mai necesară şi
eficientă decât prima, de data aceasta corespunzând unei alte cerinţe de verificare, valabil noului
stadiu de pregătire în care se găseşte jucătorul conform cu obiectivele de pregătire caracteristice
acestui nou nivel al gradului de antrenament al jucătorului respectiv.
În încheiere, se poate menţiona că testele sunt stabilite pe baza studierii atente şi
îndelungate a evoluţiei randamentului jucătorilor, iar modificarea lor se realizează în strânsă
legătură cu caracterul noilor obiective de pregătire – mereu perfecţionate – şi, de asemenea, cu
dinamica pregătirii jucătorilor în diferite stadii ale dezvoltării lor fizice şi a pregătirii lor tehnico-
tactice.
Ciclul săptămânal de lecţii constituie componenta cea mai operativă a planului pe etapă,
în aceasta concretizându-se sistemul mijloacelor şi măsurilor ce urmează să contribuie nemijlocit
la realizarea obiectivelor de pregătire şi de performanţă. Particularitatea ciclului săptămânal de
lecţii, spre deosebire de celelalte componente ale planului pe etapă, constă în faptul că alcătuirea
lui nu se face pentru întreaga durată a intervalului respectiv (două – cinci săptămâni), ci de la o
săptămână la alta, dar de fiecare dată cuprinzând conţinutul înlănţuit al tuturor lecţiilor de
antrenament programate în răstimpul respectiv.
Faptul că acest document cuprinde conţinutul înlănţuit al tuturor lecţiilor din săptămâna
respectivă, îi sporeşte considerabil valoarea sa metodică, deoarece concretizează una din
cerinţele fundamentale ale înţelegerii lecţiei şi anume că ea reprezintă o verigă a unui lanţ de
lecţii. Ca urmare, în ciclul săptămânal, fiecare lecţie îşi are valoarea sa independentă, dar în
acelaşi timp, lecţia de astăzi se sprijină pe cea de ieri, o pregăteşte pe cea de mâine şi, toate
împreună, asigură îndeplinirea obiectivelor proprii săptămânii respective. Acţionând în acest
sens, antrenorii înlătură, în cea mai mare masură, improvizaţia manifestată în condiţiile în care
conţinutul lecţiilor se alcătuieşte de azi pe mâine – şi asigură săptămânii respective o
funcţionalitate bine definită, în care fiecare exerciţiu constituie o parte dintr-un întreg. Prin
extensie, s-ar putea afirma că întreg ciclul săptămânal constituie o singură lecţie mare,
subordonată obiectivelor precizate de antrenor pentru intervalul de timp respectiv.
Corespunzător celor menţionate mai sus rezultă că lecţiile din cadrul fiecărui ciclu
săptămânal se subordonează uneia sau mai multor obiective de pregătire, proprii intervalului
respectiv şi care sunt formulate de antrenor fie în vederea stabilirii ponderii pregătirii echipei
pentru jocul următor (cu deosebire în ciclurile care se încheie cu un meci oficial sau amical cu
caracter de verificare), fie în scopul perfecţionării însuşirii unor procedee tehnice, acţiuni tactice,
a îmbunătăţirii calităţilor motrice etc.
De multe ori, obiectivele săptămânii respective au inclus cerinţe atât pentru pregătirea
echipei cât şi a jucătorilor, luaţi individual sau pe grupe constituite temporar sau permanent, în
funcţie de caracteristicile comune – negative sau pozitive – ale jucătorilor.
Exemple de asemenea obiective, proprii unui anumit ciclu săptămânal, pot fi menţionate
următoarele:

 pentru echipă, obişnuirea jucătorilor cu sprijinirea permanentă a acţiunii coechipierului

care se află în posesia mingii şi perfecţionarea variantelor tactice capabile să sporească
randamentul echipei mai ales pe partea dreaptăa terenului;
 pentru linia de fundaşi, îmbunătăţirea acţiunii de dublare între aceştia şi mijlocaşi, în
cazul pătrunderii unuia dintre fundaşii laterali în dispozitivul apărării adverse;
 pentru un jucător atacant, perfecţionarea loviturii la poartă, din vole şi a vitezei de
reacţie, în vederea creşterii eficienţei demarcării sale rapide.

Obiectivele concrete ale ciclului săptămânal sunt alcătuite de antrenor ţinând seama de
obiectivele planului de pregătire pe etape, de evoluţia randamentului jucătorilor în jocuri (părţi
pozitive şi negative), de caracteristicile adversarilor ce urmează a fi înfruntaţi, etc..
O dată cu stabilirea obiectivelor de pregătire preponderente, caracteristice ciclului
respectiv, antrenorii procedează la alcătuirea conţinutului concret al lecţiilor, selectând cele mai
eficiente exerciţii.
În selectarea şi programarea exerciţiilor fizice, antrenorii dau o deosebită atenţie ponderii
acestora care trebuie să răspundă, în general următoarelor cinci grupe de cerinţe:

să asigure însuşirea şi perfecţionarea continuă a elementelor de conţinut ale tehnicii,

tacticii, pregătirii fizice, psihologice şi teoretice proprii jocului de fotbal;
să realizeze obiectivele intermediare şi sarcinile proprii ciclului săptămânal de lecţii;
să contribuie la reglarea permanentă a randamentului jucătorilor, acţionând în acele
direcţii (de ordin tehnic, tactic, fizic, psihologic şi teoretic) care nu permit
manifestarea acestuia la nivelul scontat în etapa dată;
să favorizeze perfecţionarea aptitudinilor individuale ale jucătorilor pentru anumite
execuţii preferate şi de mare efect în scopul creşterii randamentului în jocuri;
să pregătească echipa corespunzător cerinţelor particulare, în funcţie de caracteristicile
adversarilor ce urmează a fi întâlniţi în jocul următor.
Ca urmare, antrenorii trebuie să aleagă, să construiască şi să programeze mai multe
genuri de exerciţii, fiecare cu o funcţionalitate bine definită. În acest sens, pot fi distinse
următoarele grupe, care ţinând seama de caracterul instruirii copiilor, pot fi întrunite - relativ
constant – în aproape toate ciclurile săptămânale de lecţii şi în următoarea proporţie:
a) Exerciţii cu caracter constant pentru însuşirea şi perfecţionarea procedeelor tehnice şi
a acţiunilor tactice de bază:
lovirea mingii;
conducerea mingii;
preluare, deposedare, fentă;
marcajul în faze cursive şi fixe;
 acţiuni de atac şi de apărare proprii sistemului de joc adoptat de echipa respectivă, etc.
Execuţii preferate prin care se valorifică aptitudinile deosebite ale jucătorilor pentru
diferite execuţii tehnice şi acţiuni tactice.
b) Exerciţii determinate de reglare a randamentului jucătorilor.
În cazul în care, din motive determinate de antrenor, jucătorul manifestă în
comportamentul său deficienţe de ordin tehnic, tactic, de pregătire fizică, trecătoare care,
pregătite optim, pot contribui la readucerea indicilor evoluţiei la nivelul corespunzător.
c) Exerciţii cu caracter variabil – determinate de particularităţile jocului adversarilor
ce urmează a fi întâlniţi în jocul următor.
Aşa cum lesne se poate desprinde, rezultă că mijloacele preponderente ale ciclurilor
saptămânale de lecţii le constituie exerciţiile menite să concure la ridicarea permanentă a valorii
tehnico-tactice a jucătorilor şi nicidecum pregătirea pentru cerinţele limitate ale unui joc ce
urmează; care, aşa cum este de altfel înfăţişată, reprezintă un procentaj nesubstanţial din
cantitatea de lucru globală a unei săptămâni curente.
Concomitent cu stabilirea mijloacelor lecţiilor, în ciclul respectiv se mai fac precizări şi
în privinţa tipologiei lecţiilor, a volumului şi intensităţii efortului, a orarului antrenamentelor,
s.a..
Activităţile cultural-educative incluse în planul de pregătire pe etapă se referă la
participarea jucătorilor sub îndrumarea antrenorilor la vizionarea aşezămintelor cultural istorice
din localitatea de domiciliu sau în cea în care se deplasează cu ocazia susţinerii jocurilor, la
organizarea unor discuţii în jurul pieselor de teatru,a filmelor văzute în colectiv, la discutarea
unor iniţiative şi acţiuni menite să ridice pe o treaptă superioară activitatea colectivului respectiv,
ca de exemplu: organizarea unei excursii, susţinerea unui referat cu temă „solidaritatea lotului
echipei, condiţie hotărâtoare pentru obţinerea de noi succese”, invitarea în mijlocul lor a unui
component al lotului respectiv de fotbal care să le vorbească despre metodele de muncă ale
fotbaliştilor valoroşi, etc.
Aprecierile antrenorilor privind îndeplinirea obiectivelor etapei constituie un bun prilej de
analiză a activităţii desfăşurată de componenţii lotului echipei şi, de asemenea, baza de plecare
pentru stabilirea noilor obiective de pregătire, proprii etapei următoare. Este recomandabil ca
jucătorii să ia parte activ la discutarea aprecierilor antrenorului, contribuind astfel la bunul mers
al vieţii colectivului, la găsirea celor mai eficiente căi de îmbinare fericită a creşterii măiestriei
sportive cu obligaţiile şcolare şi cetăţeneşti.
 Cerinţele alcătuirii şi desfăşurării ciclului săptămânal şi al lecţiei

Alcătuirea şi desfăşurarea ciclului săptămânal de lecţii, cu deosebire în pregătirea

echipelor de copii, implică respectarea unor cerinţe particulare, dintre care cele mai însemnate
sunt următoarele:

Orarul antrenamentului se fie stabilit în cocncordanţă cu timpul liber al jucătorilor.

