Colindele prin care se vesteşte Naşterea Domnului în ajunul

zilei de 25 decembrie sunt de inspiraţie biblică. Prin versurile

imnurilor dedicate Crăciunului se reconstruiesc imagini din
Sfânta Scriptură sau aspecte surprinse în icoane.

Primele colinde au apărut cinci secole mai târziu de la

naşterea lui Hristos. Forma iniţială a acestora este întâlnită în
Roma, acolo unde erau cunoscute şi cântate în timpul
festivalurilor sau în timpul unor procesiuni. Istoricii consideră
că forma actuală, de imnuri dedicate Crăciunului sau Paştelui, s-
a conturat în perioada contemporană. Dacă în Roma secolului al
V-lea colindele erau un ritual prin care se făceau urări de
fertilitate şi belşug, în prezent, în spaţiul creştin ele au rolul de a
anunţa naşterea lui Mesia. Cuvântul „colind” provine din
latinescul „Calendae Ianuarii”, denumire pe care o aveau
sărbătorile păgâne din preajma Anului Nou, atunci când se
făceau urările de belşug pentru noul an. Tot atunci se împărţeau
şi daruri celor care colindau, obiceiul fiind întâlnit şi astăzi.
Potrivit tradiţiei, colindătorii trebuie să primească un colac făcut
din grâu curat, numit colindeţ. Romanii sărbătoreau prin
„Calendae” Naşterea Soarelui, iar în colindele lor dansabile se
vorbea despre astrul ceresc. Istoricii sunt de părere că inclusiv în
prezent, prin obiceiul de a împărţi colaci şi nuci colindătorilor,
se fac trimiteri la simbolul cercului, al perfecţiunii.

Naşterea Soarelui era vestită timp de şase zile de un grup de

de bărbaţi care mergea din casă în casă şi colinda aşezându-se în
forma unui cerc. În prezent, cu colindul merg copiii şi tinerii, iar
în unele zone, după apusul soarelui, anunţă naşterea lui Iisus
chiar şi adulţii. Colindele creştin-ortodoxe ilustrează aspecte din
viaţa Mântuitorului pe pământ. Unele vorbesc despre bucuria
naşterii, altele despre evenimentele triste care, potrivit Bibliei, s-
au derulat după naşterea lui Iisus, cum ar fi uciderea celor
14.000 de prunci de către regele Irod.

Preoţii vorbesc despe un caracter apostolic al colindelor,

cetele de colindători devenind propovăduitoare ale Sfintei
Scripturi. Potrivit lingviştilor, cea mai veche formulare întâlnită
în colinde este refrenul „Lerui Ler”, care ar fi forma evreiască a
cuvântului „Aliluia”.

Colindele se clasifică în general după sfera lor tematică. În

practică, se deosebesc anumite funcții, corespunzătoare
destinatarului colindei (de fată, de băiat, de negustor, de tineri
însurăței, de logodiți), a locului de desfășurare (la intrarea și la
plecarea din casă, de fereastră), sau a momentului (de doliu, de
zori). Pornind de la rolul normativ binecunoscut al acestora, se
pot descifra mai multe funcții secundare subordonate funcției
de bază, care este urarea. Între funcțiile secundare cele mai des
întâlnite sunt cele de: comunicare, inițiere, întărire a coeziunii
grupului social, protecție, normare, manifestare a sacrului și
experimentare a acestuia, onomastice sau catharetice[5].
În ceea ce privește felul colindatului, Emilia Comișel și
Ovidiu Bîrlea identifică trei mari categorii[1]:
1) Colindatul celor mici:
a) Pițărăii sau mersul cu Moș Ajunul - cu caracter agricol,
prin care se urează belșug la grâne și animale. Se încheie cu
solicitarea darurilor.
b) Sorcovitul - prin care se urează sănătate.
2) Colindatul cu mască:
a) Mersul cu capra (sau turca, țurca, brezoaia) - rămășiță a
culturilor dionisiace.
B) Mersul cu ursul - rămășiță a cultului totemic al ursului.
3) Colindatul propriu-zis, al cetelor de flăcăi sau fete.