În acest sens, un prim factor al stabilirii orarului lecţiilor îl constituie regimul şcolar al
jucătorilor. Pentru cei ce învaţă după amiază, antrenamentele vor fi organizate dimineaţa şi
invers, dar întotdeauna având grijă ca activitatea practică să nu contravină normelor igienice de
bază (ore prea matinale, lecţii amplasate imediat după masa de prânz, etc.);
Prin conţinutul lecţiei să se asigure atât îndeplinirea obiectivului de pregătire
caracteristic săptămânii respective, cât şi a obiectivelor de performanţă stabilite a fi realizate în
următoarele cicluri şi desigur a celor din finalul etapei. Grafic acest aspect poate fi redat după
cum urmează. Cu alte cuvinte conţinutul lecţiilor din fiecare ciclu săptămânal (liniile
neîntrerupte) realizează, în primul rând sarcinile proprii săptămânii respective, dar în acelaşi timp
concură şi la îndeplinirea celor ale săptămânilor următoare (liniile punctate orizontal) şi desigur
ale obiectivelor intermediare (O.I.) legatura cu aceasta fiind exprimată prin liniile punctate oblice
şi ultima verticală.
Alternarea judicioasă a ponderii temelor lecţiilor, în sensul că cele din prima jumătate a
intervalului (cu deosebire în perioadele competiţionale) să aibă un caracter de acumulare, iar în
partea a doua de modelare mai evidentă a pregătirii, corespunzător stereotipurilor de acţiuni
implicate de desfăşurarea jocurilor oficiale.
Ca urmare, în primele dauă lecţii, (în cazul dispunerii lor în zilele de marţi, miercuri, joi
şi vineri) se va acorda prioritate pregătirii fizice şi tehnice, iar în următoarele două pregătirii
tactice şi pregătirii psihologice pentru jocul următor. În acest fel, se asigură mai înlănţuit
bătătorirea căilor neuro-musculare necesare formării şi consolidării acţiunilor tehnico-tehnice şi a
îmbunătăţirii calităţilor fizice, pe de o parte, şi pregătirea de ansamblu, cu caracter predominant
teoretic şi psihologic, pe de altă parte.
În ciclurile săptămânale cu două jocuri oficiale, care la copii sunt rare, succesiunea
programării se modifică, în sensul că jocul de miercuri va fi precedat de un antrenament cu
caracter tehnico-tactic pregătitor, desfăşurat marţi. Antrenamentul de joi va avea un caracter de
revenire iar cel de vineri va cuprinde acţiuni tehnico-tactice orientate în bună masură pentru
pregătirea jocului următor.
Alternarea caracterului efortului de-a lungul lecţiilor să asigure însuşirea temeinică a
acţiunilor tehnico-tactice dar şi a prospeţimii capacităţii fizice şi psihice, necesară manifestării
unui randament corespunzător în lecţii şi jocuri.
De regulă, în primele două lecţii ale săptămânii, predomină cantitatea de efort (volumul)
iar în următoarele două, intensitatea acestuia. Ca urmare, durata primelor două lecţii este mai
mare ( 90 – 100 minute ) aceasta pentru a asigura repetarea îndelungată a exerciţiilor şi totodată a
include unele pauze de revenire a funcţiilor organismului copiilor necesare reluării exerciţiilor cu
forţe reîmprospătate. Corespunzător acestei interpretări, rezultă că volumul efortului,
caracteristic primelor două lecţii, nu se referă numai la cantitatea sporită de lucru în sine, ci şi la
acordarea timpului de odihnă, factori de seama ai prelungirii capacităţii de lucru a organismului
în aceeaşi lecţie. Înţelegând lucrurile în acest fel, se poate face însă o precizare metodică
importantă şi anume că predominanţa volumului nu exclude cuprinderea în aceste două prime
lecţii a eforturilor intense. Sprinturile, exerciţiile tehnico – tactice în plină viteză, etc. nu pot
absenta din antrenamentele respective, dar ceea ce le caracterizează este faptul că sunt alternate
cu pauze de revenire care dau lecţiilor în general o notă de lucru extensiv.
Fără respectarea legii forţei excitantului, exerciţiile folosite nu contribuie la aprofundarea
formării deprinderilor de mişcare şi prin urmare rămân fără efectul scontat. Pornind de la această
cerinţă de bază, antrenorii trebuie să evite exersările lipsite de viteză şi concentrarea necesară,
întrucât acestea crează un climat de muncă neeficient.
În următoarele două lecţii, caracterul efortului este intensiv, aceasta fiind consecinţa
limitării numărului pauzelor de revenire a organismului şi, de asemenea, efectuării execuţiilor
mai apropiat şi chiar analog condiţiilor întâlnite în jocuri, care aşa cum se cunoaşte, nu oferă
timpi de odihnă decât în momentele de întrerupere.
Lucrul extensiv din prima parte a săptămânii, adaptează organismul cu deosebire la
efortul aerob, iar cel din partea a doua la efortul anaerob.
Desfăşurarea lecţiilor să constituie un model de organizare a activităţii tinerilor
fotbalişti.
Manifestarea unor asemenea exigenţe este cu atât mai necesară, cu cât copiii nu au
acumulat încă o experienţă şi cunoştinţe care să le permită o autoorganizare a activităţii lor de
pregătire.
Precizarea clară a conţinutului şi locului de lucru a grupelor, a scopului urmărite prin
practicarea exerciţiilor, evitarea programării unor jocuri dinamice care pot creea confuzii cu
privire la declararea câştigătorilor, etc., trebuie să stea în permanentă atenţie a antrenorilor,
întrucât fără asigurarea acestor condiţii nu se asigură realizarea obiectivelor de pregătire ale
lecţiei.
Atitudinea responsabilă faţă de executarea corectă a exerciţiilor şi măsurilor indicate de
antrenor, trebuie să caracterizeze comportarea tuturor jucătorilor. Ei au obligaţia să cunoască şi
să aplice cerinţa corespunzător căreia fotbalul, deşi este un joc, el nu poate fi transformat în
joacă, în simplă distracţie. Exerciţiul efectuat în condiţiile determinate de antrenor constitue un
imperativ, obligatoriu pentru toţi jucătorii, elementul hotărâtor care condiţionează succesul
sportiv şi asigură totodată premisele pentru autodepăşire, dorinţa de afirmare, responsabilitate
faţă de colectivul din care face parte tânărul fotbalist.
 PLAN DE ANTRENAMENT – 1
Grupa: 11-12 ani Antrenamentul:
Antrenor: Data:
Nr. jucători: 16 Caracterul: Tehnico-Tactic
Teren: Durata: 80’
Materiale: 10 mingi, 10 jaloane, 10 pieptăraşe. Intensitatea: 70%
Obiective: Consolidarea conducerii mingii şi trasului la poartă cu şiretul plin

Repetări

Pauze
Timp
Nr. Structură
Exerciţii Observaţii
crt. antrenament

Alergare uşoară. 5’ Jucătorii dispuşi

Complex de gimnastică. 5’ în coloană;
Joc de mişcare „Cursa pe 5’ se face
Încălzire numere” numărătoarea
Pregătirea pentru fiecare şir
1. organismului (2). Atunci când
pentru efort A strigă un nr., se
(15’) aleargă prin
dreapta şirului
ocolesc şi primul
şi ultimul jucător.
Conducerea mingii în linie 8’
dreaptă.
Conducerea mingii printre 8’ Se lucrează ptr.
Partea jaloane. ambidextrie.
2. fundamentală Conducerea mingii cu tras la 8’
(40’) poartă.
Tras la poartă după preluare. 8’ Se pune accent pe
Tras la poartă din minge 8’ lovirea cu şiretul
trimisă de portar. plin
Joc cu temă 7x7 pe ½ de teren cu accent Se foloseşte porţi
3.
(20’) pe finalizare. normale.
Alergare uşoară cu mişcări
Revenire
4. de respiraţie.
(5’)
Mers cu mişcări de relaxare.
Se corectează în permanenţă
orice mişcare.
Indicaţii La trasul la poartă se pune
accent pe lovirea cu şiretul
plin, din mişcare
 PLAN DE ANTRENAMENT – 2
Grupa: 11-12 ani Antrenamentul:
Antrenor: Data:
Nr. jucători: 16 Caracterul: Tehnico-Tactic
Teren: Durata: 80’
Materiale: 10 mingi, 10 cercuri, 10 pieptăraşe. Intensitatea: 60%
Obiective: Îmbunătăţirea coordonării în deplasare şi a săriturii pe
spaţii înguste, consolidarea conducerii mingii cu şiretul plin, şiretul interior şi exterior.

Repetări

Pauze
Timp
Nr. Structură
Exerciţii Observaţii
crt. antrenament

Încălzire Alergare uşoară. Jucătorii îşi

5’
Pregătirea Şcoala săriturii, şcoala schimbă locurile la
5’
1. organismului alergării. o distanţă de 30 m,
pentru efort Joc de mişcare „Schimbă la fluier.
5’
(15’) liniile”.
Parcurgerea unui traseu 4x Accent pe
aplicativ, compus din deplasarea şi
sărituri în cercuri şi săritura să se
deplasare pe banca de execute numai pe
20’
gimnastică, deplasare vârful picioarelor,
printre jaloane. la deplasarea
Partea
Se folosesc 2-3 variante 4x printre jaloane, paşi
2. fundamentală
de parcurs. mici cu coborârea
(40’)
Conducerea mingii în C. G.
linie dreaptă. Lucru pentru
Conducerea mingii ambidextrie (se va
20’
printre jaloane lucra cu ambele
Conducerea mingii picioare).
precedată de preluare.
7x7, gol valabil dacă Se foloseşte ½ din
Joc cu temă
3. mingea a fost condusă de teren, lăţimea
(20’)
cel care a finalizat. terenului.
Mers cu mişcări de
Revenire
4. respiraţie.
(5’)
Exerciţii de respiraţie.
La parcursurile Conducerea mingii
aplicative se urmăreşte să fie cât mai
execuţia corectă la variată, mai ales
Indicaţii
fiecare trecere. dispunerea
jaloanelor, distanţa
de lucru 30 m.
 PLAN DE ANTRENAMENT – 3
Grupa: 11-12 ani Antrenamentul:
Antrenor: Data:
Nr. jucători: 16 Caracterul: Tehnico-Tactic
Teren: Durata: 80’
Materiale: 16 mingi, 8 gărduleţe, 10 pieptăraşe. Intensitatea: 70%
Obiective: Dezvoltarea simţului mingii şi consolidarea paselor

Repetări

Pauză
Durată
Nr. Structură
Mijloace Observaţii
crt. antrenament

Alergare uşoară cu mingea la

Încălzire picior. 5’ Accent pe
Pregătirea Complex de gimnastică, execuţia corectă
1. organismului mobilitate, supleţe. 5’ şi pentru ambele
pentru efort Exerciţii de lovire şi preluare picioare.
(20’) în 2, distanţa 8m din 10’
deplasare.
Menţinerea mingii pe picior. 2x 2’ Blocat piciorul
Menţinerea alternativă, 2x 2’ din genunchi cu
stâng-drept. îndoirea
Din minge aruncată, preluări 2x 2’ genunchiului. Se
din mişcare cu accelerare. lucrează pentru
Menţinerea numai cu capul. 2x 2’ ambele picioare.
Menţinerea numai cu latul 2x 2’
Partea piciorului.
2. fundamentală Menţinerea combinând 2x 2’
(35’) părţile de contact cu mingea:
cap-coapse-picior; variante.
Exerciţii de pasare în careuri 2x 2’ Se lucrează de
10m/10m, folosind un pe loc şi din
gărduleţ de înălţime 50 cm. deplasare.
Se pasează pe sus şi
deasupra lui.

Joc cu temă 7x7, se accelerează după Pe lăţimea

3.
(20’) pasă terenului
Revenire Mers cu mişcări de relaxare.
4.
(5’) Exerciţii de respiraţie.
Se corectează în permanenţă
Indicaţii lovirea mingii.
Pauzele active-simţul mingii.
 PLAN DE ANTRENAMENT – 4
Grupa: 11-12 ani Antrenamentul:
Antrenor: Data:
Nr. jucători: 16 Caracterul: Fizic
Teren: Durata: 70’
Materiale: Intensitatea: 70%
Obiective: Dezvoltarea vitezei de reacţie şi dezvoltarea forţei generale.

Repetări

Durată

Pauză
Nr Structură
Mijloace Observaţii
crt. antrenament

Încălzirea Alergare uşoară. 5’

Pregătirea Complex de gimnastică. 5’ Accent pe
1. organismului Exerciţii din şcoala 5’ execuţia
pentru efort alergării şi săriturii. corectă.
(20’) Joc de atenţie. 5’
Exerciţii de mers din şcoala 5x
alergării cu execuţie rapidă 15’
la semnal.
Se introduc
Partea Exerciţii de alergare pe 5x
diferite mişcări
2. fundamentală distanţe scurte dar cu
la plecare, la
(30’) accelerare.
semnale
Sărituri din poziţii diferite. 4x 15’
diferite.
Forţă cu îngreuiere proprie
un circuit de 8 staţii.
7x7 cu două atingeri, gol
Pe lăţimea
Joc cu temă valabil când echipa este
3. terenului, porţi
(15’) ieşită la jumătatea
normale.
terenului.
Mers cu respiraţie
Revenire
4. Exerciţii de gimnastică,
(5’)
relaxare.
Jocul cu temă se face între
cele două teme, pentru a nu
plictisi colectivul numai cu
Indicaţii exerciţii fără minge.
La exerciţiul pe distanţe
scurte se foloseşte şi
mingea.
 PLAN DE ANTRENAMENT – 5
Grupa: 12-13 ani Antrenamentul:
Antrenor: Data:
Nr. jucători: 16 Caracterul: Tehnico-Tactic
Teren: Durata: 90’
Materiale: 10 mingi, 5panouri, 10pieptăraşe Intensitatea: 60%
Obiective: Consolidarea un-doi-ului şi lovirii mingii cu capul.

Repetări

Durată

Pauză
Nr Structură
Mijloace Observaţii
crt. antrenament

Alergare uşoară. 5’
Joc de gleznă
Încălzirea
Genunchi sus. Distanţe 15
Pregătirea
Pendularea gambei înapoi. 5’ m.
1 organismului
Alergare cu genunchi sus. Exerciţii de
pentru efort
Deplasare cu pas adăugat. pe loc.
(20’)
Deplasare cu joc de gleznă. 5’
Joc de atenţie.
Se folosesc panourile de pasare, 10’
Se lucrează pe
aşezate pe diferite zone de
distanţa de
teren.
30 m.
Exerciţii în suveică cu jucătorul 10’
care execută un-doi-urile.
Partea
Un-doi cu jucătorul de pe 16 m 10’
2 fundamentală Atenţie la
şi tras la poartă.
(60’) unghiul de
Lovirea mingii cu capul de pe 10’
pasare.
loc, în doi jucători.
Se lucrează la
Exerciţii în suveică. 10’
distanţa de 1
Lovirea mingii cu capul la 10’
m.
finalizare.
7x7, golul din un-doi este 3 ½ de teren,
Joc cu temă
3 puncte, golul din lovire cu folosind porţi
(12’)
capul 5 puncte normale.
Revenire Mers cu mişcări de relaxare.
4
(3’) Exerciţii de gimnastică.
Se corectează în permanenţă
poziţia trunchiului şi a
5 Indicaţii picioarelor la lovirea cu capul.
Respectarea regulilor în timpul
jocului.
 PLAN DE ANTRENAMENT – 6
Grupa: 12-13 ani Antrenamentul:
Antrenor: Data:
Nr. jucători: 18 Caracterul: Fizic
Teren: Durata: 60’
Materiale: 10 mingi,10 pieptăraşe. Intensitatea: 60%

Obiective: Dezvoltarea rezistenţei generale

Repetări

Durata

Pauza
Nr Structură
Mijloace Observaţii
crt. antrenament

Alergare uşoară cu mingea 5’

la picior.
Încălzirea Lucrul la simţul mingii din 5’
Pregătirea deplasare, menţinere,
1 organismului control, preluări.
pentru efort. Exerciţii de gimnastică în 5’
(15’) doi jucători;
Lucru la minge în doi, 5’
lovire preluare.
Alergare pe teren variat. 2x 10’ Folosim
Parte Joc 8x8 între careurile de 2x 10’ două porţi
2 fundamentală 16 m / 3 atingeri, se 7m/2m
(40’) accelerează după pasă. aşezate pe
16 m.
Mers cu exerciţii de
Revenirea respiraţie.
3
(5’) Lucru în doi la minge.
Menţinere control.
În pauzele dintre alergări
se pot folosi exerciţii la
minge de menţinere şi
control, jonglerie
4 Indicaţii
individuală, combinaţie
individuală, combinate
cele două cu gimnastică,
mobilitate.
 PLAN DE ANTRENAMENT – 7
Grupa: 12-13 ani Antrenamentul:
Antrenor: Data:
Nr. jucători: 18 Caracterul: Tehnico-Tactic
Teren: Durata: 90’
Materiale: 10 mingi,10 pieptăraşe. Intensitatea: 50%

Obiective: Consolidarea centrării şi lovirii mingii cu piciorul

Repetări

Durată

Pauză
Nr. Structură
Mijloace Observaţii
ctr. antrenament

Alergare uşoară . 5’ Se execută cu

Încălzirea Exerciţii din şcoala alergării şi intensitate
Pregătirea săriturii. medie.
1 organismului Exerciţii de gimnastică, 5’
pentru efort mobilitate. Coordonare
(15’) Exerciţii dinamice. braţe-
Joc de mişcare. 5’ picioare.
Centrare din conducere. Se corectează
Centrare precedată de un doi. 10’ în
Centrare precedată de un pas 10’ permanenţă
lung. 10’ poziţia
Partea Tras la poartă din conducere – piciorului de
2 fundamentală 16 m. 10’ sprijin la
(60’) Tras la poartă după preluare centrare.
executată de la 16 m. 10’ Se folosesc
Tras la poartă din minge unghiuri
aşezată la 16 m. 10’ diferite de
finalizare.
Se joacă între
Joc cu temă 8x8, golul venit din centrare careurile de
3
(10’) egal cu 5 puncte 16 m la porţi
normale.
Revenire Mers cu respiraţie.
4
(5’) Exerciţii de gimnastică.
Se pune accent pe lovirea
mingii cu şiretul interior la
5 Indicaţii centrare şi lovirea mingii cu
şiretul plin în trasul la poartă.
Corectări în permanenţă
 PLAN DE ANTRENAMENT – 8
Grupa: 13-14 ani Antrenamentul:
Antrenor: Data:
Nr. jucători: 18 Caracterul: Fizic-Tehnic
Teren: Durata: 70’
Materiale: 10 mingi,10 pieptăraşe, 10 cercuri, Intensitatea: 60 %
10 beţe, 10 conuri.
Obiective: Dezvoltarea coordonării şi consolidarea lovirii mingii cu piciorul.

Repetări

Durată

Pauză
Nr. Structură
Mijloace Observaţii
ctr. antrenament

Joc de atenţie. 1x
Exerciţii de gimnastică,
Încălzirea mobilitate. 5’
Jucătorii se
Pregătirea Alergare uşoară cu
află la
1 organismului mingea la picior. 5’
distanţă de
pentru efort Jonglerii cu mingea.
1m.
(15’) Lucru în doi la lovire-
preluare. 5’
Joc de mişcare.
Sărituri alternative- 4x
cercuri şi beţe.
Sărituri+trecere printre 4x
jaloane. Braţele să
Sărituri peste beţe, 20’ lucreze în
Partea schimbări de direcţie. 4x acelaşi ritm
2 fundamentală Deplasare printre cu
(40’) jaloane, în cercuri, pe picioarele.
unul şi ambele picioare. 4x
Suveici de lovire a
mingii cu latul,
precedate de preluare: 15/15
pătrat, cerc, triunghi.
4x4 la portiţe de 1m, Se foloseşte
Joc cu temă
3 gol valabil numai cu teren redus.
(10’)
latul
Revenire Mers cu respiraţie.
4
(5’) Variante de mers.
Folosiţi cât mai multe
variante de mişcări.
5 Indicaţii
Corectaţi în permanenţă
poziţia picioarelor.
 PLAN DE ANTRENAMENT – 9
Grupa: 13-14 ani Antrenamentul:
Antrenor: Data:
Nr. jucători: 18 Caracterul: Fizic-Tehnic
Teren: Durata: 90’
Materiale: 6 mingi, 10 pieptăraşe Intensitatea:

Obiective: Dezvoltarea vitezei de deplasare şi a capacităţii de

orientare în teren.

Repetări

Durată

Pauză
Nr. Structură
Mijloace Observaţii
ctr. antrenament

Alergare uşoară . 2’ Accent pe

Exerciţii din şcoala 5’ execuţie corectă.
Încălzirea
alergării şi săriturii. Accent pe
Pregătirea
Variante de mers şi 3’ coordonare
1 organismului
alergare. braţe, picioare
pentru efort
Complex de gimnastică 5’ din deplasare
(15’)
cuprinzând exerciţii uşoară.
dinamice.
Exerciţii din şcoala 10’ 2 portiţe apărate
alergării 10m terminate de portari, a treia
cu accelerare pe 10m. 4x 5’ este comună.
Partea Alergare pe 30m cu 2 portiţe sunt
2 fundamentală start din diferite 20’ apărate de
(55’) variante de sărituri. portari, 2
Joc 5x5 la 3 portiţe. 4x 20’ comune.
Joc 7x7 la 4 portiţe, joc Se foloseşte ½
liber. de teren.
Joc cu temă 8x8 între careurile de
3
(15’) 16m, din 2 atingeri.
Revenire Mers cu variante.
4
(5’) Exerciţii de respiraţie.
La jocul de orientare în
5 Indicaţii teren accent pe
deplasarea jucătorilor.
 PLAN DE ANTRENAMENT – 10
Grupa: 13-14 ani Antrenamentul:
Antrenor: Data:
Nr. jucători: 18 Caracterul: Tactic
Teren: Durata: 80’
Materiale: 6 mingi, 10 pieptăraşe Intensitatea: 60%

Obiective: Dezvoltarea capacităţii de orientare în teren şi îmbunătăţirea

posesiei mingii.

Repetări

Durată

Pauză
Nr. Structură
Mijloace Observaţii
ctr. antrenament

Alergare uşoară . 5’
Încălzirea Alergare cu paşi adăugaţi.
Pregătirea Alergare cu paşi încrucişaţi.
1 organismului Deplasare cu ghenunchii 5’ Se execută cu
pentru efort sus. intensitate
(15’) Alergare lansată. medie
Complex de gimnastică. 5’
Aşezare pe posturi în teren
şi acţiuni la minge inactivă
în stgânga şi în dreapta la
ieşirea din apărare şi trecere Se execută cu
din atac în apărare. viteză medie
Se imită jocul complet la accent pe
Partea colaborarea
repunerea din aut, centrul
2 fundamentală cuplurilor şi
terenului şi lovitura de la
(60’) tandemurilor.
poartă.
Joc 8x8 între careurile de 16
m, jocul liber, 2 atingeri în Se joacă la
½ proprie, 7 pase porţi normle
consecutive egal cu 10 cu portari.
flotări adversarii.
Revenire Mers cu respiraţie.
3
(5’) Exerciţii de gimnastică.
Corectaţi în permanenţă
poziţia în teren a fiecărui
jucător la diferite faze de
4 Indicaţii
joc.
Obişnuiţi jucătorii cu sarcini
duble de atac-apărare.
 3.8. METODE, MIJLOACE ŞI TESTE
(10-14 ANI)

La acest nivel, jucătorul trebuie să demonstreze o bună învăţare a elementelor tehnice de

bază şi a procedeelor de execuţie, o dezvoltare a calităţilor motrice generale şi specifice jocului
de fotbal (caracteristice vârstei respective) precum şi abilităţi psiho-motrice şi intelectuale
necesare progresării şi acumulării în planul tehnico-tactic prin procesul de antrenament.
Metodele folosite în pregătire, în această perioadă, le vor continua pe cele folosite în perioada
de iniţiere, dar se va mări gradul de complexitate a mijloacelor utilizate (gradul de adversitate,
volumul şi intensitatea execuţiilor).
Având în vedere că, în procesul de iniţiere exerciţiile şi jocurile au fost simple şi
executate în condiţii uşurate astfel ca începătorul să-şi însuşească corect tehnica jocului de fotbal,
în perioada de dezvoltare, pe baza principiului „ de la uşor la greu” se vor introduce sarcini
complexe, se va mări numărul de repetări, se vor coordona mai multe comenzi şi va creşte
intensitatea şi duritatea efortului specific jocului de fotbal prin mărirea gradului de adversitate şi
apropierea de condiţiile de joc (competiţii).
Din metodele folosite în această perioadă (10-14 ani) amintim:
metoda exersării individuale;
metoda exersării colective;
metoda jocului;
metoda lucrului pe ateliere (în care se pot combina toate celelalte trei
metode).
În principal, când prezentăm mijloacele folosite în dezvoltarea jocului de fotbal, criteriul
de bază al planificării pregătirii va fi cel al factorilor de antrenament. În consecinţă, vom lucra cu
mijloace:
fizice;
tehnico-tactice;
psiho-motrice.

La sfârşitul acestei perioade de pregătire, jucătorul trebuie să cunoască jocul şi să ştie să

joace contra unui adversar, alegând cele mai bune soluţii tehnice de rezolvare a situaţiilor de
joc, la momentul oportun cu maximum de eficienţă.
Specific perioadei de 10-14 ani este apariţia şi dezvoltarea spiritului de competiţie şi a
mentalităţii de învingător.
Recomandăm introducerea în antrenamentul jucătorilor a metodelor de lucru de
individualizare, principiul de pregătire ce stă la baza acumulărilor individuale la toţi factorii de
antrenament.
Criteriile de realizare a sarcinilor de individualizare sunt multiple şi anume, se pot realiza
mijloace de:
individualizare pe elemente tehnice;
individualizare pe posturi;
individualizare pe execuţii însuşite corect şi incorect;
individualizare pe factorii de antrenament;
 individualizare pe calităţi motrice.
Grupele de lucru, astfel formate, vor fi spupravegheate de doi sau mai mulţi antrenori
care vor răspunde de o anumită temă de individualizare. Mijloacele de antrenament vor fi
selecţionate sau propuse de antrenor, în conformitate cu particularităţile fiecărui jucător, dar şi cu
abilităţile şi disponibilităţile lor de a juca, formând astfel grupele respective.
O caracteristică importantă, în antrenamentul de fotbal juvenil, este comunicarea cu
tânărul jucător, astfel ca întregul proces de pregătire să se bazeze pe acte volitive şi în deplină
cooperare cu cel care depune efortul. Procesul de pregătire nu mai este o activitate impusă,
excesiv de autoritară, care să se bazeze pe sistemul de pedeapsă, ci una conştientă şi stimulativă
pentru cel care practică jocul de fotbal.
O clasificare completă a mijloacelor de pregătire, în procesul de dezvoltare, este dificil de
realizat, având în vedere complexitatea antrenamentului la acest nivel, dar vom încerca să le
împărţim după criteriile factorilor de antrenament în:
mijloace de pregătire fizică;
mijloace de pregătire tehnico- tactică;
mijloace de pregătire psiho-motrică.
A. Mijloace de pregătire fizică

Pregătesc jucătorul de vârstă mijlocie pentru acumulări în plan fizic în concordanţă cu

particularităţile anatomo-funcţionale specifice acestei vârste.
Aceste mijloace vor pregăti sistemele anatomo-fiziologice, (cardio-vascular, musculo-
tendinos, ligamentar şi articular) care generează şi coordonează efortul fizic în jocul de fotbal.
a) sistemul cardio- respirator a cărui dezvoltare o realizăm prin mijloace atletice (şcoala
alergării, şcoala săriturii şi şcoala aruncării);
b) sistemul muscular ce se întăreşte prin mijloace de musculaţie şi coordonare neuro-
motorie (în special forţă-viteză care este specifică jocului de fotbal) şi exerciţii de stretching
(exerciţii de întindere) care pregătesc muşchiul pentru efort sau îl relaxează, în funcţie de
momentul când sunt utilizate.
c)sistemul tendoanelor, ligamentelor şi articulaţiilor care îşi măresc gradul de
elasticitate şi mobilitate prin mijloace specifice jocului de fotbal, dar şi din sporturile
complementare (gimnastică acrobatică şi aerobică, înot, sporturi individuale de luptă- judo).
Pregătirea completă a organismului jucătorului de 10-14 ani pentru practicarea fotbalului
include mijloace aparţinând acestor trei tipuri, iar planificarea lor se va face, în mod raţional, în
programul de antrenament în conformitate cu mezociclul de antrenament în care se află echipa.
 Mijloace de influenţare a calităţilor motrice
ce asigură baza pregătirii fizice
la vârsta de 10-14 ani

a) Structuri de acţionare privind dezvoltarea vitezei

exerciţii de atenţie, starturi din diferite poziţii, mişcări rapide la semnale auditive şi
vizuale;
ştafete şi jocuri bazate pe alergare de viteză (reacţie şi execuţie);
alergare cu accelerare până la 30-40m;
alergare de viteză;
exerciţii pregătitoare pentru jocurile sportive şi complexe tehnico-tactice;
săriturile din gimnastică;
alergare lansată cu menţinerea tempoului maxim pe 15-30m;
alergare cu genunchii sus pe 15-20m;
executarea unor plecări, din diferite poziţii, întoarceri din alergare, sărituri, la semnale
sonore şi vizuale;
alternarea execuţiei mişcărilor în tempouri diferite;
creşterea treptată a tempourilor;
exerciţii din grupa acţiunilor de ordine şi formaţii, schimbări de formaţii, de direcţii,
luarea unor poziţii la comenzi date prin surprindere, comenzi inverse, etc.

a.1. Mijloace pentru dezvoltarea vitezei de reacţie

jocuri şi ştafete („Bucheţelele”, „Ocupă locul liber”, „Cheamă-ţi schimbul”, „Cursa pe

numere”, „Leapşa”, „Crabii şi Creveţii”, „Ogarul şi iepurele”, „Mingea în cerc”,
„Labirintul”, „Lupta cocoşilor”, etc.).

a.2. Mijloace pentru dezvoltarea vitezei de execuţie

distanţele stabilite pentru dezvoltarea vitezei sunt de 20-30-60m, combinate în sisteme

de acţionare 3x20m, 3x60m, 4x30m, 4x50m, etc.

a.3. Mijloace pentru dezvoltarea vitezei de repetiţie

alergările de viteză din atletism;

alergările din jocurile sportive (suveici, circulaţia mingii, pase cu schimburi de locuri);
înotul, patinajul, schiul (pe distanţe scurte);
lansările din start, accelerările, sprinturile, ştafetele, jocurile bilaterale, etc.
a.4. Mijloace pentru dezvoltarea vitezei de deplasare

alergări în viteză pe distanţe de 40-60m, cu pornire din stând;

porniri de pe loc, în viteză maximă, începând cu paşi mici, la semnal se continuă 35-
40m cu alergare lansată;
alergare pe loc, cu genunchii sus, timp de 30-50 sec; se repetă de 8-10 ori. Între alergări,
mişcări de relaxare prin scuturarea braţelor şi picioarelor;
joc de gleznă din deplasare uşoară, 30-40 sec. Cu trecere în alergare lansată pe 35-50m,
continuată cu alergare relaxată şi plimbare până se revine la poziţia iniţială de plecare;
alergări pe distanţe de 60-100m, cu 2-3 variante de viteză (pe loc, cu genunchii ridicaţi,
lateral, lansat, etc.);
alergare laterală pe 20-30m continuată, la semnal, cu alergare de viteză, dar în linie
dreaptă pe 45-60m;
alergări uşoare pe distanţe de 30-45m, intercalate cu alergări în viteză maximă pe 30-
60m. Pornirile se dau la semnal; se repetă de 8-10 ori;
alergare cu spatele înainte, pe 20-30m, la semnal, alergare în viteză pe 30-60m, în
direcţiile indicate de antrenor;
din alergare uşoară se pot efectua, la semnal, alergări de viteză pe distanţe diferite şi
intercalate cu diferite mişcări:
sprinturi cu 1-2 schimbări de direcţie;
întoarceri urmate de sprint;
rostogoliri urmate de sprint;
diferite sărituri (la cap, laterale) urmate de sprint.

Precizări metodice

la jucătorul de fotbal, trebuie să deosebim în metodica de pregătire, viteza nespecifică şi

viteza specifică;
pentru dezvoltarea vitezei nespecifice vom folosi alergarea cu frecvenţă mare, pe
distanţe scurte, fără să folosim mingea;
pentru dezvoltarea vitezei specifice sunt recomandate exerciţii complexe executate la
semnal, pornite exploziv, presărate cu variate execuţii tehnice şi opriri bruşte;
perfecţionarea şi desăvârşirea formelor de manifestare a vitezei se fac pe parcursul
întregului an, cu precădere în perioada pregătitoare şi competiţională, în fiecare şedinţă
de antrenament;
repetarea exerciţiilor fizice pentru dezvoltarea vitezei este eficientă dacă se execută până
la apariţia stării de oboseală;
numărul repetărilor este în funcţie de gradul de pregătire al jucătorilor şi de lungimea
distanţelor de parcurs;
pauzele între repetări sunt optime până la refacerea completă. Forma cea mai eficace
pentru odihnă este alergarea uşoară, însoţită de relaxare şi de respiraţie profundă;
toate antrenamentele de viteză se desfăşoară după o bună încălzire şi plasarea lor în
lecţie este la sfârşitul părţii pregătitoare sau începutul părţii fundamentale.
 b) Structuri de acţionare privind dezvoltarea forţei

b.1.Exerciţii cu gantere

1. Stând depărtat, cu câte o ganteră în fiecare mână, braţele îndoite, ducerea ganterelor sus, prin
întinderea braţelor şi revenire în poziţia iniţială.

Fig.1.

2. Stând depărtat, rotări de braţe dinapoi spre înainte, cu ganterele ţinute în mâini.
Fig.2.

3. Stând, cu braţele în prelungirea corpului, cu câte o ganteră în fiecare mână. Ducerea braţelor
întinse, sus, prin lateral şi revenire în poziţia iniţială.
Fig.3.
4. Stând depărtat, aplecat 450, cu câte o ganteră în mâini, rotarea alternativă a braţelor spre
înainte.
Fig.4.

5. Poziţia boxerului, imitarea loviturii.

Fig.5.

6. Indoit 900, ducerea braţelor întinse spre înapoi şi revenire.

Fig.6.

7. Stând depărtat, semiflexat, balansarea braţelor întinse spre înainte şi înapoi.

Fig.7.
8. Fandare alternativă spre înainte cu ducerea braţelor întinse sus şi revenite.
Fig.8.

9. Fandare alternativă spre înainte cu ducerea braţelor întinse sus şi revenire, executate prin
săritură.
Fig.9.

10. Stând cu ganterele pe umăr, urcarea pe un suport mai înalt 40-50cm şi revenire.
Fig.10.
11. Stând, cu gantera prinsă de gleznă, ducerea alternativă a unui picior spre înainte şi revenire.
Fig.11.

12. Aceeaşi poziţie, dar se execută ducerea alternativă a piciorului lateral stânga, dreapta.
Fig.12.

13. Aşezat pe un scaun, ducerea simultană sau alternativă a picioarelor spre înainte şi revenire.
Fig.13.

14. Stând, cu ganterele în mâini, executarea alternativă de genuflexiuni pe un picior, celălalt

întins spre înainte, simultan cu braţul de pe aceeaşi parte şi revenire în poziţia iniţială.
Fig.14.
15. Culcat dorsal mâinile la ceafă, ganterele prinse de glezne, ridicarea picioarelor la 45 0 şi
revenire.
Fig.15.

16. Stând, cu ganterele la ceafă, aplecarea trunchiului la 900 şi revenire.

Fig.16.

17. Stând depărtat, aplecat 900, ducerea alternativă a braţului întins la piciorul opus, cu ridicarea
celuilalt braţ întins sus.
Fig.17.
18. Stând, îndoirea laterală a trunchiului, stânga, dreapta, cu ducerea braţului întins de-a lungul
piciorului.
Fig.18.

b.2.Exerciţii cu extensoare

1. Cu spatele la scara fixă, fandare alternativă spre înainte şi revenire.

Fig.19.

2. Culcat dorsal, întinderea extensoarelor până ce braţele ating solul şi revenire.

Fig.20.

3. Aşezat pe scaun, întinderea alternativă cu un picior a extensorului prins de scara fixă şi

revenire
Fig.21.
4. Acelaşi exerciţiu, dar executat cu spatele la scara fixă.
Fig.22.

5. Acelaşi exerciţiu, dar executat simultan cu ambele picioare.

Fig.23.

6. Culcat dorsal, cu ducerea alternativă a unui genunchi la piept şi revenire.

Fig.24.
7. Acelaşi exerciţiu, dar cu ducerea piciorului întins sus.
Fig.25.

8. Culcat facial, întinderea extensorului prin flexarea piciorului pe gambă şi revenire.

Fig.26.
 Precizări metodice

majoritatea exerciţiilor, după structura mişcărilor, trebuie să fie apropiate de procedeele

tehnice specifice;
execuţiile să fie simple şi accesibile;
încărcătura să nu depăşească 30% din greutatea fotbalistului, dar poate să fie şi mai
mică;
frecvenţa mişcărilor să fie mare în unitatea de timp;
să folosim, în principal, exerciţii de balansare, acordând atenţie amplificării mişcărilor,
pentru a nu diminua mobilitatea actuală;
numărul exerciţiilor din serie, greutatea încărcăturii şi numărul seriilor cresc treptat de
la începutul perioadei pregătitoare şi scad, dar nu dispar, în perioada precompetiţională
şi competiţională;
să se respecte particularităţile de vârstă, sănătate, nivel de pregătire, grupe musculare,
bine sau slab dezvoltate. Încărcătura să fie 30% din greutatea jucătorului, pauza să fie de
4-5 minute între serii;
în prima etapă a perioadei pregătitoare, exerciţiile de forţă să fie incluse în cel puţin
două lecţii din ciclul săptămânal, iar în perioada competiţională, să se lucreze pentru
forţă o dată pe săptămână cu serii puţine şi încărcătură medie;
în nici o lecţie să nu se lucreze forţa până la oboseală;
exerciţiile de forţă să fie plasate în lecţie, după cele ce pretind coordonare fină sau
viteză maximă de execuţie, dar înaintea celor de rezistenţă.

c) Structuri de acţionare privind dezvoltarea coordonării

c.1.Exerciţii cu coarda

1. Sărituri drepte la coardă, spre înainte, pe ambele picioare.

 Fig.27.

2. Săritură alternativă la coardă, spre înainte (prin păşire).

Fig.28.

3. Sărituri la coardă spre înainte, cu

genunchii la piept.
Fig.29.

4. Sărituri drepte la coardă, pe ambele picioare, spre înapoi.

Fig.30.

5. Sărituri cu picioarele la piept peste coarda ţinută în două.

 Fig.31.

6. Sărituri la coardă, din poziţia ghemuit.

Fig.32.

c.2. Exerciţii la banca de gimnastică

1. Alergare cu sprijin pe bancă şi trecere de o parte şi de alta a băncii.

Fig.33.

2. Sărituri cu genunchii la piept de o parte şi de alta a băncii.

Fig.34.
3. Alergare în depărtat, în lungimea băncii.
Fig.35.

4. Dăpărtat peste bancă, sărituri pe ambele picioare pe bancă şi revenire în depărtat. Se execută
în lungimea băncii.
Fig.36.

5. Depărtat peste bancă, săritură cu întoarcere 1800 şi revenire tot în stând depărtat.
Fig.37.

Precizări metodice
 Pentru dezvoltarea coordonării se mai pot utiliza mijloacele:
exerciţii de gimnastică, mai ales din gimnastica acrobatică;
exerciţiile şi săriturile la aparate (ladă, capră, cal, saltea);
jocuri pregătitoare, ştafete, parcursuri aplicative;
probe din atletism, exemplu alergare peste garduri;
exerciţii de stretching;
jocuri sportive: baschet, handbal, volei;
jonglerii cu mingea de pe loc şi din deplasare, folosind toate segmentele corpului.
d) Structuri de acţionare privind dezvoltarea rezistenţei

d.1.Structuri de acţionare privind dezvoltarea rezistenţei generale

a) Exerciţii succesive de alergare şi deplasare în tempouri variabile:

alergare uşoară în tempo susţinut 2/4, 10-12 min;

alergare în tempo susţinut 3/4, 5-7 min;
mers pe teren plat sau variat, 8-12 min;
sprinturi pe distanţele 50-100m, alternate cu mers rapid;
alergare uşoară, 10-12 min.

b) Alergări repetate parcurse cu viteză medie:

5x200m, cu pauză activă 3 min;

4x400m, cu pauză activă 3 min;
2x800, cu pauză activă 3 min.

c) Antrenament cu intervale, cu eforturi de înaltă solicitare, cu pauze de odihnă (10-15”,

solicitare maximă-30” pauză, 30-40” solicitare submaximă - 1,5” pauză):

6x30m sprint pe o pantă înclinată, pauză 30”;

4x20m alergare pe scări, pauză 30”;
4x30m sprint în nisip, pauză 30”;
3x200m sprint, pauză 30-40”;
4x150m sprint, pauză 30-40”;
8x20m sărituri peste o bancă, pauză activă 30-60”;

d.2. Structuri de acţionare privind dezvoltarea rezistenţei specifice

Rezistenţa specifică este determinată de desfăşurarea neuniformă a eforturilor, de

condiţiile specifice şi cerinţele acţiunilor de joc. În timpul jocului, jucătorii execută sprinturi pe
distanţe variate, întretăiate de opriri bruşte, de schimbări de direcţii, la capătul căruia trebuie să
execute precis procedeul tehnic corespunzător situaţiei tactice.
Pe toată durata jocului, jucătorul parcurge 4000-5000m, în care se intercalează alergări în
mare viteză, dar pe distanţe mici.
Rezistenţa specifică se formează şi se dezvoltă cu cât ne apropiem de etapa
precompetiţională, se desăvârşeşte în etapa precompetiţională, iar în perioada competiţională se
caută menţinerea ei.
Ca mijloace de influenţare a rezistenţei specifice amintim:
a) rezistenta in regim de viteză:
alergări repetate şi în ritm variat: alergare uşoară, viteză pe distanţa 20-30m, alergare
uşoară pe aceeaşi distanţă, alergare în viteză mare pe 20-30m, ş.a.m.d. Distanţele de
parcurs în viteză pot fi mărite sau micşorate în funcţie de gradul de pregătire al
jucătorilor;
alergare de viteză, pe distanţa de 10m, apoi pe 15-20m, cu intercalări de alergări în ritm
moderat;
alergare în viteză mare cu respiraţia oprită, pe distanţe de 20-30m. Se repetă de 5-10
ori. Se poate efectua concomitent cu conducerea mingii;
executarea rapidă a unor acţiuni de joc individuale sau colective: conducerea mingii în
alergare de viteză, pe distanţa de 20-30m, finalizată cu tras la poartă;
pasarea mingii în doi jucători din deplasare în viteză mare, pe distanţe de 40-50m;
jucătorii dispuşi în şir, la 1m distanţă unul de celălalt, execută alergare uşoară sau joc de
gleznă. La semnal, ultimul sprintează pe lângă parteneri sau printre ei şi se aşează în
capătul şirului ş.a.m.d.;
doi jucători sunt plasaţi pe cercul de la centrul terenului, în punctele în care linia de
centru îl intersectează. La semnal, sprintează pe linia cercului, cu intenţia de a se ajunge
unul pe celălalt;

Variante de alergare:
- cu spatele;
- cu paşi adăugaţi;
- cu paşi încrucişaţi;
- cu conducerea mingii;
câte doi de mână apucat, alergare în viteză 50-60m, schimbând locurile între ei din 10 în
10m, spre cel care se află mai în faţă;
câte 5 executanţi aşezaţi în linie, ţinându-se de mâini, alergare în viteză pe tot terenul.
Primul efectuează diferite schimbări de direcţie, în aşa fel încât să-i solicite şi pe ceilalţi
să mărească lungimea şi frecvenţa paşilor, fără a da drumul la mâini;
pe grupe de câte 3 jucători, unul aleargă cu viteză în interiorul unei jumătăţi de teren
pentru a nu fi prins de cei doi urmăritori. După prindere se schimbă rolurile;
alergări pe pantă înclinată;
din formaţie pe un şir, ocolirea unei jumătăţi de teren, efectuând pe o latură alergare
lansată, pe următoarea alergare uşoară, apoi combinată cu mişcări de respiraţie şi
relaxare.

Variante:
 pe diagonala jumătăţii de teren, se aleargă unul după celălalt, încercând să-l atingă pe
primul pe distanţa de 30m. Plecarea se dă cu handicap de 3m;
jucătorii sunt dispuşi pe teren în zonele corespunzătoare posturilor pentru care se
pregătesc. La semnal, execută în viteză, după imaginaţie, acţiuni de joc fără minge,
specifice posturilor respective. Acţiunile vor cuprinde treceri bruşte de la o variantă de
alergare la alta, precum şi schimbări de direcţie, opriri şi porniri. Durata exerciţiului se
va stabili în funcţie de posibilităţile de efort ale jucătorilor;
variante de alergare în viteză, efectuate pe un parcurs împărţit în distanţe egale. De
exemplu, distanţa de 40m se împarte în 4x10m (marcat cu semne distincte) pentru a fi
parcursă în alergare cu spatele, cu paşi adăugaţi, cu paşi încrucişaţi şi alergare obişnuită;
alergare în viteză, cu ocolirea a 3-4 sau mai multor jaloane, aşezate în direcţii şi la
distanţe diferite;
Variantă:
exerciţiul se va efectua folosind şi alte forme de alergare după fiecare jalon (după
imaginaţia antrenorului şi cu alte modificări);
sprinturi înlănţuite între linia de fund şi cea a careului de 16m.

Variantă:
de la linia de fund până la cea a careului de 16m, alergare obişnuită, apoi cu spatele
ş.a.m.d.;
fiecare jucător, cu câte o minge, şutează în 10-12m, sprintează după ea, şutează din nou,
trimiţând-o în altă direcţie ş.a.m.d. Între sprinturi, mingea poate fi condusă 10-12m în
alergare uşoară pentru revenire;
suveică în care mingea se loveşte după preluare, iar executantul sprintează la coada
şirului opus. Distanţa între şiruri este de 35- 40m;
acţiuni de joc cu mingea executate în viteză, după imaginaţia fiecărui jucător, într-un
interval de timp stabilit;
variante de conducere a mingii (în linie dreaptă, zig - zac, printre jaloane) executate cu
maximum de viteză, pe distanţe mai mari de 30m;
un jucător conduce 5m cu o viteză medie, trimite mingea înainte, sprintează după ea cu
5-6m, o preia, o conduce ş.a.m.d.

Indicaţii metodice:
jucătorul va sprinta imediat după lovirea mingii;
două şiruri formate din câte 4 jucători, stau faţă în faţă în dreptul celor două cercuri de
16m. Primul jucător dintr-un şir, loveşte mingea puternic spre centrul terenului,
sprintează pentru a o ajunge şi o opreşte aproximativ în dreptul liniei de centru. Imediat
sprintează şi primul jucător din celălalt şir, care loveşte mingea direct următorului
ş.a.m.d. După sprinturi, executanţii se deplasează în alergare uşoară (pentru revenire)
aşezându-se la coada şirurilor opuse.

B. Mijloace tehnico - tactice

 Vor forma din punct de vedere tehnic jucătorului de 10-14 ani, precum şi capacitatea
acestuia de a folosi elementele tehnice în timpul jocului. Se va asigura un număr suficient de
repetări, pentru fiecare element tehnic cu mingea în cadrul programului de antrenament şi se va
urmări dezvoltarea jocului fără minge.
Mijloacele folosite la acest nivel vor modela jocul oficial (competiţia) având rol decisiv
în descoperirea structurilor şi combinaţiilor ce vor fi lucrate în antrenament.
În prezentarea mijloacelor tehnico-tactice, se vor propune antrenamente de
individualizare, juniorii, la această vârstă, începând şi o specializare pe posturi, în funcţie de
calităţile motrice şi abilităţile tehnico-tactice pe care le prezintă.

b.1.mijloace de pregătire pentru portari

prinderea mingii de la distanţă şi din unghiuri diferite;

aruncarea mingii cu mâna dreaptă şi stângă la distanţe variabile la punct fix sau în
scopul lansării coechipierilor;
plonjoane cu elan sau de pe loc;
blocaje în picioarele adversarilor;
boxarea şi trecerea mingii peste poartă;
degajarea din vole, drop sau de pe loc;
ieşiri la intercepţie.
b.2.mijloace pentru jucătorii de câmp

Exerciţii pentru conducerea şi oprirea mingii

1. Jucătorii sunt aşezaţi în linie, câte unul, fiecare având câte o minge. La semnal, execută
călcarea mingii, ridicare şi menţinere pe picior.
Observaţii: se va executa alternativ cu ambele picioare.
Fig.1.

2. Jucătorii sunt dispuşi în linie sau pe tot terenul, fiecare având câte o minge. La
semnalul antrenorului ei aleargă conducând mingea în zig-zag (a), iar la următorul semnal,
mingea este oprită sub picior (b), după care se reia acţiunea iniţială (c).
Observaţii: se va executa alternativ cu ambele picioare.
 Fig.2

3. Jucătorii sunt dispuşi în grupe de câte 3. Jucătorul nr.1 aleargă conducând mingea către
jucătorul nr.2, pe un traseu stabilit de antrenor, stopează mingea sub picior, o predă jucătorului
nr.2 care reia acţiunea către jucătorul nr.3.
Observaţii: conducerea mingii se poate executa cu interiorul, cu exteriorul piciorului, sau
cu şiretul.
Fig.3

4. Organizarea este ca la exerciţiul nr.3. Pe prima jumătate a traseului, se va conduce o

singură minge, iar de la jumătate se mai preia încă una, jucătorul conducând astfel două mingi,
pe care le predă jucătorului nr.2. Jucătorul nr.2 vine cu două mingi până la centrul traseului, lasă
o minge aici şi îşi continuă traseul cu o singură minge până la jucătorul nr.3. ş.a.m.d.
Fig. 4.
 5. Două şiruri, aflate faţă în faţă, la o distanţă 20-40m. Primul jucător, din fiecare şir, are
câte o minge pe care o conduce în direcţia şirului opus, pe care-l ocoleşte, stopează mingea în
dreptul primului jucător din şirul opus, o predă acestuia şi rămâne la coada acestui şir. Jucătorul
care a primit mingea continuă acţiunea în mod similar.
Fig.5

Varianta A: acelaşi exerciţiu, cu menţiunea că jucătorul, după ocolirea şirului opus, se

întoarce conducând mingea la propriul şir.

Varianta B: toţi jucătorii au câte o minge, pe care o cunduc pe un traseu delimitat, ocolind
jaloanele şi revenind în poziţiile iniţiale de plecare.

Exerciţii pentru controlul mingii şi pasarea ei

1. Conducerea mingii în zig-zag. Jucătorii pot fi aşezaţi în linie (I), unul în spatele
celuilalt (II) sau în formaţie liberă (III). Exerciţiul se poate efectua în lungimea, lăţimea sau în
jurul terenului.

Variante:
 mingea poate fi condusă din mers, din alergare uşoară sau din viteză maximă;
 mingea poate fi condusă cu interiorul piciorului (b), cu şiretul (c) sau cu exteriorul (a);
  mingea poate fi condusă cu piciorul îndemânatec, sau alternativ cu ambele picioare.

2. Doi jucători stând faţă în faţă, la distanţa de 20m unul de celălalt. Cel cu minge
conduce mingea şi-l ocoleşte pe cel fără aceasta, revenind în poziţia iniţială.

3. Doi jucători stând faţă în faţă (din care unul cu minge) la 20m unul de celălalt, care fac
schimb de locuri.

Varianta A: ambii jucători au minge;

Varianta B: ambii jucători au minge şi încearcă să se fenteze unul pe celălalt;
Varianta C: conduc mingiile în tempouri variate.
4. Jucătorii aşezaţi în şir, conduc mingea după un jalon şi se întorc la coada şirului.

Varianta B: lovirea mingii pe lângă jalon;

Varianta C: întoarcere 3600;
Varianta D: rostogolire după ocolirea jalonului;
Varianta E: toţi jucătorii au minge la picior.

5. Jucătorii conduc mingea în jurul terenului, urmărind liniile de marcaj.

 Exerciţii pentru conducerea mingii şi schimbări de direcţii

1. Fiecare jucător conduce mingea într-un cerc, antrenorul se află în centrul cercului şi
comandă maniera de conducere, direcţia, etc. Se va schimba permanent direcţia şi ritmul.
Varianta A: conducerea mingii cu exteriorul piciorului (a), cu şiretul plin (b) şi cu
interiorul piciorului (c);
Varianta B: la semnal, din alergare se efectuează o rostogolire spre înainte;
Varianta C: în timpul conducerii mingii, se va efectua o întoarcere de 3600 , fără minge;

2. Jucătorii sunt grupaţi câte 4 – 6, având fiecare câte o minge.

Mingea este condusă în formă de spirală, din interiorul acesteia spre exterior şi invers. La
semnalul antrenorului, se va schimba piciorul de execuţie.

3. Jucătorii conduc mingea sub formă de „8”.

Varianta A: jucătorii conduc mingea sub formă de „8” cu exteriorul piciorului;
Varianta B: jucătorii conduc mingea sub formă de „8” cu interiorul piciorului.
 4. Jucătorii conduc mingea sub formă de „8”.
Varianta A: pe prima jumătate a traseului mingea este condusă cu exteriorul piciorului,
iar cealaltă jumătate cu exteriorul acesteia.
Varianta B: Conducerea mingii cu interiorul piciorului.

5. Jucătorii sunt aşezaţi pe două şiruri, faţă în faţă. Primul jucător, din fiecare şir, conduce
mingea sub formă de „8” ocolind cele două jaloane, după care pasează la jucătorul următor şi se
aşează la coada şirului propriu.
Variantă: pasează mingea la şirul din faţă şi se aşează la coada propriului şir.
 Exerciţii pentru pornire – oprire şi schimbări de direcţie
cu mingea la picior

1. Jucătorii sunt dispuşi pe o linie, fiecare având câte o minge: tragerea mingii sub picior
(a,b), întoarcere 1800 (c,d) şi continuă acţiunea în sens invers.
Variante: fac tragere cu celălalt picior.

2. Jucătorii sunt dispuşi ca în exerciţiul de mai sus şi conduc mingea spre înainte. La
semnalul antrenorului, mingea stopată (a), trasă sub picior (b) şi condusă din nou spre înainte (c).
Variantă: se vor utiliza ambele picioare.
 3. Jucătorii sunt dispuşi ca în exerciţiul nr.1, conducând mingea spre înainte. La semnalul
antrenorului, mingea este oprită sub picior (a), tragerea ei spre înapoi (b), întoarcere 90 0 şi
continuarea acţiunii de conducere a mingii spre altă direcţie (c).
Variantă: se vor utiliza ambele picioare.

4. Aceeaşi formaţie şi acţiune ca în exerciţiul precedent, mingea conducându-se spre

înainte. La semnalul antrenorului, oprirea mingii sub picior (a), tragerea ei şi întoarcere de 180 0,
în acelaşi timp (b) şi continuarea conducerii mingii spre altă direcţie.
Variantă: se vor utiliza ambele picioare.

5. Jucătorii sunt aşezaţi pe trei grupe. La semnalul antrenorului, primul grup conduce
mingea în linie, pe un rând spre centru, se întorc spre linia careului de 16m, pleacă din nou la
linia de 16m opusă, se întorc la linia de centru şi termină conducerea la linia de poartă în partea
opusă.
 Exerciţii pentru controlul mingii, schimbări de direcţie şi fente

1. Jucătorii, fiecare având câte o minge, sunt împărţiţi în grupe de câte 5-6; mingea este
condusă spre înainte, într-un tempo mai uşor, unul după celălalt. La semnalul antrenorului,
stopează mingea cu talpa (a), se face o trecere a piciorului peste minge (b), după care se porneşte
din nou cu rupere de ritm.

2. Jucătorii sunt dispuşi pe o linie, distanţa dintre ei fiind de 4 - 6m. Conduc mingea spre
înainte, în tempo moderat. La semnalul antrenorului, se realizează conducerea mingii în zig-zag,
cu rupere de ritm.
 1. Jucătorii stau în linie, pleacă într-un tempo moderat, opresc mingea, după care fac o
rupere de ritm lateral stânga sau dreapta fără minge, se întorc la minge şi continuă
conducerea într-un tempo moderat.

4. La fel ca în exerciţiul 3, la semnalul antrenorului, stopează mingea cu talpa (a),

controlează mingea cu şiretul plin (b), se întorc 3600 şi continuă acţiunea spre înainte.

5. Două grupe, situate faţă în faţă, fiecare jucător cu mingea, conduc în zig-zag unii printre
ceilalţi.
 Exerciţii de lovire a mingii cu capul

1.Câte doi, faţă în faţă, cel cu mingea aruncă spre coechipier, care o loveşte cu capul, în
timp ce se deplasează.
Variantă: lovirea mingii ricoşată din sol prin săritură (A).

2. Lovirea mingii în mişcare din săritură.

Variantă: lovirea mingii ricoşată din sol.

3. Lovirea mingii din deplasare cu adversar (pasiv şi semiactiv).

Variantă: lovirea mingii ricoşată din sol.
 2. Doi jucători, faţă în faţă, la o distanţă de 3-4m, lovesc mingea primită de la coechipier
în timp ce se deplasează.

5. Doi jucători, faţă în faţă, unul ridică mingea, iar coechipierul o retransmite
coechipierului cu capul.
Variantă: lovirea mingii cu capul se face din săritură.
 Precizări metodice:

-toate exerciţiile de lovirea mingii cu capul se pot executa: de pe loc, din alergare, din
săritură cu bătaie pe un picior, cu bătaie pe două picioare, sau din plonjon;
-se urmăreşte acurateţea loviturii şi o biomecanică corectă a trunchiului în timpul lovirii.
Exerciţii pentru dezvoltarea trasului la poartă
1. Individual, se execută trasul la poartă, la cele 4 porţi situate într-o jumătate de teren.
Variante: trasul la poartă se poate executa cu:
a) şiretul plin, şiretul exterior, şiretul interior;
b) de pe sol, din vole şi din drop.

Conducerea mingii – autopasă - tras la poartă.

1. Jucătorii sunt aşezaţi pe două şiruri şi lucrează la două porţi.
 3. Acelaşi exerciţiu ca la nr.2, dar se lucrează la o singură poartă, jucătorii sunt aşezaţi pe
trei şiruri, astfel:
şirul A execută tras la poartă la colţul scurt;
şirul B execută tras la poartă la semiînălţime;
şirul C execută tras la poartă cu traiectorie înaltă.

4. Complex tehnic: jucătorul porneşte de la marginea careului de 16m, conduce mingea

spre centrul acestuia, realizează o fentă în faţa unui jalon şi trage la poarta apărată de portar.
Se realizează execuţii din partea stângă şi partea dreaptă a careului.

5. Jucătorii sunt aşezaţi pe trei şiruri (lateral stânga, centru şi lateral dreapta), realizează
conducerea mingii printre 4 jaloane aşezate în zig-zag, urmată de tras la poartă.
 Precizări metodice:

Pentru dezvoltarea ambilateralităţii podale, şuturile se vor executa cu stângul şi cu

dreptul, în număr de repetări egale.
Exerciţiile descrise reprezintă doar exemple de mijloace de dezvoltare a tehnicii jocului
de fotbal la nivelul juniorilor, ele fiind completate cu jocuri bilaterale 3x3, 4x4, 5x5,
6x6 ...11x11, sub toate formele pe care le întâlnim în literatura de specialitate:

jocuri cu temă;
jocuri pregătitoare;
jocuri şcoală;
jocuri amicale.

În aceste jocuri, vom verifica nivelul de acumulare a tuturor elementelor şi procedeelor

tehnice executate în cadrul structurilor tehnico-tactice prezentate anterior.

III. TESTE UTILIZATE ÎN PERIOADA

ADOLESCENŢEI
LA JUCĂTORII DE 10-14 ANI
A. Teste fizice
1. Alergare de viteză – 60m
2. Navetă:

alergare liniară dus-întors pe 5,5m urmată de alergare dus-întors pe 16,5m;

alergarea de 5,5m se execută înainte-înapoi, iar cea de 16,5m se efectuează în lateral.

3. Executarea a 5 paşi săriţi, precedaţi de 2m de elan (probă de detentă pentru picioare);

4. Efectuarea a 3 aruncări de la margine cu o minge medicinală de 1kg (probă de detentă pentru
braţe)
5. Testul Cooper (parcurgerea în alergare a unei distanţe în 12 minute).
Indicatori valorici
 Nr.
crt Probe 10 – 11 ani 11 – 12 ani 12 – 13 ani 13 – 14 ani
.
1. Viteză 60m 7,8 s 7,5 s 7,2 s 7,0 s
2. Navetă 9,9 s 9,5 s 9,0 s 8,6 s
3. Detentă picioare 14m 15m 16m 17m
4. Detentă braţe 13m 14m 15m 16m
5. Testul Cooper 2800m 2900m 3000m 3200m

B. Teste tehnico-tactice

Jonglări: 100 de repetări pe piciorul stâng, 100 de repetări pe piciorul drept; 200 de repetări
alternativ cu ambele picioare;
Parcurgerea unei distanţe de 30m, contracronometru, cu menţinerea mingii în aer,
finalizată cu tras la poartă (cu portar).

10 – 12 ani 12 – 13 ani 13 – 14 ani

8,1 s 7,0 s 6,0 s
Notă:
din timpul final se scad 3 secunde dacă s-a marcat gol;
timpul rămâne neschimbat dacă s-a tras pe spaţiul porţii, dar nu s-a marcat gol;
se adaugă 1 secundă în cazul în care se trage în afara spaţiului porţii.
Lovirea consecutivă a 5 mingi, aşezate pe linia careului de 16m, spre poarta apărată de
portar; 3 mingi se vor lovi cu piciorul de bază şi 2 mingi cu celălalt picior.
Se vor acorda câte 2 puncte pentru fiecare gol marcat şi nota finală (1 – 10) va rezulta din
suma punctelor obţinute.
Lovirea cu capul spre poartă a 4 mingi aruncate de lângă barele porţii de către antrenor (2
mingi din parte stângă şi 2 mingi din cea dreaptă). Lovirea se va face din dreptul punctului
de la 11m spre poarta apărată de portar.
Se vor acorda câte 2,5 puncte pentru fiecare gol marcat şi nota finală va rezulta din suma
punctelor obţinute.
Joc bilateral: 7x7 (9x9 sau 11x11) cu demonstrarea abilităţilor tehnico-tactice dobândite.
Se va urmări acurateţea elementelor şi procedeelor tehnice, cu şi fără adversar, şi acţiunile
tactice individuale şi colective în cele două faze ale jocului (atac-apărare): marcaj-demarcaj,
sprijinirea jucătorului cu mingea, schimbarea părţii de joc.
Se va da câte o notă de la 1 la 10 pentru fiecare jucător: o notă pentru jocul în atac şi o notă
pentru jocul în apărare.

C. Teste psihomotrice

Sistemul aptitudinal determină performanţa sportivă, dar nu toate componentele sale au

aceeaşi pondere şi nici acelaşi grad de încărcare genetică (sau educabilitate).
Cercetările experimentale realizate de Valentina Horghidan (1971 – 1973) au demonstrat
că aptitudinile psihomotrice se dezvoltă foarte bine între 6 – 10 ani. De asemenea, trebuie
subliniată importanţa aptitudinilor intelectuale, dintre care enumerăm următoarele – considerate
necesare obţinerii performanţei , în concepţia lui Ph. Most (1982):
 analiza şi sinteza rapidă a situaţiilor ;
înţelegerea tacticii adversarului;
cunoaşterea stării de spirit a coechipierilor;
posibilitatea de concentrare pe acţiune, de alegere dintre diferitele soluţii;
capacitate de decizie şi de execuţie.
Sfera aptitudinilor psihice influenţează nu numai calitatea prestaţiei fizico-fiziologice, ci
şi eficienţa proceselor de învăţare, de rezolvare a problemelor, de adaptare la situaţii şi la
ambianţă, de comunicare şi relaţii umane, de adaptare la stres, de echilibrare a balanţei
motivaţionale etc.
Obervaţie: Performanţa sportivă impune selectarea indivizilor supradotaţi somatic, fiziologic,
energetic, motric şi psihic. O neîmplinire sau neconcordanţă în una sau alta dintre laturile
aptitudinale influenţează negativ rezultatele.
O adecvată cunoaştere a personalităţii sportivului se realizează prin utilizarea unui
complex de metode corelate: observaţia, anamneza, interviul, experimentul, examinarea prin
probe şi teste etc.
Perioada de dezvoltare trebuie să continue etapa de iniţiere în jocul de fotbal şi din punct
de vedere al evoluţiei jucătorului la nivel psihomotric. Astfel, metodele şi mijloacele utilizate în
antrenamentul juniorilor la această vârstă, vor conţine elemente şi indici ai capacităţii
psihomotrice (coordonarea senzori-motorie, coordonarea generală, echilibrul)
1. Test de coordonare generală (testul Matorin)

Material: busolă, rigla de 40-50cm.

Jucătorul trebuie să execute o întoarcere în jurul propriei axe longitudinale cu un unghi
cât mai mare. Pentru a executa corect săritura trebuie respectate câteva indicaţii:

-executantul să nu-şi piardă echilibrul în timpul aterizării,

-la aterizare picioarele să fie lipite, la fel ca în poziţia iniţială ,
-se vor face trei întoarceri pe partea dreaptă şi trei întoarceri pe parte a stângă.

Modul de examinare: Se trasează pe sol o linie pe direcţia nord-sud de 30-35 cm. Se aşează
subiectul în poziţia iniţială, cu faţa spre nord, cu picioarele lipite de o parte şi de alta a liniei.
După fiecare întoarcere se măsoară unghiul întoarcerii. Pentru o mai comodă măsurare a acestui
unghi, busola este fixată pe o riglă de 40-50 de centimetri, astfel ca , liniile trasate prin indicaţiile
0-180 ale busolei să treacă de-a lungul axului longitudinal al riglei. După efectuarea săriturii, pe
locul aterizării se aplică rigla cu busola si, în funcţie de deviaţia acului busolei, se citeşte unghiul
de rotire.

2. Test pentru evaluarea echilibrului

(Test Bruininks – Obseretsky )

Testul este format din 8 itemi:

Itemul 1- stând cu piciorul preferat pe podea;

Itemul 2 – stă într-un picior pe bara de echiliru;
Itemul 3 – stand într-un picior pe bara de echilibru cu ochii închişi;
Itemul 4 – mergând în faţă pe linia de mers;
 Itemul 5 – mergând pe bara de echilibru;
Itemul 6 – păşind călcâi la vârf pe linia de mers;
Itemul 7 – păşind înainte, călcâi la vârf pe bara de echilibru;
Itemul 8 – păşind peste un obstacol pe bara de echilibru.

Un alt test care se recomandă la acest nivel este testul de apreciere a distanţei.
Pentru aceast interval de vârstă, recomandăm următoarele teste psihologice :

Chestionar autobiografic → se obţin date utile despre fiecare sportiv referitoare la

aspectele mai importante din mediul echipei, al şcolii, al familiei şi al grupului de
prieteni.
Testul de apercepţie tematică (TAT) – H. A. Murray (termenul de apercepţie este
considerat în sensul de întărire a noului conţinut perceptiv de către conţinutul anterior)
→ proba se prezintă ca un instrument de studiu clinic şi experimental al personalităţii
normale, constând în elaborarea unor povestiri pe baza unor imagini (fiind concentrat să
găsească o interpretare acelor imagini, subiectul se va supraveghea într-o mai mică
măsură, fiind mai puţin vigilent asupra faptului că este studiat şi, în acest fel, tendinţa de
autoapărare este mai scăzută; astfel, pe fondul unei autoapărări scăzute, sunt descoperite
o serie de informaţii utile despre personalitatea lui).
Testul arborelui (Kock – Stora) → subiectul trebuie să deseneze un arbore, cu excepţia
bradului; din materialul obţinut se pot trage o serie de concluzii asupra tulburărilor din
stadiile de evoluţie ale personalităţii (desenând un arbore, copilul desenează, fără să-şi
dea seama, raporturile sale cu mediul, orice alterare a imaginii fiind indiciul unei
dereglări a acestui raport).
Test de gândire creativă - Torrance Tests of Creative Thinking (TTCT) – E. Paul
Torrance → testul măsoară fluenţa, flexibilitatea, originalitatea şi gradul de elaborare al
gândirii creative.
Inventar de trăsături psihocomportamentale - realizat de antrenor (ar fi indicat, în
colaborare cu psihologul)

NOTĂ :
Materialul este din GHIDUL ANTRENORULUI DE FOTBAL – COPII ȘI JUNIORI (2003),
Rădulescu, Mircea; Cojocaru, Viorel și colaboratorii, Editura Axis Mundi, București.